<HTML>

<HEAD>
<TITLE>STUDIUL X -- Natura spirituală şi umană, separate şi distincte</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<a class=agsur href="v1c09.htm">
   <b>(149-172) 9 &#151; Răscumpărare şi restabilire</b>
</a><br>

<P>
<B>((A173))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL X
</P>

<P ALIGN="CENTER"><B>Natura spirituală şi umană, separate şi distincte</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Neînţelegeri obişnuite -- Natura
pământească sau umană şi natura cerească sau
spirituală -- Gloria pământească şi gloria
cerească -- Mărturia biblică în legătură cu
fiinţele spirituale -- Starea muritoare şi nemuritoare -- Pot
fiinţele muritoare să aibă viaţă veşnică? -- Dreptatea
în acordarea favorurilor -- Examinarea unui principiu presupus
-- Diversitate în perfecţiune -- Drepturile suverane ale
lui Dumnezeu -- Pregătirile lui Dumnezeu pentru om, o
parte satisfăcătoare -- Alegerea corpului lui Cristos -- Cum
se efectuează schimbarea lor de natură
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Nereuşind să vadă că planul lui Dumnezeu pentru
omenire în general intenţionează o restabilire la starea avută
înainte -- perfecţiunea umană pierdută în Eden -- şi că
Biserica Creştină, ca o excepţie de la acest plan general, va avea
o schimbare de natură, de la umană la spirituală, creştinii
în general au presupus că nimeni nu va fi mântuit în afară de
cei care ajung la natură spirituală. Totuşi, în timp ce
oferă făgăduinţe de viaţă, binecuvântare şi restabilirea
tuturor familiilor pământului, Scripturile oferă şi promit
schimbarea la natură spirituală numai Bisericii alese în timpul
Veacului Evanghelic; şi nu se poate găsi nici măcar un pasaj care
să susţină asemenea speranţe pentru alţii.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă masele omenirii sunt salvate de toată
degradarea, slăbiciunea, durerea, mizeria şi moartea care rezultă
din păcat, şi sunt restabilite la starea de perfecţiune umană avută
înainte de cădere, ei sunt tot atât de real şi de complet salvaţi din
acea cădere ca şi aceia care, sub „chemarea de sus” specială
a Veacului Evanghelic, devin „părtaşi firii dumnezeieşti”.
<B>((A174))</B>
Neputinţa de a înţelege corect ce înseamnă un om
perfect, neînţelegerea termenilor muritor şi nemuritor şi ideile
greşite despre dreptate au înclinat împreună spre această eroare
şi au mistificat multe scripturi altfel uşor înţelese. Este o
părere generală, deşi nu este sprijinită de nici un text al Scripturii,
că niciodată n-a fost un om perfect pe pământ; că tot ceea ce
se vede în omul de pe pământ este numai omul parţial
dezvoltat şi că pentru a ajunge la perfecţiune trebuie să
devină spiritual. Această vedere face confuzie între scripturi în loc
să dezvolte acea armonie şi frumuseţe care rezultă
din „împărţirea în mod drept a cuvântului adevărului”.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Scripturile învaţă că au existat doi, şi numai doi,
oameni perfecţi -- Adam şi Isus. Adam a fost creat în chipul
lui Dumnezeu, adică, cu puteri mintale asemănătoare,
de raţiune, memorie, judecată şi voinţă, şi cu însuşiri
morale de dreptate, bunăvoinţă, iubire etc. „Din pământ, făcut
din ţărână”, el a fost un chip pământesc al unei
fiinţe spirituale, posedând calităţi de acelaşi fel, totuşi
diferind mult în grad, capacitate şi sferă. În aşa măsură este
omul un chip al lui Dumnezeu, încât Dumnezeu poate
spune chiar omului decăzut: „Veniţi acum să gândim împreună”.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">După cum Iehova este stăpân peste toate lucrurile,
tot aşa omul a fost făcut stăpân peste toate
lucrurile pământeşti -- „După asemănarea noastră; el
să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului,
peste vite etc. (Geneza 1:26). Moise ne spune (Geneza 1:31)
că Dumnezeu a recunoscut omul pe <I>care-l
făcuse</I> -- nu numai a început să-l facă, ci l-a terminat -- şi Dumnezeu
a considerat creaţia Sa <I>„foarte bună”,</I> adică perfectă;
pentru că în ochii lui Dumnezeu nimic ce nu este perfect nu
este <I>foarte bun,</I> la creaturile Sale inteligente.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Perfecţiunea omului, aşa cum a fost creat,
este exprimată în Psalmul 8:5-8: „L-ai făcut cu puţin mai
prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai
dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub
<B>((A175))</B>
picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului,
păsările cerului şi peştii mării”. Unii, care ar vrea să ajusteze
Biblia după o teorie a evoluţiei, au sugerat că declaraţia
„puţin”, din Evrei 2:7, s-ar putea înţelege că înseamnă pentru
puţin <I>timp</I> mai prejos, şi nu cu puţin mai prejos <I>în grad</I>
decât îngerii. Totuşi, nu există nici autoritate nici temei pentru
o astfel de interpretare. Aceasta este o citare din
Psalmul 8:5, şi o comparaţie critică a textelor ebraic şi grecesc
nu poate lăsa nici o îndoială cu privire la sens. Ideea
clar exprimată este, cu puţin mai jos în grad decât pe îngeri.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">David în Psalmi se referă la om în starea lui originară
şi profetic dă de înţeles că Dumnezeu n-a abandonat
planul Său originar de a-l avea pe om în chipul Său şi rege
al pământului, că Îşi va <I>aminti</I> de el, îl va răscumpăra şi-l
va restabili iarăşi la aceeaşi stare. Apostolul (Evrei 2:7)
atrage atenţia asupra aceluiaşi fapt -- că scopul originar al
lui Dumnezeu n-a fost abandonat; că omul, la origine nobil
şi perfect, regele pământului, nu va fi uitat, ci va fi cercetat
şi restabilit. Apoi el adaugă: Nu vedem încă
această restabilire făgăduită, dar vedem primul pas pe care-l
face Dumnezeu spre a o împlini. Îl vedem pe Isus încoronat
cu această slavă şi cinste a umanităţii perfecte, pentru ca
El, ca preţ de răscumpărare sau înlocuitor potrivit,
prin favoarea lui Dumnezeu să poată gusta moartea
pentru fiecare om şi să pregătească astfel calea pentru
restabilirea omului la tot ceea ce a fost pierdut. Rotherham, unul din
cei mai scrupuloşi traducători, redă acest pasaj după
cum urmează:
</P>

<P ALIGN="CENTER">„Ce este omul, că Îţi aduci aminte de el;
<BR>Sau fiul omului, că îl cercetezi?
<BR>L-ai făcut <I>cu puţin</I> <I>mai prejos</I> decât pe mesageri:
<BR>Cu slavă şi cinste l-ai încoronat,
<BR>Şi l-ai numit peste lucrarea mâinilor Tale.”
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Nu trebuie nici a se deduce că puţin mai prejos în
grad înseamnă ceva mai puţin perfect. O creaţie poate fi
<B>((A176))</B>
perfectă, totuşi pe un plan de existenţă mai jos decât
alta; astfel, un cal perfect ar fi mai prejos decât un om
perfect etc. Există naturi diferite, însufleţite şi
neînsufleţite. Pentru a ilustra, aranjăm următorul tabel:
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<IMG SRC="vol1176.jpg">
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Fiecare dintre mineralele menţionate pot fi pure,
totuşi aurul este de cel mai înalt grad. Chiar dacă fiecare ordin
de plante ar fi adus la perfecţiune, totuşi ele ar diferi în natură
şi grad. Tot aşa este şi la animale: chiar dacă fiecare specie ar
fi adusă la perfecţiune, totuşi ar exista diversitate,
deoarece desăvârşind o natură ea nu se schimbă*. Gradele de
fiinţe spirituale de asemenea: deşi perfecte, se raportează unele
la altele ca fiind mai înalte şi mai joase în natură sau fel.
Natura divină este cea mai înaltă şi este superioară tuturor
naturilor spirituale. Cristos la înviere a fost făcut <I>„cu atât
mai presus”</I> decât îngerii perfecţi, cu cât natura divină
este mai presus de cea îngerească. Evrei 1:3-5.
</P>

<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">*Cuvântul <I>natură</I> este folosit uneori în sens
acomodat, ca de exemplu, când se spune că un câine are
<I>natură sălbatică,</I> sau că un cal are <I>natură
blândă,</I> sau este <I>nervos.</I> Dar folosind astfel
cuvântul, se face cunoscută numai <I>dispoziţia</I> celui
descris în comparaţie cu alţii şi, strict vorbind, nu se raportează la natură.

<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Să se remarce cu atenţie că deşi clasele numite în
tabelul de mai sus sunt distincte şi separate, totuşi între ele
se poate face o comparaţie astfel: Cel mai înalt grad
de minerale este inferior sau <I>cu puţin mai prejos</I> decât cel mai
<B>((A177))</B>
jos grad de vegetale, deoarece în vegetale există viaţă.
