STUDIUL 7

Permisiunea raului si relatia acesteia cu Planul lui Dumnezeu

De ce a fost permis raul - Drept si nedrept ca principii - Simtul moral - Dumnezeu a permis raul si-l va folosi pentru bine - Dumnezeu nu este autorul pacatului - Incercarea lui Adam nu a fost o farsa - Ispitirea lui a fost aspra - El a pacatuit cu voia - Pedeapsa pentru pacat n-a fost nedreapta, nici prea aspra - Intelepciunea, iubirea si dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor in Adam - Legea lui Dumnezeu este universala

Rau este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzeaza suferinta de vreun fel - Webster. De aceea, acest subiect nu numai ca examineaza suferintele omenesti, tristetile, durerile, slabiciunile si moartea, ci merge in spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primara - pacatul - si remediul lui. Deoarece pacatul este cauza raului, indepartarea lui este singura metoda de vindecare definitiva a bolii.

Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea intr-o minte ganditoare decat intrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezenta a raului? De ce a permis El lui Satan sa ispiteasca pe primii nostri parinti, dupa ce i-a creat perfecti si drepti? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit sa se gaseasca printre cei buni? In ciuda tuturor incercarilor de a o ocoli, se impune de la sine intrebarea: Nu putea Dumnezeu sa previna orice posibilitate de cadere a omului?

Dificultatea se naste fara indoiala din lipsa intelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea pacatului, dar faptul ca n-a facut-o ar trebui sa ne fie dovada suficienta ca permisiunea lui prezenta este destinata sa produca in cele din urma un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu, vazute in intregimea lor, vor dovedi intelepciunea cursului urmat. Unii intreaba: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, sa intervina la timp pentru a preveni realizarea deplina a scopului lui Satan? Fara indoiala ca putea; dar o astfel de interventie ar fi impiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost sa arate perfectiunea, maiestatea si autoritatea dreapta a legii Sale, si sa dovedeasca atat oamenilor cat si ingerilor urmarile rele care decurg din incalcarea ei. In afara de aceasta, prin insasi natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar si la Dumnezeu, dupa cum declara Scripturile. Este "cu neputinta ca Dumnezeu sa minta" (Evrei 6:18) si, El "nu se poate tagadui pe Sine Insusi" (2 Timotei 2:13). El nu poate gresi, si de aceea El n-a putut alege decat cel mai intelept si cel mai bun plan pentru a-Si aduce creaturile in viata, chiar daca vederea noastra marginita ar putea pentru un timp sa nu discearna izvoarele ascunse ale intelepciunii infinite.

Scripturile declara ca toate lucrurile au fost create pentru placerea Domnului (Apocalips 4:11) - fara indoiala, pentru placerea de a-Si imparti binecuvantarile si de a-Si exercita atributele fiintei Sale glorioase. Si, desi in elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca raul si raufacatorii sa joace un rol activ, totusi nu o face de dragul de a face rau si nici pentru ca este aliat cu pacatul; deoarece declara ca El nu este "un Dumnezeu caruia sa-I placa raul" (Psalm 5:4). Desi opus raului in toate sensurile, Dumnezeu il permite (adica nu-l impiedica) pentru un timp, deoarece intelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lectie durabila si valoroasa pentru creaturile Sale.

Este un adevar evident ca pentru fiecare principiu drept exista un principiu nedrept corespunzator; ca, de exemplu, adevar si falsitate, iubire si ura, dreptate si nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca drept si nedrept, prin efectele lor cand sunt puse in actiune. Acel principiu al carui rezultat, atunci cand este activ, este binefacator si producator de ordine finala, armonie si fericire, se numeste principiu drept; iar opusul, care este producator de discordie, nefericire si nimicire, se numeste principiu nedrept. Rezultatele acestor principii puse in actiune se numesc bine si rau; iar fiinta inteligenta, capabila sa deosebeasca principiul drept de cel nedrept, si care voluntar se conduce dupa unul sau dupa celalalt, se numeste virtuoasa sau pacatoasa.

Aceasta facultate de a face deosebire intre principiul drept si cel nedrept se numeste simt moral sau constiinta. Prin acest simt moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi in stare sa rationam despre Dumnezeu si sa recunoastem ca El este bun. La acest simt moral apeleaza Dumnezeu intotdeauna ca sa-Si dovedeasca neprihanirea sau dreptatea; si prin acelasi simt moral a putut Adam discerne ca pacatul sau nedreptatea este rau, chiar inainte de a-i cunoaste toate urmarile. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt inzestrate cu acest simt moral. Un caine are ceva inteligenta, dar nu pana la acest grad, desi poate invata ca anumite actiuni ii aduc aprobarea si rasplata stapanului, iar altele ii aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viata, dar n-ar putea fi numit pacatos; sau ar putea apara proprietatea si viata, dar n-ar putea fi numit virtuos - deoarece nu cunoaste calitatea morala a actiunilor sale.

Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne intre drept si nedrept, sau capabil numai de a discerne si a face drept; dar sa-l fi facut asa ar fi insemnat sa faca doar o masina vie, si cu siguranta nu un chip mintal al Creatorului sau. Sau l-ar fi putut face pe om perfect si cu vointa libera, dupa cum l-a si facut, dar sa-l fi ferit de ispita lui Satan. In cazul acela, experienta omului fiind limitata la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile raului din afara sau la ambitii din interior, ceea ce ar fi facut viitorul vesnic nesigur, si ar fi existat intotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare si dezordine; pe langa aceasta, binele n-ar fi fost niciodata atat de bine apreciat daca nu era pus in contrast cu raul.

Dumnezeu Si-a familiarizat creaturile intai cu binele, inconjurandu-le cu el in Eden; iar dupa aceea, ca pedeapsa pentru neascultare, le-a dat o severa cunostinta a raului. Alungati din Eden si lipsiti de legatura cu El, Dumnezeu i-a lasat sa aiba experienta bolii, durerii si mortii, pentru ca astfel sa poata cunoaste vesnic raul, lipsa de sens si rautatea excesiva a pacatului.

Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea si evaluarea corecta a ambelor principii; "Domnul Dumnezeu a zis: 'Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscand binele si raul'" (Genesa 3:22). De aceasta au parte si urmasii lor, numai ca ei capata intai cunostinta raului, si nu pot sa-si dea seama pe deplin ce este binele pana cand vor avea experienta lui in Mileniu, ca urmare a rascumpararii lor de catre Cel care atunci le va fi Judecator si Rege.

Simtul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este drept si nedrept, ca si libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trasaturi importante ale asemanarii lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este drept si nedrept a fost scrisa in constitutia lui naturala. Ea a fost parte a naturii lui, intocmai cum este parte a naturii divine. Dar sa nu uitam ca acest chip sau asemanare cu Dumnezeu, aceasta natura a omului care la origine avea legea inscrisa in ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influenta distrugatoare si degradanta a pacatului; ca atare, acum nu mai este asa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implica si capacitatea de a uri; deci putem gandi ca Creatorul nu-l putea face pe om in propria Lui asemanare, cu puterea de a iubi si a face ce este drept, fara capacitatea corespunzatoare de a uri si a face ce este nedrept. Aceasta libertate de alegere, numita factor moral liber sau vointa libera, este parte din inzestrarea originara a omului; iar aceasta, impreuna cu masura deplina a facultatilor lui mintale si morale, l-au constituit intr-un chip al Creatorului. Astazi, dupa sase mii de ani de degradare, atat de mult din asemanarea originara s-a sters prin pacat, incat noi nu suntem liberi, ci, intr-o masura mai mare sau mai mica, suntem legati de pacat si de urmarile lui, asa incat acum pacatul este mai usor si de aceea mai placut rasei cazute decat dreptatea.

Nu trebuie sa punem la indoiala faptul ca Dumnezeu putea sa-i dea lui Adam o atat de vie imagine a numeroaselor urmari rele ale pacatului incat sa-l fi oprit a-l comite, dar noi credem ca Dumnezeu a prevazut ca o experienta reala cu raul va fi cea mai sigura si cea mai durabila lectie pentru a-i servi vesnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului sa aleaga si sa simta consecintele raului. Daca posibilitatea de a pacatui n-ar fi fost niciodata permisa, omul n-ar fi putut sa se impotriveasca pacatului, si, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit in infaptuirea binelui. Dumnezeu cauta pe aceia care I se inchina in spirit si in adevar. El doreste supunere inteligenta si voita, mai degraba decat un serviciu ignorant si mecanic. El avea deja in actiune mijloace mecanice neinsufletite care-I implineau voia, dar planul Lui era sa faca ceva mai nobil, o creatie inteligenta dupa propria Sa asemanare, un domn pentru pamant, a carui loialitate si dreptate sa fie bazate pe aprecierea a ceea ce este drept si nedrept, a binelui si raului.

Principiile de drept si nedrept au existat ca principii intotdeauna, si trebuie sa existe intotdeauna; si toate creaturile perfecte, inteligente, in asemanarea lui Dumnezeu, trebuie sa fie libere sa aleaga unul din ele, cu toate ca numai principiul drept va continua sa fie vesnic activ. Scripturile ne informeaza ca atunci cand activitatea principiului rau va fi fost permisa suficient de mult pentru a indeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va inceta pentru totdeauna sa fie activ, si toti cei care vor continua sa se supuna stapanirii lui vor inceta pentru totdeauna sa existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui si facatorii de bine vor continua vesnic.

Dar intrebarea revine sub alta forma: Nu putea fi omul familiarizat cu raul in alt mod decat prin experienta? Exista patru moduri de a cunoaste lucrurile, si anume: prin intuitie, prin observatie, prin experienta si prin informatie primita din surse acceptate ca sigur adevarate. O cunoastere intuitiva ar fi o intelegere directa, fara procesul rationamentului sau fara nevoia de dovezi. Astfel de cunoastere apartine numai divinului Iehova, fantana vesnica a intregii intelepciuni si a intregului adevar, care, din necesitate si prin insasi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunostinta omului a ceea ce este bine si rau nu putea fi intuitiva. Cunostinta omului putea veni prin observatie, dar in acel caz trebuia sa fi fost vreo manifestare a raului si a urmarilor lui pentru ca omul sa observe. Aceasta implica permisiunea raului undeva, printre unele fiinte; si atunci de ce sa nu fie printre oameni, pe pamant, precum ar putea fi printre alte fiinte, din alta parte?

