<HTML>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="JUSTIFY"><B>((113))</B>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL V
<P ALIGN="CENTER"><B>BABILONUL ÎNAINTEA MARII CURŢI DE JUSTIŢIE
<P ALIGN="CENTER">CONFUZIA LUI &#151; NAŢIONALĂ</B>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">Puterile civile în strâmtorare,
văzând că judecata este împotriva lor &#151; în
frică şi strâmtorare ele caută să se alieze una cu alta
şi în zadar privesc spre biserică, datorită puterii ei din trecut &#151; Ele
îşi măresc armatele şi flotele &#151; Pregătirile pentru
războiul actual &#151; Forţele de luptă de pe uscat
şi de pe mare &#151; Mijloace de război îmbunătăţite, descoperiri noi,
invenţii, explozive etc. &#151; Să se trezească cel tare, cel slab
să zică sunt tare; prefaceţi fiarele de plug în săbii
şi cosoarele în suliţe etc. &#151; Statele Unite ale Americii
sunt unice în poziţia lor, totuşi sunt ameninţate cu
încă mai mari rele decât bătrânul continent &#151;
Strigătul pace! pace! când nu este pace
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot
ce este scris. ... Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care
nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor. Oamenii
îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe
pământ, căci puterile cerurilor vor fi zguduite. Atunci vor vedea pe Fiul
Omului venind pe un nor, cu putere şi cu mare slavă.”
<P ALIGN="JUSTIFY">„«Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul.»
Cuvintele acestea «încă o dată» arată schimbarea lucrurilor clătinate, ca a
unor lucruri făcute, pentru ca să rămână ce nu se clatină. ... fiindcă
Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor».” Luca 21:22, 25-27; Evr. 12:26-29.
<P ALIGN="JUSTIFY">ESTE foarte evident că puterile civile ale creştinătăţii îşi
dau seama că judecata merge împotriva lor şi că stabilitatea puterii
lor nu este în nici un caz asigurată. Disraeli, când era
prim-ministru al Angliei, s-a adresat parlamentului britanic la 2 iulie 1874
(chiar la începutul perioadei de seceriş sau a zilei de judecată),
zicând: „Marea criză mondială este mai aproape decât îşi imaginează
unii. De ce este atât de ameninţată creştinătatea? Mă tem că civilizaţia
<B>((114))</B>
este gata să se prăbuşească”. El a mai spus: „Să ne uităm
oriunde vrem, există un simţământ general neplăcut, un necaz
printre popoare, oamenii îşi dau sufletul de groază. ... Nu este unul
care să nu poată vedea aceste lucruri. Nu este unul care să se
uite întrun ziar şi să nu vadă aspectul furtunos al cerului politic ce
ne înfăşoară acum. ... Ceva explozie gigantică trebuie în mod
sigur să vină. Fiecare cabinet din Europa este agitat. Fiecare rege
şi conducător este cu mâna pe mânerul săbiei ... suntem în
timpuri de groază neobişnuită. Ne apropiem de sfârşit!”
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă aceasta era perspectiva văzută la începutul
judecăţii, cu cât mai prevestitoare de rele sunt astăzi semnele timpurilor!
<P ALIGN="JUSTIFY">Dintr-un articol din <I>London
Spectator</I>, intitulat „Neliniştea din Europa”, cităm următoarele:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Cărui fapt să atribuim neliniştea care predomină în
Europa? Să spunem că deşi în parte se datorează stării din Italia,
ea trebuie să fie atribuită în principal valului de pesimism
care trece acum peste Europa, cauzat în parte de necazul
economic şi în parte de apariţia bruscă a anarhiei ca forţă în
lume. Fenomenul din urmă a avut cu mult mai mare influenţă
pe continent decât în Anglia. Oamenii de stat din
străinătate anticipează întotdeauna pericolul venit de jos &#151; un pericol
pe care aruncarea bombelor îl aduce la ei acasă. Ei privesc
pe anarhişti de fapt numai ca avangarda unei oştiri
care înaintează asupra civilizaţiei, şi care, dacă nu poate fi
ori împăcată ori sfidată, va pulveriza toată ordinea existentă.
Ei îşi profeţesc rău despre viitorul intern, acalmia existentă,
după cum gândesc ei, bazându-se pe baionete. Judecând
situaţia internă cu atât de puţină speranţă, sunt înclinaţi în mod
firesc să fie pesimişti în privinţa celei externe, să cugete că ea
nu poate dura şi să privească orice mişcare ... ca o dovadă
că sfârşitul se apropie rapid. De fapt, ei simt în politică
dispoziţia spre pesimism care este atât de marcantă în literatură
şi societate. Acest pesimism este actualmente mult adâncit
de valul depresiunii economice”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cele ce urmează, dintr-un alt număr al aceleiaşi
reviste, sunt de asemenea la subiect:
<P ALIGN="JUSTIFY"><B>((115))</B>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Adevăratul pericol continental &#151; D-nul Jules Roche ne-a
făcut o prevenire potrivită. Cuvântarea lui de marţi, care a fost
primită în Camera Franceză cu profundă atenţie, a amintit încă o
dată Europei cât de subţire este pojghiţa care încă acoperă focul
ei vulcanic. Teza lui a fost că Franţa, după toate sacrificiile ei
&#151; sacrificii care ar fi strivit orice Putere mai puţin bogată &#151; a
fost încă tot nepregătită de război; că ea trebuie să facă mai mult,
şi mai presus de toate să cheltuie mai mult înainte de a putea
fi considerată în siguranţă sau pregătită. El a tratat Germania
tot timpul ca pe un vrăjmaş teribil şi iminent împotriva invaziei
căruia Franţa trebuie să fie întotdeauna pregătită, şi care la acest
moment a fost cu mult mai puternică decât Franţa. Sub ultimul ei
Act Militar (a spus d-nul Roche), Împăratul William II a reuşit
nu numai să atragă întregul său popor sub constrângerea
încorporării, ci şi să ridice armata în realitate gata de mărşăluire şi de
luptă, până la cinci sute cincizeci de mii de oameni, sub
comandă ofiţerească adecvată, complet echipaţi, ştiinţific postaţi &#151; pe
scurt, gata oricând buzele lui ar rosti decizia fatală pe care bunicul său
a întrupat-o în cele două cuvinte «Krieg-mobil». Franţa,
dimpotrivă, deşi plasa recrutării ei a fost la fel de largă, a avut numai
patru sute de mii de oameni gata, şi pentru a economisi bani, a
redus constant chiar şi acel număr. De aceea, la începutul
războiului, care acum decide de obicei sfârşitul lui, Franţa, cu vrăjmaşi
cel puţin pe două fronturi, va avea o lipsă de cel puţin o sută
cincizeci de mii de oameni, şi înainte ca toate resursele ei să fie la
dispoziţia generalilor ei, ar putea avea calamităţi groaznice sau chiar
fatale. Deputaţii, deşi sunt departe de a fi devotaţi d-lui Jules Roche,
au ascultat aproape cu veneraţie, iar d-nul F&eacute;lix Faure a decis
ca, pentru prima dată în şase ani, să exercite o prerogativă
uitată, acordată preşedintelui republicii, şi să prezideze la
adunarea Consiliului Militar Suprem care se va ţine la 20 martie. El
evident intenţionează, ca om de afaceri cu experienţă, să „facă
inventarul” situaţiei militare, să constate clar ce posedă Franţa în materie
de arme, cai şi oameni gata să se mişte imediat la un semnal, şi
dacă găseşte stocul insuficient, pentru marea piaţă, să insiste să se
mai cumpere. Bogată cum este firma, el poate găsi insuficient capitalul
<B>((116))</B>
ei pentru acea întreprindere, aceste colectări de stoc proaspăt
fiind scumpe peste măsură; dar, în orice caz, el intenţionează să
cunoască adevărul exact.
<P ALIGN="JUSTIFY">D-nul Faure este un om raţional; dar ce lumină
clarificatoare aruncă acţiunea lui asupra situaţiei din Europa, după
cuvintele d-lui Roche! Pacea se presupune a fi garantată prin frica de
război; şi totuşi momentul războiului este menţionat în mod
deschis, pregătirile pentru el sunt văzute, acum la fel de mult ca
întotdeauna de la 1870 încoace, a fi prima preocupare a oamenilor de stat.
Ştim ce mică rezistenţă a întâmpinat împăratul Germaniei anul
trecut în asigurarea schimbărilor care l-au alarmat atât de mult pe
d-nul Jules Roche. Oamenilor nu le-au prea plăcut acestea în
ciuda imensei mituiri cu un termen de serviciu redus, şi nu le-a
plăcut să plătească preţul lor; dar ei au recunoscut necesitatea; s-au
supus; şi Germania este gata acum de război în douăzeci şi patru de
ore de la anunţ. Franţa se va supune de asemenea, cu oricâtă
disperare, şi vom vedea că s-au făcut pregătiri şi s-au votat bani, care,
dacă nar fi un simţ copleşitor al pericolului, ar fi respinse cu
dezgust. Francezii, chiar mai mult decât germanii, s-au săturat de
plătit, dar ei vor plăti pentru toate acestea, fiindcă ei cred că în orice zi
o armată mai puternică decât a lor ar putea înainta spre Paris
sau spre Lyon. Filosofii declară că «tensiunile» între Franţa şi
Germania s-au micşorat perceptibil, specialiştii în diplomaţie susţin că
este pace peste tot; ziarele relatează cu recunoştinţă
amabilităţile Kaizerului; Franţa chiar ia parte la o ceremonie intenţionată
să onoreze Germania şi flota ei; dar atât naţiunea cât şi
conducătorii ei acţionează ca şi cum războiul ar fi foarte aproape. Ei n-ar
putea fi mai sensibili, sau mai alarmaţi sau mai pregătiţi să-şi
cheltuie averea dacă ar aştepta ca într-o lună războiul să fie o
certitudine. Să nu uităm, nimic nu s-a întâmplat care să accentueze
gelozia celor două naţiuni. N-a fost nici un «incident» la frontieră.