Aşa deci, cel mai înalt grad de vegetale este <I>cu puţin mai
prejos</I> decât cel mai jos grad de viaţă animală, deoarece
viaţa animală, chiar şi în formele cele mai joase, are
destulă inteligenţă ca să fie conştientă de existenţă. Tot aşa este
şi omul: deşi cea mai înălţată dintre fiinţele animale
sau pământeşti, este „cu puţin mai prejos decât îngerii”,
fiindcă îngerii sunt fiinţe spirituale sau cereşti.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Există un remarcabil contrast între omul degradat
prin păcat aşa cum îl vedem acum şi omul perfect pe care l-a
făcut Dumnezeu în chipul Său. Păcatul i-a schimbat treptat
atât trăsăturile cât şi caracterul. Cu înmulţirea
generaţiilor, umanitatea s-a pătat şi s-a stricat prin ignoranţă,
imoralitate şi depravare generală, în aşa fel încât la marea majoritate
a omenirii asemănarea cu Dumnezeu este aproape
complet ştearsă. Calităţile morale şi intelectuale s-au micşorat,
iar instinctele animalice, necuvenit dezvoltate, nu mai
sunt echilibrate de cele mai înalte. Omul a pierdut puterea fizică
în aşa măsură, încât, cu tot ajutorul ştiinţei medicale,
durata medie de viaţă este acum în jur de treizeci de ani, în timp ce
la început el a supravieţuit nouă sute treizeci de ani sub
aceeaşi pedeapsă. Dar cu toate că este mânjit şi degradat de păcat
şi de pedeapsa lui, moartea, care lucrează în el, omul va
fi restabilit la perfecţiunea originară a minţii şi corpului, şi
la glorie, onoare şi stăpânire, în timpul şi prin domnia
Milenară a lui Cristos. Lucrurile care vor fi restabilite de către şi
prin Cristos sunt acelea care au fost pierdute prin încălcarea
lui Adam (Romani 5:18, 19). Omul n-a pierdut un paradis
ceresc, ci unul pământesc. Sub pedeapsa cu moartea, el n-a pierdut
o existenţă spirituală, ci una umană; şi tot ce a pierdut a
fost câştigat iarăşi de către Răscumpărătorul lui, care a
declarat că El a venit să caute şi să mântuiască ceea ce a fost
pierdut. Luca 19:10.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Pe lângă cele de mai sus, avem şi alte dovezi că omul
perfect nu este o fiinţă spirituală. Ni se spune că Domnul
nostru, înainte de a-Şi lăsa gloria ca să devină om, a fost în „chipul lui
<B>((A178))</B>
Dumnezeu” -- un chip spiritual, o fiinţă spirituală; dar
a fost necesar să I Se schimbe natura, deoarece, ca să
fie răscumpărare pentru omenire, El trebuia să fie om,
de aceeaşi natură cu a păcătosului al cărui înlocuitor
trebuia să devină în moarte. Şi Pavel ne spune că El n-a
luat natura îngerilor, cu un pas mai jos decât a Sa, ci a
coborât cu doi paşi şi a luat natura oamenilor -- a devenit om;
„a devenit trup”. Evrei 2:16; Filipeni 2:7, 8; Ioan 1:14.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Remarcaţi că aceasta arată nu numai că
natura îngerească nu este singurul ordin de fiinţe spirituale, ci
şi că ea este o natură mai joasă decât a fost a
Domnului nostru înainte de a deveni om; şi atunci El n-a fost aşa
de presus cum este acum, deoarece „Dumnezeu L-a
înălţat foarte sus”, datorită ascultării Sale în faptul că de
bună voie a devenit răscumpărarea omului (Filipeni 2:8, 9).
El este acum de ordinul cel mai înalt de fiinţe
spirituale, părtaş naturii divine (a lui Iehova).
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel găsim dovada nu numai că natura
divină, îngerească şi umană sunt separate şi distincte, dar şi că a
fi om perfect nu înseamnă a fi înger, după cum
nici perfecţiunea naturii îngereşti nu implică faptul că
îngerii sunt divini şi egali cu Iehova; pentru că Isus
<I>n-a luat natura îngerilor,</I> ci o natură diferită --
<I>natura oamenilor;</I> nu natura umană imperfectă, aşa cum o posedăm noi
acum, ci natura umană <I>perfectă.</I> El a devenit
<I>om,</I> nu o fiinţă degradată şi aproape moartă, aşa cum sunt acum
oamenii, ci un om în deplină vigoare a perfecţiunii.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Pe de altă parte, Isus trebuia să fie om perfect, altfel
nu putea ţine o lege perfectă, care este măsura deplină
a <I>capacităţii unui om perfect.</I> El trebuia să fie un om
perfect, altfel nu putea da un preţ de răscumpărare (un
preţ corespunzător -- 1 Timotei 2:6) pentru viaţa pierdută
a omului perfect Adam; „Căci dacă moartea a venit prin <I>om,</I>
tot prin <I>om</I> a venit şi învierea morţilor” (1 Corinteni 15:21).
Dacă în cel mai mic grad era imperfect, aceasta dovedea că era sub
<B>((A179))</B>
condamnare şi de aceea nu putea fi o jertfă acceptabilă şi
nici nu putea ţine perfect legea lui Dumnezeu. Un om perfect
a fost încercat, a eşuat şi a fost condamnat; şi numai un
om perfect a putut da <I>preţul corespunzător</I> ca Răscumpărător.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Acum avem în faţă în mod obiectiv întrebarea sub
altă formă, adică: Dacă Isus în trup a fost om perfect, după
cum arată Scripturile, nu dovedeşte aceasta că un om
perfect este o fiinţă umană, de carne -- nu un înger, ci cu puţin
mai prejos decât îngerii? Concluzia logică este mai presus
de orice îndoială; şi în plus avem declaraţia inspirată
a psalmistului (Psalmul 8:5-8) şi referinţa lui Pavel
la aceasta, în Evrei 2:7-9.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Isus n-a fost nici o combinaţie a celor două naturi,
umană şi spirituală. Amestecul a două naturi n-o produce nici
pe una, nici pe cealaltă, ci un lucru hibrid, imperfect, care
este respingător pentru aranjamentul divin. Când Isus a fost
în trup, El a fost fiinţă umană perfectă; înainte de acel
timp El a fost fiinţă spirituală perfectă; şi de la înviere El
este fiinţă spirituală de cel mai înalt ordin, sau de ordin
divin. Numai la consacrarea Sa spre moarte, aşa cum
este reprezentată prin botezul Său -- la vârsta de treizeci de
ani (după Lege vârsta bărbăţiei şi de aceea timpul
corect pentru a se consacra ca <I>om)</I> -- a primit El
arvuna moştenirii Sale la natură divină (Matei 3:16, 17).
Natura umană trebuia să fie <I>consacrată spre moarte</I>
înainte de a putea primi chiar şi <I>garanţia</I> naturii divine.
Şi numai când acea consacrare a fost în realitate dusă la îndeplinire
şi Şi-a sacrificat în realitate natura umană, chiar până
la moarte, a devenit Domnul nostru părtaş deplin al
naturii divine. După ce a devenit om, El S-a făcut ascultător
până la moarte; <I>de aceea</I> Dumnezeu L-a înălţat foarte sus,
la natură divină (Filipeni 2:8, 9). Dacă această scriptură
este adevărată, înseamnă că El n-a fost înălţat la natură
divină până când natura umană a fost în realitate sacrificată
-- moartă.
</P>

<P>
<B>((A180))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">
Astfel vedem că în Isus n-a existat un amestec de
naturi, ci El a avut de două ori experienţa unei schimbări
de natură: întâi de la spirituală la umană, apoi de la umană
la cel mai înalt ordin al naturii spirituale, cel divin; şi
în fiecare caz a renunţat la una pentru cealaltă.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În acest distins exemplu de umanitate perfectă, care
a stat nepătat în faţa lumii până S-a jertfit
pentru răscumpărarea ei, vedem perfecţiunea de la care a
căzut rasa noastră prin Adam şi la care va fi
restabilită. Devenind răscumpărarea omului, Domnul nostru Isus
a dat <I>echivalentul</I> pentru ceea ce a pierdut omul; şi de
aceea toată omenirea poate primi iarăşi, prin credinţă în
Cristos şi prin ascultare de cerinţele Lui, nu o natură spirituală,
ci o natură <I>umană</I> perfectă, glorioasă -- „ce a fost pierdut”.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Facultăţile şi puterile perfecte ale fiinţei umane
perfecte pot fi exercitate la nesfârşit şi asupra a noi şi
variate obiecte de interes, iar cunoştinţa şi iscusinţa pot fi
mult crescute; dar nici o astfel de creştere a cunoştinţei
sau puterii nu va avea ca efect o schimbare de natură, sau n-o va face
mai mult decât perfectă. Va fi numai extinderea şi dezvoltarea
puterilor umane perfecte. Creşterea cunoştinţei şi iscusinţei va fi
neîndoielnic privilegiul binecuvântat al omului toată eternitatea;
totuşi el va rămâne om şi va învăţa doar să folosească mai
deplin puterile naturii umane deja posedate. Dincolo de limitele
ei nu poate spera să avanseze, şi nici nu va dori, dorinţele
lui fiind limitate la sfera puterilor lui.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce Isus ca om a fost o ilustraţie a naturii
umane perfecte la care va fi restabilită masa omenirii, acum, de
la înviere, El este ilustraţia naturii glorioase divine, pe
care Biserica biruitoare o va împărtăşi cu El la înviere.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Deoarece veacul prezent este dedicat în
principal dezvoltării acestei clase, căreia i se oferă o
<I>schimbare</I> de natură, şi deoarece epistolele apostolice sunt
dedicate instruirii acestei „turme mici”, nu trebuie să se tragă
<B>((A181))</B>
concluzia că planurile lui Dumnezeu se termină cu completarea acestei
companii alese. Pe de altă parte,
nici nu trebuie să mergem la extrema opusă şi să
presupunem că făgăduinţele speciale, de natură divină,
corpuri spirituale etc., făcute acestora, sunt scopul lui
Dumnezeu pentru toată omenirea. Pentru aceştia sunt
„făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”, mai presus de
celelalte făgăduinţe scumpe făcute întregii omeniri. Ca să
împărţim drept cuvântul adevărului, noi trebuie să observăm
că Scripturile recunosc perfecţiunea naturii divine la
„turma mică” şi perfecţiunea naturii umane la lumea
restabilită, ca fiind două lucruri separate.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Să vedem acum mai amănunţit: ce sunt
fiinţele spirituale, care sunt puterile lor şi de ce legi
sunt guvernate? Mulţi par să gândească, fiindcă nu
înţeleg natura unei fiinţe spirituale, că ea trebuie să fie o
simplă legendă, şi asupra acestui subiect multă
superstiţie predomină. Dar Pavel nu pare să aibă o astfel de idee.
