<HTML>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="JUSTIFY"><B>((75))</B>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL IV
<P ALIGN="CENTER"><B>BABILONUL ACUZAT ÎN FAŢA MARII
<P ALIGN="CENTER">CURŢI DE JUSTIŢIE</B>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">Puterile civile, sociale şi eclesiastice ale
Babilonului, creştinătăţii &#151; Acum sunt
cântărite în balanţă &#151; acuzarea puterilor civile &#151;
acuzarea sistemului social actual &#151;
acuzarea puterilor eclesiastice &#151; Chiar acum,
în mijlocul festivităţilor lui, se poate urmări scrisul de pe
perete prevestind soarta lui
şi poate fi citit clar, chiar dacă judecata nu este încă completă
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu,
Domnul a vorbit şi a chemat pământul, de la răsăritul
soarelui până la asfinţitul lui.” „El
va striga spre ceruri [puterile înalte sau
conducătoare], sus, şi spre pământ [masele de
oameni], ca să judece pe poporul Său [declarat,
creştinătatea].”
<P ALIGN="JUSTIFY">„Ascultă, poporul Meu, şi voi vorbi; ascultă, Israele
[Israelul spiritual nominal &#151; Babilonul, creştinătatea], şi-ţi voi
da mărturie. ... Dumnezeu zice însă celui rău: «Ce tot înşiri tu
legile Mele şi ai în gură legământul Meu, când tu urăşti mustrările
şi arunci cuvintele Mele înapoia ta? Dacă vezi un hoţ, te uneşti
cu el şi te însoţeşti cu cei ce sunt adulteri. Dai drumul gurii la rău
şi limba ta urzeşte viclenie. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui
tău [sfinţii adevăraţi, clasa grâu], defăimezi pe fiul mamei tale.
Iată ce ai făcut şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine.
<I>Dar te voi mustra şi îţi voi pune totul sub ochi!</I>
<P ALIGN="JUSTIFY">Luaţi seama dar, voi, care uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva
să vă sfâşii şi să nu fie nimeni să vă scape!” Ps. 50:1, 4, 7, 16-22.
<P ALIGN="JUSTIFY">CA O CONSECINŢĂ logică a marii creşteri a
cunoştinţei asupra fiecărui subiect, acordată providenţial în această
„zi a pregătirii” pentru domnia Milenară a lui Cristos, puterile
<B>((76))</B>
civile şi eclesiastice ale creştinătăţii, Babilonul,
sunt cântărite acum în balanţele Dreptăţii, în faţa întregii
lumi. Ceasul judecăţii fiind venit, Judecătorul este acum
pe scaunul său; martorii &#151; publicul general &#151; sunt
prezenţi; şi la această etapă a procesului „puterile care sunt”
au permisiunea să audă acuzaţiile şi apoi să vorbească
în apărarea lor. Cazurile lor sunt judecate public şi
toată lumea priveşte cu interes intens şi febril.
<P ALIGN="JUSTIFY">Obiectivul acestui proces nu este să convingă pe
marele Judecător de starea reală a acestor puteri; căci
suntem deja avertizaţi de soarta lor prin „cuvântul sigur
al prorociei” Sale; şi oamenii pot citi deja pe pereţii
sălilor lor de banchet scrierea mâinii misterioase dar fatale
&#151; „MENE, MENE, TECHEL, UFARSIN!” Procesul
actual, cuprinzând discuţia despre cele drepte şi cele
nedrepte, despre doctrine, autorităţi etc., este pentru a arăta
tuturor oamenilor caracterul adevărat al Babilonului, aşa
încât oamenii, chiar dacă au fost de multă vreme înşelaţi
de pretenţiile lui goale, să poată în cele din urmă, prin
acest proces de judecată, să-şi dea seama pe deplin de
dreptatea lui Dumnezeu în răsturnarea lui finală. În acest
proces, pretenţiile lui de sfinţenie superioară şi de autoritate
şi numire divină ca să conducă lumea, precum şi
multele lui pretenţii doctrinare monstruoase şi contradictorii,
sunt puse toate sub semnul întrebării.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu ruşine şi tulburare evidentă pe faţă înaintea
unei aşa mulţimi de martori, puterile civile şi eclesiastice,
prin reprezentanţii lor, conducătorii şi clerul, se străduiesc
să dea raportul. Niciodată, în toate analele istoriei,
n-a existat o asemenea stare de lucruri. Niciodată înainte
nau fost examinaţi, interogaţi şi criticaţi eclesiasticii,
oamenii de stat şi conducătorii civili, cum sunt acum la
bara judecăţii publice, prin care Spiritul pătrunzător
al Domnului acţionează asupra lor, spre marea lor confuzie.
<B>((77))</B>
În ciuda hotărârii şi efortului lor de a evita
examinarea şi interogarea spiritului acestor timpuri, ei sunt
obligaţi să îndure, şi procesul continuă.

<P ALIGN="CENTER">Babilonul cântărit în balanţă

<P ALIGN="JUSTIFY">în timp ce masele de oameni cu îndrăzneală
provoacă astăzi puterile civile şi eclesiastice ale creştinătăţii
să-şi dovedească pretenţiile la autoritate
<I>divină</I> de a conduce, nici ei nici conducătorii nu văd că Dumnezeu a
acordat, sau mai degrabă a permis o concesionare a
puterii* unor astfel de conducători cum putea alege sau tolera
omenirea, fie buni fie răi, până la expirarea „Timpurilor
Neamurilor”; că în acest timp Dumnezeu a permis lumii în mare
măsură să-şi conducă afacerile şi să meargă pe calea sa în
privinţa autoguvernării, cu scopul ca astfel făcând, toţi oamenii
să poată învăţa că în starea lor decăzută sunt incapabili să
se autoguverneze şi că nu merită să încerce să fie
independenţi nici de Dumnezeu, nici unul de altul. Rom. 13:1.
<P ALIGN="JUSTIFY">Conducătorii şi clasele conducătoare din lume,
nevăzând aceasta dar dându-şi seama de ocazia lor şi profitând
de masele de oameni mai puţin norocoşi, prin a
căror permisiune şi toleranţă, din ignoranţă sau cu bună
ştiinţă, au fost de mult susţinuţi la putere, s-au străduit să
vâre în masele analfabete doctrina absurdă a numirii
divine şi a „dreptului divin al regilor” &#151; civil şi eclesiastic. Şi
în scopul continuării acestei doctrine, atât de
convenabilă politicii lor, ignoranţa şi superstiţia au fost nutrite
şi încurajate multe secole printre mase.
<P ALIGN="JUSTIFY">Numai în timpurile recente cunoştinţa şi educaţia
au devenit generale. Şi aceasta s-a produs prin
forţa circumstanţelor providenţiale, şi nu prin eforturile
regilor şi eclesiasticilor. Tiparul şi transportul cu aburi au fost
<B>((78))</B>
mijloacele principale în promovarea lor. Înainte de
aceste intervenţii divine, masele de oameni, fiind în mare
măsură izolaţi unii de alţii, n-au putut învăţa mult în afară
de propriile lor experienţe. Dar aceste mijloace au
fost folositoare în producerea unei minunate creşteri a
călătoriei şi a schimburilor sociale şi de afaceri, aşa încât toţi
oamenii, indiferent de clasă sau stare, pot profita de
experienţele altora din întreaga lume.
<P ALIGN="JUSTIFY">Acum publicul larg este publicul care citeşte,
publicul care călătoreşte, publicul care gândeşte; şi devine
repede publicul nemulţumit şi gălăgios, căruia i-a rămas
puţin respect faţă de regi şi potentaţi, care au ţinut
împreună vechea ordine de lucruri sub care se frământă acum
cu atâta nelinişte. Nu sunt decât cam trei sute cincizeci
de ani de când o lege a parlamentului englez a făcut
o prevedere pentru analfabeţii dintre membrii lui, în
aceste cuvinte &#151; „Orice lord sau lorzi din parlament şi orice
pair sau pairi din regat care au loc sau voce în parlament,
la cererea sau la rugămintea lor, pot pretinde
beneficiul acestui act, <I>chiar dacă nu pot
citi</I>”. Dintre cei douăzeci şi şase de baroni care au semnat
Magna Carta, se spune că numai trei şi-au scris numele, în timp
ce douăzeci şi trei şi-au făcut semnele.
<P ALIGN="JUSTIFY">Văzând că tendinţa iluminării generale a maselor
este spre judecarea puterilor conducătoare şi nu în
sprijinul stabilităţii lor, ministrul rus de interne a propus, ca
un control al creşterii nihilismului, să oprească educaţia
înaltă a membrilor claselor mai sărace. În 1887 el a scos o
ordonanţă din care dăm în cele ce urmează un extras:
„Gimnaziile, liceele şi universităţile vor refuza de acum încolo
să primească în calitate de elevi sau studenţi pe
copiii servitorilor casnici, ai ţăranilor, ai meseriaşilor, ai
micilor comercianţi, ai fermierilor şi ai altora de
condiţie asemănătoare, ai căror urmaşi nu trebuie ridicaţi din
cercul căruia îi aparţin, şi să fie conduşi prin aceasta, aşa cum a
<B>((79))</B>
arătat experienţa îndelungată ... să ajungă nemulţumiţi
cu soarta lor şi iritaţi împotriva inegalităţilor inevitabile
ale poziţiilor sociale existente”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar ziua este prea înaintată pentru ca o astfel de
politică să reuşească, chiar şi în Rusia. Este politica pe care a
urmato papalitatea în zilele puterii sale, dar care, acea
instituţie vicleană îşi dă seama acum că ar fi un eşec, şi sigur
ar reacţiona asupra puterii care ar încerca-o. Lumina a
răsărit în minţile maselor şi ele nu pot fi trimise în întunericul
în care au fost înainte. Cu creşterea treptată a cunoştinţei,
sau cerut forme de guvernare republicană, iar cele
monarhice au fost cu necesitate modificate mult prin forţa
exemplului lor şi prin cererile poporului.
