<HTML>

<HEAD>
<TITLE>A sosit timpul - Studiul V</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B103))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B><I>STUDIUL V</I><BR>
FELUL ÎNTOARCERII ŞI ARĂTĂRII DOMNULUI NOSTRU</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">
Armonia felului venirii a doua a Domnului nostru cu alte trăsături ale
Planului divin -- Cum şi când îl va vedea Biserica -- Cum
şi când va fi descoperită slava Domnului astfel ca
toată carnea împreună s-o vadă -- Afirmaţii aparent contradictorii sunt
în armonie -- El vine „ca un hoţ” -- Nu cu
manifestări exterioare -- şi totuşi „cu un
strigăt” -- Cu „glasuri” -- şi „cu sunetul
marii trâmbiţe” -- „El se va descoperi
în flacără de foc aducând răzbunare” -- şi
totuşi „El va veni în acelaşi fel” cum a plecat
-- Importanţa timpului profetic în această
privinţă -- Armonia indiciilor prezente
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ceea ce tocmai am văzut cu privire la încheierea
grabnică a Timpurilor Neamurilor şi la asigurarea că
împlinirea speranţei Bisericii trebuie să <I>aibă loc înainte</I> de
încheierea acestora, nu face decât să le aţâţe dorinţa celor care
aşteaptă acum mângâierea lui Israel. Aceştia vor fi înfometaţi
după orice informaţie dată de Tatăl nostru prin profeţi,
privind „secerişul”, sfârşitul sau perioada de încheiere a acestui
veac -- separarea grâului de neghină printre membrii în viaţă
ai bisericii nominale şi timpul schimbării celor biruitori,
pentru a fi împreună cu Domnul şi Capul lor şi asemenea Lui.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar pentru a putea aprecia natura raţională a
învăţăturii profetice cu privire la aceste subiecte profund
interesante, este absolut necesar să avem vederi clare atât asupra
<I>scopului</I> celei de-a doua veniri a Domnului nostru cât şi asupra
<I>felului</I> în care El Se va descoperi. Avem încredere că toţi
cititorii noştri actuali s-au convins prin citirea Volumului I că
<I>scopul</I> venirii Sale este să împace cu Dumnezeu pe „cine vrea”
din lume, printr-un proces de conducere, învăţare şi disciplinare
<B>((B104))</B>
numit judecare şi binecuvântare. Cunoaşterea
<I>felului</I> venirii şi arătării Domnului este, prin urmare, de primă
importanţă, înainte de a continua în studiul nostru despre
timpul secerişului etc. Cititorul trebuie să aibă clar în minte
scopul întoarcerii Domnului nostru în timp ce studiază
felul întoarcerii, şi pe amândouă acestea când studiază
timpul. Acest lucru este necesar pentru a contracara vederile
greşite care preocupă deja mintea multora, vederi bazate pe idei
false atât despre scopul, cât şi despre felul venirii Domnului nostru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să înţelegem şi să reţinem cât se poate de bine faptul
deja demonstrat, că planul lui Dumnezeu este un tot
armonios, care se îndeplineşte prin Cristos; şi că lucrarea celei
de-a doua veniri este legată de lucrarea celei dintâi ca efectul
de cauză: şi anume că marea lucrare de Restabilire la a
doua venire urmează lucrării de Răscumpărare îndeplinită
la întâia venire ca o secvenţă logică potrivit planului divin.