Deşi el sugerează că o fiinţă umană este incapabilă de a
înţelege natura mai înaltă, spirituală (1 Corinteni 2:14), totuşi
el spune clar, ca şi cum ar apăra împotriva unor
concepţii legendare sau superstiţioase, că există atât corp
spiritual, cât şi corp natural (uman), atât unul ceresc, cât şi
unul pământesc, şi o glorie atât a celui pământesc, cât şi a
celui ceresc. Gloria celui pământesc, după cum am văzut,
s-a pierdut prin păcatul primului Adam şi va fi redată
rasei prin Domnul Isus cu Mireasa Lui (Cristosul, Cap şi corp)
în timpul domniei Milenare. Gloria celui ceresc
este deocamdată nevăzută, în afară de cazul când este
revelată ochiului credinţei de către Spirit prin Cuvânt. Aceste
glorii sunt distincte şi separate (1 Corinteni 15:38-49). Ştim
într-o măsură ce este corpul natural, pământesc,
terestru, deoarece de acesta avem acum, deşi numai
aproximativ putem aprecia gloria perfecţiunii lui. El este carne, sânge
şi oase, deoarece „ce este născut din carne este carne”. Şi
<B>((A182))</B>
deoarece există două feluri distincte de corpuri, ştim
că acela spiritual, oricum ar fi, nu este compus din
carne, sânge şi oase: este ceresc, celest, spiritual -- „ce este
născut din Duh este duh”. Dar ce este un corp spiritual nu
ştim, pentru că „ce vom fi nu s-a arătat încă; dar . . . vom fi ca
EL” -- ca Domnul nostru Isus. Ioan 3:6; 1 Ioan 3:2.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Nu avem nici o mărturie despre vreo fiinţă spirituală
sau umană care să fi fost vreodată schimbată de la o natură
la alta, cu excepţia Fiului lui Dumnezeu; şi acesta a fost
un caz excepţional, pentru un scop excepţional.
Când Dumnezeu i-a făcut pe îngeri, fără îndoială că i-a făcut
cu intenţia să rămână veşnic îngeri, şi aşa este şi cu
oamenii, fiecare fiind perfect pe propriul lui plan. Cel
puţin Scripturile nu fac nici o aluzie la vreun scop diferit.
După cum în creaţia neînsufleţită există o varietate plăcută
şi aproape nesfârşită, tot aşa în creaţia vie şi inteligentă
este posibilă aceeaşi varietate în perfecţiune. Fiecare
creatură este glorioasă în perfecţiunea ei; dar, după cum
spune Pavel, gloria celor celeste (cereşti) este un fel de glorie,
şi gloria celor terestre (pământeşti) este altă glorie şi
este diferită.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Examinând faptele relatate despre Domnul nostru
Isus după învierea Sa şi despre îngeri care sunt de
asemenea fiinţe spirituale, astfel „interpretând lucruri
duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti” (1 Corinteni 2:13 --
Noul Testament 1993, subsol -- n. e.), putem primi
unele informaţii generale cu privire la fiinţele spirituale.
Întâi, îngerii pot fi şi sunt adesea prezenţi, deşi
invizibili. „Îngerul DOMNULUI tăbărăşte în jurul celor care se tem
de El”; şi „Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise
să slujească pentru cei care vor moşteni
mântuirea?” (Psalmul 34:7; Evrei 1:14). Au slujit ei vizibil sau
invizibil? Fără îndoială că în felul din urmă. Elisei era înconjurat
de o oaste de asirieni; servul lui se temea; Elisei s-a
rugat Domnului, ochii tânărului s-au deschis şi a văzut de jur
<B>((A183))</B>
împrejurul lor munţii plini de care şi călăreţi de foc (sau
ca focul). Iarăşi, în timp ce pentru Balaam îngerul a
fost invizibil, măgarul l-a văzut fiindcă i-au fost deschişi ochii.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În al doilea rând, îngerii pot primi corpuri umane şi
pot apărea <I>ca</I> oameni. Astfel Domnul cu doi îngeri i-au
apărut lui Avraam, care le-a pregătit o cină din care ei au
mâncat. La început Avraam a presupus că sunt trei oameni
şi numai când erau gata de plecare a descoperit că unul din
ei era Domnul, iar ceilalţi doi erau îngeri, care după aceea
au coborât în Sodoma şi l-au eliberat pe Lot (Geneza 18:1,
2). Un înger i-a apărut ca om lui Ghedeon, dar după aceea
s-a descoperit. Un înger a apărut tatălui şi mamei lui
Samson şi ei au gândit că este om, până când s-a înălţat la cer
în flacăra de pe altar. Judecătorii 6:11-22; 13:20.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În al treilea rând, fiinţele spirituale sunt glorioase
în starea lor normală, şi frecvent se spune despre ele că
sunt glorioase şi strălucitoare. Înfăţişarea îngerului care
a înlăturat piatra de la uşa mormântului era
„asemenea fulgerului”. Daniel a prins o sclipire a unui corp
spiritual pe care l-a descris, spunând: Ochii lui erau ca nişte
flăcări de foc, faţa asemenea fulgerului, iar braţele şi
picioarele semănau cu nişte bronz lustruit, şi glasul cuvintelor lui
ca vuietul unei mari mulţimi. Daniel a căzut în faţa lui
ca mort (Daniel 10:6, 10, 15, 17). Saul din Tars a prins
o sclipire asemănătoare a corpului glorios al lui Cristos,
care strălucea mai presus de strălucirea soarelui în miezul
zilei. Saul şi-a pierdut vederea şi a căzut la pământ.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Până acum am văzut că sunt fiinţe spirituale cu
adevărat glorioase; totuşi, dacă oamenilor nu li s-ar fi deschis
ochii să le vadă, sau dacă ele nu apăreau <I>în carne</I> ca oameni,
ele ar fi fost invizibile pentru oameni. Această concluzie
se confirmă mai departe când examinăm detaliile
deosebite ale acestor manifestări. Domnul a fost văzut numai
de Saul, oamenii care călătoreau cu el auzind vocea,
dar nevăzând pe nimeni (Faptele 9:7). Oamenii care erau cu
<B>((A184))</B>
Daniel n-au văzut fiinţa glorioasă pe care el o
descrie, dar i-a cuprins o mare frică şi au fugit de s-au
ascuns. Iarăşi, această fiinţă glorioasă a spus:
„Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una
de zile” (Daniel 10:13). A căzut Daniel, omul preaiubit
de Domnul, ca mort în faţa acestuia, căruia căpetenia Persiei
i s-a împotrivit douăzeci şi una de zile? Cum aşa? Desigur
că el nu i-a apărut în glorie căpeteniei! Nu; ori acesta a
fost prezent cu el <I>invizibil,</I> ori i-a apărut
<I>ca</I> om.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru de la învierea Sa este o fiinţă
spirituală; prin urmare, aceleaşi puteri pe care le găsim ilustrate
prin îngeri (fiinţe spirituale) trebuie să le aibă şi El. Şi
acesta este cazul, după cum vom vedea mai pe larg într-un
capitol următor.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel găsim că Scripturile privesc natura umană
şi spirituală separate şi distincte, şi nu dau nici o dovadă
că una o produce sau o dezvoltă pe cealaltă, ci, dimpotrivă,
ele arată că numai puţini vor fi vreodată schimbaţi de
la natura umană la cea divină, la care Isus, Capul lor, a
fost deja înălţat. Iar această remarcabilă şi specială
trăsătură din planul lui Iehova este pentru scopul remarcabil
şi special de a-i pregăti pe aceştia ca agenţi ai lui
Dumnezeu, pentru marea lucrare viitoare de restabilire a
tuturor lucrurilor.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Să examinăm acum termenii
</P>

<P ALIGN="CENTER">Stare muritoare şi nemuritoare.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Vom găsi adevărata lor semnificaţie în armonie
exactă cu ceea ce am învăţat din compararea
declaraţiilor Bibliei referitoare la fiinţele umane şi spirituale, şi
la făgăduinţele pământeşti şi cereşti. Acestor cuvinte li
se dau de obicei sensuri foarte nesigure, iar ideile
greşite despre sensurile lor produc vederi eronate
despre subiectele de care ele sunt legate, atât în general cât şi
în utilizarea scripturală.