<P ALIGN="JUSTIFY">În lumina zorilor zilei noi oamenii încep să vadă că
sub protecţia pretenţiilor false, sprijinite de popor în
ignoranţa lui de dinainte, clasele stăpânitoare în mod egoist au
făcut o marfă din drepturile şi privilegiile naturale ale
restului omenirii. Şi privind la pretenţiile celor în autoritate
şi cântărindu-le, ajung repede la propriile lor concluzii,
în ciuda slabelor scuze oferite. Dar ei înşişi nefiind
însufleţiţi de principii ale dreptăţii şi adevărului mai înalte
decât clasele stăpânitoare, judecata maselor este tot atât
de departe de a fi corectă asupra celeilalte părţi a
chestiunii, dispoziţia lor crescândă fiind să ignore în grabă orice
lege şi ordine mai degrabă decât să analizeze la rece şi cu
calm pretenţiile dreptăţii asupra tuturor părţilor în
lumina Cuvântului lui Dumnezeu.
<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce Babilonul, creştinătatea &#151; organizarea
şi ordinea actuală a societăţii aşa cum este
reprezentată de oamenii de stat şi de clerul ei &#151; este cântărit
în balanţa opiniei publice, multele lui pretenţii monstruose sunt văzute
a fi fără temei şi absurde, iar acuzaţiile grave împotriva lui &#151; de egoism
şi neconformare la regula de aur a lui Cristos, al
cărui nume şi autoritate le pretinde &#151; au înclinat deja mult
<B>((80))</B>
balanţa şi au ridicat braţul atât de mult încât,
chiar acum, lumea nu prea mai are răbdare să audă şi
alte dovezi ale caracterului ei într-adevăr anticreştin.
<P ALIGN="JUSTIFY">Reprezentanţii lui cheamă lumea să observe
gloria împărăţiilor, triumful armelor, splendoarea oraşelor
şi palatelor, valoarea şi puterea instituţiilor politice şi
religioase ale lor. Ei se străduiesc să retrezească vechiul spirit
al patriotismului şi superstiţiei tribale, care înainte se
înclina cu respect supus şi adorator în faţa celor în autoritate
şi putere; care strigau pătimaş „Trăiască regele!” şi priveau
cu respect persoanele celor care pretindeau a fi
reprezentanţii lui Dumnezeu.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar zilele acelea au trecut: rămăşiţele fostei
ignoranţe şi superstiţii dispar repede şi odată cu ele şi
sentimentele de patriotism tribal şi de reverenţă religioasă oarbă;
iar în locul lor se găsesc independenţa, suspiciunea
şi sfidarea, care promit să ducă în curând la conflict
mondial &#151; anarhie. Persoanele din diferitele corăbii ale
statului vorbesc mânios şi ameninţător căpitanilor şi piloţilor,
şi uneori devin chiar răzvrătiţi. Ei pretind că politica
actuală a celor de la putere este să-i momească spre pieţele
de sclavi ale viitorului şi să facă o marfă din toate
drepturile lor naturale şi să-i reducă la robia părinţilor lor. Şi
mulţi insistă cu vehemenţă crescândă asupra
înlocuirii căpitanilor şi piloţilor actuali şi a lăsării corăbiilor
să plutească în derivă în timp ce ei se ceartă între ei
pentru autoritate. Dar împotriva acestei vociferări
nestăpânite şi periculoase, căpitanii şi piloţii, regii şi oamenii de
stat se luptă şi-şi menţin locurile lor de putere, strigând
tot timpul către popor: „Jos mâinile! veţi conduce vasul
pe stânci!” Apoi vin în faţă învăţătorii religioşi şi
sfătuiesc supunere din partea poporului; şi, căutând să
accentueze autoritatea lor ca fiind de la Dumnezeu, ei ajung la
o înţelegere tacită cu puterile civile să ţină poporul
sub restricţii. Dar şi ei încep să-şi dea seama că puterea lor
a trecut şi caută peste tot ceva mijloace s-o reîntărească. Aşa
<B>((81))</B>
că vorbesc despre unire şi cooperare printre ei, şi îi
auzim discutând aprins cu statul pentru mai mult ajutor din
acea sursă, permiţând în schimb să sprijine instituţiile civile
cu puterea lor (care slăbeşte). Dar în tot timpul acesta se
ridică o furtună, şi deşi masele poporului, incapabile să
înţeleagă pericolul, continuă să vocifereze, cei de la cârma
corăbiilor îşi dau sufletul de frică din pricina celor pe care le văd
acum că trebuie să vină în mod sigur.
<P ALIGN="JUSTIFY">Puterile eclesiastice, în special, simt că este
obligatoriu să dea raportul despre ei pentru a arăta cât mai bine
posibil; astfel, dacă este posibil, să ţină în frâu curentul
revoluţionar al sentimentului public îndreptat împotriva lor. Dar
când încearcă să se scuze pentru rezultatele slabe din
secolele trecute ale puterii lor, ei numai adaugă mai mult la
confuzia şi dezorientarea lor, şi stârnesc atenţia altora asupra
stării adevărate de lucruri. Aceste scuze apar constant în
coloanele presei laice şi religioase. Şi în contrast marcant cu
acestea sunt criticile neînfricate din partea lumii în general la
adresa puterilor atât civile cât şi eclesiastice ale
creştinătăţii. Următoarele sunt exemple extrase din rapoartele
care circulă în presă.
<P ALIGN="CENTER">Acuzarea puterilor civile de către lume
<P ALIGN="JUSTIFY">„Printre toate credinţele ciudate ale rasei, nu este
nici una mai ciudată decât aceea care L-a făcut pe
Atotputernicul Dumnezeu să aleagă cu grijă pe unii din cei mai
obişnuiţi membri ai speciei, adesea bolnăvicioşi, stupizi şi vicioşi,
ca să domnească peste comunităţi mari sub protecţia
Sa specială, ca reprezentanţii Săi de pe pământ.”
<I>New York Evening Post.</I>
<P ALIGN="JUSTIFY">Un alt jurnal de acum câţiva ani spunea următoarele,
sub titlul &#151; „Soarta slabă a regilor”:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Se spune şi pare a fi adevărat că regele Milan al Serbiei
este bolnav mintal. Regele W&uuml;rttembergului este parţial
lunatic. Ultimul rege al Bavariei s-a sinucis într-un acces de nebunie,
iar conducătorul actual al ţării este debil mintal. Ţarul Rusiei ocupă
<B>((82))</B>
acea funcţie fiindcă fratele său, moştenitorul natural, a fost
declarat incapabil din punct de vedere mintal; iar actualul ţar este
afectat de melancolie de la încoronarea sa şi a chemat în ajutor
specialişti în boli mintale din Germania şi din Franţa. Regele Spaniei
este victima scrofulozei şi probabil nu va ajunge la vârsta
bărbăţiei. Împăratul Germaniei are un abces incurabil în ureche, care
în cele din urmă îi va afecta creierul. Regele Danemarcei a lăsat
ca moştenire sânge otrăvit câtorva dinastii. Sultanul Turciei
este afectat de melancolie. Nu este nici un tron în Europa în
care păcatele părinţilor să nu fi descins în mod vizibil la copii, şi
în încă o generaţie sau două nu vor mai fi nici Burboni,
nici Habsburgi, nici Romanovi, nici Guelpfi să tulbure şi
să stăpânească lumea. Sângele albastru de felul acesta nu va
mai avea trecere în anii 1900. Se exclude singur din problema viitorului”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Un alt scriitor pentru presa cotidiană a calculat
costul regalităţii astfel:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Târgul făcut cu regina Victoria la urcarea ei pe tron îi dă
385.000 de lire pe an, cu puterea acordării de pensii noi până la suma
de 1.200 de lire pe an, estimate a fi egale cu o rentă de 19.871 de
lire. Acestea fac un total general de 404.871 de lire numai pentru
regină, din care 60.000 de lire sunt pentru punga ei personală, adică
pur şi simplu bani de buzunar. Ducatul de Lancaster, care
totuşi rămâne sub administrarea coroanei, de asemenea îi plăteşte
50.000 de lire pe an în punga personală. Astfel regina are 110.000 de
lire pe an bani de cheltuială; pentru celelalte cheltuieli ale casei
sunt prevăzuţi bani prin alte puncte ale Listei Civile. Când se
anunţă un cadou de 50 sau 100 de lire pentru caritate din partea
reginei, nu trebuie să se presupună că vin din punga personală,
fiindcă există un cont separat, de 13.200 de lire pe an pentru
mărinimia, pomenile şi caritatea reginei. Printre funcţiile din casa
regală douăzeci sunt clasate ca politice, cu salarii totale de 21.582 de
lire pe an, regula fiind aceea că un om ia salariul şi altul face
munca. Departamentul medical cuprinde douăzeci şi cinci de
persoane, de la medici extraordinari la farmacişti şi droghişti, toţi pentru
a ţine corpul regal în bună sănătate, în timp ce treizeci şi şase
de capelani permanenţi şi nouă preoţi permanenţi slujesc pentru
<B>((83))</B>
sufletul regal. Departamentul lordului şambelan cuprinde o
listă lungă de funcţii, printre care, toate puse de-a valma
cu examinatorul de jocuri, cu poetul laureat şi cu supraveghetorul
de tablouri, sunt şi maestrul luntraş, îngrijitorul de lebede
şi păstrătorul bijuteriilor în Turn. Cea mai curioasă funcţie sub
şeful Vânătorii Regale este marele şoimar ereditar, deţinută de
ducele de Sf. Albans cu un salariu de 1.200 de lire pe an. Probabil
că ducele nu cunoaşte deosebirea dintre un şoim şi un pinguin şi
nu intenţionează s-o afle vreodată. Regina Victoria a desfiinţat
multe funcţii nefolositoare, făcând prin aceasta o economie
considerabilă, care merge toată în punga ei personală încăpătoare.