Împăratul n-a ameninţat pe nimeni. Nici chiar în Paris nu este vreun
partid care să strige după război. De fapt Parisul pare că şi-a întors
ochii de la Germania, şi pare să arunce ochiade, aprinse deodată de
ură şi lăcomie, în direcţia Marii Britanii. Şi, în final, n-a fost nici
un semn sau aluzie de semn în Rusia că noul ţar doreşte război, sau
<B>((117))</B>
că se teme de război sau că se pregăteşte în mod special de
război; şi totuşi cea mai mică aluzie la război arată că Germania
este pregătită până la ultimul punct, iar Franţa este alarmată,
furioasă şi tulburată ca nu cumva să nu fie şi ea pregătită. Nu o
«noutate» este în discuţie; situaţia permanentă este cea care se
întâmplă, aproape accidental, să fie discutată; şi se admite imediat din
toate părţile că această situaţie obligă Germania şi Franţa să fie
gata pentru un război de invazie în douăzeci şi patru de ore de la
anunţ. «Dublaţi taxa la tutun, germani», strigă Prinţul Hohenlohe
în această săptămână, «căci trebuie să avem oameni».
«Piere economia», ţipă d-nul Roche, «căci avem un deficit de o sută
cincizeci de mii de oameni». Şi observaţi că aceste îndemnuri nu
produc panică sau «cădere» sau tulburare remarcabilă a comerţului
în nici una dintre ţări. Pericolul este prea cronic, prea clar
înţeles, prea amănunţit acceptat ca una din condiţiile vieţii, pentru
ceva de felul acesta; există întotdeauna şi este uitat numai
fiindcă oamenii se obosesc să asculte un subiect de discurs
neschimbat. Acesta este cel mai trist fapt din toată afacerea. În Germania
sau în Franţa nu există frică de război aşa cum nu există frică
de Vezuviu în Torre del Greco, nimic în afară de o
recunoaştere indiferentă că vulcanul este acolo, a fost acolo, va fi acolo
neschimbat până când va veni erupţia.
<P ALIGN="JUSTIFY">Noi nu presupunem că imediat se va întâmpla ceva drept
urmare a discursului d-lui Jules Roche, cu excepţia mai multor taxe,
şi probabil cu apariţia unui rid sau două pe fruntea
preşedintelui, pentru că nu-i vor plăcea toate rezultatele inventarierii, şi el a
fost instruit să insiste ca nevoile afacerii sale să fie asigurate, dar
este bine ca Europei să i se amintească ocazional că pentru
conducători şi politicieni, şi chiar pentru naţiuni, nu poate exista în prezent
un somn liniştit; că vapoarele navighează printre aisberguri şi
veghea trebuie menţinută fără nici un moment de contenire. O oră
de neglijenţă, o avarie, şi un cuirasat se poate scufunda. Pare o
situaţie grea pentru partea civilizată a omenirii, să se ceară veşnic
mai multă muncă forţată, o mai mare felie din salariu, o mai
mare dispoziţie de a zăcea expus cu oasele zdrobite; dar unde poate
fi găsit remediul? Popoarele sunt înnebunite să găsească unul,
<B>((118))</B>
oamenii de stat le-ar ajuta dacă ar putea, iar regii pentru
prima dată în istorie privesc războiul cu un dezgust bolnăvicios, ca
şi cum n-ar avea nici o «şansă fericită» să compenseze pentru
riscurile lui incalculabile; dar toţi sunt neajutoraţi în ameliorarea unei
poziţii care pentru ei n-aduce decât mai multă trudă, mai mult
disconfort, mai mare responsabilitate. Singura uşurare pentru popoare
este că ele n-o duc mai rău decât fraţii lor din America, unde
fără recrutare, fără teama de război, fără o frontieră de fapt,
Trezoreria este secată ca şi cum ar fi europeană, oamenii sunt atât de
jefuiţi prin fluctuaţiile monetare ca şi cum ei ar fi în război, şi toţi
bărbaţii sunt tot atât de cuprinşi de grijă ca şi când ar putea fi chemaţi
în orice moment să-şi apere căminele. N-a existat nimic în istorie
ca situaţia europeană, cel puţin de când a încetat războiul privat,
şi dacă n-am cunoaşte modul de a fi al omenirii, ne-am mira că
a scăpat atenţiei; aşa încât popoarele să aibă interes pentru
lucruri fără valoare, sau să se ceară o vorbire ca a dlui Jules Roche ca
săi facă pe oameni să-şi deschidă ochii. «Avem două milioane
de soldaţi», spune d-nul Jules Roche, «dar numai patru sute de
mii dintre ei sunt inactivi în cazarme, şi ar mai trebui o sută
cincizeci de mii de oameni» şi nimeni nu gândeşte decât că este extrem
de raţional; şi reprezentanţii poporului par foarte atenţi, iar
Capul Statului apucă o armă uitată ca să oblige pe capii armatei
să-i spună ce numesc francezii «adevărul adevărat». Noi nu
aparţinem «Societăţii de Pace», nefiind în stare să credem în Utopii; dar
chiar şi noi suntem împinşi să gândim uneori că lumea este disperat
de nechibzuită şi că orice altceva ar fi mai bun &#151; chiar şi
predarea provinciei Elsass-Lothringen de către Germania sau a
Alsaciei-Lorena de către Franţa &#151; decât această ipotecare fără sfârşit
şi fără rezultat a viitorului, în ascultare de o frică pe care toţi cei
care acţionează conform ei o proclamă într-un glas a fi himerică.
Nu este himerică, şi ei numai spun aşa pentru a fi politicoşi; dar
nu sar putea sfârşi înainte de a veni ruina?”
<P ALIGN="JUSTIFY">Cele ce urmează sunt un extras dintr-o vorbire a
d-lui James Beck, de la Baroul din Filadelfia, publicată în
<I>The Christian Statesman. </I>Subiectul vorbirii a fost
„Necazul naţiunilor” &#151; făcând o retrospectivă a secolului trecut.
<P ALIGN="JUSTIFY"><B>((119))</B>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Secolul nostru, care a început cu tunetul tunului lui
Napoleon pe câmpiile de la Marengo şi care se apropie de încheiere
cu reverberaţii similare atât în Orient cât şi în Occident, n-a
cunoscut nici un singur an de pace. De la 1800 încoace, Anglia a avut
cincizeci şi patru de războie, Franţa patruzeci şi două, Rusia douăzeci
şi trei, Austria patrusprezece, Prusia nouă &#151; o sută patruzeci
şi două de războaie duse de cinci naţiuni, dintre care cel puţin
patru au Evanghelia lui Cristos ca religie de stat.
<P ALIGN="JUSTIFY">În zorile erei creştine, armata regulată a Imperiului
Roman, după Gibbon, număra cam patru sute de mii de oameni şi
era răspândită pe un teritoriu vast, de la Eufrat la Tamisa.
Astăzi armatele regulate ale Europei depăşesc patru milioane, în timp
ce rezerviştii, care au servit doi sau mai mulţi ani în cazarmă şi
sunt soldaţi instruiţi, depăşesc şaisprezece milioane, un număr ale
cărui dimensiuni mintea nu le poate nici aprecia nici imagina. Cu
o zecime dintre bărbaţii apţi de serviciu de pe Continent în
armată pe timp de pace, şi cu o cincime dintre femei făcând muncă grea
de bărbat, şi uneori dezgustătoare, în ateliere şi pe câmp, se
poate spune cu tristeţe împreună cu Burke: «Veacul cavalerismului
a trecut. ... Gloria Europei s-a dus». În ultimii douăzeci de ani
aceste armate aproape s-au dublat şi datoria naţională a
naţiunilor Europei, făcută în principal pentru scopuri de război şi stoarsă
din sudoarea poporului, a ajuns la un total inimaginabil, de
douăzeci şi trei de mii de milioane de dolari. Dacă cineva măsoară
interesele omului după cheltuielile lui, atunci în mod sigur patima
supremă a Europei civilizate în această seară a secolului al
nouăsprezecelea este războiul, pentru că o treime din toate câştigurile scoase
din muncă şi din capital este devotată numai pentru plata
dobânzii pe costurile războaielor trecute, o treime pentru pregătirile
de războaie viitoare, iar treimea rămasă pentru toate celelalte
obiective oricare ar fi ele.