</P>

<P>
<B>((A185))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">
Stare <I>„muritoare”</I> înseamnă starea sau condiţia de
<I>a fi supus morţii;</I> nu condiţia de moarte, ci condiţia în
care moartea este o <I>posibilitate.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Nemurire”</I> înseamnă starea sau condiţia de
<I>a nu fi supus morţii;</I> nu numai condiţia de eliberare din moarte,
ci condiţia în care moartea este o <I>imposibilitate.</I>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Ideea comună, dar eronată, despre
<I>starea muritoare</I> este că aceasta e o stare sau condiţie în care moartea
este inevitabilă, în timp ce ideea comună despre
semnificaţia <I>nemuririi</I> este mai aproape de cea corectă.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Cuvântul <I>nemuritor</I> înseamnă care
<I>nu este muritor;</I> deci, însăşi construcţia cuvintelor indică definiţiile
lor adevărate. Datorită predominării unei idei greşite
despre cuvântul <I>muritor,</I> atât de mulţi se încurcă atunci
când încearcă să stabilească dacă Adam a fost muritor
sau nemuritor înainte de încălcare. Ei raţionează că dacă ar
fi fost <I>nemuritor,</I> Dumnezeu n-ar fi spus, „în ziua în care
vei mânca din el vei muri negreşit”, fiindcă este imposibil ca
o fiinţă nemuritoare să moară. Aceasta este o
concluzie logică. Pe de altă parte, spun ei, dacă el ar fi fost
<I>muritor,</I> în ce ar fi putut consta ameninţarea sau pedeapsa
declaraţiei „vei muri negreşit”, deoarece, fiind muritor
(conform definiţiei lor eronate), el oricum n-ar fi putut
evita moartea?
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Se va observa că dificultatea constă în sensul fals
dat cuvântului <I>muritor.</I> Aplicaţi definiţia cea corectă şi totul
este clar. Adam a fost muritor -- adică, într-o condiţie în care moartea
a fost o posibilitate. El a avut viaţă în măsură deplină şi perfectă,
totuşi <I>nu viaţă inerentă.</I> Viaţa lui a fost <I>susţinută</I>
de „toţi pomii din grădină”, în afară de pomul cel oprit; şi
cât timp a continuat în ascultare şi în armonie cu Creatorul
său, viaţa i-a fost sigură -- elementele susţinătoare nu i-au
fost refuzate. Astfel văzut, Adam a avut viaţă; şi moartea a fost
cu totul evitabilă, deşi el a fost în aşa condiţie încât moartea
a fost posibilă -- el a fost <I>muritor.</I>
</P>

<P>
<B>((A186))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Atunci se ridică întrebarea: dacă Adam a fost muritor şi
în încercare, a fost el în încercare pentru nemurire?
Răspunsul general ar fi: da. Noi răspundem: nu. Încercarea lui a
fost pentru a se vedea dacă era vrednic sau nevrednic
de continuarea vieţii şi binecuvântărilor deja posedate.
Deoarece nicăieri n-a fost făgăduit că dacă era ascultător el
devenea nemuritor, noi suntem obligaţi să lăsăm orice
asemenea speculaţii în afara discuţiei. Lui i s-a făgăduit
<I>continuarea binecuvântărilor de care se bucura atunci,</I> atâta
vreme cât era ascultător, şi a fost ameninţat cu pierderea tuturor --
cu moartea -- dacă era neascultător. Ideea falsă despre
sensul cuvântului <I>muritor</I> îi face în general pe oameni să
tragă concluzia că toate fiinţele care nu mor sunt nemuritoare.
De aceea ei includ în această clasă pe Tatăl nostru ceresc,
pe Domnul nostru Isus, pe îngeri şi toată omenirea. Aceasta
este totuşi o eroare: marea masă a omenirii salvată din
cădere, precum şi îngerii din ceruri vor fi întotdeauna muritori;
deşi într-o condiţie de perfecţiune şi fericire, ei vor fi
întotdeauna de acea natură muritoare care ar putea suferi moartea,
plata păcatului, dacă ar comite păcat. Siguranţa existenţei lor va
fi condiţionată, cum a fost a lui Adam, de ascultarea
de atotînţeleptul Dumnezeu, a cărui dreptate, iubire
şi înţelepciune, şi a cărui putere de a face ca toate să
lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc şi-L servesc, vor
fi fost pe deplin demonstrate prin felul în care a procedat
cu păcatul în timpul prezent.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Nicăieri în Scripturi nu este declarat că îngerii
sunt nemuritori, nici că omenirea restabilită va fi
nemuritoare. Dimpotrivă, nemurirea îi este atribuită naturii divine
-- iniţial numai lui Iehova, după aceea Domnului nostru Isus
în starea Lui mult înălţată prezentă şi în sfârşit prin
făgăduinţă Bisericii, corpul lui Cristos, când va fi glorificat cu El.
1 Timotei 6:16; Ioan 5:26; 2 Petru 1:4; 1 Corinteni 15:53, 54.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Avem mărturii nu numai că nemurirea aparţine
doar naturii divine, dar şi dovada că îngerii sunt muritori, în
<B>((A187))</B>
faptul că Satan, care odată a fost o căpetenie între ei, va
fi nimicit (Evrei 2:14). Faptul că el poate fi nimicit
dovedeşte că îngerii ca şi clasă sunt muritori.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel considerat, vedem că atunci când
păcătoşii incorigibili vor fi înlăturaţi, atât fiinţele nemuritoare cât
şi cele muritoare vor trăi veşnic în bucurie, fericire şi
iubire -- prima clasă posedând o natură fără posibilitatea de
a muri, având viaţă inerentă -- viaţă în ei înşişi (Ioan
5:26), cea din urmă având o natură susceptibilă de moarte,
totuşi nedând nici un motiv de moarte, datorită
perfecţiunii fiinţei şi a cunoaşterii răului şi răutăţii păcatului. Ei,
fiind aprobaţi de legea lui Dumnezeu, vor fi veşnic
aprovizionaţi cu acele elemente care sunt necesare ca să-i menţină
în perfecţiune şi nu vor muri niciodată.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Cunoaşterea corectă a sensului termenilor
<I>muritor</I> şi <I>nemuritor</I> şi a utilizării lor în Scripturi nimiceşte
însăşi temelia doctrinei chinului veşnic. Ea se bazează pe
teoria nescripturală că Dumnezeu a creat pe om nemuritor, că el
nu poate înceta de a exista şi că Dumnezeu nu-l poate nimici;
deci argumentul este că aceia incorigibili trebuie <I>să trăiască în
continuare</I> undeva şi cumva; şi concluzia este că deoarece
ei nu sunt în armonie cu Dumnezeu, eternitatea lor trebuie
să fie o eternitate de suferinţă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu
ne asigură că El a făcut pregătiri împotriva unei astfel
de perpetuări a păcatului şi păcătoşilor; că omul este muritor
şi că pedeapsa deplină a păcatului voit împotriva luminii
şi cunoştinţei depline nu va fi o viaţă în chin, ci o a doua
moarte. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.”
</P>

<P ALIGN="CENTER">„Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi
<BR>împotriva lui Dumnezeu?”