<P ALIGN="JUSTIFY">Îngrijindu-se atât de generos pentru regină, naţiunea
britanică trebuie să-i dea ceva şi soţului ei. Prinţul Albert a primit 30.000
de lire pe an prin vot special, pe lângă cei 6.000 de lire pe an în
calitate de feldmareşal, 2.933 de lire pe an în calitate de colonel a
două regimente, 1.200 de lire pe an în calitate de guvernator al
castelului Windsor şi 1.500 de lire în calitate de supraveghetor al
parcurilor Windsor şi Home. Soţul reginei a costat naţiunea în total
790.000 de lire în timpul celor douăzeci şi unu de ani de căsnicie şi a
conceput o familie mare care să fie instalată în naţiune. Următoarea
vine împărăteasa Augusta a Germaniei, care scoate 8.000 de lire
pe an, pe lângă faptul că are o zestre de 40.000 de lire şi 5.000
pentru pregătiri de nuntă. Dar această alocaţie largă nu este destulă
ca să-şi plătească călătoria spre Anglia pentru a-şi vedea mama,
căci la fiecare astfel de ocazie i se dau 40 de lire pentru călătorie.
Când prinţul de Wales a ajuns la majorat, a primit o mică sumă
de 601.721 de lire ca dar pentru ziua de naştere, aceasta fiind
suma veniturilor acumulate ale ducatului de Cornwall până la
acea perioadă. De atunci a primit în medie 61.232 de lire pe an de
la ducat. Naţiunea a cheltuit de asemenea 44.651 de lire
pentru reparaţia Casei Marlborough, reşedinţa din oraş a
prinţului, din 1871; îi plăteşte 1.350 de lire pe an în calitate de colonel
al Regimentului Zece Husari; i-a dat 23.450 să-şi plătească
cheltuielile de căsătorie; îi alocă soţiei sale 10.000 de lire pe an şi i-a dat
lui 60.000 de lire bani de cheltuială pentru vizita sa în India în
1875. În total el a scos 2.452.000 de lire (peste 12.000.000 de dolari) din
<B>((84))</B>
portmoneul lui John Bull până acum zece ani şi de atunci
tot scoate încă cu regularitate.
<P ALIGN="JUSTIFY">Acum în privinţa fiilor şi fiicelor mai mici. Prinţesa Alice a
primit 30.000 de lire la căsătoria ei în 1862 şi o rentă de 6.000 de lire
până la moartea ei în 1878. Ducelui de Edinburgh i s-au acordat
15.000 lire pe an la majorat în 1866 şi încă 10.000 de lire pe an la
căsătoria sa în 1874, pe lângă cei 6.883 de lire pentru cheltuieli de nuntă
şi pentru reparaţia casei sale. Primeşte aceste sume pentru că
nu face nimic decât că este prinţ. Dar pentru munca de căpitan şi
în ultima vreme de amiral în marină a câştigat 15.000 de lire.
Prinţesa Elena, la căsătoria ei cu prinţul Cristian de Schleswig-Holstein,
în 1866, a primit o zestre de 30.000 de lire şi o alocaţie de 7.000 de
lire pe an toată viaţa, în timp ce soţul ei primeşte 500 de lire pe an
ca supraveghetor al parcului Windsor Home. Prinţesa Louisa a
primit aceleaşi favoruri ca şi sora ei Elena. Ducele de Connaught a
început viaţa în 1871 cu 15.000 de lire pe an din partea naţiunii şi
aceasta a crescut la 25.000 la căsătoria sa în 1879. El deţine acum
comanda armatei din Bombay, cu 6.600 de lire pe an şi valoroase
câştiguri suplimentare. Ducelui de Albany i s-au acordat 15.000 de lire
pe an în 1874, suma fiind mărită la 25.000 de lire la căsătoria sa
în 1882, iar văduva lui primeşte 6.000 de lire pe an. Ducele
ghinionist a fost geniul familiei; şi dacă ar fi fost un cetăţean obişnuit
cu ocazii mijlocii, şi-ar fi putut câştiga o existenţă confortabilă ca
avocat pledant, căci a fost orator. Prinţesa Beatrice a primit la
căsătoria ei zestrea obişnuită de 30.000 de lire şi o rentă anuală de 6.000
de lire. Astfel naţiunea, de la urcarea reginei pe tron până la
sfârşitul lui 1886, a plătit 4.766.083 de lire pentru luxul unui prinţ
consort, a cinci prinţese şi a patru prinţi, lăsând afară din socoteală
banii de buzunar speciali, reşedinţele gratuite şi scutirea de taxe.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar aceasta nu este totul. Naţiunea nu are de întreţinut
numai pe urmaşii reginei, ci şi pe verişorii, unchii şi mătuşile ei.
Voi consemna numai sumele pe care aceşti pensionari regali
le-au primit de la 1837 încoace. Leopold I, regele belgienilor,
numai pentru că s-a căsătorit cu mătuşa reginei a primit 50.000 de lire
pe an până la moartea lui în 1865, un total de 1.400.000 de lire
în timpul domniei actuale. Totuşi, el a avut o anumită decenţă, fiindcă
<B>((85))</B>
atunci când în 1834 a devenit regele belgienilor, pensia lui a
fost plătită împuterniciţilor, stipulând numai rentele pentru
servitorii săi şi pentru întreţinerea Casei Claremont, şi când a murit
toată suma a fost returnată Ministerului de Finanţe. N-a fost aşa
cu regele Hanovrei, un unchi al reginei. El a luat tot ce a putut
primi, ceea ce, de la 1837 la 1851, s-a ridicat de la 21.000 de lire la
294.000 de lire pe an. Regina Adelaida, văduva lui William IV, a scos
100.000 de lire pe an timp de doisprezece ani, sau 1.200.000 de lire în
total. Mama reginei, ducesa de Kent, a primit 30.000 de lire pe an de
la urcarea fiicei sale pe tron până la moartea sa, un total de
720.000 de lire. Ducele de Sussex, un alt unchi, a primit 18.000 de lire
pe an timp de şase ani, un total de 108.000 de lire. Ducele
de Cambridge, unchiul nr. 7, a absorbit 24.000 de lire pe an,
sau 312.000 de lire în total, în timp ce văduva lui, care este încă
în viaţă, primeşte 6.000 de lire pe an de la moartea lui, sau
222.000 de lire în total. Prinţesa Augusta, altă mătuşă, a primit cam
18.000 de lire în total. Contesa de Hesse, mătuşa nr. 3, a primit
cam 35.000 de lire, Ducesa de Gloucester, mătuşa nr. 4, a ieşit cu
14.000 de lire pe an, timp de 20 de ani, sau 280.000 de lire în total.
Prinţesa Sofia, altă mătuşă, a primit 167.000 de lire, iar ultima
mătuşă, prinţesa Sofia de Gloucester, nepoata lui George III, a primit
7.000 de lire pe an timp de 7 ani, sau 49.000 de lire. Apoi ducele
de Mecklenburg-Strelitz, verişorul reginei, a fost plătit cu 1.788
de lire pe an în timpul domniei ei de 23 de ani, sau 42.124 de lire.
<P ALIGN="JUSTIFY">Ducele de Cambridge, în calitate de comandant-şef al
armatei britanice, cu pensiile, cu salariul de comandant-şef, cu funcţia
de colonel al câtorva regimente şi de adiministrator al câtorva
parcuri, din care mari părţi le-a transformat în rezervaţii de
vânătoare private, a primit 625.000 de lire din banii publici. Sora
lui, ducesa de Mecklenburg-Sterlitz, a primit 132.000 de lire, iar
a doua soră a lui, «Mary grasa», ducesă de Teck, a luat
153.000 de lire. Acestea fac un total general de 4.357.124 de lire pe
care i-a plătit naţiunea pentru întreţinerea unchilor, a mătuşilor
şi a verişorilor reginei în timpul domniei ei.
<P ALIGN="JUSTIFY">În afară de sumele date în Lista Civilă a Reginei,
costul originar şi costul întreţinerii celor patru iahturi regale sunt
<B>((86))</B>
incluse în evaluările marinei, chiar dacă în mod legitim
fac parte din cheltuiala regalităţii. Costul iniţial a fost de
275.528 de lire, iar costul total al întreţinerii şi al plăţii, al alocaţiilor
şi al hranei echipajului timp de zece ani a fost de 346.560 de
lire, un total de 622.088 de lire pentru acest singur punct.