De ce sa nu fie omul ilustratia, si sa-si primeasca cunostinta prin experienta practica? Asa este: omul castiga experienta practica, si in acelasi timp ofera o ilustratie altora, fiind "o priveliste pentru ingeri".

Adam avea deja o cunostinta despre rau prin informatie, dar aceea a fost insuficienta pentru a-l impiedeca sa incerce experimentul. Adam si Eva Il cunosteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor, si deci ca pe Cel care avea dreptul sa-i controleze si sa-i conduca; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: "In ziua in care vei manca, vei muri negresit". Prin urmare, ei aveau o cunostinta teoretica despre rau, desi niciodata nu-i vazusera sau nu-i experimentasera efectele. In consecinta, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor si legea Lui generoasa, nici pericolele de care in acest mod El Isi propusese sa-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu in mod intelept a permis-o si al carei folos final fusese prevazut de intelepciunea Sa.

Putini apreciaza severitatea ispitei sub care au cazut primii nostri parinti, si dreptatea lui Dumnezeu in faptul ca a dat o pedeapsa atat de aspra pentru ceea ce multora le pare o incalcare atat de usoara; dar putina reflectie va clarifica totul. Scripturile relateaza simplu cum femeia, mai slaba, a fost inselata, si astfel a devenit calcatoare de lege. Experienta si cunostinta ei cu Dumnezeu erau inca mai limitate decat ale lui Adam, pentru ca el a fost creat intai; si Dumnezeu ii comunicase direct cunostinta despre pedeapsa pacatului, inainte ca ea sa fie creata, in timp ce Eva probabil a primit informatia de la Adam. Cand a gustat din fruct, punandu-si increderea in denaturarea inselatoare a lui Satan, evident ea nu si-a dat seama de masura incalcarii, desi probabil ea a avut indoieli si usoare temeri ca nu era totul in regula. Dar, desi inselata, Pavel spune ca ea a fost calcatoare de lege - desi nu atat de vinovata ca si cand ar fi pacatuit impotriva unei lumini mai mari.

Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost inselat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie sa fi pacatuit cu o intelegere mai deplina a pacatului si a pedepsei corespunzatoare, stiind cu siguranta ca va trebui sa moara. Putem vedea cu usurinta care a fost ispita care l-a impins astfel sa-si atraga cu nesocotinta pedeapsa pronuntata. Avand in vedere ca ei erau fiinte perfecte, in asemanarea mintala si morala a Facatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminenta marcata de catre barbatul perfect fata de iubita lui tovarasa, femeia perfecta. Dandu-si seama de pacat si teman-du-se de moartea Evei, si astfel de pierderea lui (si aceasta fara speranta redobandirii ei, deoarece nu se daduse nici o astfel de speranta), Adam, in disperare, cu nesocotinta a hotarat sa nu traiasca fara ea. Socotindu-si propria viata nefericita si fara valoare lipsit de tovarasia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea ca era asupra ei. Amandoi "au pacatuit", dupa cum arata apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Insa Adam si Eva erau unul, nu "doi"; deci Eva a impartasit sentinta pe care purtarea ei a ajutat-o sa vina asupra lui Adam. Romani 5:12, 17-19.

Dumnezeu a prevazut nu numai ca dandu-i omului libertatea de alegere, datorita lipsei de apreciere deplina a pacatului si a urmarilor lui el il va accepta, dar a vazut si ca, cunoscandu-l, il va alege in continuare, pentru ca acea cunostinta ii va strica intr-atat natura morala, incat raul ii va deveni treptat mai placut si mai de dorit decat binele. Totusi, Dumnezeu a hotarat sa permita raul, pentru ca, avand remediul pregatit pentru eliberarea omului de urmarile lui, El a vazut ca drept rezultat il va conduce prin experienta la o apreciere deplina a "rautatii excesive a pacatului" si in contrast cu el a stralucirii fara egal a virtutii - invatandu-l astfel cu atat mai mult sa iubeasca si sa onoreze pe Creatorul sau, care este izvorul si fantana intregii bunatati, si vesnic sa evite ceea ce i-a adus atat de multa suferinta si nefericire. Asadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu si o mai mare ura pentru tot ceea ce este opus vointei Lui, si ca urmare, stabilirea ferma in dreptate vesnica a tuturor celor care vor profita de lectia pe care Dumnezeu o da acum prin permisiunea pacatului si a relelor legate de el. Totusi, sa se remarce marea deosebire intre faptul incontestabil ca Dumnezeu a permis pacatul, si eroarea grava a unora care-L acuza pe Dumnezu ca este autorul si instigatorul pacatului. Acesta vedere din urma este si blasfemiatoare si contradictorie cu faptele prezentate in Scripturi. Cei care cad in aceasta eroare, in general o fac in incercarea de a gasi un alt plan de mantuire decat cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca pretul nostru de rascumparare. Daca ei reusesc sa se convinga pe sine si pe altii ca Dumnezeu este responsabil de tot pacatul, rautatea si nelegiuirea,* si ca omul ca unealta nevinovata in mainile Lui a fost fortat sa pacatuiasca, atunci ei lasa drum liber teoriei ca n-a fost necesara o jertfa pentru pacatele noastre si nici mila, sub nici o forma, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie pentru o alta parte a teoriei lor false, adica universalismul, pretinzand ca, dupa cum Dumnezeu a cauzat tot pacatul, rautatea si nelegiuirea la toti, El va cauza si eliberarea intregii omeniri din pacat si moarte. Si, rationand ca Dumnezeu a voit si a cauzat pacatul si ca nimeni nu I s-a putut impotrivi, tot asa, ei pretind ca atunci cand El va voi dreptatea, toti vor fi tot asa de neputinciosi in a I se opune. Dar in toate aceste rationamente, cea mai nobila calitate a omului, libertatea de vointa sau de alegere, cea mai remarcabila trasatura a asemanarii lui cu Creatorul sau este in intregime lasata la o parte; si omul este teoretic degradat la o simpla masina care actioneaza numai cand este pusa in actiune. Daca acesta ar fi cazul, omul, in loc sa fie domnul pamantului, ar fi inferior chiar si insectelor; deoarece, fara indoiala ca ele au vointa sau putere de alegere. Chiar si micii furnici i s-a dat putere de vointa la care omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune si-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici.