<BR>Romani 9:20
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Ideea greşită a unora este că dreptatea cere
ca Dumnezeu să nu facă nici o diferenţă în
acordarea favorurilor printre creaturile Sale; că, dacă El ridică pe una
<B>((A188))</B>
la o poziţie înaltă, <I>după dreptate</I> El trebuie să facă la
fel pentru toate, dacă nu se poate arăta că unele şi-au
pierdut <I>drepturile,</I> caz în care acestea pe drept ar putea fi
destinate pentru o poziţie mai joasă.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă acest principiu ar fi cel corect, ar arăta
că Dumnezeu n-a avut nici un drept să-L creeze pe Isus
mai presus decât pe îngeri şi apoi să-L mai înalţe, la
natură divină, dacă n-a intenţionat să facă acelaşi lucru
pentru toţi îngerii şi pentru toţi oamenii. Şi ca să ducem
principiul şi mai departe, dacă unii oameni vor fi mult înălţaţi
şi făcuţi părtaşi naturii divine, în cele din urmă toţi
oamenii trebuie să fie înălţaţi la aceeaşi poziţie. Şi de ce să nu
se ducă principiul la limita lui extremă şi să se aplice
aceeaşi lege a progresiei la creaţia animală şi la insecte, şi să
se spună că, deoarece toate sunt creaţii ale lui
Dumnezeu, toate trebuie în cele din urmă să ajungă pe cel mai
înalt plan de existenţă -- natura divină? Aceasta este
o absurditate evidentă, dar din acest principiu presupus
este o deducţie tot atât de raţională ca şi oricare alta.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Poate că nimeni n-ar fi înclinat să ducă
această presupunere eronată atât de departe. Totuşi, dacă ar fi
un principiu bazat pe simpla justiţie, unde s-ar putea opri
şi totuşi să fie just? Şi dacă într-adevăr aşa ar fi planul
lui Dumnezeu, unde ar fi varietatea plăcută din toate
lucrările Lui? Dar planul lui Dumnezeu nu este aşa. Toată natura,
atât însufleţită cât şi neînsufleţită, arată gloria şi
diversitatea puterii şi înţelepciunii divine. Şi după cum „cerurile
spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte
lucrarea mâinilor Lui” în minunată varietate şi frumuseţe, cu
mult mai mult creaţia Lui inteligentă va arăta în varietate
gloria superioară a puterii Lui. Astfel tragem noi concluzia --
din învăţătura expresă a Cuvântului lui Dumnezeu, din
raţiune şi din analogiile naturii.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Este foarte important să avem idei corecte
despre dreptate. O <I>favoare</I> nu trebuie niciodată să fie socotită ca o
<B>((A189))</B>
recompensă pe drept meritată. Un act de simplă
dreptate nu este o ocazie de recunoştinţă specială şi nu este nici
vreo dovadă de iubire; dar Dumnezeu Îşi arată marea
iubire pentru făpturile Sale printr-un lanţ nesfârşit de
favoruri nemeritate, care trebuie să provoace ca răspuns iubirea
şi lauda din partea lor.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dumnezeu avea dreptul, dacă voia, să ne facă
numai creaturi cu viaţă scurtă, chiar dacă n-am fi păcătuit
niciodată. Aşa a făcut pe unele dintre creaturile Sale inferioare. El
ne-ar fi putut permite să ne bucurăm de binecuvântările Lui
pentru un timp, iar apoi, fără nedreptate, ne-ar fi putut şterge pe
toţi din existenţă. De fapt, chiar aşa o existenţă scurtă ar fi
o favoare. În definitiv numai prin favoarea Lui avem
noi existenţă. Cu cât mai mare favoare este
răscumpărarea existenţei odată pierdute prin păcat! Şi mai mult,
prin favoarea lui Dumnezeu suntem noi oameni, nu
animale; numai prin favoarea lui Dumnezeu îngerii sunt ca
natură puţin mai presus decât oamenii; şi de asemenea prin
favoarea lui Dumnezeu Domnul Isus şi mireasa Lui devin
părtaşi naturii divine. Prin urmare, se cade tuturor creaturilor
Sale inteligente să primească pline de recunoştinţă orice le
acordă Dumnezeu. Orice alt spirit merită pe drept condamnare,
şi, dacă cineva se complace în el, va sfârşi în înjosire şi
nimicire. Un om n-are nici un drept să aspire a fi înger,
nefiind niciodată invitat la acea poziţie; un înger n-are nici un
drept să aspire la natură divină, nefiindu-i niciodată oferită.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Aspiraţia mândriei lui Satan a fost cea care i-a
adus înjosirea şi va sfârşi cu nimicirea lui (Isaia 14:14). „Oricine
se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat”
(Luca 14:11), dar nu în mod necesar la cea mai înaltă poziţie.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În parte datorită ideilor false de dreptate şi în
parte datorită altor cauze, subiectul alegerii aşa cum este
învăţat în Scripturi a fost ocazie de multă dispută şi
neînţelegere. Puţini vor nega faptul că Scripturile învaţă despre
alegere; dar exact pe ce principiu este bazată alegerea sau
<B>((A190))</B>
selecţionarea, este o problemă de considerabilă diferenţă
de opinie, unii pretinzând că este o alegere
arbitrară, necondiţionată, iar alţii că este condiţionată. Există
o măsură de adevăr, credem noi, în ambele aceste păreri.
O alegere din partea lui Dumnezeu este expresia
selectării pentru un anumit scop, funcţie sau stare. Dumnezeu a
ales sau a hotărât ca unele dintre creaturile Sale să fie
îngeri, unele să fie oameni, unele să fie animale, păsări,
insecte etc., iar unele să fie de propria Sa natură, natura divină.
Şi chiar dacă Dumnezeu selectează după anumite
<I>condiţii</I> pe toţi care vor fi admişi la natură divină, totuşi nu se
poate spune că aceştia o <I>merită</I> mai mult decât alţii, căci
orice creatură, pe oricare plan, numai prin favoare are existenţă.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de
cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă” -- bunătate
sau favoare (Romani 9:16). Nu fiindcă aleşii au fost mai buni
decât alţii le-a făcut Dumnezeu invitaţia la natură divină, căci El
a trecut pe lângă îngerii care nu păcătuiseră şi a chemat
la onorurile divine pe unii din păcătoşii
răscumpăraţi. Dumnezeu are dreptul să facă aşa cum Îi place cu ce este
al Său, şi El vrea să-Şi exercite acest drept pentru
realizarea planurilor Sale. Atunci, deoarece tot ce avem este prin
favoare divină, „Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva
lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care
l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?» Nu are olarul stăpânire
pe lutul său . . . să facă un vas pentru cinste şi un altul
pentru necinste” -- sau pentru mai puţină cinste? (Romani 9:20,
21). Toate au fost create prin aceeaşi putere divină -- unele
să aibă natură mai înaltă şi cinste mai mare, iar altele să
aibă natură mai joasă şi cinste mai mică.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Aşa vorbeşte DOMNUL, Sfântul lui Israel şi Făcătorul
său (al omului): «Vrea cineva să Mă <I>întrebe
</I>asupra viitorului, să-Mi <I>poruncească</I> pentru copiii Mei şi pentru
lucrarea mâinilor Mele? Eu am făcut pământul, şi am făcut pe om
pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile şi am aşezat toată
<B>((A191))</B>
oştirea lor.»” „Căci aşa vorbeşte DOMNUL, Făcătorul
cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi
l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să
fie locuit: «Eu sunt DOMNUL, şi nu este altul!»” (Isaia 45:11,
12, 18 -- Cornilescu). Nimeni nu are dreptul să-I dicteze
lui Dumnezeu. Dacă El a întărit pământul, dacă l-a întocmit
nu ca să fie pustiu, ci l-a făcut ca să fie locuit de
oameni restabiliţi, perfecţi, cine suntem noi ca să
răspundem împotriva lui Dumnezeu şi să spunem că este nedrept să nu
le schimbe natura şi să nu-i facă pe toţi părtaşi unei
naturi spirituale, fie ca îngerii, fie ca propria Sa natură, divină?
Cu cât se cuvine mai mult să venim cu umilinţă la Cuvântul
lui Dumnezeu şi să <I>„întrebăm” </I>despre lucrurile viitoare, decât
să <I>„poruncim”</I> sau să susţinem că El trebuie să realizeze
ideile noastre? Doamne, fereşte pe servii Tăi de păcatele
mândriei, ca să nu pună stăpânire peste noi. Nici unul din copiii
lui Dumnezeu, credem noi, nu va dicta Domnului cu
bună ştiinţă; totuşi, cât de uşor, şi aproape fără să-şi dea
seama, mulţi cad în această eroare.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Neamul omenesc sunt copiii lui Dumnezeu prin creare
-- lucrarea mâinilor Lui -- şi planul Său referitor la ei
este clar revelat în Cuvântul Său. Pavel spune că primul
om (care a fost un model a ceea ce va fi omenirea când va
fi perfectă) a fost din pământ, pământesc; şi urmaşii lui,
cu excepţia Bisericii Evanghelice, la înviere vor fi
tot pământeşti, umani, adaptaţi pentru pământ (1
Corinteni 15:38, 44). David spune că omul a fost făcut numai cu
puţin mai prejos decât îngerii şi a fost încoronat cu slavă,
cinste, stăpânire etc. (Psalmul 8:4-8). Şi Petru, Domnul nostru
şi toţi profeţii de la începutul lumii, declară că omenirea va
fi restabilită la acea perfecţiune glorioasă şi iarăşi va
avea stăpânire asupra pământului cum a avut
Adam, reprezentantul ei. Faptele 3:19-21.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta este partea pe care a ales-o Dumnezeu
pentru omenire. Şi ce parte glorioasă! Închideţi ochii pentru o clipă
<B>((A192))</B>
la scenele de suferinţă şi durere, degradare şi întristare
care încă predomină datorită păcatului, şi zugrăviţi-vă în
minte gloria pământului perfect. Nici o pată de păcat nu
strică armonia şi pacea unei societăţi perfecte; nici un gând
amar, nici o privire sau vorbă aspră; iubirea, izvorând din
fiecare inimă, întâlneşte un răspuns asemănător în toate
celelalte inimi, şi bunăvoinţa marchează fiecare act. Acolo nu va mai
fi deloc boală, nici durere, nici suferinţă şi nici vreo dovadă
de decădere -- nici măcar frica de asemenea lucruri.