<P ALIGN="JUSTIFY">Suliţa, lancea, sabia, securea de luptă au fost puse
deoparte de omul modern ca fiind jucării ale copilăriei sale. În locul
lor avem carabina, care poate trage de zece ori fără a fi
reîncărcată şi poate omorî la trei mile distanţă, şi al cărei glonţ
lung, nichelat, poate distruge trei oameni în traiectoria lui înainte
<B>((120))</B>
ca lucrarea lui de nimicire să fie terminată. Pusă în
acţiune, aşa cum este, de pulbere fără fum, ea va mări ororile
trecute prin spulberarea unui soldat ca de un fulger invizibil.
Eficienţa ei a distrus practic folosirea cavaleriei în luptă.
Ziua „splendidelor şarje” cum este aceea de la Balaklava a
trecut, iar oamenii lui Pickett, dacă ar trebui să repete
astăzi uimitoarea lor şarjă, ar fi anihilaţi înainte de a putea
trece drumul Emmitsburgului. Efectele distructive ale
carabinei moderne sunt aproape incredibile. Experimentele au
arătat că ea reduce muşchii la un terci şi macină oasele până
la pulbere. Un membru lovit de ea este ciopârţit încât nu
mai poate fi recuperat, iar o împuşcătură în cap sau în piept
este inevitabil fatală. O mitralieră de astăzi poate trage o mie
opt sute şaizeci de gloanţe pe minut, sau treizeci pe secundă,
un şuvoi atât de continuu încât pare ca o linie continuă de
plumb, şi al cărui zgomot oribil este ca un cântec satanic. O armă
a titanilor este tunul modern de doisprezece ţoli, care
poate arunca un proiectil la opt mile şi poate pătrunde
prin optsprezece ţoli de oţel, chiar dacă acesta este harveyzat,
un proces prin care suprafaţa tare a oţelului este carbonizată
aşa încât nici cel mai fin perforator nu-l poate afecta. Despre
flotele actuale cu aşa-zisele lor «distrugătoare ale comerţului» nu-i
nevoie să zicem nimic. Construcţia unui singur vapor costă patru
milioane de dolari, şi fiind armate cu plăci de oţel de optsprezece ţoli
grosime, pot merge pe apă cu motoarele lor de unsprezece mii de cai
putere cu viteze de douăzeci şi patru de mile pe oră. Un astfel de vas ar
fi putut risipi flotele spaniolă, franceză şi engleză
combinate, numărând peste o sută de vapoare, la Trafalgar, ca un stol
de porumbei, sau să pună Armada spaniolă pe fugă ca un uliu
întrun porumbar; şi totuşi, în războiul necontenit al armelor şi
al armamentului, aceşti leviatani ai adâncurilor au fost
distruşi instantaneu, ca fulgerul, de o singură torpilă cu dinamită.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă aceste pregătiri de război, care acoperă apele
noastre şi întunecă pământurile noastre, înseamnă ceva, ele
indică faptul că omul civilizat este pe marginea unui mare
cataclism, de care este, după cum se vede, tot atât de inconştient ca
<B>((121))</B>
oamenii din Pompei în ultima, fatala zi din viaţa cetăţii
lor, când au fost martorii indiferenţi ai fumului prevestitor de
rele ieşind în rotocoale din gura craterului. Veacul nostru a
semănat, ca nici unul altul, dinţii balaurului armatelor regulate,
şi grânele umane sunt coapte pentru secerişul de sânge. Nu
este nevoie decât de un incendiar ca Napoleon să pună foc lumii.
<P ALIGN="JUSTIFY">A nega că aceasta este tendinţa evidentă a acestor
pregătiri fără precedent înseamnă a crede că putem semăna spini şi
culege smochine, sau a aştepta soare continuu unde am semănat
furtună. Războiul între China şi Japonia, dus numai în parte cu
arme moderne şi cu oameni care nu înţelegeau decât imperfect
rostul lor, nu ilustrează în nici un fel posibilităţile conflictului viitor.
Cel mai mare dintre toţi corespondenţii de război, Archibald Forbes,
a spus recent: «Virtual este imposibil ca cineva să-şi imagineze
exact, în plinătatea ei, scena pe care următoarea mare bătălie o
va prezenta unei lumi dezorientate şi cuprinse de fiori; noi
cunoaştem elementele care vor constitui ororile ei, dar le cunoaştem cum ar
fi numai din punct de vedere academic. Oamenii nu sunt încă
înfioraţi de spectrul morţii în masă, cauzată de proiectilele vărsate din
arme, al căror loc nu poate fi recunoscut din cauza absenţei fumului».
El încheie: «Moartea incalculabilă poate ploua ca din cer». Când
ne gândim că într-una din bătăliile din jurul Metzului
folosirea mitralierelor a doborât 6.000 de germani în zece minute, şi că
la Plevna, în 1877, Skobelev a pierdut într-un scurt atac de
câteva sute de iarzi 3.000 de oameni, şi când ne amintim că de
atunci mitraliera şi arma cu ac percutor şi-au mărit de cinci ori
capacitatea de distrugere, avem o perspectivă la care mintea se
opreşte înfricoşată şi inima se îmbolnăveşte. Este destul să spunem
că marii strategi ai Europei cred că viitoarea mortalitate în bătălii
va fi aşa de mare încât va fi imposibil să fie îngrijţi răniţii sau să
fie îngropaţi morţii, şi mulţi vor duce cu ei un crematoriu
ambulant ca să ardă pe cei căzuţi în luptă.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aţi putea sugera că acest spectru îngrozitor va trece
peste paşnica Americă, precum îngerul care a ucis pe
întâii-născuţi din Egipt a cruţat uşile stropite cu sânge ale israeliţilor. Să
dea Dumnezeu să fie aşa! Unde este însă asigurarea noastră? Atât de
<B>((122))</B>
minunat au unit aburul şi electricitatea pe oameni
într-o comunitate de gândire, interes şi scop, încât este posibil ca,
dacă ar veni un mare război continental, în care Anglia să fie
implicată aproape obligatoriu, înainte de a se sfârşi, lumea civilizată ar
putea fi învăluită în flăcări universale. Pe lângă aceasta, la
orizontul lumii se poate observa acum un nor, în prezent nu mai mare
decât palma unui om, dar care într-o zi poate întuneca cerurile. În
orient sunt două naţiuni, China şi Japonia, a căror populaţie
împreună ajunge la uimitorul total de cinci sute de milioane. Aceste
furnicare ticsite au fost în necunoştinţă de arta războiului până acum,
căci este ciudat de adevărat că singurele două ţări care de la
naşterea lui Cristos au avut în izolarea lor o relativă „pace pe pământ”
sunt aceste două naţiuni odată solitare, peste care n-a strălucit
niciodată lumina creştinismului. Dar cu treizeci de ani în urmă, doar o
mână de englezi şi de francezi şi-au făcut drum cu forţa, cu
vârful baionetei, spre Pekin. Toate acestea sunt schimbate.
Civilizaţia apuseană a adus în Orient Biblii şi gloanţe, mitre şi
mitraliere, evlavie şi arme Gatling, cruci şi tunuri Krupp, pe sf. Petru
şi salpetru: şi Orientul poate spune într-o zi împreună cu
Shylock: «Ticăloşia care mă înveţi o voi executa şi o voi aplica cu
asprime, dar eu voi îmbunătăţi instrucţiunile». Ei au învăţat deja lecţia
aşa de bine încât pot atinge cu efect mortal diapazonul îngrozitor
al canonadei. Patima pentru război, care distinge Occidentul,
să trezească odată îmbelşugatul Orient din somnul lui de secole,
şi cine poate spune că un alt Gingis Han, cu o hoardă barbară
de milioane în spatele lui, nu poate cădea peste Europa cu
greutatea zdrobitoare a unei avalanşe?
<P ALIGN="JUSTIFY">Se poate argumenta însă că aceste pregătiri nu
înseamnă nimic şi sunt garanţii de pace mai degrabă decât
provocatoare de război, şi că însăşi eficienţa armelor moderne face
războiul improbabil. În timp ce această sugestie pare a avea forţă,
totuşi practic ea este contrazisă de fapte, căci naţiunile care au
cele mai mici armate au cea mai mare pace, iar cele care au
cele mai mari forţe tremură pe marginea prăpastiei.
Elveţia, Olanda, Belgia, Norvegia, Suedia şi Statele Unite trăiesc
în prietenie substanţială cu lumea, în timp ce Franţa, Rusia,
<B>((123))</B>
Germania, Austria şi Italia, înarmate până-n dinţi
şi împleticindu-se sub greutatea echipamentelor lor, se uită
urât una la alta peste frontierele lor. În ele se află marele
depozit de spirit marţial şi ură internaţională a căror explozie
cere numai scânteia unui incident mărunt. Astfel când
Împărăteasa Augusta a vizitat recent Parisul de plăcere, prezenţa ei
a alarmat lumea, a cauzat căderea preţurilor la burse şi
a precipitat o consultare serioasă şi agitată a tuturor
cabinetelor europene. O singură insultă la adresa ei din partea
unui parizian foarte iresponsabil ar fi făcut ca fiul ei, tânărul
împărat german, să scoată sabia. Astfel stricarea echilibrului lumii
era în puterea celui mai trândav vagabond de pe stradă.