*Pentru a sustine aceasta teorie sunt folosite doua texte din Scriptura (Isaia 45:7 si Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare gresita a cuvantului rau. Pacatul este intotdeauna un rau, dar un rau nu este intotdeauna un pacat. Un cutremur de pamant, un mare incendiu, o inundatie sau o molima ar fi o calamitate, un rau; dar nici unul dintre acestea n-ar fi pacate. Cuvantul rau, in textele citate, inseamna calamitati. Acelasi cuvant ebraic este tradus nenorocire in Psalm 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plangerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz in Psalm 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus rautate in Psalm 141:5, stare nenorocita in Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalm 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleasi cuvinte sunt traduse in multe alte locuri: rau, vatamare, durere, rana, suferinta, necaz, tristete.

In Isaia 45:7 si Amos 3:6, Domnul ii aminteste lui Israel despre legamantul facut cu ei ca natiune - daca se vor supune legilor Lui, ii va binecuvanta si ii va apara de nenorocirile comune lumii in general; dar daca-L vor parasi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronom 28:1-14; 15-32; Levitic 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.

Totusi, cand nenorocirile veneau peste ei, erau inclinati sa le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a instiintat prin profeti, amintindu-le de legamantul lor si spunandu-le ca acele calamitati erau de la El si cu vointa Lui, pentru corectarea lor. Este absurd sa se foloseasca aceste texte pentru a dovedi ca Dumnezeu este autorul pacatului, deoarece ele nu se refera deloc la pacat.

Este adevarat, Dumnezeu are puterea sa oblige pe om fie la pacat, fie la dreptate, dar Cuvantul Lui declara ca El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea in mod logic sa oblige pe om la pacat, pentru acelasi motiv ca "El nu Se poate tagadui pe Sine Insusi". Un astfel de procedeu nu ar fi in concordanta cu caracterul Sau drept si de aceea ar fi o imposibilitate. Si El cauta inchinarea si iubirea numai a celor care I se inchina in spirit si in adevar. In acest scop El a dat omului libertate de vointa precum are El, si doreste ca omul sa aleaga dreptatea. Permisiunea ca omul sa aleaga pentru sine a dus la caderea lui de la legatura, favoarea si binecuvantarile divine, la moarte. Prin experienta sa cu pacatul si moartea, omul invata practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fara ca el sa aiba experienta pacatului si a urmarilor lui. Prestiinta lui Dumnezeu a ceea ce va face omul nu este folosita impotriva acestuia, ca o scuza ca l-a degradat la o simpla fiinta-masina; dimpotriva, este folosita in favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevazand calea pe care va apuca omul daca era lasat liber sa aleaga pentru sine, nu l-a impiedicat sa guste experimental pacatul si urmarile lui amare, ci a inceput imediat sa se ingrijeasca de un mijloc pentru recuperarea lui din prima incalcare a legii, asigurand un Rascumparator, un mare Mantuitor, in stare sa mantuiasca cu desavarsire pe toti cei care se vor intoarce la Dumnezeu prin El. In acest scop - pentru ca omul sa poata avea o vointa libera si totusi sa i se dea posibilitatea sa profite de prima lui nereusita, cand si-a folosit vointa gresit, in neascultare de vointa Domnului - Dumnezeu S-a ingrijit nu numai de o rascumparare pentru toti, dar si ca o cunostinta a posibilitatii de impacare cu Sine astfel oferite, sa fie marturisita la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.

Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ura si rautate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, necesar si inevitabil al raului, pe care Dumnezeu a permis ca omul sa-l vada si sa-l simta. Dumnezeu poate mentine viata atat cat vede potrivit, chiar si impotriva puterii distructive a raului actual; dar ar fi tot atat de imposibil ca Dumnezeu sa mentina vesnic o astfel de viata, cum este imposibil ca Dumnezeu sa minta. Adica, moral este imposibil. O astfel de viata ar putea deveni tot mai mult o sursa de nefericire pentru sine si pentru altii; de aceea, Dumnezeu este prea bun sa mentina o existenta asa de nefolositoare si daunatoare pentru sine si pentru altii, si, puterea Lui sustinatoare fiind retrasa, va urma nimicirea, rezultatul natural al raului. Viata este o favoare, un dar de la Dumnezeu, si va fi continuata vesnic numai pentru cei supusi.

Nici o nedreptate nu li s-a facut urmasilor lui Adam nedandu-li-se prilejul unei incercari individuale. Iehova n-a fost in nici un sens obligat sa ne aduca in existenta; si, aducandu-ne in fiinta, nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obliga sa ne perpetueze vesnic fiinta, nici chiar sa ne acorde o incercare sub fagaduinta de viata vesnica daca suntem supusi. Sa notam bine acest punct. Viata prezenta, care de la leagan pana la mormant nu este decat un proces de moarte, in ciuda tuturor relelor si dezamagirilor ei, este un dar, o favoare, chiar daca n-ar exista nimic dupa aceea. Asa o apreciaza marea majoritate, exceptiile (sinuciderile) fiind comparativ putine; iar acestia, curtile noastre de justitie in mod repetat au stabilit ca sunt dezechilibrati mintal, altfel nu s-ar inlatura pe ei insisi in acest fel de la binecuvantarile prezente. Pe langa acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arata care ar fi fost conduita copiilor lui in imprejurari similare.

Multi s-au deprins cu ideea eronata ca Dumnezeu a pus rasa noastra la incercare de viata cu alternativa chinului vesnic, in timp ce la nimic de acest fel nu se face nici macar aluzie in pedeapsa. Favoarea sau binecuvantarea lui Dumnezeu pentru copiii Sai supusi este viata - viata continua - fara durere, boala si orice alt element de descompunere si moarte. Lui Adam i-a fost data aceasta binecuvantare in masura deplina, dar a fost avertizat ca va fi lipsit de acest "dar" daca nu va da ascultare lui Dumnezeu - "In ziua in care vei manca din el, vei muri negresit". El n-a stiut nimic despre o viata in chin, ca pedeapsa pentru pacat. Viata vesnica nu este nicaieri fagaduita, nimanui, decat ascultatorilor. Viata este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vietii, este pedeapsa pe care El o prescrie.

Chinul vesnic nu este sugerat nicaieri in Scripturile Vechiului Testament, si numai cateva declaratii din Noul Testament pot fi in asa fel rastalmacite incat sa apara ca invata acest lucru; iar acestea se gasesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele si cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost intelese de catre poporul care le-a auzit (Luca 8:10), si care par sa fie doar putin mai bine intelese astazi.* "Plata pacatului este moartea" (Romani 6:23). "Sufletul care pacatuieste, acela va muri." Ezechiel 18:4.

Multi au presupus ca Dumnezeu este nedrept permitand ca urmasii lui Adam sa aiba parte de condamnarea lui, in loc sa acorde fiecaruia o incercare si o sansa de viata vesnica asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune acestia daca se va arata acum ca posibilitatea si incercarea de viata a lumii va fi mult mai favorabila decat a fost a lui Adam; si aceasta pentru ca Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam sa aiba parte de pedeapsa lui pe o cale naturala? Noi credem ca acesta este cazul, si ne vom stradui sa-l clarificam.

Dumnezeu ne asigura ca dupa cum condamnarea a trecut asupra tuturor in Adam, tot asa, El a facut aranjamente pentru un nou cap, tata sau datator de viata pentru rasa, in care toti pot fi transferati prin credinta si supunere, si ca, dupa cum in Adam toti au impartasit blestemul mortii, tot asa in Cristos toti vor impartasi binecuvantarea restabilirii; Biserica fiind o exceptie (Romani 5:12, 18, 19). Astfel vazut, moartea lui Isus, cel fara pata, cel fara pacat, a fost o rezolvare completa a pacatului lui Adam in fata lui Dumnezeu. Dupa cum un om a pacatuit si in el toti i-au impartasit blestemul, pedeapsa, tot asa, Isus, platind pedeapsa acelui singur pacatos, a cumparat nu numai pe Adam, ci si pe toti urmasii lui - pe toti oamenii - care prin ereditate i-au impartasit slabiciunile, pacatele si pedeapsa acestora - moartea. Domnul nostru, "Omul Isus Cristos", personal fara pata, aprobat, si in El cu o samanta sau rasa perfecta, nenascuta, la fel neatinsa de pacat, Si-a dat toata viata si titlul uman ca pret de rascumparare deplin pentru Adam si rasa sau samanta care era in el cand a fost condamnat.

Dupa ce a cumparat complet viata lui Adam si a rasei sale, Cristos Se ofera sa adopte ca samanta a Sa, copii ai Sai, pe toti din rasa lui Adam care vor accepta conditiile Noului Sau Legamant si astfel prin credinta si supunere vor intra in familia lui Dumnezeu si vor primi viata vesnica. Astfel Rascumparatorul "Isi va vedea samanta (toti din samanta lui Adam care vor accepta adoptiunea, in conditiile Lui) si va trai multe zile" (invierea pe un plan mai inalt decat cel uman, fiindu-I acordata de catre Tatal ca rasplata pentru supunerea Lui), si totul in modul cel mai greu de crezut; prin sacrificiul vietii si posteritatii. Si astfel este scris: "Dupa cum toti mor in Adam, tot asa toti vor invia in Hristos". 1 Corinteni 15:22.