De aceea, întoarcerea Domnului este <I>aurora speranţei
pentru lume</I>, timpul acordării favorurilor asigurate
prin răscumpărare -- Veacul Evanghelic fiind doar o
paranteză care a intervenit, în decursul căruia se alege mireasa
lui Cristos, pentru a fi asociată cu Domnul ei în marea operă
de restabilire pe care El vine s-o înfăptuiască.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Şi deoarece Biserica lui Cristos, care a fost în curs
de dezvoltare de-a lungul Veacului Evanghelic, trebuie să
fie asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire
din Veacul Milenar, prima lucrare a lui Cristos la a doua
venire a Sa trebuie să fie adunarea Bisericii Sale alese, la care
se face referire prin profet (Ps. 50:5) când zice: „Adunaţi-Mi
pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin
jertfă!” Acest timp de adunare sau de „seceriş” este în perioada
de suprapunere a celor două veacuri. După cum se va
arăta, aceasta este o perioadă de patruzeci de ani, care
încheie Veacul Evanghelic şi în acelaşi timp introduce
Veacul Milenar. (Vezi Vol. I, pag. 219-221; 234-237 şi reprezentarea
<B>((B105))</B>
grafică a Planului Veacurilor.) Această perioadă de
seceriş realizează în biserica nominală evanghelică nu
numai separarea grâului de neghină şi adunarea şi
glorificarea clasei grâului, ci ea trebuie să realizeze şi arderea
(nimicirea) neghinei (ca neghină sau imitaţie a grâului -- nu ca
indivizi; focul nimicirii este simbolic, la fel ca neghina), şi
adunarea şi nimicirea roadelor corupte ale „viei pământului”
(ambiţie omenească, lăcomie şi egoism) care au crescut şi s-au
copt timp de secole în împărăţiile acestei lumi şi în
diferitele organizaţii omeneşti, civile şi sociale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi când am tratat scopul întoarcerii Domnului
nostru am arătat că va fi o venire <I>personală</I>,
în analizarea celor două expresii ale Domnului nostru
aparent contradictorii: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfîrşitul veacului” (<I>aionos,</I> veacului) şi „Mă
<I>duc</I> să vă pregătesc un loc . . . <I>voi veni din nou</I> şi vă
voi lua la Mine” (Mat. 28:20; Ioan 14:2, 3). Exemplul următor va servi
ca o ilustraţie a armoniei acestor două promisiuni: Un om i-a spus
prietenului său când erau pe punctul de a se despărţi: „Nu uita că voi
fi cu tine tot timpul călătoriei tale!” Cum? Desigur nu
în persoană, pentru că ei au luat trenul să meargă în
direcţii opuse spre puncte îndepărtate. Ideea era că în iubire, în
gând şi în grijă unul faţă de altul ei nu vor fi despărţiţi.
Într-un sens similar dar mai deplin, Domnul a fost întotdeauna
cu Biserica Sa, puterea Sa divină făcându-L în stare să-i
supravegheze, să-i îndrume şi să-i ajute, de la primul până la
ultimul. Acum însă noi examinăm, nu prezenţa Domnului
nostru cu noi în acest sens figurativ, ci modul celei de-a
doua prezenţe şi arătări personale, „când va veni în ziua
aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei
care au crezut”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Scripturile învaţă că Cristos vine din nou pentru a
domni; că El trebuie să domnească până va pune pe toţi vrăjmaşii
<B>((B106))</B>
sub picioarele Sale -- pe toţi împotrivitorii, toate
lucrurile care sunt în calea marii restabiliri pe care El vine
s-o înfăptuiască -- ultimul care trebuie nimicit fiind
moartea (1 Cor. 15:25, 26); şi că El va domni o mie de ani. Prin
urmare, aşa cum şi trebuie să ne aşteptăm, noi găsim în profeţii
un spaţiu mult mai mare acordat celei de-a doua veniri şi
miei ei de ani de domnie triumfală şi de înfrângere a răului,
decât celor treizeci şi patru de ani ai primei veniri
pentru răscumpărare. Şi aşa cum am aflat că profeţia atinge
diferitele puncte importante ale celor treizeci şi patru de ani, de
la Betleem şi Nazaret la vinul amestecat cu fiere, la
împărţirea hainelor, la cruce, la mormânt şi la înviere, la fel aflăm
că profeţia atinge diferite puncte ale miei de ani de prezenţă