Ce comentariu de speriat asupra civilizaţiei, ca prosperitatea
şi chiar viaţa milioanelor de semeni de-ai noştri să depindă
de sentimentele pacifiste ale unui singur om!
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>Nici un fapt nu poate fi mai clar decât că omenirea este la
o răscruce de drumuri.</I> Cea mai mare parte a pregătirii a
fost atinsă. În Europa oamenii nu se pot înarma mai mult. Italia
a căzut deja sub povara falimentului cauzat de aceasta şi în
orice zi poate fi aruncată în vâltoarea revoluţiei. Mulţi
publicişti chibzuiţi cred că naţiunile europene trebuie fie să lupte, fie
să se dezarmeze. Bine a prezis Învăţătorul: «Pe pământ va
fi strâmtorare printre popoare ... . Oamenii îşi vor da sufletul
de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ»”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cele ce urmează, din <I>The New York
Tribune,</I> din 5 mai 1895, arată cum au privit situaţia unii dintre
suveranii domnitori ai Europei:
<P ALIGN="JUSTIFY">„regi care vreau să se retragă pentru o
viaţă privată. Abdicarea pare să fie contagioasă. Din memorabilii ani
184849, când toată Europa se poate spune că a fost în insurecţie
deschisă împotriva tendinţelor medievale autocrate ale
conducătorilor lor, niciodată n-au fost atât de mulţi suverani domnitori
despre care se spune că sunt pe punctul de a-şi abandona
tronurile. În 1848 monarhii erau în cea mai mare parte prinţi născuţi
în secolul precedent şi crescuţi sub influenţele tradiţiilor lui,
cu totul incapabili, prin urmare, să înţeleagă aceste noţiuni
<B>((124))</B>
ultramoderne cum sunt guvernul popular şi
constituţiile naţionale. În loc să sprijine cu numele lor astfel de
idei subversive, pe care le priveau ca sinonime cu
revoluţia sângeroasă de felul celei care i-a dus pe Ludovic al XVI-lea
şi pe Maria Antoaneta la eşafod, ei au preferat mai degrabă
să abdice; şi în timpul celor doi ani plini de evenimente,
tronurile Austriei, Sardiniei, Bavariei, Franţei şi Olandei au fost
lăsate libere de către ocupanţii lor. Dacă astăzi, după jumătate
de secol, succesorii lor au dorit la rândul lor să abdice, este
fiindcă şi ei au ajuns să fie ferm convinşi că legislaţia populară
este incompatibilă cu buna guvernare &#151; aşa cum este văzută de
pe tron &#151; şi că este imposibil să mai fie reconciliate două
instituţii atât de diametral opuse cum sunt Coroana şi Parlamentul.
În aceasta, poate, ei nu greşesc prea mult; fiindcă nu este nici
o îndoială că dezvoltarea guvernării populare în
direcţia democraţiei trebuie în mod natural să tindă spre
diminuarea puterii şi a prestigiului tronului. Fiecare nouă prerogativă
şi drept asigurate de popor sau de reprezentanţii
lui constituţionali sunt în acea măsură luate de la monarh; şi
pe măsură ce trece timpul devine tot mai evident că,
dintr-un punct de vedere popular, regii şi împăraţii sunt în plus,
un anacronism, simpli conducători cu numele, costisitori, ale
căror slăbiciuni şi lipsă de putere îi fac un obiect de batjocură
mai degrabă decât de respect, sau ei constituie un obstacol
serios în calea dezvoltării politice, comerciale şi chiar
intelectuale. Într-adevăr, pare să nu fi rămas loc pentru ei în secolul
viitor, decât dacă ar fi acela de simpli arbitri sociali, a căror
putere este restrânsă la decretarea legilor modei şi
convenţionalităţii, şi a căror autoritate este exercitată nu în virtutea vreunei
legi scrise, ci numai prin tact.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dintre suveranii despre care se raportează că sunt pe
cale să abdice, pe primul loc este Regele George al elenilor,
care se declară sătul de tronul său neconfortabil şi nu ezită
să declare că, însăşi atmosfera Greciei încetând să-i fie
plăcută, este nerăbdător să predea sceptrul cât se poate de
repede fiului său Constantin. El nu mai este în legătură cu supuşii
<B>((125))</B>
săi, n-are deloc prieteni în Atena cu excepţia
vizitatorilor străini, şi este în mod constant forţat de politica
oarecum ruşinoasă a cabinetelor care urmează unul după altul
cu aşa rapiditate pe domeniul lui, să se plaseze într-o
poziţie îngrozitoare şi jenantă în privinţa curţilor străine cu
care este legat prin legături de rudenie.
<P ALIGN="JUSTIFY">Regele Oscar de asemenea vorbeşte despre renunţare
la coroană în favoarea fiului său mai mare. În cazul său
nu este unul, ci sunt două parlamente cu care să se lupte;
şi cum cel din Stockholm este întotdeauna în opoziţie
directă cu cel din Christiania, el nu poate mulţumi pe unul fără
al ofensa pe celălalt, rezultatul fiind acela că Norvegia şi
Suedia sunt acuma, potrivit celor susţinute de el, pe punct de
război civil. El este convins că conflictul între cele două ţări
va culmina în mod sigur într-o luptă armată, dar decât
să aprobe aceasta mai degrabă a hotărât să abdice. El
declară că a făcut tot ce a putut, ca şi Regele George al Greciei,
să trăiască la înălţimea condiţiilor Constituţiei în
virtutea căreia ţine sceptrul, dar că este absolut imposibil să
mai facă astfel şi că este o chestiune fie să încalce jurământul
de încoronare, fie să se retragă şi săi dea fiului său locul.
<P ALIGN="JUSTIFY">Apoi, de asemenea, Regele Cristian al Danemarcei, care
la vârsta de optzeci de ani se află, ca rezultat al alegerilor
generale recente, faţă în faţă cu un Legislativ Naţional în
care Ultraradicalii şi Socialiştii, ostili tronului, posedă o
majoritate covârşitoare, depăşind cu trei la unu numărul combinat
al Liberalilor moderaţi şi al neînsemnatului partid
Conservator. El a fost făcut să creadă că amarnicul conflict care bântuie
în Danemarca între Coroană şi Parlament de aproape
douăzeci de ani s-a încheiat vara trecută, şi că, după ce făcuse
multe concesii cu scopul aplanării tuturor deosebirilor, totul va fi
o plutire uşoară mai departe. În loc de aceasta, el află acum
că în Parlament se desfăşoară împotriva lui o
majoritate covârşitoare, care şi-a anunţat deja intenţia de a aplica ceea
ce ea consideră a fi drepturile populare şi de a pretinde
acordul Coroanei cu concepţia ei despre termenii Constituţiei. Zdrobit de
<B>((126))</B>
vârstă şi de neputinţă, clătinat de boala hotărâtei sale soţii,
care ia fost principalul sprijin moral de-a lungul întregii sale
domnii, şi lipsit de asemenea de sprijinul puternic al ginerelui său,
fostul Împărat Alexandru al Rusiei, el nu se mai simte capabil să
facă faţă situaţiei şi anunţă că este pe cale să dea locul fiului său.
<P ALIGN="JUSTIFY">La aceşti trei regi trebuie adăugat numele regelui Humbert
al Italiei, care este forţat să se supună unui prim-ministru opus
atât lui personal cât şi împărătesei, şi să-şi dea numele pentru o
politică pe care o dezaprobă în inimă, dar care este în acord cu
vederile Legislativului. Nu este nici un secret că toată averea lui
particulară este investită deja în străinătate, în anticiparea
abandonării tronului italian, şi că el află mai intolerabilă ca niciodată o
situaţie care-l obligă să se înconjoare de oameni neprietenoşi faţă de el
şi de consoarta lui, şi să rămână faţă de Biserică într-o poziţie
nu numai diametral opusă sentimentelor religioase sincere ale
reginei şi ale sale, dar care şi plasează casa domnitoare a Italiei
într-o poziţie foarte nepotrivită şi jenantă în faţa tuturor celorlalte
curţi ale Bătrânului Continent. Regele Humbert este un om
foarte sensibil şi adânc conştient de multele desconsiderări la care a
fost supus de către toate acele capete încoronate străine care,
venind la Roma, în mod vădit s-au abţinut de a vizita Quirinalul de
teamă să nu ofenseze Vaticanul.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă nu era Regina Maria Amelia a Portugaliei, o
femeie puternică asemenea mamei ei, contesa de Paris, Regele Carlos
ar fi cedat demult tronul fiului său, cu fratele său mai mic în
calitate de Regent, în timp ce Regele Carol al României şi Prinţul
Regent al Bavariei sunt socotiţi a fi pe punctul de a ceda locul
următorului din familie. În final este Prinţul Ferdinand al Bulgariei, care
a fost puternic îndemnat de prietenii săi rusofili să abdice,
ei luânduşi sarcina să-l realeagă sub protecţie moscovită. Dar el
sa abţinut până acum să cedeze solicitărilor lor, dându-şi seama
că sunt multe scăpări între pahar şi buze, şi că, dacă ar fi să
predea odată coroana voluntar, multe lucruri ar putea interveni care
să împiedice reintrarea în posesia ei.