Gândiţi-vă la toate imaginile de sănătate şi frumuseţe comparativă
a formei şi trăsăturilor omeneşti pe care le-aţi văzut
vreodată, şi aflaţi că omenirea perfectă va fi de o frumuseţe
superioară acestora. Puritatea interioară şi perfecţiunea mintală
şi morală vor marca şi ilumina fiecare faţă strălucitoare. Aşa
va fi societatea pământului; iar celor care plâng
datorită pierderii cuiva, li se vor şterge toate lacrimile când vor
vedea lucrarea învierii completă. Apocalipsa 21:4.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Şi aceasta este numai schimbarea în societatea
umană. Amintim de asemenea că pământul, care a fost „făcut ca
să fie locuit” de o astfel de rasă de fiinţe, va fi o
locuinţă potrivită şi plăcută pentru ele, aşa cum este
reprezentat prin paradisul edenic în care a fost plasat
omul reprezentativ la început. Paradisul va fi
restabilit. Pământul nu va mai produce spini şi mărăcini şi nu va
mai cere sudoarea frunţii omului ca să-i dea pâinea,
ci „pământul îşi va da (uşor şi natural) rodul”. „Pustietatea
. . . va înflori ca trandafirul”; creaţia animală inferioară vor
fi servi perfecţi, de bună voie şi supuşi; natura, cu
toată varietatea ei plăcută, va chema pe om din toate direcţiile
să caute şi să cunoască gloria, puterea şi iubirea
lui Dumnezeu, iar mintea şi inima se vor bucura în El.
Dorinţa febrilă după ceva nou, care acum predomină, nu este
o stare naturală, ci anormală, datorită
imperfecţiunilor noastre şi prezentelor condiţii de mediu
nesatisfăcătoare. Nu este asemenea lui Dumnezeu să tânjim neîncetat după
<B>((A193))</B>
ceva nou. Cele mai multe lucruri sunt vechi pentru
Dumnezeu; şi El se bucură cel mai mult în acelea care
sunt vechi şi perfecte. Aşa va fi şi cu omul când va fi restabilit
la chipul lui Dumnezeu. Omul perfect nu va cunoaşte
sau aprecia pe deplin şi deci nu va prefera gloria
fiinţei spirituale, prin faptul că este de natură diferită,
întocmai cum peştii şi păsările, pentru acelaşi motiv, fiecare
preferă şi le place cel mai mult propria lor natură şi element.
Omul va fi atât de absorbit şi extaziat de gloria care-l
va înconjura pe plan uman, încât nu va avea nici
aspiraţie, nici preferinţă pentru altă natură sau alte condiţii
decât cele posedate. O privire în experienţa prezentă a
Bisericii va ilustra aceasta. „Cât de greu”, cu ce dificultate, vor
intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care sunt bogaţi în
bunurile acestei lumi. Puţinele bunuri posedate, chiar sub
domnia prezentă a răului şi a morţii, aşa captivează natura
umană, încât avem nevoie de ajutor special de la Dumnezeu
pentru a ne ţine ochiul şi scopul fixat pe făgăduinţele spirituale.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Faptul că Biserica creştină, corpul lui Cristos este
o excepţie în planul general al lui Dumnezeu pentru
omenire este evident din declaraţia că alegerea ei a fost hotărâtă
în planul divin înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4,
5), când Dumnezeu nu numai că a prevăzut căderea
omenirii în păcat, dar a şi hotărât dinainte îndreptăţirea, sfinţirea
şi glorificarea acestei clase, pe care în timpul
Veacului Evanghelic o cheamă din lume ca să se conformeze
chipului Fiului Său, pentru a fi părtaşi la natura divină şi
moştenitori ai Împărăţiei Milenare împreună cu Cristos Isus,
pentru stabilirea dreptăţii şi păcii universale. Romani 8:28-31.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta arată că alegerea sau selecţia Bisericii a fost
un lucru hotărât dinainte din partea lui Dumnezeu,
dar, notaţi, nu este o alegere necondiţionată a
<I>membrilor individuali</I> ai Bisericii. Dumnezeu a hotărât înainte
de întemeierea lumii să se aleagă o astfel de companie
pentru un astfel de scop într-un timp specific -- Veacul
<B>((A194))</B>
Evanghelic. Deşi nu ne putem îndoi că Dumnezeu a
putut prevedea activitatea fiecărui membru individual
al Bisericii şi a putut şti dinainte chiar care vor fi vrednici
şi, prin urmare, vor constitui pe membrii acestei „turme
mici”, totuşi nu acesta este modul în care Cuvântul lui
Dumnezeu prezintă doctrina alegerii. Nu ideea unei
predestinări individuale au căutat apostolii s-o transmită, ci faptul că
în scopul lui Dumnezeu a fost hotărâtă dinainte
<I>o clasă</I> care să ocupe poziţia aceasta onorabilă, a cărei alegere va fi
pe condiţii de severe încercări ale credinţei şi ascultării, şi
de jertfire a privilegiilor pământeşti etc., chiar până
la moarte. Astfel, printr-o încercare individuală şi
prin „biruinţă” individuală, membrii individuali ai
clasei<I> dinainte hotărâte</I> sunt aleşi sau acceptaţi în
toate binecuvântările şi beneficiile dinainte hotărâte
de Dumnezeu pentru această clasă.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Cuvântul „slăvit”, în Romani 8:30, din cuvântul
grecesc <I>doxazo,</I> înseamnă <I>onorat.</I> Poziţia pentru care se
alege Biserica este una de mare onoare. Nici un om nu s-ar
putea gândi să aspire la o aşa mare onoare. Chiar şi
Domnul nostru Isus a fost invitat înainte de a aspira la ea,
după cum citim: „Tot aşa şi Hristos nu Şi-a luat singur
slava <I>(doxazo</I> -- onorat) de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel
care I-a zis: «Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut»”. Aşa
a onorat Tatăl ceresc pe Domnul nostru Isus; şi toţi
din corpul ales, care vor fi moştenitori împreună cu El, vor
fi astfel onoraţi prin favoarea lui Iehova. Biserica,
asemenea Capului ei, trăieşte experienţa începutului de
„onoare” când este <I>concepută</I> de Dumnezeu la natură spirituală
prin cuvântul adevărului (Iacov 1:18), şi va intra complet
în onoare când se va<I> naşte</I> din Spirit, fiinţe spirituale --
în chipul Capului glorificat. Cei pe care astfel îi va
onora Dumnezeu trebuie să fie perfecţi şi curaţi; şi deoarece
noi am fost prin moştenire păcătoşi, El nu numai că
ne-a chemat sau invitat la onoare, dar şi S-a îngrijit de
<B>((A195))</B>
<I>îndreptăţirea</I> din păcat prin moartea Fiului Său, pentru
a ne face în stare să primim onoarea la care ne cheamă.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În alegerea turmei mici Dumnezeu face o chemare
foarte generală -- „mulţi sunt chemaţi”. Nu toţi sunt chemaţi.
La început chemarea a fost limitată la Israel după trup,
în timpul misiunii Domnului nostru; dar acum toţi cei pe
care servii lui Dumnezeu îi întâlnesc (Luca 14:23)
sunt îndemnaţi sau zoriţi (nu obligaţi) să vină la acest
ospăţ special de favoare. Dar chiar şi aceia care aud şi vin
nu sunt toţi vrednici. Hainele de nuntă (dreptatea lui
Cristos atribuită) sunt asigurate, dar unii nu le vor purta şi
trebuie să fie respinşi; iar dintre aceia care îmbracă
hainele îndreptăţirii şi care primesc onoarea de a fi concepuţi la
o natură nouă, unii nu-şi asigură chemarea şi alegerea
prin credincioşie faţă de legământul lor. Despre cei vrednici
să apară cu Mielul în glorie se spune: „cei <I>chemaţi,
aleşi</I> şi <I>credincioşi”.</I> Apocalipsa 14:1; 17:14.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Chemarea este adevărată; hotărârea lui Dumnezeu de
a alege şi a înălţa o Biserică nu se schimbă; dar a face
parte din această clasă aleasă este condiţionat. Toţi cei
care vreau să aibă parte de onorurile predestinate trebuie
să îndeplinească condiţiile chemării. „Să ne temem deci ca
nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în
odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în
urmă” (Evrei 4:1). Deşi marea favoare nu este
<I>a</I> <I>celui</I> care vrea, nici <I>a</I>
<I>celui</I> care aleargă, ea este <I>pentru</I> cel care vrea
şi <I>pentru</I> cel care aleargă, când este chemat.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">După ce astfel am justificat în mod clar, credem
noi, <I>dreptul şi scopul absolut</I> al lui Dumnezeu de a face ceea
ce vrea cu ce este al Său, atragem atenţia asupra faptului
că principiul care caracterizează acordarea
tuturor favorurilor lui Dumnezeu este binele general.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce, prin urmare, pe autoritatea
Scripturilor socotim ca un fapt stabilit că natura umană şi
cea spirituală sunt separate şi distincte -- că amestecarea
<B>((A196))</B>
celor două naturi nu este deloc parte din scopul
lui Dumnezeu, ci ar fi o imperfecţiune, şi că schimbarea
unei naturi în alta nu este o regulă, ci o excepţie, în singurul
caz al Cristosului -- devine o problemă de adânc interes
să aflăm cum va fi realizată schimbarea, pe ce condiţii
se poate ajunge la ea şi în ce manieră va fi efectuată.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Condiţiile prin care Biserica poate fi înălţată cu
Domnul ei la natură divină (2 Petru 1:4) sunt exact aceleaşi
condiţii prin care El a primit-o; urmând întocmai pe urmele
paşilor Lui (1 Petru 2:21), prezentându-se pe sine ca jertfă vie
aşa cum a făcut El, iar apoi îndeplinind cu credincioşie
acel angajament de consacrare până când jertfa se sfârşeşte
în moarte. Această schimbare de natură, de la umană
la divină, se dă ca răsplată celor care în timpul
Veacului Evanghelic jertfesc <I>natura umană</I> cu toate
interesele, speranţele şi scopurile <I>ei</I> prezente şi viitoare, aşa cum
a făcut Domnul nostru -- chiar până la moarte. Aceştia
se vor trezi la înviere, nu pentru a avea parte cu
restul omenirii în binecuvântata restabilire la perfecţiune
umană şi la toate binecuvântările care o vor însoţi, ci pentru a
avea parte de asemănarea, gloria şi bucuria Domnului,
ca părtaşi cu El la natură divină. Romani 8:17; 2 Timotei 2:12.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Începutul şi dezvoltarea naturii noi este asemănată
cu începutul şi dezvoltarea vieţii umane. După cum în
cazul acesta există o concepere şi apoi o naştere, tot aşa este şi
în celălalt caz. Despre sfinţi se spune că sunt concepuţi
de Dumnezeu prin cuvântul adevărului (1 Petru 1:3; 1
Ioan 5:18; Iacov 1:18). Adică, ei primesc primul impuls în
viaţa divină de la Dumnezeu prin Cuvântul Său.