<P ALIGN="JUSTIFY">În rezumat, numeroşii unchi, mătuşi şi verişori ai reginei
au costat 4.357.124 de lire; soţul, fiii şi fiicele ei 4.766.083 de lire;
ea însăşi şi casa ei 19.838.679 de lire; iar iahturile ei 622.088 de
lire. Acestea fac un total de 29.583.974 de lire [aproape o sută
cincizeci de milioane de dolari] pe care naţiunea britanică i-a cheltuit
pe monarhie în timpul domniei actuale. [Până în anul
1888.] Merită jocul? Acesta este un preţ destul de piperat pentru
stabilitate, fiindcă înseamnă că oamenii sunt taxaţi până la limita
puterilor pentru a menţine în inactivitate un număr de persoane care
ar face mai mult bine ţării dacă şi-ar câştiga traiul cinstit”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Încoronarea spectaculoasă a ţarului Rusiei a fost
o ilustraţie marcantă a extravaganţei regale, menită, cum
sunt toate înfloriturile ţanţoşe ale regalităţii, să imprime
în masele poporului ideea că conducătorii lor sunt atât de
mult deasupra lor în slavă şi demnitate încât sunt vrednici
de adorare ca fiinţe superioare şi de supunerea lor cea
mai mizerabilă şi servilă. Se spune că marea etalare a
regalităţii cu această ocazie a costat 25.000.000 de dolari.
<P ALIGN="JUSTIFY">Despre această extravaganţă, în aşa contrast
cu nefericitele condiţii ale milioanelor ei de ţărani, cu ale
căror mizerii lumea întreagă a devenit atât de bine
familiarizată în timpul foametei din 1893, extragem din
comentariile jurnalului englezesc <I>The
Spectator</I> după cum urmează:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Este greu să examinezi relatările în legătură cu
pregătirile pentru încoronarea rusă, care spun ca şi cum s-ar cuveni să
fie tipărite în aur pe mătase purpurie, fără o senzaţie de dezgust,
mai ales dacă citim în acelaşi timp descrierile despre
masacrele armenilor pe care ruşii au refuzat să-i protejeze, chiar dacă
au avut puterea. Putem, cu efort, să amintim minunata
scenă prezentată în Moscova, cu arhitectura ei asiatică şi cu cupolele
ei strălucitoare, cu străzile ei pline de uniforme europene strălucitoare
<B>((87))</B>
şi de rochii asiatice mai strălucitoare, cu prinţi albi în roşu,
cu prinţi galbeni în albastru, cu prinţi cafenii în haine aurii,
cu conducătorii triburilor din orientul îndepărtat, cu dictatorul
Chinei şi cu generalul japonez cafeniu în faţa căruia dictatorul acela
a căzut închinându-se, alături de membrii tuturor caselor
domnitoare din Europa, şi cu reprezentanţii tuturor bisercilor cunoscute
cu excepţia mormonilor, a tuturor popoarelor care se supun
ţarului &#151; credem că sunt optzeci &#151; şi a fiecărei armate din apus,
toţi mişcându-se printre regimente nesfârşite la număr şi în
varietăţi de uniforme, şi printre milioanele de oameni simpli &#151;
jumătate asiatici, jumătate europeni &#151; plini de emoţie şi devotament
faţă de domnul lor pământesc. Putem anticipa vuietul
mulţimilor nesfârşite, al corurilor nenumăraţilor călugări, al salvelor
de artilerie repetate din post în post până când în tot nordul lumii,
de la Riga la Vladivostock, toţi oamenii să audă în acelaşi moment
că ţarul şi-a pus coroana pe cap. Englezii studiază acest lucru ca
şi cum ar studia un poem de Moore şi-l găsesc splendid şi scârbos
în acelaşi timp. Nu este prea grandios pentru grandoare? Nu
este mai degrabă de operă decât de viaţă? Nu este oare ceva
asemenea vinei, într-un imperiu ca Rusia, cu milioanele peste milioanele
lui de oameni care suferă, în cheltuiala enormă care produce
aceste efecte de purpură? Cinci milioane de lire sterline pentru
un ceremonial! Există un principiu pe baza căruia o cheltuială
ca aceasta poate fi justificată plauzibil? Nu este risipa unui
Belşaţar, etalarea unei mândrii aproape nebune, o revărsare de comori
aşa cum revarsă uneori regii orientali, numai să stârnească
un sentiment de slavă într-o minte suprasaturată? Nimic nu l-ar
putea face pe un englez să voteze astfel de sumă pentru un astfel
de obiectiv, şi Anglia s-ar putea dispensa de banii aceştia de cel
puţin zece ori mai repede decât Rusia.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar există temerea că acei care conduc Rusia sunt înţelepţi
în generaţia lor şi că această cheltuială nesăbuită de energie şi
bogăţie asigură un rezultat care, din punctul lor de vedere, este un
câştig adecvat. Obiectivul este să adâncească impresia ruşilor că
poziţia ţarului este cumva supranaturală, că resursele lui sunt la fel
de nelimitate ca puterea lui, că el este într-un fel de relaţie specială
<B>((88))</B>
cu Cel divin, că încoronarea sa este o consacrare atât de
solemnă şi cu aşa semnificaţie pentru omenire, încât nici o
manifestare exterioară pentru a o face vizibilă nu poate fi excesivă, că
omenirea poate fi poftită să privească fără a o micşora, că actualul
moment de pace care a fost cu atâta grijă răspândit peste tot nordul
lumii este cauzat nu de ordine, ci de aşteptarea unui eveniment
adecvat. Iar ruşii de la conducere cred că rezultatul este obţinut şi că
impresia încoronării este egală în tot imperiul cu impresia unei victorii
care ar costa tot atâta în bani şi mult mai mult în lacrimi. Ei
repetă ceremonialul la fiecare cedare a tronului, cu o splendoare
mereu crescândă şi cu o lărgime a proiectului corespunzătoare
creşterii poziţiei Rusiei, remarcată chiar acum, după cum cred ei,
prin mersul posac înapoi al Japoniei, prin supunerea Chinei şi
prin servilitatea linguşitoare a conducătorului Constantinopolului.
Ei cred chiar că încoronarea creşte prestigiul stăpânului lor în
Europa, că grandoarea imperiului său, mulţimea soldaţilor săi,
posesia tuturor resurselor civilizaţiei, precum şi a tuturor resurselor
unei Puteri barbare, sunt aduse tot mai aproape de mintea colectivă
a Apusului, şi creşte neplăcerea existentă acolo de a se confrunta
cu marea Putere nordică. În Berlin există, gândesc ei, un fior
mai profund la gândul invaziei, în Paris mai multă exaltare,
deoarece oamenii îşi aduc aminte de Alianţă, în Londra o pauză mai
lungă, deoarece oamenii ei de stat meditează, cum meditează
întotdeauna, cum poate fi oprit sau deviat marşul gheţarului în viitor.
Poate cineva susţine cu încredere că ei greşesc cu totul, sau că timp
de un an diplomaţia Rusiei nu va fi mai îndrăzneaţă ca urmare
a sărbătorii naţionale, a rezistenţei celor care se împotrivesc
mai timid fiindcă au văzut, cel puţin cu ochii minţii lor, o scenă
care probabil ar putea fi mai bine descrisă, dacă s-ar căuta concizia,
ca trecerea în revistă a unui imperiu ţinut între zidurile capitalei
lui, sau ca marşul trecut al Europei de Nord şi al Asiei în
onoarea Comandantului-şef al ei?
<P ALIGN="JUSTIFY">Ar putea fi înşelător, dar de aceasta ne simţim asiguraţi,
că scene ca aceea prezentată la această încoronare constituie
unul dintre riscurile din lume. Ele trebuie să conducă la
demoralizarea celor mai puternici oameni ai ei. Despre ţarul actual nimeni nu
<B>((89))</B>
ştie nimic, decât, cum spune unul care împrejurările au făcut
să fie în contact strâns cu el, că «este un om cu simţăminte
adânci»; dar el trebuie să fie mai mult decât masa obişnuită, dacă el,
un descendent al lui Alexandru I care a semnat Tratatul de la
Tilsit, poate simţi zile întregi că este centrul acelei scene de
încoronare, poate fi venerat de fapt, ca şi cum ar fi domnit în Ninive, fără
să aibă vise; şi visele regelui sunt de obicei despre stăpânire. Există
o îmbătare de grad, prespunem, ca şi o îmbătare de putere, şi
omul asupra căruia este fixat fiecare ochi şi în faţa căruia toţi prinţii
par mici, trebuie să fie o minte temperată într-adevăr dacă uneori
nu se umflă de convingerea că el este primul din omenire.