Prejudiciul care ni s-a adus prin caderea lui Adam (n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decat compensat cu favoarea prin Cristos; si toti, mai devreme sau mai tarziu ("la timpul cuvenit" al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplina sa fie restabiliti la aceeasi stare de care s-a bucurat Adam inainte de a pacatui. Cei care nu primesc o cunostinta deplina si, prin credinta, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu in prezent (si acestia sunt marea majoritate, incluzand copiii si paganii), cu siguranta vor avea aceste privilegii in varsta viitoare sau in "lumea viitoare", dispensatia sau varsta care urmeaza celei prezente. In acest scop, "toti cei din morminte . . . vor iesi afara". Pe masura ce fiecare (fie in varsta aceasta, fie in cea urmatoare) devine pe deplin constient de pretul de rascumparare dat de Domnul nostru Isus si de privilegiile care-i urmeaza este considerat ca fiind in incercare, asa cum a fost Adam; si supunerea aduce viata vesnica, iar nesupunerea moarte vesnica - "a doua moarte". Totusi, supunere perfecta fara capacitate perfecta de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legamantul de Har, membrii Bisericii in timpul varstei Evanghelice au avut dreptatea lui Cristos acordata lor prin credinta, ca sa le completeze deficientele inevitabile provenite din slabiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru "oricine va vrea" din lume in timpul varstei Milenare. Nu se va astepta perfectiune morala absoluta numai cand se va ajunge la perfectiune fizica (ceea ce va fi privilegiul tuturor inainte de incheierea varstei Milenare). Acea noua incercare, rezultat al rascumpararii si al Noului Legamant, va diferi de incercarea din Eden prin aceea ca faptele fiecaruia vor afecta numai propriul viitor.

Dar oare aceasta nu va da unora din rasa o a doua sansa de a castiga viata vesnica? Raspundem: Prima sansa de viata vesnica a fost pierduta pentru sine si pentru toata rasa sa, care "era inca in coapsele lui," prin neascultarea tatalui Adam. Sub incercarea aceea originara, "condamnarea a trecut asupra tuturor oamenilor;" iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de rascumparare a lui Cristos, lui Adam si tuturor celor care au pierdut viata prin esecul lui, dupa ce au gustat din rautatea excesiva a pacatului si au simtit greutatea pedepsei pacatului, sa li se dea posibilitatea sa se intoarca la Dumnezeu prin credinta in Rascumparatorul. Daca cineva vrea sa o numeasca pe aceasta "a doua sansa," sa o faca: cu siguranta ea trebuie sa fie a doua sansa a lui Adam, si, intr-un sens cel putin, este la fel pentru toata rasa rascumparata, dar va fi prima posibilitate individuala a urmasilor lui, care, atunci cand s-au nascut erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleasi; adica, toti au fost condamnati la moarte din cauza neascultarii lui Adam, si toti se vor bucura (in varsta Milenara) de o posibilitate deplina de a castiga viata vesnica sub conditiile favorabile ale Noului Legamant. Aceasta, dupa cum au anuntat ingerii, este "vestea buna, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul". Si, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu - ca Domnul nostru Isus "S-a dat pe Sine Insusi ca pret de rascumparare pentru toti - trebuie sa fie "marturisit" tuturor "la timpul cuvenit" (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la varsta Evanghelica aceasta sansa sau posibilitate de a ajunge la viata. Dumnezeu, dimpotriva, ne spune ca varsta Evanghelica este numai pentru alegerea Bisericii, a preotimii regale, prin care, in timpul unei varste urmatoare, toti ceilalti vor fi adusi la o cunostinta corecta a adevarului si li se va acorda posibilitatea deplina sa-si castige viata vesnica sub Noul Legamant.

Dar ce avantaj exista in metoda urmata? De ce nu li se da tuturor oamenilor o sansa individuala de viata acum, imediat, fara procesul lung al incercarii si condamnarii lui Adam, fara impartasirea de catre urmasii lui in condamnarea lui, fara rascumpararea tuturor prin jertfa lui Cristos si fara noua oferta de viata vesnica facuta tuturor pe conditiile Noului Legamant? Daca raul trebuie sa fie permis datorita factorului moral liber al omului, de ce nimicirea lui se realizeaza printr-o metoda atat de deosebita si ocolita? De ce se permite sa intervina atata suferinta, si sa vina peste multi care in cele din urma vor primi darul vietii ca si copii supusi ai lui Dumnezeu?

O! Acesta este punctul pe care se centreaza interesul in acest subiect. Daca Dumnezeu ar fi oranduit altfel propagarea rasei noastre, asa incat copiii sa nu aiba parte de urmarile pacatelor parintesti - slabiciuni mintale, morale si fizice - si daca Creatorul ar fi aranjat asa incat toti sa aiba o stare edenica favorabila pentru incercarea lor, si numai calcatorii de lege sa fie condamnati si "inlaturati", cati am putea presupune ca s-ar gasi vrednici si cati nevrednici de viata, sub toate acele conditii favorabile?