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel, luând lucrurile unul cu altul, cauza poporului,
din punctul lor de vedere, nu pare să fie în vreun fel îmbunătăţită
<B>((127))</B>
sau promovată de abdicările iminente, care, dimpotrivă,
vor implica probabil o înnoire a luptei de acum cincizeci de
ani pentru drepturi constituţionale şi privilegii parlamentare”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Demonstraţiile zgomotoase ale socialismului în
Reichstagul german, în Parlamentul belgian şi în Camera franceză
a deputaţilor n-au fost în nici un caz calculate să potolească
frica celor în autoritate. Membrii socialişti germani au refuzat să
se alăture aplaudării împăratului la cererea preşedintelui,
sau chiar să se ridice de pe scaune; socialiştii belgieni, ca
răspuns la o propunere de aplaudare a regelui, ale cărui simpatii
au fost înţelese că erau de partea aristocraţiei şi capitalului,
au strigat: „Trăiască poporul! Jos capitaliştii!”, iar membrii
francezi ai Camerei Deputaţilor, dezamăgiţi de o măsură care
tindea să favorizeze cauza socialistă, au declarat că revoluţia va
realiza ceea ce s-a cerut pe cale paşnică, dar a fost refuzat.
<P ALIGN="JUSTIFY">Este semnificativ, de asemenea, că un proiect care
tindea să controleze creşterea socialismului în Germania, care
a fost prezentat în Reichstag, n-a devenit lege;
motivele respingerii acestui proiect fiind după cum urmează, aşa
cum a fost raportat de presă:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Respingerea recentă de către Reichstag a
«proiectului antirevoluţie», ultima măsură elaborată de guvernul
german pentru a combate socialismul, formează un capitol
interesant în istoria unei naţiuni cu care, în ciuda diferenţelor de
limbă şi de instituţii, noi înşine avem multe în comun.
<P ALIGN="JUSTIFY">Sunt mulţi ani acum de când a început să se atragă
atenţia asupra remarcabilei creşteri a Partidului Socialist
în Germania. Dar numai în 1878, când au fost două
atentate la viaţa împăratului, guvernul s-a decis asupra
măsurilor represive. Prima lege împotriva socialiştilor a fost scoasă
în 1878 pentru o perioadă de doi ani şi a fost reînnoită în
1880, 1882, 1884 şi 1886.
<P ALIGN="JUSTIFY">Atunci s-a considerat necesară o legislaţie adiţională,
şi în 1887 Cancelarul Bismarck a propus Reichstagului o
lege nouă care dădea autorităţilor puterea să limiteze pe
liderii socialişti la o anumită localitate, să-i lipsească de drepturi
<B>((128))</B>
cetăţeneşti şi să-i expulzeze din ţară. Parlamentul a
refuzat să accepte propunerile cancelarului; s-a mulţumit
cu reînnoirea vechii legi.
<P ALIGN="JUSTIFY">Exista acum speranţa în unele părţi că ocazia pentru
o altă legislaţie represivă va dispărea. Dar creşterea
continuă a partidului socialist, îndrăzneala crescută a
propagandei lui, împreună cu apariţia atrocităţilor anarhiste în
Germania şi în alte părţi ale Europei, au împins guvernul la
alte intervenţii. În decembrie 1894, împăratul a dat de
înţeles că se hotărâse ca actele celor care se străduiau să
stârnească dezordine internă să fie întâmpinate cu o nouă legislaţie.
<P ALIGN="JUSTIFY">Înainte de sfârşitul acelui an a fost pus în faţa
adunării populare proiectul antirevoluţie. Era compus dintr-o
serie de amendamente la legea penală obişnuită a ţării şi a
fost propus ca un aspect permanent al codului penal. În
aceste amendamente erau prevăzute amenzi sau închisoare
pentru toţi care, într-un mod periculos pentru liniştea
publică, atacau religia, monarhia, căsătoria, familia sau
proprietatea cu expresii de ultragiu, sau care susţineau sau
răspândeau în public declaraţii, născocite sau deformate, despre
care ştiau, sau, după împrejurări, trebuiau să conchidă că
erau născocite sau deformate, cu scopul ca instituţiile
statului sau decretele autorităţilor să fie făcute vrednice de dispreţ.
<P ALIGN="JUSTIFY">Noua lege conţinea de asemenea prevederi cu un
caracter asemănător îndreptate contra propagandei socialiste
în armată şi marină.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă opoziţia ar fi pornit numai de la socialiştii
din Parlament şi din afara lui, guvernul ar fi votat proiectul
în triumf. Dar caracterul ofenselor specificate, împreună
cu măsura în care interpretarea legii a fost lăsată în
seama judecătorilor poliţiei, a trezit neîncrederea, chiar alarma
unei mari părţi dintre oameni, care au văzut în prevederile ei
o ameninţare a libertăţii de exprimare, a libertăţii de
învăţare şi a libertăţii de întrunire publică.
<P ALIGN="JUSTIFY">În consecinţă, când Reichstagul a întreprins
analizarea acestei măsuri, a început o astfel de mişcare cum nu se vede
<B>((129))</B>
adeseori în patrie. Petiţii de la autori, editori,
artişti, profesori universitari, studenţi şi de la alţi cetăţeni au
curs în Parlament până când, se susţine, au fost primite mai
mult de un milion şi jumătate de semnături de protest.
<P ALIGN="JUSTIFY">Marile ziare asemenea lui <I>Berliner Tageblatt
</I>au înmânat Reichstagului petiţii de la cititorii lor conţinând între
douăzeci de mii şi o sută de mii de nume. Între timp, la un miting
al delegaţilor ţinut în capitală a fost înregistrată opoziţia la
proiect a patru sute cincizeci de universităţi germane.
<P ALIGN="JUSTIFY">Respingerea unei măsuri cu o atât de largă împotrivire a
fost inevitabilă, şi partidul socialist va câştiga fără îndoială cel
mai mult din înfrângerea guvernului. Totuşi Reichstagul a
condamnat proiectul, nu fiindcă a fost îndreptat împotriva socialiştilor,
ci fiindcă, lovind în tendinţele anarhiste, măsura a
fost considerată că pune în pericol drepturile poporului în general”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Se spune că în Londra socialismul câştigă constant
teren, în timp ce anarhismul este mort în aparenţă.
Partidul Laburist Independent, care a fost cea mai mare putere
a muncii organizate din Anglia, este acum o
organizaţie socialistă recunoscută. Acesta aşteaptă să vină curând
o revoluţie sângeroasă care va duce la stabilirea unei
republici socialiste pe ruinele monarhiei actuale.
<P ALIGN="JUSTIFY">Observând aceste fapte şi tendinţe, nu ne mirăm că
vedem pe regi şi pe conducători luând măsuri de precauţie în
plus spre a se proteja pe ei şi interesele lor de
pericolele ameninţătoare ale revoluţiei şi anarhiei mondiale. În
frică şi strâmtorare, ei caută alianţe unul cu altul, chiar
dacă neîncrederea reciprocă este aşa de mare încât speranţa
lor în vreo alianţă este slabă. Atitudinea fiecărei naţiuni
faţă de celelalte este aceea de animozitate, gelozie, răzbunare
şi ură, iar comunicaţiile lor una cu alta sunt bazate numai
pe principiile interesului personal. Ca atare, ei se pot baza
pe alianţe numai atâta vreme cât planurile şi metodele
lor egoiste par să meargă în paralel. Nu există nici o iubire
sau bunăvoinţă în atitudinea lor; iar presa zilnică este un
martor constant al incapacităţii naţiunilor de a atinge o linie a
<B>((130))</B>
politicii care să le aducă pe toate la cooperare
armonioasă. Prin urmare, speranţa care este de aşteptat de la vreo
coaliţie a puterilor este deşartă.
<P ALIGN="CENTER">Eclesiasticismul nu mai este un bastion!
<P ALIGN="JUSTIFY">Dându-şi seama de aceasta aşa cum observăm că
se întâmplă, cel puţin într-o anumită măsură, îi
vedem privind nerăbdători spre biserică (nu spre puţinii
sfinţi credincioşi cunoscuţi şi recunoscuţi de Dumnezeu
ca biserica Sa, ci spre marea biserică nominală, singura
pe care o recunoaşte lumea) ca să vadă ce convingere
morală sau autoritate eclesiastică poate fi exercitată în
marea chestiune în discuţie între conducători şi popoare.
Biserica de asemenea este nerăbdătoare să păşească în acest
spaţiu gol şi ar ajuta cu bucurie la restabilirea relaţiilor
amicale dintre prinţi şi popoare; pentru că interesele
aristocraţiei eclesiastice şi ale aristocraţiei civile sunt legate între
ele. Dar în zadar se aşteaptă ajutor din această sursă,
pentru că maselor trezite le-a rămas puţin respect
pentru preoţime sau pentru politică statală. Totuşi,
utilitatea solicitării ajutorului bisericii este pusă la
probă. Reichstagul german, de exemplu, care prin
influenţa prinţului Bismarck i-a exilat pe iezuiţii din Germania
în 1870, considerându-i ostili binelui Germaniei, a
revocat măsura după aceea, sperând astfel să concilieze
partida catolică şi să câştige influenţa ei în sprijinirea
măsurilor armatei. Cu ocazia dezbaterii acestei chestiuni a
fost făcută o remarcă semnificativă, care, deşi se va
dovedi foarte adevărată ca profeţie, la timpul acela a
stârnit hohote de râs în Cameră. Remarca a fost că
rechemarea iezuiţilor nu era periculoasă, deoarece potopul
(socialismul &#151; anarhia) va veni în mod sigur şi-i va îneca şi pe ei.