a doua, în mod deosebit începutul şi sfârşitul lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">A doua prezenţă a Domnului nostru va cuprinde o
perioadă de timp mult mai lungă decât prima. Misiunea primei
Sale veniri s-a sfârşit în mai puţin de treizeci şi patru de ani,
în timp ce se vor cere o mie de ani pentru a realiza
lucrarea stabilită pentru cea de-a doua prezenţă a Sa. Şi astfel
se poate vedea dintr-o privire că deşi lucrarea primei
veniri n-a fost mai puţin importantă decât a celei de-a doua
veniri -- da, deşi a fost <I>atât de
importantă</I> încât lucrarea celei de-a doua veniri
<I>n-ar fi fost niciodată posibilă fără ea</I> -- totuşi
ea n-a fost atât de variată, şi ca atare a cerut mai
puţină descriere decât lucrarea celei de-a doua veniri.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Când analizăm cea de-a doua venire nu trebuie să
ne aşteptăm, mai mult decât la prima venire, ca toate
profeţiile să marcheze un anumit moment deosebit de bogat
în evenimente al sosirii Domnului nostru şi să atragă
atenţia tuturor oamenilor asupra faptului prezenţei Sale. Nu
aceasta este metoda obişnuită a lui Dumnezeu; nu acesta a fost
cazul nici la prima venire. Prima venire a lui Mesia n-a
fost marcată de nici o demonstraţie neaşteptată
sau surprinzătoare, în afara ordinii obişnuite a lucrurilor, ci a
<B>((B107))</B>
fost manifestată şi dovedită prin împlinirea treptată
a profeţiei, arătând observatorilor atenţi că evenimentele
care trebuiau aşteptate se împlineau la timp. Aşa va fi şi la a
doua venire. Este mai puţin important ca noi să
descoperim momentul precis al sosirii Sale decât să discernem
faptul prezenţei Sale când El va fi sosit, întocmai cum la
întâia venire a fost important să poată fi recunoscută prezenţa
Sa, şi cu cât mai repede cu atât mai bine, dar mult mai
puţin important să se ştie data exactă a naşterii Sale. Când
se vorbeşte despre a doua venire, prea mulţi se gândesc
la faptul venirii şi la momentul sosirii, în timp ce aceasta
ar trebui socotită ca <I>o perioadă de prezenţă</I>, cum a fost şi
prima venire. Momentul precis în care va începe această
prezenţă va părea atunci mai puţin important, iar obiectivul şi
lucrarea Sa din perioada prezenţei va căpăta consideraţia mai mare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">De asemenea nu trebuie să uităm că Domnul nostru
nu mai este fiinţă umană; că El, ca fiinţă umană S-a dat
ca răscumpărare pentru oameni, devenind om chiar pentru
acest scop (1 Tim. 2:6; Evr. 10:4, 5; 1 Cor.15:21, 22). El este acum
mult înălţat la natura divină. De aceea Pavel a zis: „Chiar dacă
am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L
mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). El a fost înviat
ca fiinţă <I>spirituală</I> dătătoare de viaţă (1 Cor. 15:45), şi nu
ca <I>om,</I> din pământ, făcut din ţărână. El nu mai este în nici
un sens sau grad fiinţă umană; căci nu trebuie să uităm ceea
ce am învăţat (Volumul I, cap. 10) -- că naturile sunt
separate şi distincte. Deoarece El nu mai este în nici un sens
sau grad fiinţă umană, nu trebuie să-L aşteptăm să vină iarăşi
ca fiinţă umană, ca la prima venire. A doua venire a Sa
trebuie să fie într-un mod diferit, precum şi pentru un scop diferit.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Remarcând faptul că <I>schimbarea</I> Domnului
nostru de la natura umană la natura divină la învierea Sa a fost
o schimbare încă şi mai mare decât aceea care se
petrecuse cam cu treizeci şi patru de ani înainte, când El a lăsat gloria
<B>((B108))</B>
fiinţei spirituale şi „S-a făcut trup”, putem, cu mare
folos, examina foarte amănunţit fiecare acţiune a Sa în
timpul celor patruzeci de zile după înviere, înainte de a fi mers
„la Tatăl”; fiindcă Isus cel înviat din aceste patruzeci de zile
este cel care trebuie să vină iarăşi, şi nu <I>omul</I> Isus Cristos care
S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră, în moarte.