Conducătorii Rusiei pot afla totuşi că, deşi în ridicarea ţarilor lor atât de sus
au întărit loialitatea şi au adâncit supunerea, ei au dizolvat
puterea stăpânirii de sine care este apărarea necesară a minţii”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar faptul că aceşti conducători ai aşa-ziselor Împărăţii
Creştine sunt în general lipsiţi de sentimente creştine adevărate şi
deficitari chiar în compătimire umană este dovedit cu prisosinţă prin
faptul că, în timp ce bogăţia era irosită ca apa în sprijinul regalităţii,
a pompei şi a spectacolului său deşert, şi în timp ce milioane
de soldaţi şi marinari şi un uimitor armament militar se afla la
ordinul lor, ei ascultau impasibili strigătele bieţilor creştini armeni pe
care turcii îi torturau şi-i omorau cu zecile de mii. Uimitoarele
armate nu sunt, evident, organizate de dragul umanităţii, ci numai
pentru scopurile egoiste ale conducătorilor politici şi financiari ai
lumii; adică, să acapareze teritorii, să apere interesele deţinătorilor
de obligaţiuni şi să se repeadă unul la gâtul celuilalt, aprinşi de
mânie ucigaşă, ori de câte ori se vede o bună ocazie de a-şi lărgi
imperiile ori de a-şi creşte bogăţia.
<P ALIGN="JUSTIFY">În contrast marcant cu această extravaganţă regală
care predomină, într-o anumită măsură în fiecare ţară
unde este menţinută o familie regală, este <I>Enorma Datorie
a Ţărilor Europene.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Economiste Francais</I> a publicat un articol elaborat, scris
de dnul Ren&eacute; Stourm, despre Datoria publică a Franţei. Se
spune că cea mai obişnuită estimare a capitalului datoriei
este 6.400.000.000 $. Cea mai moderată estimare o plasează cu câteva
<B>((90))</B>
milioane mai puţin. D-nul Paul Leroy-Beaulieu o dă
la 6.343.573.630 $. Rezultatul calculului d-nului Stourm este un
total de 5.900.800.000 $, cu specificarea însă că el a omis 432.000.000
$ pentru anuităţi, pe care alţi economişti le-au tratat ca parte
din capitalul datoriei. Cota anuală pentru dobândă şi
pentru stingerea datoriei, pe toată datoria, inclusiv anuităţile,
este 258.167.083 $. Din datoria pe termen lung 2.900.000.000
$ sunt obligaţiuni perpetue de 3%, 1.357.600.000 $ sunt de
4,5%, iar 967.906.200 $ obligaţiuni răscumpărabile de diferite
feluri. Anuităţile către diferite companii şi corporaţii de
477.400.000 $, şi 200.000.000 $ datoria pe termen scurt, completează
bilanţul total al d-nului Stourm. Aceasta este de departe cea mai
grea povară purtată de vreo naţiune de pe glob. Cea mai
aproape de aceasta este datoria Rusiei, care este declarată
la 3.605.600.000 $. Anglia este următoarea, cu 3.565.800.000
$, iar Italia următoarea, cu 2.226.200.000 $. Datoria Austriei
este de 1.857.600.000 $, iar a Ungariei de 635.600.000 $.
Spania datorează 1.208.400.000 $, iar Prusia 962.800.000 $.
Acestea sunt cifrele d-nului Stourm. Nici una dintre aceste naţiuni,
cu excepţia Angliei şi a Prusiei, nu ridică venituri suficiente ca
să garanteze un echilibru permanent al bugetului, dar
Franţa este cel mai greu împovărată dintre toate, şi creşterea
datoriei ei a fost cea mai rapidă în trecutul recent şi este cea
mai ameninţătoare pentru viitor.
<P ALIGN="JUSTIFY">În concluzie d-nul Stourm spune: «Ne abţinem de a
insista asupra reflecţiilor tulburătoare pe care le trezeşte rezultatul
muncii noastre. Sub oricare aspect am privi aceste 29,5 miliarde, fie
în comparaţie cu datoriile altor ţări, fie cu datoria noastră de
acum zece sau douăzeci de ani, ele apar ca o culme a unei
înălţimi necunoscute, depăşind limita pe care vreun popor din lume,
din oricare epocă, a gândit că poate fi atinsă. Turnul Eiffel va fi
perechea lor veritabilă; noi o dominăm pe a vecinilor şi dominăm
istoria noastră cu înălţimea datoriei noastre ... în faţa căreia este
timpul ca ţara noastră să simtă spaimă patriotică»”.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>London Telegraph</I> a publicat odată următorul rezumat
al perspectivei financiare naţionale:
<P ALIGN="JUSTIFY"><B>((91))</B>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Lipsa de bani atârnă ca un nor întunecos şi aproape
general deasupra naţiunilor Europei. Timpurile sunt foarte rele
pentru Puterile de peste tot, dar cele mai rele sunt pentru cele mici.
Nu prea este o naţiune pe Continent al cărei bilanţ pentru anul
trecut să nu prezinte o perspectivă tristă; în timp ce multe dintre
ele sunt simple mărturisiri de faliment. Rapoartele atente
asupra condiţiilor financiare din diferitele state arată o străduinţă a
celor câteva trezorerii de a o scoate la capăt, care niciodată n-a fost
atât de răspândită. Starea aceasta de lucruri este întradevăr
aproape mondială; căci, dacă privim în afara Continentului nostru,
Statele Unite pe de o parte, şi India şi Japonia cu vecinii lor pe de
altă parte, au simţit strânsoarea care predomină. ...
<P ALIGN="JUSTIFY">Marea Republică este prea mare şi plină de resurse ca să
moară de bolile ei financiare; deşi ea însăşi este foarte bolnavă.
Marea Britanie, de asemenea, are să se confrunte cu un deficit în
bugetul viitor, şi a îndurat scump, poate ireparabil, pierderile
afacerii nebune a grevei cărbunelui. Franţa, ca noi şi ca America, este
una dintre ţările care nu pot fi bine imaginate ca insolvabile, atât
de bogat este solul ei şi atât de harnic este poporul ei. Venitul ei
însă manifestă deficite frecvente; datoria ei naţională a luat
proporţii enorme, iar povara armatei şi a flotei ei aproape striveşte
industria ţării. Germania de asemenea trebuie scrisă în categoria
puterilor prea solide şi prea tari ca să sufere mai mult decât o
eclipsă temporară. Totuşi, în timpul anului trecut s-a calculat că ea
a pierdut 25.000.000 de lire sterline, ceea ce reprezintă cam
jumătate din economiile naţionale. Mare parte din această pierdere
s-a datorat investiţiilor germane la bursele din Portugalia,
Grecia, America de Sud, Mexic, Italia şi Serbia; Germania însă a
simţit acut şi confuzia de pe piaţa argintului. Povara păcii sale
înarmate apasă poporul ei cu o greutate zdrobitoare. Printre puterile
pe care le grupăm împreună ca solvabile în mod natural, este
izbitor să aflăm că Austro-Ungaria are de dat cea mai bună şi cea
mai fericită socoteală. ...
<P ALIGN="JUSTIFY">Când ne întoarcem de la acest grup mare şi ne aruncăm ochii
la Italia, iată un exemplu de «Putere Mare» aproape adusă la
starea de cerşetor prin mărimea ei. An de an venitul ei scade şi cheltuielile
<B>((92))</B>
ei cresc. Acum şase ani valoarea comerţului extern al Italiei era
de 2.600.000.000 de franci; acum a scăzut la 2.100.000.000 de
franci. Ea trebuie să plătească 30.000.000 de lire sterline dobândă
pe datoria ei publică, pe lângă o primă pentru aurul
necesar. Certificatele ei de garanţie sunt un drog pe piaţă; emisia
ei prodigioasă de bancnote a pus aurul şi argintul la
preţuri fantastice. Populaţia ei este aruncată într-o stare de sărăcie
şi neajutorare aproape inimaginabilă aici, iar când noii ei
miniştri inventează alte şi alte taxe, izbucnesc revolte sângeroase.
<P ALIGN="JUSTIFY">În privinţa Rusiei, declaraţiile ei financiare sunt învăluite
în aşa mister încât nimeni nu poate vorbi despre ele cu
încredere; dar nu prea sunt motive de îndoială că numai mărimea
imperiului ţarului o împiedică de a deveni falimentară. Populaţia a fost
stoarsă până când a fost extrasă aproape ultima picătură de sânge
din viaţa industriei. Chiar cel mai nechibzuit şi mai
neîndurător ministru de finanţe de abia îndrăzneşte să învârtă
şurubul impozitării cu o jumătate de tură.
<P ALIGN="JUSTIFY">O autoritate autohtonă moderată şi corectă scrie
despre situaţia din Rusia în următoarele cuvinte:
<P ALIGN="JUSTIFY">«Fiecare copeică pe care ţăranul reuşeşte s-o câştige
este cheltuită, nu pentru a-şi pune lucrurile în ordine, ci pentru a
plăti restanţe la impozite. ... Banii plătiţi de populaţia ţărănească
sub masca taxelor se ridică la între două treimi şi trei pătrimi
din marele venit al ţării, pe lângă munca lor ca muncitori
agricoli.» Creditul aparent bun al guvernului este susţinut prin
mijloace artificiale. Observatorii atenţi aşteaptă o prăbuşire a
arcadelor atât sociale cât şi financiare ale imperiului. Şi aici uimitorul
coşmar al păcii înarmate a Europei ajută în mare măsură să
paralizeze comerţul şi agricultura. Exemplul Portugaliei este în
afara competenţei noastre; căci, deşi regatul odată faimos este
insolvabil, poziţia lui nefericită nu se datoreşte desigur ambiţiei militare
sau cheltuielilor febrile. Grecia însă, deşi este nesemnificativă
printre Puteri cu populaţia ei de două milioane, oferă un exemplu
vizibil de ruină la care va fi dusă o naţiune prin extravaganţa
financiară şi prin planurile ei infatuate. «Marea idee» a fost blestemul
micuţei Grecii, şi noi am văzut-o recent împinsă să evite povara datoriei
<B>((93))</B>
publice printr-un act de absolută necinste, numai parţial
suspendat în faţa protestelor Europei. Banii risipiţi pe «Armata şi Flota»
ei puteau la fel de bine să fie aruncaţi în mare. Politica a
devenit pentru ea o boală, care a infectat cei mai buni şi mai capabili
bărbaţi publici ai ei. Un popor de rând prea educat ca să
muncească; studenţi la universitate mai mulţi decât zidari; datorii
publice şi datorii private pe care nimeni n-are de gând să le
plătească vreodată; o armată şi o flotă fictive, care consumă fonduri;
lipsa onestităţii făcută principiu în politică şi planuri secrete
care, fie trebuie să însemne mai multe împrumuturi, fie un
târg corupt şi periculos cu Rusia &#151; aceste lucruri
caracterizează Grecia contemporană.