<P ALIGN="JUSTIFY">În reconcilierile încercate de regele şi de guvernul
Italiei cu Biserica Romei, motivul a fost evident frica de
<B>((131))</B>
răspândire a anarhiei şi de perspectivele războiului
social. În legătură cu aceasta, premierul Crispi, într-o
vorbire remarcabilă care a început cu un rezumat istoric al
politicii italiene curente şi care s-a încheiat cu o declaraţie
în privinţa problemelor sociale ale zilei, în special
ale mişcării revoluţionare, a spus:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Sistemul social trece acum printr-o criză
extraordinară. Situaţia a devenit atât de acută încât pare absolut
necesar ca autoritatea civilă şi religioasă să se unească şi să
lucreze armonios împotriva bandei infame pe al cărei steag este
scris, «Fără Dumnezeu, fără rege!» Această bandă, a spus el,
a declarat război societăţii. Societatea să accepte declaraţia
şi să strige la rândul ei, «Pentru Dumnezeu, pentru rege
şi pentru ţară!»”
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceeaşi presimţire de teamă din partea puterilor
civile ale tuturor naţiunilor civilizate este motivul
atitudinii conciliatoare recente a tuturor puterilor civile din
Europa faţă de papa de la Roma, şi care începe acum să
privească favorabil spre mult îndrăgita speranţă a recâştigării
unei mari părţi din puterea sa vremelnică. Această atitudine
a naţiunilor a fost cât se poate de remarcabil ilustrată
prin darurile scumpe prezentate papei cu ocazia Jubileului
papal acum câţiva ani, de către capii tuturor guvernelor
din creştinătate. Simţindu-şi propria lor incompetenţă de a
face faţă puterii mari a lumii care se trezeşte, autorităţile
civile, în disperare completă, îşi amintesc de fosta putere
a papalităţii, tiranul care odată ţinea în mâna sa
toată creştinătatea; şi chiar dacă îl urăsc pe tiran, ele sunt
dispuse să facă mari concesii dacă prin acest mijloc pot reuşi să
ţină în frâu popoarele nemulţumite.
<P ALIGN="JUSTIFY">Mulţi recunosc pretenţia atât de serios prezentată de
către Biserica Romano-Catolică, că ea va fi singurul
bastion vrednic de încredere împotriva valului crescând
al socialimului şi anarhiei. În privinţa acestei înşelări, un fost
<B>((132))</B>
membru al ordinului iezuit, contele Paul von
Hoensbrouck, acum convertit la protestantism, indică spre Belgia
catolică şi spre progresul Social-Democraţiei de acolo pentru a
arăta lipsa oricărei speranţe din partea aceea. În articolul
său, care a apărut în <I>Prussische Jahrbuch</I>, Berlin 1895, el a spus:
<P ALIGN="JUSTIFY">„De secole Belgia a fost catolică şi ultramontană până
în străfundurile ei. Această ţară are o populaţie de peste
şase milioane, din care numai cincisprezece mii sunt
protestanţi şi trei mii sunt evrei. Restul sunt catolici. Aici există
soliditate confesională. Biserica Catolică a fost factorul şi
forţa conducătoare în viaţa şi istoria Belgiei, şi aici ea şi-a
celebrat cele mai mari triumfuri şi s-a lăudat tot mereu cu ele.
Cu excepţia câtorva cazuri, ea a controlat sistemul educaţional
al ţării, în special şcolile elementare şi publice. ...
<P ALIGN="JUSTIFY">Ei bine, cum i-a mers Social-Democraţiei în Belgia
catolică? Ultimele alegeri au arătat aceasta. Aproape o cincime din
toate voturile au fost date candidaţilor Social-Democraţi, şi
trebuie să ne amintim că de partea candidaţilor nesocialişti se află
cu mult mai multe «voturi multiple» decât de partea
Social-Democraţilor &#151; în Belgia fiind regula ca cei bogaţi şi
educaţi să-şi exercite dreptul la «voturi multiple»,
<I>adică</I> voturile lor sunt numărate de două sau de trei ori. Ultramontanii
pretind într-adevăr că această creştere în votul socialist trebuie să
fie atribuită creşterii de la Partidul Liberal. Într-o anumită
măsură acesta este cazul, dar pretenţiile clericalilor că sunt
bastionul împotriva socialismului, ireligiozităţii şi degenerării
morale devin cu toate acestea absurde. De unde au venit aceşti
liberali dacă Biserica Catolică este medicul pentru toate relele pe
care le moşteneşte statul şi societatea?
<P ALIGN="JUSTIFY">Catolicismul poate salva poporul tot atât de puţin
de «liberalismul ateu» ca şi de Social-Democraţie. În anul 1886
a fost trimisă o scrisoare circulară unor bărbaţi
reprezentativi din diferite stări sociale cu întrebări referitoare la
condiţia muncitorilor. Trei pătrimi din răspunsuri au declarat că
din punct de vedere religios oamenii s-au «deteriorat» sau
«au dispărut cu totul», sau «catolicismul îşi pierdea stăpânirea tot
<B>((133))</B>
mai mult». Liege, cu cele treizeci şi opt de biserici şi
treizeci şi cinci de mănăstiri, a dat un răspuns lipsit de
speranţă; Bruxelles a declarat că «nouă zecimi dintre copii
sunt nelegitimi, iar imoralitatea este de nedescris». Şi
toate acestea sunt aşa, chiar dacă social-democratul belgian,
în măsura în care a frecventat cumva o şcoală, a fost elev
în şcolile publice catolice ultramontane, şi într-o ţară în
care în fiecare an sunt ţinute mai mult de jumătate de milion
de predici catolice şi de prelegeri catehetice. Ţara care pe
drept şi raţional a fost numită «ţara mănăstirilor şi a clerului»
a devenit un Eldorado al Revoluţiei Sociale”.
<P ALIGN="CENTER">Pregătiri de război extravagante
<P ALIGN="JUSTIFY">Frica de o revoluţie iminentă împinge pe fiecare naţiune
din „creştinătate” să facă pregătiri de război extravagante.
Un jurnal metropolitan spune: „Cinci dintre naţiunile de
frunte ale Europei au închis în trezorerii speciale 6.525.000.000
de franci cu scopul distrugerii oamenilor şi a materialelor de
război. Germania a fost prima dintre naţiuni care a adunat un
fond de rezervă pentru acest scop ucigaş. Ea are 1.500.000.000
de franci; Franţa are 2.000.000.000 de franci; Rusia, în
ciuda ravagiilor holerei şi foametei, are 2.125.000.000 de
franci; Austria 750.000.000 de franci; Italia, cea mai săracă
dintre toate, mai puţin de 250.000.000 de franci. Aceste sume
imense de bani stau nefolosite. Ele nu pot sau nu vor fi folosite
decât în caz de război. Împăratul William al Germaniei a spus că
ar vrea mai bine ca numele Germaniei să fie dezonorat din
punct de vedere financiar decât să se atingă de o singură marcă
din fondul pentru război”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Încă din 1895, cifrele pregătite de Departamentul
de Război al Statelor Unite au arătat mărimea armatelor
ţărilor străine după cum urmează: Austro-Ungaria
1.794.175; Belgia 140.000; Columbia 30.000; Anglia 662.000;
Franţa 3.200.000; Germania 3.700.000; Italia 3.155.036;
Mexic 162.000; Rusia 13.014.865; Spania 400.000; Elveţia
486.000. Menţinerea acestor trupe costă 631.226.825 de dolari anual.
<P ALIGN="JUSTIFY"><B>((134))</B>
<P ALIGN="JUSTIFY">Forţele rezerviste ale Statelor Unite, aşa cum a
raportat Secretarul de Război în Camera Reprezentanţilor în
acelaşi an, totalizează un corp de 141.846 de bărbaţi, în timp
ce puterea ei militară, dar neorganizată, sau ceea ce în
ţările europene se numeşte „baza de război” a ţării, Secretarul
o situează la 9.582.806 bărbaţi.
<P ALIGN="JUSTIFY">Un corespondent pentru <I>New York Herald,
</I>care tocmai sa întors dintr-un turneu în Europa, a spus:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Următorul război în Europa, când va veni, va fi de o
violenţă distructivă necunoscută până în prezent. Fiecare sursă de
venit a fost solicitată dacă nu epuizată, pentru scopuri marţiale.
Ar fi inutil să spunem că lumea n-a văzut ceva asemănător,
fiindcă înainte n-a avut niciodată asemenea mijloace de
război distructive. Europa este o mare tabără militară.
Puterile principale sunt înarmate până-n dinţi. Este o combinaţie
a efortului general, şi nu pentru paradă sau distracţie.