Daca s-ar lua ca si criteriu singurul caz al lui Adam (si el desigur a fost in toate privintele un model de umanitate perfecta), concluzia ar fi ca nici unul n-ar fi fost gasit perfect ascultator si vrednic; fiindca nici unul n-ar fi posedat acea cunostinta clara de Dumnezeu si experienta cu El, care sa dezvolte incredere deplina in legile Lui, dincolo de judecata lor personala. Suntem asigurati ca ceea ce I-a permis lui Cristos sa Se increada si sa Se supuna fara rezerve a fost cunostinta Lui despre Tatal (Isaia 53:11). Dar sa presupunem ca un sfert ar fi castigat viata; sau chiar mai mult, sa presupunem ca o jumatate ar fi fost gasiti vrednici si ca cealalta jumatate ar fi suferit plata pacatului - moartea. Ce se intampla? Sa presupunem ca cealalta jumatate, cei ascultatori, nici n-ar fi experimentat, nici n-ar fi vazut pacatul: nu puteau ei sa simta vesnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stapanita numai de teama de Dumnezeu si de pedeapsa? Serviciul lor n-ar putea fi atat de sincer ca si cand ar cunoaste binele si raul; si, prin urmare, ar avea o apreciere deplina a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a facut legile ce guverneaza atat propria Sa conduita, cat si cea a creaturilor Sale.

Apoi, de asemenea, sa consideram jumatatea care ar fi mers in moarte ca rezultat al propriului lor pacat voit. Ei ar fi inlaturati vesnic din viata, si singura lor speranta ar fi ca Dumnezeu din iubire sa-Si aminteasca de ei ca si creaturi ale Sale, lucrarea mainilor Sale, si sa le dea o alta incercare. Dar de ce sa faca asa? Singurul motiv ar fi speranta ca daca ar fi treziti iarasi si incercati din nou, unii din ei, datorita experientei lor mai mari, ar putea alege ascultarea si ar trai.

Dar, chiar daca un astfel de plan ar avea rezultate tot atat de bune ca si cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiectii serioase la el.

Cu cat este mai conform cu intelepciunea lui Dumnezeu sa se restranga pacatul in anumite limite, asa cum face planul Lui. Cu cat este mai bine, ceea ce chiar mintile noastre care au putere limitata pot discerne, sa nu avem decat o lege perfecta si impartiala, care declara ca plata pacatului voit este moartea - nimicirea - inlaturarea de la viata. Dumnezeu limiteaza astfel raul pe care-l permite, prevazand ca domnia Milenara a lui Cristos sa indeplineasca stingerea completa a raului si a raufacatorilor cu voia, si sa introduca o vesnicie de dreptate, bazata pe cunostinta deplina si supunere de buna voie a fiintelor perfecte.

Dar exista alte doua obiectii la planul sugerat, de a incerca pe fiecare individ separat la inceput. In planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Rascumparator, pentru ca numai unul pacatuise, si numai unul fusese condamnat. (Ceilalti i-au impartasit condamnarea.) Dar, daca prima incercare ar fi fost individuala, si daca jumatate din rasa ar fi pacatuit si ar fi fost individual condamnati, s-ar fi cerut sacrificiul unui rascumparator pentru fiecare individ condamnat. O viata nepierduta putea rascumpara o viata pierduta, nu mai mult. Omul cel perfect, "omul Isus Cristos", care il rascumpara pe Adam cel cazut (si pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi "o rascumparare (un pret corespunzator) pentru TOTI" in nici o alta imprejurare decat in imprejurarile planului pe care Dumnezeu l-a ales.

Daca am presupune ca numarul total al fiintelor umane incepand de la Adam este de o suta de miliarde, si ca numai jumatate din acestia au pacatuit, s-ar cere ca toti cei cincizeci de miliarde de oameni ascultatori, perfecti, sa moara pentru a da o rascumparare (un pret corespunzator) pentru toti cei cincizeci de miliarde de calcatori ai legii; si astfel, si prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Si un astfel de plan n-ar cere mai putina suferinta decat exista astazi.

Cealalta obiectie la un astfel de plan este ca s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea si inaltarea la natura divina a unei "turme mici", corpul lui Cristos, o companie al carei Cap si Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, in mod drept, sa porunceasca celor cincizeci miliarde de fii ascultatori sa-si dea drepturile, privilegiile si vietile ca rascumparare pentru pacatosi; deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi castigat dreptul la viata vesnica. Deci, daca acelor oameni perfecti li s-ar fi cerut sa devina rascumparatori ai celor cazuti, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, sa le puna in fata vreo rasplata speciala, asa incat ei, pentru bucuria pusa in fata lor, sa poata indura pedeapsa pentru fratii lor. Si daca li s-ar fi dat aceeasi rasplata care I-a fost data Domnului nostru Isus, si anume, sa aiba parte de o noua natura, cea divina, si sa fie mult inaltati, mai presus de ingeri, domnii si puteri, si mai presus de orice nume care se poate numi - alaturi de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un numar imens pe plan divin, ceea ce intelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, acesti cincizeci de miliarde, in asemenea imprejurari, ar fi cu totii la egalitate si nici unul dintre ei mai mare sau cap, in timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptat cere doar un Rascumparator, unul mult inaltat, la natura divina, apoi o "turma mica" dintre aceia pe care El i-a rascumparat, si care "merg pe urmele Lui" de suferinta si negare de sine, ca sa-I impartaseasca numele, onoarea, gloria si natura, intocmai cum sotia are parte cu sotul.