<P ALIGN="JUSTIFY">Privind peste tot continentul, prin urmare, nu se poate nega
că starea de lucruri în privinţa bunăstării poporului şi
bilanţului naţional sunt foarte nesatisfăcătoare. Desigur că un motiv
principal şi evident pentru aceasta este acea pace înarmată care
apasă asupra Europei ca un coşmar şi care a transformat toată
Europa într-o tabără permanentă. Priviţi numai la Germania! Acel
imperiu serios şi sobru! Bugetul armatei s-a ridicat acolo de
la 17.500.000 de lire sterline în 1880 la 28.500.000 de lire
sterline în 1893. Creşterea sub noul Act al Armatei de Apărare
adaugă încă 3.000.000 de lire pe an la masa colosală a armelor
de apărare ale Germaniei.
<P ALIGN="JUSTIFY">Franţa şi-a încordat puterea până la acelaşi punct al
apropiatei căderi pentru a egala pe rivalul său puternic. Este inutil să
se arate ce rol teribil joacă aceste asigurări de război în necazul
actual al poporului din Europa. Nu numai că pune la o parte din
profituri şi din câştiguri sume mari cu care cumpără praf de puşcă şi
ghiulele şi construieşte cazărmi, ci şi ia din rândurile industriei
milioane de lucrători tineri la începutul forţei lor bărbăteşti, care în
acele perioade sunt pierduţi pentru familie şi pentru
fortificarea populaţiilor. Lumea n-a inventat încă un birou de decontare
a cecurilor internaţionale mai bun decât groaznicul şi
costisitorul Templu al războiului”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar în ciuda datoriei apăsătoare şi a încurcăturii financiare
a naţiunilor, unii statisticieni capabili estimează că actualul cost
<B>((94))</B>
pentru Europa al diferitelor bugete ale armatelor şi flotelor,
al menţinerii garnizoanelor şi al pierderii forţei de muncă
industrială prin retragerea oamenilor din industria productivă poate fi în
mod rezonabil luat ca fiind de 1.500.000.000 de dolari pe an, ca să
nu mai spunem nimic de pierderea imensă de vieţi, care în
douăzeci şi cinci de ani ai secolului trecut (de la 1855 la 1880) este
declarată la 2.188.000, şi aceasta în mijlocul unor orori care nu pot fi
descrise. D-nul Charles Dickens a observat foarte adevărat că:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Noi vorbim cu entuziasm şi cu un anumit foc despre «o
şarjă magnifică!», despre «o şarjă splendidă!», totuşi foarte puţini
se gândesc la hidoasele amănunte reprezentate de aceste
cuvinte umflate. «O şarjă splendidă» este o goană năvalnică a unor
oameni pe cai puternici, îmboldiţi până la viteza lor cea mai mare,
urmărind şi ajungând din urmă o masă împotrivitoare de pedestraşi.
Mintea cititorului nu merge mai departe; fiind mulţumit cu informaţia
că linia vrăjmaşului a fost «ruptă» şi «a cedat». Nu
completează imaginea. Când «şarja splendidă» şi-a făcut lucrarea şi a trecut,
se va găsi o scenă foarte asemănătoare cu un accident de
tren înspăimântător. Va fi un efectiv întreg de spinări rupte în două,
de braţe complet răsucite, de oameni înfipţi în propriile lor
baionete, de picioare sfărâmate ca lemnele de foc, de capete despicate
ca merele, de alte capete prefăcute de copitele de fier ale cailor
într-o piftie moale, de feţe călcate şi scoase din orice asemănare cu
omul. Acestea stau ascunse în spatele unei «şarje splendide».
Aceasta urmează, de fapt, când «băieţii noştri au zburat călare spre ei
în stil mare» şi «i-au tăiat straşnic».”
<P ALIGN="JUSTIFY">„Imaginaţi-vă”, spune un alt scriitor, „milioanele care
trudesc pe toată faţa Europei, roind zi de zi spre locul de muncă,
lucrând neîncetat din zori până la apusul răcoros, la cultivarea
pământului, la producerea ţesăturilor, la schimbul de mărfuri, în mine, în
fabrici, în fierării, la docuri, în ateliere, în magazine; pe căi ferate, pe
râuri, pe lacuri, pe oceane; străbătând măruntaiele
pământului, supunând încăpăţânarea materiei brute, stăpânind
elementele naturii şi făcându-le să slujească confortul şi binele omului,
şi creând prin toate acestea o masă de bogăţie care ar putea
aduce abundenţă şi confort fiecărei case a lor. Şi apoi imaginaţi-vă mâna
<B>((95))</B>
puterii venind şi măturând în fiecare an în abisul cheltuielii
militare şase sute de milioane din banii câştigaţi cu atâta greutate.”
<P ALIGN="JUSTIFY">Ceea ce urmează, din <I>Harrisburg Telegram,
</I>este de asemenea la subiect:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Le costă ceva pe naţiunile «creştine» ale Europei ca să
ilustreze noţiunea lor de «pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui».
Adică, le costă ceva ca să se menţină cu totul pregătite de a se arunca
una pe alta în aer în fragmente mici. Statisticile publicate în
Berlin arată suma cheltuielilor militare ale marilor puteri în timpul
celor trei ani: 1888, 1889, 1890. Următoarele cheltuieli sunt date
în cifre rotunde: Franţa 1.270.000.000 $, Rusia 813.000.000 $,
Marea Britanie 613.000.000 $, Germania 607.000.000 $,
Austro-Ungaria 338.000.000 $, Italia 313.500.000 $. Aceste şase
puteri au cheltuit în total 3.954.500.000 $ pentru scopuri militare
în trei ani, sau la rata de peste 1.318.100.000 $ pe an.
Totalul pentru trei ani depăşeşte considerabil datoria naţională a
Marii Britanii şi este aproape destul de mare ca să plătească de
trei ori dobânda pe datorie a Statelor Unite.
Cheltuiala corespunzătoare în Statele Unite a fost în jur de
145.000.000 $, exclusiv pensiile. Dacă le-am adăuga pe acestea,
cheltuiala noastră totală s-ar ridica la în jur de 390.000.000 $.
<P ALIGN="JUSTIFY">Conform estimărilor statisticienilor francezi şi germani,
în războaiele din ultimii treizeci de ani au pierit 2.500.000 de
oameni, în timp ce pentru ducerea acestor războaie s-au cheltuit nu
mai puţin de 13.000.000.000 $. Dr. Engel, un statistician german,
dă următoarele, ca fiind costul aproximativ al principalelor
războaie din ultimii treizeci de ani: războiul crimeean 2.000.000.000
$, războiul italian din 1859 a costat 300.000.000 $,
războiul pruso-danez din 1864 a costat 35.000.000 $; războiul
de secesiune (nord), 5.100.000.000 $, sud 2.300.000.000 $;
războiul pruso-austriac din 1866 a costat 330.600.000 $;
războiul franco-german din 1870, 2.600.000.000 $; războiul
ruso-turc 125.000.000 $; războaiele sud-africane 8.770.000 $; războiul
african 13.250.000 $; războiul sârbo-bulgar 176.000.000 $.
<P ALIGN="JUSTIFY">Toate aceste războaie au fost ucigătoare la extremă.
Războiul crimeean, în care s-au dat puţine lupte, a costat 750.000 de vieţi,
<B>((96))</B>
numai cu 50.000 mai puţini decât au fost ucişi sau au
murit de răni în nord şi în sud în timpul războiului de
secesiune. Expediţiile mexicană şi chineză au costat 200.000.000 $
şi 85.000 de vieţi. În timpul războiului ruso-turc au fost
ucişi şi răniţi mortal 250.000, iar în războiul italian din 1859
şi în războiul dintre Prusia şi Austria câte 45.000.
<P ALIGN="JUSTIFY">Într-o scrisoare către deputatul Passy de Paris,
distinsul John Bright, trecut din viaţă, membru al
Parlamentului engelz, a spus:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„În prezent toate resursele europene sunt înghiţite de
exigenţele militare. </I>Interesele poporului sunt sacrificate pentru cele
mai mizerabile şi mai culpabile fantezii ale politicii străine.