Armate enorme în cea mai înaltă stare de disciplină şi înarmate
la perfecţiune, cu muschetele la picior sau cu frâul în
mână, aşteaptă în tabără şi pe câmp semnalul ca să meargă
una împotriva celeilalte. Un război în Europa rezolvă clar
numai un lucru, iar acela este necesitatea unui alt război.
<P ALIGN="JUSTIFY">Se spune că marile armate permanente sunt
garanţii pentru pace; aceasta ar putea fi aşa pentru un timp, dar
nu pe termen lung: pentru că forţa inactivă înarmată pe o
scară atât de enormă implică prea multe sacrificii, şi poverile
grele vor sili inevitabil la acţiune”.
<P ALIGN="CENTER">Mijloace moderne de război
<P ALIGN="JUSTIFY">Un corespondent al lui <I>Pittsburgh Dispatch
</I>scrie din Washington D. C.:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Ce magazin de curiozităţi îngrozitor prezintă depozitele
de arme şi proiectile şi modele de război de toate felurile,
în diferitele nişe şi colţuri ale Departamentelor de Război şi
Naval! Ele sunt risipite şi slabe prin comparaţie, desigur, dar
sunt destule pentru a pune pe gânduri chiar şi pe cei mai
nepăsători până unde se poate ajunge şi care va fi sfârşitul uimitorului
<B>((135))</B>
avânt al invenţiei în direcţia armelor de distrugere a omenirii.
Tot ceea ce posedăm până acum, în această ţară nouă a noastră,
în privinţa exemplelor de invenţii de felul acesta, nu prea s-ar
compara în interes sau volum cu o singură încăpere a vastei colecţii
din vechiul Turn al Londrei, dar este destul ca să spună totul.
Când cineva priveşte aceste maşini ucigătoare, se gândeşte
că guvernanţii lumii au fost aplecaţi spre exterminarea
rasei umane, în loc de îmbunătăţirea şi păstrarea ei.
<P ALIGN="JUSTIFY">Alături de invenţiile moderne care permit unui om să
ucidă o mie într-o clipeală de ochi, se află armele primitive din
zilele mai simple când oamenii luptau corp la corp. Dar noi nu
trebuie să ne referim la ele pentru a ilustra progresul în arta
războiului. Chiar şi maşinile folosite în ultimul dintre marile războaie
sunt acum învechite. Dacă mâine ar fi să înceapă un nou
război civil în Statele Unite, sau dacă ar fi să fim noi amestecaţi
întrun război cu o ţară străină, ne-am gândi mai degrabă să ne
luăm aripi şi să luptăm în aer decât să luptăm cu armele de
acum un sfert de secol. Câteva dintre armele şi vapoarele care
au intrat în vogă spre zilele de încheiere ale războiului,
renovate şi îmbunătăţite încât aproape nu li se mai cunoaşte
forma iniţială, ar putea fi folosite în unele condiţii, dar
marea majoritate a maşinilor de ucidere ar fi înlocuite cu
invenţii complet noi, şi în comparaţie cu acestea chiar cele mai
bune dintre cele vechi ar fi slabe şi complet fără putere.
Niciodată nu mi s-a amintit cu mai multă forţă progresul în domeniul
groazei decât ieri când, având treabă la Departamentul Naval, mi s-a
arătat modelul şi planurile noii mitraliere automate Maxim. Aceasta
(şi arma Maxim cu alte nume) este desigur cea mai ingenioasă şi
cea mai rea dintre toate armele de război curioase inventate
recent. Există intenţia să se fabrice până la calibrul unui tun de şase
ţoli, care ar trage automat cam 600 de focuri pe minut. Aceasta,
desigur, a fost depăşită de arma Gatling şi de altele, cu proiectile
foarte mici, dar acestea, în comparaţie cu Maxim, sunt greu de
manevrat, cer mai multe persoane care să se ocupe de ele, sunt mult
mai grele şi mai puţin precise. Arma Maxim poate fi manevrată de
un bărbat sau de o femeie, sau chiar de un copil, iar după ce o porneşte,
<B>((136))</B>
trăgătorul poate pleca să ia un prânz grăbit în timp ce arma
lui este angajată în uciderea câtorva sute de oameni. Trăgătorul
stă pe scaun în spatele armei, în spatele unui scut antiglonţ,
dacă doreşte să folosească unul. Când doreşte să secere o armată
în câteva minute, pur şi simplu aşteaptă până când armata
respectivă ajunge într-o poziţie favorabilă pentru acest lucru. Apoi trage
un mâner care declanşează primul cartuş, şi lucrarea
maşinăriei automate începe. Explozia primului cartuş produce un recul
care aruncă glonţul gol afară din şanţ şi aduce alt glonţ în locul lui
şi-l trage. Reculul acelei explozii face un serviciu similar, şi aşa
mai departe la infinit. Este ucidere în mişcare continuă.
<P ALIGN="JUSTIFY">Una dintre invenţiile domnului Maxim este numită
„arma pentru revoltă”, un lucru micuţ şi uşor care poate fi transportat
în mână împreună cu destulă muniţie pentru a scoate orice
mulţime obişnuită din stradă sau din existenţă. Este curios cum
toate invenţiile mai recente de pe această linie privesc în
direcţia existenţei certitudinii unor gloate răzvrătite. De când
s-a transformat inventatorul în profet? Ei bine, această „armă
pentru revoltă” poate trage la o rată de zece focuri ucigaşe pe secundă,
cu trăgătorul tot timpul ascuns şi în perfectă siguranţă, chiar de
o gloată înarmată cu puşti sau chiar cu pistoale, dacă acea
gloată nu ajunge la concluzia să se năpustească şi să captureze arma
şi pe trăgător. Inventatorii ca d-nul Maxim par să se aştepte ca
gloatele moderne să stea în stradă să fie împuşcate fără să acţioneze, fie
în apărare fie în atac, şi nu să stea feriţi după colţuri cu bombe,
sau să arunce în aer sau să ardă un oraş în nebunia lor. Oricum ar
fi, el a făcut tot ce a putut în privinţa unei arme pentru gloate.
Această armă mică poate duce cu ea destulă muniţie ca să cureţe o
stradă într-o singură rundă şi în câteva secunde, şi poate fi folosită de
la pereţi sau de la ferestre cu tot atât de mare uşurinţă ca şi în
stradă deschisă. Cu o răsucire a mâinii poate fi întoarsă în sus sau în
jos chiar pe şasiul ei şi poate fi făcută să omoare direct, deasupra
sau dedesubtul trăgătorului, fără să pună în pericol de moarte sau
de rănire pe acel devotat artei fine a uciderii.
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi aceasta este una dintre ultimele şi cele mai
distructive invenţii recente, nu înseamnă nicidecum că este ultima sau
<B>((137))</B>
cea mai eficientă dintre cele care vor fi născocite. Cel căruia
îi va fi atrasă atenţia asupra acestei chestiuni, treptat îi va
deveni clar că noi doar am făcut un început bun în acest lucru.
În problema apărării încercăm să ţinem pasul cu
progresul mijloacelor de atac eficient, dar în zadar. Nu poate fi
construit nici un vas plutitor care să reziste la o explozie a unei
torpile moderne. Nici o naţiune nu este destul de bogată
să construiască forturi care să nu poate fi distruse în scurt
timp cu ultima şi cea mai groaznică formă de proiectil cu
dinamită. Baloanele pot fi conduse acum aproape cu aceeaşi uşurinţă
ca un vas pe apă, şi vor fi folosite extensiv în războaiele care
vor avea loc în curând pentru nimicirea armatelor şi
forturilor. Maşinăria de ucidere este făcută atât de simplu şi ieftin,
încât un om poate distruge o armată. Dacă cei tari sunt mai
bine echipaţi să distrugă pe cei slabi, pe de altă parte cei slabi pot
fi făcuţi cu destulă uşurinţă destul de tari să distrugă pe cei
mai tari. De ambele părţi războiul va însemna anihilare.
Armatele de pe uscat, monştrii de pe mare şi cuirasatele de război
din aer se vor şterge pur şi simplu din existenţă unul pe altul
dacă ajung cumva să se atace”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar există încă o îmbunătăţire mai recentă.
<I>New York World </I>dă<I> </I>următoarea relatare despre armă şi pulbere:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Maxim fabricantul de arme şi Dr. Schupphaus
expertul în praf de puşcă au inventat o nouă pulbere pentru
tunuri şi pentru torpile, care aruncă un proiectil de tun enorm
plin de exploziv la zece mile, şi unde loveşte preface în
aşchii totul pe o rază de sute de picioare.
<P ALIGN="JUSTIFY">Descoperirea se numeşte «sistemul
Maxim-Schupphaus de aruncare a torpilelor aeriene cu ajutorul unei
pulberi speciale, care porneşte proiectilul cu presiune scăzută
şi creşte viteza prin păstrarea presiunii ridicate pe
toată lungimea armei». Au fost scoase patente ale sistemului
în Statele Unite şi în ţările europene.