Acela care a fost omorât fiinţă de carne a fost şi însufleţit (făcut
viu) fiinţă spirituală la învierea Sa. 1 Pet. 3:18.*
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*În acest pasaj cuvintele „în” şi „prin” (trad.
rom. „în” şi „în” -- n. e.) au fost adăugate de traducători în mod
arbitrar şi induc în eroare. Textul grecesc spune simplu: „omorât trup,
înviat spirit”. Domnul nostru a fost omorât ca fiinţă de carne
sau umană, dar a fost înviat dintre morţi fiinţă spirituală.
Şi fiindcă Biserica va fi „<I>schimbată</I>” pentru a fi asemenea
lui Cristos, este evident că schimbarea pe care a suferit-o Capul
a fost de acelaşi fel cu cea despre care se spune că este
rezervată biruitorilor, care vor fi schimbaţi de la natura umană la
natura spirituală şi făcuţi asemenea Lui -- „părtaşi firii
dumnezeieşti”. Ca atare, descrierea următoare a schimbării sfinţilor
este aplicabilă şi la Domnul, <I>adică</I>: „Este semănat în necinste
şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în
putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">La a doua venire a Sa, El nu vine pentru a Se
supune autorităţilor existente, pentru a plăti bir Cezarului şi
pentru a suferi umilire, nedreptate şi violenţă, ci vine pentru
a domni, exercitând toată puterea în cer şi pe pământ. El
nu vine în corpul umilirii Sale, un corp uman pe care l-a
luat pentru suferinţa morţii, inferior corpului Său glorios
avut înainte (Evr. 2:9), ci vine în corpul Său spiritual glorios,
care este reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui (Evr. 1:3);
căci, datorită ascultării Sale chiar până la moarte, El este
acum mult înălţat la <I>natura</I> şi asemănarea <I>divină</I>, şi
I S-a dat un nume care este mai presus de orice nume -- cu excepţia
doar a numelui Tatălui (Filip. 2:9; 1 Cor. 15:27). Apostolul
arată că „încă nu s-a arătat” înţelegerii noastre umane cum este El
<B>((B109))</B>
acum; ca atare nu ştim cum vom fi când vom fi
făcuţi <I>asemenea</I> Lui, dar noi (Biserica) ne putem bucura
în asigurarea că într-o zi vom fi cu El şi asemenea Lui şi-L
vom vedea <I>aşa cum este</I> (1 Ioan 3:2) -- nu cum a fost la prima
Sa venire în umilinţă, când Şi-a lăsat gloria avută înainte
şi pentru noi a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia
Lui, să ne îmbogăţim.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă ne gândim la înţelepciunea şi prudenţa
metodelor Domnului nostru de a-Şi manifesta faţă de ucenici
prezenţa atât după înviere cât şi înainte, aceasta ne poate ajuta să
nu uităm că aceeaşi înţelepciune va fi manifestată şi în
metodele Sale de a Se descoperi la a doua venire a Sa, atât faţă
de Biserică, precum şi faţă de lume -- metode nu
neapărat similare, dar în fiecare caz bine potrivite obiectivului
Său, care nu este niciodată de a alarma şi agita oamenii, ci de
a <I>convinge</I> judecata lor rece, calmă, despre marile
adevăruri care trebuie să fie imprimate asupra lor. Întâia venire
a Domnului nostru n-a fost un eveniment uimitor,
mişcător sau alarmant. Cât de liniştit şi de discret a venit! Astfel
încât numai celor care aveau <I>credinţă</I> şi <I>umilinţă</I> li s-a
permis să recunoască în pruncul de naştere umilă, în Omul
durerilor, în prietenul celor umili şi săraci şi în final în Cel
răstignit, pe Mesia Cel de multă vreme aşteptat.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Manifestarea prezenţei Sale după înviere era prin
natura lucrurilor un fapt mai uimitor, mai ales dacă se ia
în considerare natura Sa schimbată. Dar învierea Sa,
împreună cu natura Sa schimbată, trebuiau să fie dovedite pe
deplin, nu întregii lumi la timpul acela, ci martorilor aleşi care
vor da generaţiilor viitoare o mărturie credibilă despre acel
fapt. Dacă toată lumea ar fi fost atunci informată despre acel