Interesele reale ale maselor sunt călcate în picioare pentru respectarea
falselor noţiuni de glorie şi onoare naţională. Nu pot să nu mă gândesc
că Europa merge spre ceva catastrofă mare de o greutate
zdrobitoare. Sistemul militar nu poate fi sprijinit la infinit cu răbdare,
iar populaţia, împinsă la disperare, nu peste mult timp poate
să înlăture regalităţile şi pe pretinşii oameni de stat care
guvernează în numele lor”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel judecata puterilor civile merge împotriva lor. Nu
numai presa este astfel făţişă, dar şi oamenii de peste tot vorbesc tare
şi vociferează împotriva puterilor care sunt. Neliniştea este
generală şi devine tot mai periculoasă în fiecare an.
<P ALIGN="CENTER">Lumea acuză sistemul social
actual
<P ALIGN="JUSTIFY">Sistemul social al creştinătăţii este de asemenea sub
inspecţie &#151; reglementările lui monetare, planurile şi instituţiile
lui financiare, şi, rezultând din acestea, politica lui egoistă în
afaceri şi deosebirile lui de clasă bazate în principal pe bogăţie, cu tot
ce implică ele în privinţa nedreptăţii şi suferinţei pentru masele
de oameni &#151; acestea sunt tot aşa de aspru tratate în judecata
din acest ceas, ca şi instituţiile civile. Observaţi discuţiile
nesfârşite asupra problemei argintului şi a standardului în aur, şi
disputele interminabile între muncă şi capital. Ca valurile umflate ale
mării sub un vânt care se înteţeşte sună murmurul unit al
nenumăratelor glasuri împotriva sistemului social actual, în special în măsura în
<B>((97))</B>
care este văzut a fi neconcordant cu codul moral conţinut în
Biblie, pe care creştinătatea, în mod general, pretinde că-l recunoaşte
şi că-l urmează.
<P ALIGN="JUSTIFY">Este într-adevăr un fapt însemnat că în
judecata creştinătăţii, chiar de către lume în general, standardul
de judecată este <I>Cuvântul lui Dumnezeu. </I>Păgânii ţin sus
Biblia şi declară cu îndrăzneală: „Nu sunteţi atât de buni ca
şi cartea voastră”. Ei arată spre binecuvântatul ei Cristos
şi spun: „Voi nu vă urmaţi exemplul”. Şi atât păgânii cât
şi masele creştinătăţii adoptă regula de aur şi legea iubirii,
cu care să măsoare doctrinele, instituţiile, politica şi
mersul general al creştinătăţii; şi toate mărturisesc la fel
pentru adevărul scrisului straniu de pe pereţii ei de sărbătoare
&#151; „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit uşor”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Mărturia lumii în privinţa sistemului social actual
este auzită peste tot, în fiecare ţară. Toţi o declară a fi un
eşec; împotrivirea este tot mai activă şi răspândeşte alarma
peste tot în lume, „clătinând îngrozitor” toată încrederea
în instituţiile existente şi din când în când paralizând
industria cu panică, greve etc. Nu există o naţiune în creştinătate
în care împotrivirea la aranjamentele sociale actuale să nu
fie pronunţată, încăpăţânată şi tot mai ameninţătoare.
<P ALIGN="JUSTIFY">D-nul Carlyle spune: „Existenţa industrială britanică
pare să devină repede o enormă închisoare-mlaştină de
molimă urât mirositoare, fizic şi moral, o hidoasă Golgota vie
de suflete şi corpuri îngropate de vii. Treizeci de mii
de cusătorese istovindu-se repede. Trei milioane de
săraci putrezind în inactivitate forţată, ajutând pe
sus-numitele cusătorese să moară. Acestea sunt doar aspecte din
tristul registru al disperării”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Din altă publicaţie numită <I>The Young
Man</I>, extragem următorul articol, intitulat „Devine lumea mai
bună?” Acesta spune:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Bărbaţi puternici, dornici de muncă cinstită, îndură
agoniile foamei şi ale expunerii la intemperii, şi în multe cazuri ale
necazului în plus de a vedea suferinţele propriilor familii. Pe de altă parte,
<B>((98))</B>
bogăţia covârşitoare este adesea aliată cu avariţia şi
imoralitatea; şi în timp ce săracii mor de foame puţin câte puţin, bogaţii,
în mare măsură, ignoră nevoile fraţilor lor şi sunt grijulii numai
ca Lazăr să nu devină neconvenabil de proeminent. Mii de
tineri sunt forţaţi să robească în ateliere neaerisite şi în magazii
mohorâte câte şaptezeci şi optzeci de ore pe săptămână, fără să aibă
vreodată un interval de recreaţie fizică sau mentală. În Cartierul de
Est femeile cos cămăşi sau fac cutii de chibrituri toată ziua pentru
o plată care este insuficientă pentru chiria unui
<I>pat</I> &#151; să nu mai vorbim de o cameră separată &#151; şi sunt obligate adesea să
aleagă între foame şi viciu. În Cartierul de Vest toate arterele de
circulaţie sunt în posesia sirenelor de senzualitate şi păcat sulemenite
şi vopsite &#151; fiecare o mustrare permanentă pentru slăbiciunea
şi răutatea omului. În privinţa tinerilor, mii intră în puşcărie
pierzând la jocuri de noroc sau mor devreme de băutură; şi totuşi
fiecare ziar respectabil este ocupat cu lungi rapoarte despre cursele
de cai, şi guvernul creştin (?) permite să se planteze câte o tavernă
la fiecare colţ de stradă. S-a făcut ca păcatul să fie uşor, s-a făcut
ca viciul să fie ieftin, înşelarea predomină în comerţ, amărăciunea
în politică şi apatia în religie”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu câtva timp în urmă <I>Philadelphia Press
</I>a publicat următoarele:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Pericol în faţă! Nu este nici o îndoială că New York-ul
este împărţit în două clase mari, cei foarte bogaţi şi cei foarte
săraci. Clasele mijlocii de oameni respectabili, harnici, corecţi
dispar treptat, mergând în sus pe scara bogăţiei lumeşti sau în jos
în sărăcie şi încurcătură. Pare indiscutabil că între aceste clase
există, şi este în creştere rapidă, alimentată intenţionat de către
oamenii răi, o ură distinctă, pronunţată, malignă. Sunt aici oameni
care au 10.000.000 $ şi 20.000.000 $, despre care nu se ştie nimic.
Cunosc o doamnă care locuieşte într-o casă magnifică, a cărei viaţă
este tot atât de liniştită cum ar trebui să fie a unui slujitor
bisericesc, care a donat nu mai puţin de 3.000.000 $ în cinci ani, ale
cărei binefaceri înainte de moartea ei vor ajunge la nu mai puţin
de 7.000.000 $, care are în casa ei picturi, statui, diamante,
pietre preţioase, specimene splendide de aur şi argint, şi lucrări scumpe
<B>((99))</B>
de fiecare artă imaginabilă, a căror estimare internă este
de 1.500.000 $, şi bogăţia ei este mai mică decât a multora
dintre vecinii ei cu până la câteva milioane de dolari. Sunt
oameni care acum douăzeci de ani vindeau haine în strada Chatham,
care astăzi trăiesc cu o cheltuială anuală de 100.000 $, care
poartă bijuterii ce costă 25.000 $ la magazinele rezonabile.
<P ALIGN="JUSTIFY">Veniţi cu mine într-o maşină pe Madison Avenue în orice zi,
pe ploaie sau pe vreme bună, între orele zece dimineaţa şi cinci
sau şase după-masa, şi vă voi găsi maşină după maşină pline cu
doamne în ai căror urechi sunt diamante în valoare de între 500 şi 5.000
$ fiecare, pe ale căror mâini neînmănuşate, roşii şi catifelate,
sclipesc averi. Mergeţi cu mine în orice zi, de la vechiul magazin al
lui Stewart, de la colţul Străzii a Noua cu Broadway până la
colţul Străzii a Treisprezecea cu Broadway. Nu vreau să spun
duminicile, în sărbători sau la ocazii speciale, ci întotdeauna, şi vă voi arăta
pe fiecare stradă femei îmbrăcate în cape din piele de focă până jos
la călcâi, în valoare de 500 la 1.000 $ fiecare, cu cercei de diamant
şi cu inele de diamant, precum şi cu alte pietre preţioase, ducând
în mâini poşete elegante umflate de bani. Ele reprezintă noii
bogaţi cu care se umple New York-ul.
<P ALIGN="JUSTIFY">Pe aceeaşi stradă, la aceeaşi oră, vă pot arăta oameni
pentru care un dolar ar fi o avere, ai căror pantaloni, rupţi şi
ruşinos de zdrenţuiţi, sunt ţinuţi strânşi în jurul brâului cu funii
sau sfori sau ace, ale căror picioare fără ciorapi se târăsc pe
caldarâm în pantofi atât de stricaţi încât nu îndrăznesc să le ridice de
pe caldarâm, ale căror feţe sunt pistruiate, ale căror bărbi
sunt lungi şi încâlcite, cum le este şi părul, în timp ce mâinile
lor înroşite se subţiază la unghii ca ghearele. Cât mai este
până când acele gheare se vor înfige în noii-îmbogăţiţi?
Negreşit sentimentul s-a născut, sentimentul creşte şi mai curând
sau mai târziu sentimentul va izbucni.