Fiind îndreptăţiţi liber prin credinţa în răscumpărare, când
ei aud chemarea „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă
vie, sfântă, (răscumpărată, îndreptăţită -- şi prin
urmare) plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea
voastră înţeleaptă” (Romani 12:1), şi când, în ascultare de
acea chemare, ei îşi consacră pe deplin lui Dumnezeu
<B>((A197))</B>
umanitatea îndreptăţită, o jertfă vie, alături de aceea a
lui Isus, atunci ea este acceptată de Dumnezeu; şi chiar cu
acel act începe viaţa spirituală. Aceştia constată imediat
că gândesc şi acţionează aşa cum îi îndeamnă mintea
nouă (transformată), chiar până la răstignirea
dorinţelor omeneşti. Din momentul consacrării aceştia sunt
socotiţi de Dumnezeu „creaţii noi”.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel, pentru aceste „creaţii noi” <I>în embrion,</I>
cele vechi (dorinţe, speranţe, planuri omeneşti etc.) trec şi toate
devin noi. „Noua creaţie” în embrion continuă să crească şi să
se dezvolte, în timp ce vechea natură umană, cu
speranţele, dorinţele ei etc., este răstignită. Aceste două
procese progresează simultan, de când începe consacrarea
până când rezultă moartea celei umane şi naşterea
celei spirituale. Pe măsură ce Spiritul lui Dumnezeu
prin Cuvântul Său continuă să dezvăluie tot mai mult
din planurile Sale, El ne învie astfel chiar şi trupurile
noastre muritoare (Romani 8:11), făcând aceste trupuri
muritoare în stare să facă serviciu pentru El; dar la timpul
cuvenit vom avea corpuri noi -- spirituale, cereşti, adaptate
în toate privinţele minţii noi, divine.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY"><I>Naşterea</I> „noii creaţii” este la înviere
(Coloseni 1:18); şi învierea acestei clase este denumită <I>întâia</I>
înviere (sau aleasă) (Apocalipsa 20:6). Trebuie amintit că noi nu
suntem în realitate fiinţe spirituale până la înviere, deşi de
când primim spiritul înfierii suntem socotiţi ca atare
(Romani 8:23-25; Efeseni 1:13,14; Romani 6:10, 11). Când
vom deveni în realitate fiinţe spirituale, adică vom fi născuţi
din spirit, nu vom mai fi fiinţe de carne, deoarece „ce
este născut din Duh <I>este duh”.</I>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Naşterea la natură spirituală prin înviere trebuie
tot atât de sigur să fie precedată de o concepere de Spirit
la consacrare, precum naşterea trupului este precedată de
o concepere de trup. Toţi cei născuţi din trup în
asemănarea primului Adam, cel pământesc, au fost întâi concepuţi de
<B>((A198))</B>
trup; dar unii au fost concepuţi <I>din nou,</I> de Spiritul
lui Dumnezeu prin cuvântul adevărului, pentru ca la
timpul cuvenit să poată fi născuţi din Spirit în asemănare
cerească la întâia înviere: „După cum am purtat chipul celui
făcut din ţărână, tot aşa <I>(noi,</I> Biserica) vom purta şi chipul
Celui ceresc” -- dacă nu va fi o cădere. 1 Corinteni 15:49;
Evrei 6:6.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY"> Deşi acceptarea chemării cereşti şi consacrarea
noastră în ascultare de ea se hotărăşte într-un anumit
moment, aducerea fiecărui gând în armonie cu mintea lui
Dumnezeu este o lucrare treptată; este o înclinare treptată spre cer
a ceea ce în mod natural se înclină spre pământ.
Apostolul numeşte acest proces lucrare de transformare,
spunând: „Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să
fiţi transformaţi (la natura cerească), prin <I>înnoirea
minţii voastre,</I> ca să puteţi înţelege care este voia lui
Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Romani 12:2.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Trebuie să se observe că aceste cuvinte ale apostolului
nu sunt adresate lumii necredincioase, ci acelora pe care El
îi recunoaşte ca fraţi, cum se arată în versetul precedent
-- „Vă îndemn, dar, <I>fraţilor</I> . . . să aduceţi trupurile voastre
ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În mod obişnuit se crede că atunci când un om
se converteşte sau se întoarce de la păcat la dreptate şi de
la necredinţă şi opoziţie faţă de Dumnezeu la încredere în
El, aceea este tranformarea despre care a vorbit
Pavel. Adevărat, aceea este o mare schimbare -- <I>o</I> transformare,
dar nu este <I>acea</I> transformare la care se referă aici
Pavel. Aceea este o transformare a caracterului; dar Pavel
se referă la o transformare a naturii, promisă
credincioşilor din timpul Veacului Evanghelic pe anumite condiţii, şi el
îi îndemna <I>pe credincioşi</I> să îndeplinească acele
condiţii. Dacă n-ar fi avut loc deja o astfel de transformare
a <I>caracterului</I> la acei cărora li se adresa, nu i-ar fi
putut numi fraţi -- şi încă fraţi care aveau ceva „sfânt şi plăcut
<B>((A199))</B>
lui Dumnezeu” pentru a-I oferi de jertfă, pentru că
numai cei îndreptăţiţi prin credinţa în răscumpărare sunt
socotiţi de Dumnezeu ca sfinţi şi plăcuţi. Transformarea
<I>naturii</I> rezultă la aceia care în timpul Veacului Evanghelic
îşi prezintă umanitatea îndreptăţită ca jertfă vie, aşa
cum Isus Şi-a prezentat umanitatea perfectă ca
jertfă, depunând tot dreptul şi pretenţia la existenţa
<I>umană</I> viitoare, precum şi ignorând satisfacerea
privilegiilor, drepturilor etc. umane prezente. Primul lucru
sacrificat este voinţa umană; şi de atunci încolo noi nu
suntem conduşi nici de voinţa noastră proprie, nici de vreo
altă voinţă umană, ci numai de voinţa divină. Voinţa
divină devine voinţa noastră şi noi socotim voinţa umană
ca nefiind a noastră, ci voinţa altuia, pentru a fi ignorată
şi sacrificată. Voinţa divină devenind voinţa noastră,
noi începem să gândim, să raţionăm şi să judecăm din punct
de vedere divin: planul lui Dumnezeu devine planul nostru
şi căile lui Dumnezeu devin căile noastre. Nimeni nu
poate înţelege deplin această transformare dacă nu s-a prezentat
pe sine în bună credinţă ca jertfă şi, prin urmare,
dacă n-ajunge s-o trăiască. Înainte ne puteam bucura de orice lucru
care nu era de fapt păcătos, deoarece lumea cu toate lucrurile
ei bune au fost făcute pentru plăcerea omului,
singura dificultate fiind să stăpânim înclinaţiile păcătoase.
Dar cei consacraţi, cei transformaţi, pe lângă efortul de a
subjuga păcatul, trebuie să jertfească lucrurile bune prezente şi
să-şi devoteze toate forţele pentru serviciul lui Dumnezeu.