fapt, mărturia ajunsă până în zilele noastre ar fi fost
probabil mult mai puţin vrednică de crezare, fiind atât de colorată
şi deformată de ideile oamenilor şi amestecată cu tradiţiile
lor, încât adevărul ar fi putut apărea aproape sau cu totul de
<B>((B110))</B>
necrezut. Dar Dumnezeu a încredinţat-o numai
martorilor aleşi, credincioşi şi vrednici; şi observând relatarea,
fiecare să remarce cât de perfect a fost îndeplinit <I>obiectivul</I>
şi cât de clară, hotărâtă şi convingătoare a fost dovada oferită lor
cu privire la învierea şi la schimbarea lui Cristos. Observaţi
de asemenea grija cu care El i-a protejat ca să nu-i alarmeze
sau ca să nu-i agite nejustificat în timp ce dovedea şi
accentua aceste mari adevăruri. Şi să fim siguri că aceeaşi
înţelepciune, prudenţă şi iscusinţă vor fi desfăşurate şi în metodele
Sale pentru a face cunoscut faptul prezenţei Sale glorioase la
a doua venire a Sa. Judecata rece, calmă, va fi convinsă
în fiecare caz, deşi lumea în general va trebui să fie
adusă printr-o disciplinare aspră în atitudinea potrivită de a
primi mărturia, pe când cei ale căror inimi sunt drepte vor
avea binecuvântata înţelegere mai curând. Nu toate
dovezile despre învierea şi schimbarea Sa la natura spirituală
le-au fost date ucenicilor Săi deodată, ci pe măsură ce ei au fost
în stare să le suporte şi într-un mod calculat a face cea
mai profundă impresie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În decursul celor trei ani şi jumătate de slujire a
Domnului nostru, ucenicii Săi sacrificaseră prieteni, reputaţie,
afaceri etc. pentru a-şi dedica timpul şi energia vestind prezenţa
lui Mesia şi stabilirea împărăţiei Sale. Dar ei, inevitabil,
aveau idei imature în ceea ce priveşte modul şi timpul
înălţării Învăţătorului lor şi în ceea ce priveşte făgăduita lor
înălţare împreună cu El. Nici nu era necesară atunci o
deplină cunoştinţă; era întru totul suficient ca ei să facă fiecare
pas cu credincioşie pe măsură ce acesta devenea cuvenit;
de aceea Învăţătorul le-a dat învăţătura puţin câte puţin,
pe măsură ce ei au fost în stare să o primească. Şi aproape
de sfârşitul misiunii Sale El a zis: „Mai am să vă spun
încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni
. . . duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă
va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Ioan 16:12, 13; 14:26.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
<B>((B111))</B>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cine poate spune marea lor dezamăgire, chiar dacă,
pe cât a fost posibil, fuseseră înarmaţi împotriva ei, când
au văzut că El a fost luat brusc de la ei şi răstignit în
mod ruşinos ca un răufăcător -- El, a cărui împărăţie şi
slavă o aşteptaseră şi o vestiseră, şi care numai cu cinci
zile înainte de răstignire li se păruse atât de aproape
de realizare (Ioan 12:1, 12-19). Deşi ştiau că El era
învinuit fără temei şi răstignit pe nedrept, aceasta nu schimba
cu nimic faptul că speranţele lor naţionale îndelung
nutrite într-un împărat evreu, care să restaureze naţiunea lor
la influenţă şi putere, împreună cu speranţele, ambiţiile
şi iluziile lor personale în privinţa unor funcţii importante
şi a unor onoruri înalte în împărăţie, erau toate
spulberate brusc prin această întorsătură nefavorabilă pe care
o luaseră lucrurile prin răstignirea împăratului lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Învăţătorul ştia bine cât de părăsiţi, dezorientaţi
şi nedumeriţi se vor simţi ei; căci aşa a scris profetul:
„Voi bate păstorul şi oile vor fi risipite” (Zah. 13:7;
Marcu 14:27). Şi în decursul celor patruzeci de zile între înviere
şi înălţare, principala Sa preocupare a fost prin urmare
să-i adune din nou şi să le restabilească credinţa că El