Cei care pot aprecia aceasta trasatura a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor intr-un reprezentant, a deschis calea pentru rascumpararea si restabilirea tuturor printr-un Rascumpararor, vor gasi in ea solutia multor nedumeriri. Ei vor vedea ca osandirea tuturor intr-unul a fost reversul unei nedreptati: a fost o mare favoare pentru toti, daca se ia in legatura cu planul lui Dumnezeu de a da indreptatire tuturor prin jertfa unuia. Raul va fi pe vecie stins cand scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost indeplinit, si cand beneficiile rascumpararii vor acoperi complet pedeapsa pacatului. Totusi, este imposibil sa se aprecieze corect aceasta trasatura a planului lui Dumnezeu fara o recunoastere deplina a rautatii pacatului si a naturii pedepsei lui - moartea, a importantei si valorii pretului de rascumparare dat de Domnul nostru Isus, si a restabilirii sigure si complete a omului la conditii favorabile, conditii in care va avea loc o incercare deplina si suficienta inainte de a fi declarat vrednic de rasplata (viata vesnica), sau de pedeapsa (moarte vesnica).

Avand in vedere marele plan de rascumparare, si "restabilirea tuturor lucrurilor" care urmeaza logic prin Cristos, putem vedea ca prin permisiunea raului rezulta binecuvantari care, probabil, altfel nu puteau fi atat de deplin realizate.

Nu numai oamenii beneficiaza pentru toata eternitatea de experienta castigata, si ingerii prin observarea experientelor omului, ci toti sunt in continuare avantajati de o cunoastere mai deplina a caracterului lui Dumnezeu asa cum este manifestat in planul Lui. Cand planul Lui va fi realizat in intregime, toti vor putea citi clar intelepciunea, dreptatea, iubirea si puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut sa violeze hotararea divina, si nici sa salveze rasa pe drept condamnata fara o anulare completa a pedepsei lor printr-un rascumparator voluntar. Vor vedea iubirea care a pregatit acest sacrificiu nobil si care a inaltat mult pe Rascumparatorul, la dreapta lui Dumnezeu, dandu-I putere si autoritate prin care sa restabileasca la viata pe cei pe care-i cumparase cu propriul Sau sange pretios. Vor vedea de asemenea puterea si intelepciunea care au putut sa realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, si sa conduca toate influentele impotrivitoare asa incat sa le faca, cu sau fara voia lor, agenti pentru inaintarea si realizarea finala a marilor Sale scopuri. Daca raul n-ar fi fost permis si astfel tinut in stapanire de catre providenta divina, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea raului pentru un timp printre oameni da dovada astfel de o intelepciune clarvazatoare, care a cuprins toate imprejurarile care puteau surveni, a planuit remediul si a marcat rezultatul final prin puterea si harul Sau.

In timpul dispensatiei Evanghelice pacatul si relele care-l insotesc au fost folosite mai departe pentru disciplinarea si pregatirea Bisericii. Daca pacatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus si al Bisericii Sale, a carei rasplata este natura divina, ar fi fost imposibil.

Apare clar ca in fond aceeasi lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a carei ascultare are ca rasplata viata, iar a carei neascultare pedeapsa mortii, trebuie in cele din urma sa guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; si acea lege, dupa cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsa intr-un singur cuvant - Iubire. "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Luca 10:27). In cele din urma, cand scopurile lui Dumnezeu vor fi fost implinite, gloria caracterului divin se va arata tuturor creaturilor inteligente, si toti vor vedea ca permisiunea temporara a raului a fost o trasatura inteleapta in tactica divina. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credintei, privind inainte prin intermediul Cuvantului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfintilor profeti de la inceput lumii - restabilirea tuturor lucrurilor.

ZIUA ESTE APROAPE

"Biet peregrin obosit, mai stai pe carare - zorii-s aproape!
Ostenit esti acum, insa a razei lucire mai clara se face.
Mai rabda putin, odihna asteapta
Chiar daca truda te-apasa, somnul sa nu te razbata.

A vietii noapte trista-i, dar tu inainte priveste - zorii-s aproape!
Nu ceda fricii! A lumii scene si forme-ntunecate curand vor fi trecute.
Pe varful de munte in scurt timp vei ajunge,
Stralucitoarea lume de bucurie si pace-i atinge.

'Bucuros in speranta' deviza inca sa-ti fie - zorii-s aproape!
Ce glorii zorile-acelea dezvalui-vor! Te-nveseleste!
Strans leaga-ncaltamintea si coapsele-ncinge,
Intunecata si lunga e calea, insa sfarsitul e dulce."