<P ALIGN="JUSTIFY">Pulberea specială folosită este fulmicoton aproape pur,
combinat cu un procent de nitroglicerină atât de mic încât să nu aibă
nici unul din dezavantajele pulberii de nitroglicerină,
şi este ferită de
<B>((138))</B>
descompunere printr-un uşor adaos de uree. Se poate mânui
fără pericol şi poate fi bătută cu un ciocan greu pe nicovală fără
să explodeze. Secretul acestei remarcabile puteri stă într-un
singur adevăr matematic la care nimeni nu s-a gândit înainte.
Pulberea cu putere mare de explozie este încărcată acum în tun sub
formă de fâşii, cubuleţe sau beţişoare cilindrice cu diametrul de o
jumătate până la trei sferturi de ţol, lungi de câteva picioare şi arătând ca
o legătură de lumânări de ceară de albine de culoare închisă.
Când se declanşează explozia, capetele şi circumferinţa fiecărui
beţişor de pulbere se aprind instantaneu şi ard spre centru.
<P ALIGN="JUSTIFY">Volumul de gaze generat de combustie se
micşorează constant fiindcă suprafaţa de ardere este mai mică,
şi deoarece volumul de gaz dă viteză proiectilului tras de
tun, rezultatul inevitabil este o pierdere a vitezei. Proiectilul
nu merge atât de departe cum ar merge dacă presiunea
gazelor ar creşte, sau dacă cel puţin ar fi menţinută.
<P ALIGN="JUSTIFY">În fiecare bucată de pulbere Maxim şi Schupphaus se află
o mulţime de găuri mici care merg pe toată lungimea
beţişorului. Când pulberea se aprinde, flacăra se întinde instantaneu nu
numai pe circumferinţa fiecărui beţişor, ci şi prin toate perforaţiile.
Aceste găuri mici sunt arse cu aşa rapiditate încât diferenţa de volum
a gazelor explozive generate la începutul şi la sfârşitul ţevii de
tun este în raport de cam şaisprezece la unu.
<P ALIGN="JUSTIFY">De aceea proiectilul iese din ţeava tunului cu o viteză
teribilă, şi fiecare mică perforaţie din beţişoarele de pulbere îşi
face partea ei pentru a-l grăbi în misiunea lui de distrugere la
mile depărtare de scenă. Cu un tun mare, dezastrul produs
de această nouă minune a artileriei moderne ar fi
incalculabil. Această pulbere ucigaşă a fost folosită cu
rezultate surprinzătoare la tunurile de câmp şi la armele grele de
apărare a coastei la Sandy Hook. Dintr-un tun de zece ţoli încărcat
cu 128 de pfunzi (1 pfund = 453,6 gr) de pulbere a fost aruncat
un proiectil care cântărea 571 de pfunzi la opt mile pe
mare. Presiunile asupra beţişoarelor de pulbere au fost mai
uniforme decât oricare altele înregistrate până acum, ceea ce este
un punct foarte important în deciderea valorii unei pulberi cu
<B>((139))</B>
putere de explozie mare. Fără presiuni uniforme
corectitudinea ţintei este imposibilă.
<P ALIGN="JUSTIFY">Marele tun pe care domnii Maxim şi Schupphaus îşi
propun să-l construiască va fi un tun de douăzeci de ţoli, în mod
special adaptat pentru apărarea coastei. Acest tun va avea
unele particularităţi. El nu va fi construit, adică nu va fi compus
din mai multe piese de oţel legate împreună, ci va consta
dintr-un singur tub subţire de oţel, cam de treizeci de picioare
lungime, cu pereţi care nu vor depăşi grosimea de doi ţoli, în
contrast marcant cu mortierele ale căror pereţi au grosimea de opt
sau zece ţoli pentru a rezista la presiunea de descărcare.
Reculul tunului va fi echilibrat prin amortizoare hidraulice
dedesubt, care conţin apă şi ulei. Un tun de douăzeci de ţoli de acest
tip, folosind noua pulbere, ar putea fi postat fie la intrarea în
portul New York, fie în Ft. Washington, fie în Ft. Wadsworth, şi
ar avea în câmpul vizual toată marea pe o rază de zece
mile. Presiunile şi vitezele obţinute sunt atât de uniforme, încât
este posibilă o exactitate uimitoare a focului. Ar fi necesar
numai să ţinteşti orice vapor zărit de telemetru în această rază
pentru a-i asigura distrugerea completă. Cantitatea de
explozive aruncate ar fi suficientă pentru a scufunda un cuirasat
dacă proiectilul ar exploda în apă la cincizeci de picioare
depărtare de el. La o sută cincizeci de picioare şocul produs de un
proiectil de cinci sute de pfunzi ar fi destul de grav ca să
cauzeze crăpături periculoase şi să scoată din funcţiune un vas”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dr. R. J. Gatling, inventatorul uimitoarei
mitraliere care-i poartă numele, a spus în legătură cu noua
invenţie a pulberii fără fum:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Oamenii nu sunt încă educaţi ca să aprecieze enorma
revoluţie pentru războiul viitor produsă de inventarea pulberii fără
fum. Deja ea a făcut să fie învechite între trei şi patru milioane
de muschete în Europa, care au fost făcute să folosească
pulbere neagră, să nu mai vorbim de milioanele de cartuşe pe care
ţările posesoare ale tuturor acestora ar fi dispuse să le vândă pe
nimica toată. Iată o mare sumă de capital irosit, dar acesta este
rezultatul inevitabil al progresului. Armele armatei din această ţară vor fi în
<B>((140))</B>
curând din categoria celor învechite, căci pentru a ţine pasul
cu restul lumii va trebui să adoptăm şi noi pulberea fără fum.
O armă încărcată cu aceasta va trimite un glonţ exact de două
ori mai departe decât cu pulberea neagră. Din nou, invenţiile
militare schimbă complet tacticile militare, căci în bătăliile viitoare
trupele nu se vor mai desfăşura în masă în faţa duşmanului.
Lupta deschisă, aşa cum s-a obişnuit în toate veacurile, este un lucru
al trecutului, fiindcă ar însemna nimicire completă. Dacă
pulberea fără fum ar fi fost folosită în ultimul conflict civil, războiul
dintre State n-ar fi durat nici nouăzeci de zile.
<P ALIGN="JUSTIFY">«Care este deosebirea între o armă cu tragere rapidă
şi o mitralieră?»
<P ALIGN="JUSTIFY">O armă cu tragere rapidă nu se apropie de rapiditatea
unei mitraliere. Prima este deobicei cu o singură ţeavă şi se
încarcă cu obuze. Este o armă grozavă pentru vase torpiloare, dar
de cincisprezece ori pe minut este un timp cât se poate de
bun pentru ea. O mitralieră de tip Gatling are de la şase
la douăsprezece ţevi, şi acţionată de trei oameni, practic
nu-şi opreşte tirul, o salvă urmând după alta cu o viteză de 1.200
de focuri pe minut. Aceşti trei oameni pot ucide mai mult decât
o întreagă brigadă înarmată cu muschete de modă veche”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Un scriitor spune în <I>Cincinnati Enquirer:</I>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Fizionomia războiului următor, oricând s-ar întâmpla
acesta, va avea aspecte cu totul noi şi atât de oribile încât să lase
pentru totdeauna ocara barbariei gravată pe fruntea civilizaţiei.
Noile organizaţii militare care şi-au împătrit armatele, pulberea
fără fum nouă şi teribilă, căreia nimic nu-i poate rezista,
artileria fulminantă actuală şi arma cu magazie de gloanţe care culcă
la pământ armatele aşa cum o tornadă scutură merele dintr-un
copac, baloanele de observaţie şi de război care vor lăsa să cadă mase
de pulbere peste oraşe şi fortăreţe, lăsându-le pustii într-un timp
scurt şi mult mai eficient decât un bombardament, şinele
portabile pentru artilerie, lumina electrică şi telefonul etc., au schimbat
toate tacticile de război. Războiul următor va fi condus pe un
sistem complet diferit, neexperimentat încă, şi de la care se vor ivi
mari surprize. «Noi ne înarmăm pentru defensivă, nu pentru ofensivă»,
<B>((141))</B>
spune fiecare putere; «puterea noastră este siguranţa noastră;
ea impune pace vecinilor noştri şi le inspiră tuturor respectul care
ni se cuvine.»
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar fiecare putere urmează aceeaşi metodă care este
echivalentă cu a spune că toată acea etalare formidabilă, ucigaşă,
este îndreptată numai spre a proteja pacea de ghiarele războiului.
Chiar dacă aceasta ar fi culmea ironiei, eu o cred sincer pentru că
este evidentă, şi cred că pacea este bine apărată împotriva
războiului tocmai prin instrumentele acestuia din urmă, sau mai
degrabă prin teama cauzată de mărimea şi urâţenia lor. Dar
acele armamente neîndurătoare sunt ca un vârtej cu absorbţie
continuă în care este atrasă averea publică, şi care intră, cum ar fi, ca
să umple un vulcan insondabil sub forma unei substanţe
explozive. Ciudat cum ar putea fi, aceasta este adevărata situaţie.
Europa este aşezată pe un vulcan vast săpat de ea însăşi, şi pe care ea
cu efort îl umple cu cel mai periculos element. Dar conştientă
de pericol, ea ţine cu sâr