Iar cei credincioşi în serviciu şi jertfire îşi vor da zilnic
seama că într-adevăr această lume nu este locul lor de odihnă şi
că aici nu au o cetate continuă. Inimile şi speranţele lor se
vor întoarce însă spre acea „odihnă care rămâne pentru
poporul lui Dumnezeu”. Iar această speranţă binecuvântată la
rândul ei va însufleţi şi inspira la jertfă continuă.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel, prin consacrare, mintea se reînnoieşte sau
se transformă, şi dorinţele, speranţele şi scopurile încep să se
<B>((A200))</B>
ridice spre lucrurile promise, spirituale şi nevăzute,
în timp ce speranţele etc. omeneşti mor. Cei care sunt în
acest fel transformaţi, sau în proces de schimbare, sunt
socotiţi „creaţii noi”, concepuţi de Dumnezeu, şi în acea
măsură părtaşi ai naturii divine. Să se remarce bine diferenţa
între aceste „creaţii noi” şi acei credincioşi şi „fraţi” care
sunt numai îndreptăţiţi. Cei din clasa din urmă sunt încă
din pământ, pământeşti, şi în afara dorinţelor
păcătoase, speranţele lor, ambiţiile şi scopurile lor sunt din acelea
care vor fi pe deplin satisfăcute în restabilirea făgăduită
a tuturor lucrurilor. Dar cei din clasa dintâi nu sunt
din această lume, întocmai cum Cristos nu este din
această lume, şi speranţele lor se centrează în lucrurile
nevăzute, unde Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu.
Perspectiva gloriei pământeşti, aşa de încântătoare pentru
omul natural, nu va mai fi o parte satisfăcătoare pentru
cei concepuţi de această speranţă cerească, pentru cei care
văd gloriile făgăduinţelor cereşti şi care apreciază
partea încredinţată lor în planul divin. Această minte
nouă, divină, este garanţia moştenirii noastre a naturii
divine complete -- minte şi corp. Unii ar putea fi puţin
surprinşi de această expresie, corp divin; dar ni se spune că
acum Isus este însăşi reprezentarea persoanei Tatălui Său şi
că învingătorii vor „fi <I>ca El, pentru că Îl</I> vor vedea aşa
cum <I>este”</I> (1 Ioan 3:2). „Dacă este un trup natural
(omenesc), este şi un trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15:44). Nu
ne-am putea imagina pe Tatăl nostru cel divin sau pe
Domnul nostru Isus numai ca minţi mari fără corpuri.
Corpurile Lor sunt spirituale glorioase, deşi nu s-a arătat încă
ce mare este gloria şi nu se va arăta până când şi noi vom
avea parte de natura divină.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce această transformare a
<I>minţii,</I> de la mintea omenească la cea spirituală, este o lucrare
treptată, schimbarea de la <I>corpul</I> uman la cel spiritual nu va
fi treptată, ci instantanee (1 Corinteni 15:52). Acum, după
<B>((A201))</B>
cum spune Pavel, avem această comoară (mintea divină)
în vase de pământ, dar la timpul cuvenit comoara va fi
într-un vas glorios potrivit pentru ea -- corpul spiritual.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Am văzut că natura umană este o asemănare a
celei spirituale (Geneza 5:1). De exemplu: Dumnezeu are
voinţă, şi tot aşa au şi oamenii şi îngerii; Dumnezeu are raţiune
şi memorie, şi tot aşa au şi creaturile Sale inteligente
-- îngerii şi oamenii. Caracterul operaţiunilor mintale la
toţi este la fel. Cu aceleaşi date de gândire şi sub
condiţii similare, aceste naturi diferite pot ajunge la
aceleaşi concluzii. Deşi facultăţile mintale ale naturii
divine, îngereşti şi umane sunt similare, totuşi noi ştim că
natura spirituală are puteri care le depăşesc pe cele umane
-- puteri care rezultă, credem noi, nu din facultăţile
diferite, ci din sfera mai largă a aceloraşi facultăţi şi
din împrejurările diferite în care ele operează. Natura
umană este un chip pământesc perfect al naturii spirituale,
având aceleaşi facultăţi, dar limitate la sfera pământească
şi având capacitatea şi dispoziţia de a discerne în afara
ei numai atât cât Dumnezeu vede potrivit să
descopere pentru beneficiul şi fericirea omului.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Natura divină este cel mai înalt ordin al
naturii spirituale; şi cât de nemăsurată este distanţa
între Dumnezeu şi creaturile Sale! Noi putem prinde
numai sclipiri din gloria înţelepciunii, puterii şi bunătăţii
divine, în timp ce în vedere panoramică El face să treacă prin
faţa noastră unele din grandioasele Sale lucrări. Noi
însă putem estima şi înţelege gloria umanităţii perfecte.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Având clar în minte aceste gânduri, putem aprecia
cum se efectuează schimbarea de la natura umană la
cea spirituală, şi anume, prin trecerea aceloraşi puteri
mintale la stările mai înalte. Când vom fi îmbrăcaţi cu
corpul ceresc, vom avea puterile cereşti care aparţin acelui
corp glorios şi vom avea întinderea gândului şi sfera
puterii care-i aparţin.
</P>

<P>
<B>((A202))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Schimbarea sau tranformarea minţii, de la
pământească la cerească, pe care cei consacraţi o trăiesc aici,
este începutul acestei schimbări de natură. Nu este o
schimbare a creierului, nici un miracol în funcţionarea lui
schimbată, ci voinţa şi tendinţa minţii sunt schimbate. Voinţa
şi sentimentele noastre ne reprezintă individualitatea;
deci, când voinţa şi sentimentele ne sunt schimbate, noi
suntem transformaţi şi socotiţi ca aparţinând de fapt
naturii cereşti. Adevărat, acesta este doar un început foarte
mic, dar o concepere, cum este numită aceasta, este
întotdeauna numai un început mic; totuşi ea este garanţia
sau asigurarea lucrării încheiate. Efeseni 1:13, 14.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Unii au întrebat: Cum ne vom cunoaşte pe noi
înşine când vom fi schimbaţi? Cum vom şti atunci că
suntem aceleaşi fiinţe care au trăit, au suferit şi s-au sacrificat
ca să poată fi părtaşi ai acestei glorii? Vom fi
<I>noi</I> aceleaşi fiinţe conştiente? Cu cea mai mare siguranţă, da. Dacă
<I>am</I> murit împreună cu Cristos,<I> vom</I> şi trăi împreună cu
El (Romani 6:8). Schimbările care survin zilnic în
corpurile noastre omeneşti nu ne fac să uităm trecutul sau să
ne pierdem identitatea*.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">
*Corpurile noastre omeneşti se schimbă constant. Ştiinţa declară
că fiecare şapte ani sunt martorii unei schimbări complete a
atomilor noştri componenţi. Aşa că schimbarea promisă, de la corpurile
umane la cele spirituale, nu va nimici nici memoria nici identitatea, ci
va creşte puterea şi sfera lor. Aceeaşi minte divină care acum este
a noastră, cu aceeaşi memorie, cu aceleaşi puteri de gândire etc., îşi
va extinde puterile în înălţimi şi adâncimi nemăsurate, în armonie
cu corpul ei spiritual nou, iar memoria va trasa tot cursul nostru
din copilăria cea mai timpurie, şi, prin contrast, vom fi în stare să ne
dăm seama deplin de răsplata glorioasă a sacrificiului nostru. Dar
acesta n-ar putea fi cazul dacă umanul n-ar fi un
<I>chip</I> al spiritualului.
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste gânduri ne pot ajuta să înţelegem de asemenea
cum Fiul, când a fost schimbat de la condiţiile spirituale la
cele umane -- la natura umană şi la limitele pământeşti -- a
fost om; şi chiar dacă a fost aceeaşi fiinţă în ambele cazuri, în
<B>((A203))</B>
primele condiţii El a fost spiritual, iar în condiţiile
următoare a fost uman. Fiindcă cele două naturi sunt separate
şi distincte şi totuşi una este o asemănare a celeilalte,
prin urmare, aceleaşi facultăţi mintale (memorie etc.)
fiind comune ambelor, Isus a putut să-Şi dea seama de gloria
Sa anterioară, pe care a avut-o înainte de a deveni om, dar
pe care n-a avut-o când a fost om, după cum dovedesc
cuvintele Sale: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care
o <I>aveam</I> cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5) --
gloria naturii spirituale. Şi rugăciunea aceea este mai mult
decât ascultată în preamărirea Lui prezentă la cea mai înaltă
formă de fiinţă spirituală, natura divină.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Referindu-ne iarăşi la cuvintele lui Pavel, remarcăm
că el nu spune: Nu vă conformaţi voi înşivă acestei lumi,
ci transformaţi-vă voi înşivă în asemănarea divină; ci
el spune: „Nu vă conformaţi, . . . ci <I>fiţi</I> transformaţi”.
Acest lucru este bine exprimat, deoarece noi nici nu
ne conformăm, nici nu ne transformăm noi înşine, ci noi, fie
ne supunem să fim conformaţi lumii prin influenţele
lumeşti, spiritul lumii din jurul nostru, fie ne supunem voinţei
lui Dumnezeu, adică voinţei sau Spiritului sfânt, pentru a
fi transformaţi de influenţele cereşti exercitate
prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voi care sunteţi consacraţi, la
ce influenţe vă supuneţi? Influenţele transformatoare duc
la sacrificiul şi suferinţele prezente, dar sfârşitul este
glorios. Dacă vă dezvoltaţi sub aceste influenţe
transformatoare, voi zilnic dovediţi care este acea voie bună, plăcută
şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
</P>