era Mesia Cel atât de mult aşteptat, dovedindu-le
faptul învierii Sale, şi că de la învierea Sa, chiar dacă
Şi-a păstrat aceeaşi individualitate, El nu mai era fiinţă
umană, ci o fiinţă spirituală înălţată, având „toată autoritatea
. . . în cer şi pe pământ”. Mat. 28:18.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">El le-a dat vestea învierii Sale treptat -- mai întâi
prin femei (Maria Magdalena, Ioana, Maria mama lui
Iacov, Salome şi altele împreună cu ele -- Marcu 16:1; Luca
24:1, 10), care veniseră dis-de-dimineaţă la mormânt pentru
a-I unge trupul cu miresme. În timp ce ele se întrebau pe
cine să ia ca să rostogolească piatra de la uşa
mormântului, iată, a fost un cutremur de pământ, şi când au ajuns
au găsit piatra dată la o parte şi un înger al Domnului stătea
<B>((B112))</B>
pe ea, care li s-a adresat zicând: „Nu vă temeţi; căci ştiu
că voi căutaţi pe Isus Cel răstignit. Nu este aici, căci a
înviat, <I>aşa cum a zis</I>. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul!
Şi duceţi-vă repede şi spuneţi ucenicilor Lui că El a
înviat dintre cei morţi! Şi iată, El merge înaintea voastră
în Galileea; acolo Îl veţi vedea”. Mat. 28:5-7.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Se pare că Maria Magdalena s-a separat de celelalte
femei şi a alergat să spună lui Petru şi lui Ioan
(Ioan 20:1, 2), pe când celelalte s-au dus să le spună celorlalţi ucenici,
şi că după ce ea le-a părăsit, Isus li s-a arătat
celorlalte femei pe drum zicând: „Bucuraţi-vă” (Mat. 28:9,
10). Iar ele au venit şi I-au cuprins picioarele şi I
S-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi;
duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea (casa
lor)! Acolo Mă vor vedea”. Şi ele au alergat cu frică
şi bucurie ca să le spună celorlalţi ucenici. În
sentimentele lor amestecate, de surpriză, nedumerire, bucurie
şi teamă, şi în tulburarea lor generală, de abia ştiau
cum să-şi povestească ciudata şi minunata experienţă.
Când Maria i-a întâlnit pe Petru şi pe Ioan le-a zis cu
tristeţe: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde
L-au pus” (Ioan 20:2). Celelalte femei au povestit cum
la mormânt au avut o viziune cu îngeri care au spus că
El era viu (Luca 24:22, 23) şi apoi cum mai târziu
L-au întâlnit pe Domnul în cale. Mat. 28:8, 10.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Majoritatea ucenicilor evident au primit
istorisirea lor numai ca fiind o excitaţie superstiţioasă, dar
Petru şi Ioan au spus: Noi mergem să vedem noi înşine;
şi Maria s-a întors cu ei la mormânt. Tot ceea ce au
văzut Petru şi Ioan a fost că trupul dispăruse, că giulgiul
era cu grijă împăturit şi pus alături, şi că piatra era dată
la o parte de la uşă. Aşa că s-au întors nedumeriţi,
dar Maria a rămas acolo plângând. Pe când plângea,
s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt, şi a văzut doi îngeri
<B>((B113))</B>
care au grăit: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a
răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde
L-au pus”. Şi întorcându-se L-a văzut pe Isus stând
în picioare, dar nu L-a recunoscut. El a întrebat:
„Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi?” Iar ea, presupunând
că este grădinarul, a răspuns: „Domnule, dacă L-ai
luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L
iau”. Atunci, cu vechiul Lui glas familiar, pe care ea
l-a recunoscut numaidecât, Domnul a zis: „Maria!”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta a fost de ajuns să-i stabilească credinţa
în declaraţia îngerului, că El înviase, care până
atunci păruse ca un vis sau ca un basm, şi în bucuria ei
a exclamat: „<I>Învăţătorule!</I>”. Primul ei impuls a fost
să-L îmbrăţişeze şi să zăbovească în prezenţa Lui. Dar
Isus a informat-o cu blândeţe că acum ea avea de împlinit