<P ALIGN="JUSTIFY">Numai aseară am mers pe Strada a Paisprezecea, pe care
au rămas doar puţine locuinţe, şi în faţa uneia era un baldachin
care ducea de la uşă la trotuar, sub care nişte doamne
îmbrăcate încântător, însoţite de escortele lor, mergeau de la trăsurile
lor spre uşa deschisă prin care se revărsau râuri de lumină şi de
<B>((100))</B>
muzică. Am stat un moment cu mulţimea, o mulţime mare,
şi iată că s-a născut această idee a unei răbufniri inevitabile
dacă nu se făcea ceva, şi încă repede, să se termine cu
prejudecata care nu numai că există, ci este nutrită
intenţionat, împotriva celor foarte bogaţi de către cei foarte săraci.
Te-ar face să tremuri dacă ai auzi felul cum vorbeau
femeile. Invidie, gelozie, cruzime duşmănoasă, fiecare
element necesar era acolo. Tot ce mai trebuie este un conducător”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Lumea compară condiţiile oribile ale Sistemului sclaviei
umane de Stoarcere a Sudorii şi mizeriile marii armate de oameni
fără lucru, şi ale unei alte armate mari de muncitori slab plătiţi,
cu luxul şi cu extravaganţa bogăţiei imense, aşa cum a făcut-o
un jurnal londonez cu câtva timp în urmă &#151; astfel:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Casa modestă a unui milionar. Aflăm din New York că
dnul Cornelius Vanderbilt, milionarul din New York şi regele
căilor ferate, tocmai şi-a deschis noul palat cu un bal mare.
Această casă modestă, care va adăposti cam zece oameni timp de
şase luni din an şi care va rămâne închisă în celelalte şase, este
la colţul Străzii a Cincizeci şi şaptea cu a Cincea, şi l-a costat
pe proprietarul ei 1.000.000 de lire. La exterior are un
model spaniol, construită din piatră gri, cu contururi roşii, cu
turnuleţe şi creneluri. Are două etaje şi o mansardă înălţată. Sala de
bal este cea mai mare sală de bal privată din New York,
având 22,86 m lungime şi 15,24 m lăţime, decorată în alb şi
auriu, stil Ludovic al XIV-lea. Tavanul costă o avere şi este făcut
în forma unui con dublu, acoperit cu nimfe şi cupidoni pictaţi.
În jurul cornişei sunt flori delicat modelate, fiecare cu o
lumină electrică în mijloc, în timp ce în centru atârnă un
candelabru imens de cristal. În noaptea balului de inaugurare pereţii au
fost acoperiţi de la podea la tavan cu flori naturale, la preţul de
1.000 de lire; şi distracţia se spune că a costat-o pe
gazdă 5.000 de lire. Alături de casă se află cea mai scumpă grădină de
această mărime din lume, căci, deşi este numai de mărimea unei
parcele urbane obişnuite, s-a plătit pentru ea suma de 70.000 de
lire, şi o casă a cărei construcţie costase 25.000 de lire a
fost dărâmată ca să facă loc pentru cele câteva ronduri de flori”.
<P ALIGN="JUSTIFY"><B>((101))</B>
<P ALIGN="JUSTIFY">Un jurnal, <I>Industry, </I>din San Francisco,
California,<I> </I>a publicat următorul comentariu despre extravaganţa a
doi oameni bogaţi din această ţară:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Cina lui Wanamaker la Paris şi cina lui Wanderbilt la
Newport, care au costat împreună cel puţin 40.000 $, poate mult mai
mult, sunt printre semnele timpului. Astfel de lucruri prezic o
schimbare în această ţară. Acest caz, care este numai un caz tipic pentru
încă o sută de cazuri de asemenea spectacol ostentativ al banilor,
poate fi asemănat cu un ospăţ din Roma înainte de a veni sfârşitul, şi
cu luxul din Franţa care, cu un secol în urmă, a fost precursorul
unei revoluţii. Banii cheltuiţi anual de către americani în
străinătate, în principal pentru lux şi mai rău, sunt estimaţi la o treime
din venitul nostru naţional”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Informaţia foarte interesantă care urmează, citată
în <I>National View</I>, este din Ward McAlister, odată un mare
lider al societăţii newyorkeze:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Cheltuielile de trai medii anuale ale unei familii
de respectabilitate medie, compusă din soţ, soţie şi trei copii, se
ridică la 146.945 $, repartizaţi după cum urmează: Chiria unei case
la oraş 29.000 $; a unei case la ţară 14.000 $; cheltuielile casei la
ţară 6.000 $; salariile servitorilor din casă 8.016 $; cheltuielile
casei, inclusiv salariile servitorilor 18.954 $; îmbrăcămintea soţiei
10.000 $; propria garderobă 2.000 $; îmbrăcămintea şi banii de
buzunar ai copiilor 4.500 $; şcolarizarea celor trei copii 3.600 $;
distracţiile prin baluri şi dans 7.000 $; primirea la cină 6.600 $; loja la
operă 4.500 $; teatrul şi petrecerile după teatru 1.200 $; ziare şi
reviste 100 $; contul curent al bijutierului 1.000 $; articole
de papetărie 300 $; cărţi 500 $; cadouri de nuntă şi de
sărbători 1.400 $; strana din biserică 300 $; taxa la club 425 $; nota
de plată a medicului 800 $; nota de plată a dentistului 500
$; transportul celor din casă la ţară şi înapoi 250 $;
călătoriile în Europa 9.000 $; costul grajdurilor 17.000 $”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Chauncey M. Depew este citat că ar fi spus:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Cincizeci de oameni din Statele Unite au în puterea
lor, datorită bogăţiei pe care o stăpânesc, să se adune în
douăzeci şi patru de ore şi să ajungă la o înţelegere prin care fiecare
<B>((102))</B>
roată a călătoriei şi a comerţului poate fi oprită din
învârtirea ei, fiecare ramură a industriei poate fi blocată şi fiecare
buton electric poate amuţi. Acei cincizeci pot controla
circulaţia banilor şi pot crea panică oricând doresc”.
<P ALIGN="CENTER">Judecarea puterilor eclesiastice de
către lume
<P ALIGN="JUSTIFY">Criticarea eclesiasticismului este tot atât de severă ca
şi a monarhiei şi a aristocraţiei; fiindcă ei sunt recunoscuţi
ca fiind una în interes. Cele ce urmează vor servi ca
ilustraţii ale acestor sentimente.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>North American Review </I>de acum câţiva ani conţinea un
scurt articol de John Edgerton Raymond, despre
„Declinul eclesiasticismului”. Descriind forţele opuse bisericii şi care în
cele din urmă vor realiza răsturnarea ei, el a spus:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Biserica creştină se află în mijlocul unui mare conflict.
Niciodată de la organizarea creştinismului n-au fost atâtea forţe
desfăşurate împotriva ei. Ceea ce anumitor teologi le place să
numească «puterea lumii» n-a fost niciodată mai puternică decât
acum. Biserica nu mai are împotrivire din partea raselor barbare,
a filosofilor superstiţioşi, a preoţilor religiilor mitice, ci din
partea celei mai înalte culturi, a celei mai adânci învăţături şi a celei
mai profunde înţelepciuni a naţiunilor luminate. Tot timpul
călătoriei ea are împotriviri din partea «puterii lumii», care reprezintă
cele mai înalte realizări şi cele mai bune idealuri ale minţii umane.
<P ALIGN="JUSTIFY">Împotrivitorii ei nu se găsesc în afara hotarelor ei. În
cadrul adăposturilor ei solemne, înveşmântaţi în veşmintele ei,
dând glas poruncilor ei, reprezentând-o în faţa lumii, se află
mulţi care sunt gata să-i respingă autoritatea şi să-i
conteste supremaţia. Mulţimi care încă se supun decretelor ei încep
să pună întrebări; şi îndoiala este primul pas spre nesupunere
şi părăsire. Lumea nu va şti niciodată câte suflete oneste
din cadrul bisericii gem în spirit şi sunt tulburate, şi totuşi ţin
o pecete pe buzele lor şi un lanţ pe limbile lor «din
pricina conştiinţei», ca nu cumva «să facă pe fratele lor să
se poticnească». Ei tac, nu de teama mustrării, căci a trecut
timpul când a vorbi liber însemna săsuferi persecuţie şi când a sugera
<B>((103))</B>
că s-ar putea ca biserica să nu fie infailibilă însemna să
fii acuzat de infidelitate”.
<P ALIGN="JUSTIFY">El spune că nu se cere o evanghelie nouă, ci o evanghelie
veche cu un înţeles nou:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Peste tot se cere o vestire mai literală şi mai credincioasă
a preceptelor fondatorului creştinismului. «Predica de pe
munte» este pentru mulţi un rezumat al filosofiei divine.
«Propovăduiţi-o! Propovăduiţi-o!» strigă reformatorii din fiecare şcoală
de pretutindeni; «nu numai propovăduiţi-o, ci şi
exemplificaţi-o!» «Arătaţi-ne», spun ei, «că practicile voastre se conformează
acestor precepte, şi vă vom crede! Urmaţi pe Cristos, şi noi vă vom urma!»
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar chiar aici se află controversa. Biserica pretinde că
învaţă preceptele lui Cristos, că propovăduieşte Evanghelia
Lui. Lumea ascultă şi răspunde: «Voi aţi stricat adevărul!» Şi
priviţi spectacolul unei lumi necredincioase care învaţă pe o
biserică credincioasă adevăratele principii ale religiei ei! Acesta
este unul dintre cele mai izbitoare şi mai semnificative semne
ale veacului. Şi este cu totul nou. Lumea a fost familiară de
la început cu replica: «Doctore, vindecă-te pe tine!» Dar