o misiune foarte importantă, să ateste faptul
învierii Sale şi să se grăbească să ducă mesajul şi să
stabilească credinţa celorlalţi ucenici, care erau încă în
nedumerire şi nesiguranţă, zicând: „Nu Mă atinge
(greceşte <I>haptomai</I>, îmbrăţişa, nu zăbovi acum pentru
alte manifestări ale iubirii tale), căci încă nu M-am suit
la Tatăl Meu (voi mai sta puţin timp cu voi încă), ci du-te
la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl
vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”
(Ioan 20:17). El le trimisese vorbă şi prin celelalte femei că Se va
întâlni cu ei în Galileea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apoi El a ajuns din urmă pe doi dintre ucenicii
trişti şi dezorientaţi care mergeau de la Ierusalim la
Emaus, şi i-a întrebat despre pricina tristeţii şi deznădejdii
lor (Luca 24:13-35). Iar unul dintre ei a răspuns: „Tu
eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce
s-a întâmplat în el zilele acestea? «Ce?» le-a zis El. Şi ei
i-au răspuns: «Ce s-a întâmplat cu Isus Nazarineanul,
care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui
<B>((B114))</B>
Dumnezeu şi înaintea întregului popor, cum preoţii
cei mai de seamă şi mai-marii noştri L-au dat să fie
pedepsit cu moartea şi L-au răstignit. Noi nădăjduiam că El
este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate
acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat
lucrurile acestea. (Aici probabil şi-au adus aminte de Ioan 2:19,
21, 22.) Ba încă, nişte femei de-ale noastre ne-au pus
în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu
I-au găsit trupul şi au venit, spunând că au avut şi o viziune de îngeri,
care ziceau că El este viu. Unii dintre cei care erau cu noi
s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile,
dar pe El nu L-au văzut»”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu este de mirare că erau dezorientaţi; ce ciudat
părea totul! Ce ciudate şi emoţionante fuseseră
evenimentele ultimelor câteva zile!
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Atunci străinul le-a ţinut o predică mişcătoare
din profeţii, arătându-le că tocmai lucrurile care
îi descurajaseră atât de mult erau lucrurile pe care
profeţii le preziseseră cu privire la adevăratul Mesia: că
pentru a putea conduce, binecuvânta şi ridica pe Israel
şi întreaga lume, El trebuia mai întâi să-i răscumpere
cu propria Sa viaţă din blestemul morţii, care venise
peste toţi prin Adam, şi că după aceea, înălţat la viaţă şi
la glorie de către Iehova, Învăţătorul lor va împlini tot
ce fusese scris prin profeţi cu privire la gloria şi
onoarea Sa viitoare, tot atât de sigur cum împlinise acele
profeţii care I-au prezis suferinţele, umilirea şi
moartea. Minunat predicator! Şi minunată predică a fost
aceea! Ea a stârnit noi idei şi a deschis noi aşteptări
şi speranţe. Apropiindu-se de sat, L-au constrâns să
mai rămână cu ei, fiindcă era spre seară şi ziua era
pe sfârşite. El a intrat să mai stea cu ei; şi stând la
masă cu ei a luat pâine, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li
s-au deschis ochii, iar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
<B>((B115))</B>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Până în momentul acela nu L-au recunoscut,
deşi merseseră, vorbiseră şi stătuseră la masă împreună. El
a fost recunoscut de ei nu după faţa Sa, ci după gestul
simplu de binecuvântare şi frângere a pâinii în modul familiar
de odinioară, întărindu-le astfel credinţa în ceea ce deja
auziseră -- că El înviase şi că-i va vedea iarăşi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Atunci cei doi ucenici uimiţi şi fericiţi s-au sculat
în acelaşi ceas şi s-au întors la Ierusalim, spunându-şi
unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe
drum şi ne deschidea Scripturile?” Ajunşi la Ierusalim i-au
găsit pe ceilalţi bucurându-se de asemenea şi zicând: „A
înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon”. Şi
au povestit ce s-a întâmplat pe drum şi cum L-au
recunoscut prin frângerea pâinii. Probabil că în acea seară
erau aproape toţi acolo, uitând de casă, de treburi şi de
toate celelalte lucruri -- Maria Magdalena cu lacrimi de
bucurie zicând: Eu l-am recunoscut în clipa când mi-a spus
numele -- până atunci nu puteam crede asigurarea îngerului că
a înviat; iar celelalte femei povestind minunata
lor experienţă de dimineaţă şi cum Îl întâlniseră pe
drum. Apoi Simon avea să-şi spună şi el povestea; iar acum,
iată, mai erau doi martori din Emaus. Ce zi plină de
evenimente! Nu-i de mirare că după aceea au dorit să se întâlnească
în ziua întâi a fiecărei săptămâni, ca să vorbească
despre acele lucruri şi să-şi amintească toate împrejurările
legate de acest extraordinar eveniment al învierii Domnului,
şi să le „ardă” inima tot mereu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce mica societate emoţionată şi fericită
era adunată astfel şi îşi relatau unul altuia cele
câteva experienţe ale lor, Însuşi Domnul Isus a stat deodată
în mijlocul lor (Luca 24:36-49) şi le-a zis: „Pace vouă!”
De unde venise? Toate aceste adunări erau ţinute în
ascuns, cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan 20:19, 26),
dar acum era o apariţie bruscă, fără vreo apropiere vizibilă. Şi
<B>((B116))</B>
ei au fost înspăimântaţi crezând că văd un duh.
Atunci El i-a liniştit, le-a spus să-şi calmeze temerile şi
le-a arătat mâinile şi picioarele zicând: „Eu sunt;
pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că
am Eu”. Şi în timp ce ei, de bucurie, tot nu credeau şi
se mirau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?”, şi
I-au dat o bucată de peşte fript, iar El a luat şi a mâncat
în faţa lor. Atunci le-a deschis <I>înţelegerea,</I>
profeţi că aceste lucruri se întâmplaseră exact cum
fuseseră prezise. Dar Toma nu era de faţă (Ioan 20:24); şi
când ceilalţi ucenici i-au spus că văzuseră pe Domnul, el
n-a vrut să creadă şi a zis: „Dacă nu voi vedea în
mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune . . . mâna mea
în coasta Lui, nu voi crede!”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Au trecut opt zile fără nici o altă manifestare şi au
avut timp să se gândească liniştiţi şi să vorbească
împreună despre experienţele din acea zi minunată, când,
ucenicii fiind iarăşi adunaţi ca înainte, Isus a stat în mijlocul
lor, întocmai ca în prima seară, zicând: „Pace vouă!”
(Ioan 20:26). De data aceasta Toma era de faţă şi Domnul i s-a
adresat zicând: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile
Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi
necredincios, ci credincios”. El a arătat astfel că ştia fără să I se
spună ce zisese Toma, şi a dat acea dovadă a învierii Sale,
despre care Toma spusese că-l va satisface; şi Toma cu bucurie
a răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După acestea trebuie să fi trecut destul de mult
timp până să aibă loc o nouă manifestare a prezenţei
Domnului, iar ucenicii care erau galileeni au început să se
gândească la casă şi la viitor; şi aducându-şi aminte de
mesajul Domnului trimis prin femei, că El va merge înaintea lor
în Galileea, au mers într-acolo. Probabil că Domnul i-a
întâlnit în drum, pe un munte, după cum relatează Matei. Erau
<B>((B117))</B>
nedumeriţi; nu mai simţeau faţă de El aceeaşi
familiaritate pe care o aveau altădată; de la răstignirea Sa părea
atât de mult schimbat faţă de cum era înainte -- apărea
şi dispărea în timpuri şi locuri atât de ciudate; nu
mai semăna cu „Omul Isus Hristos”; aşa că Matei spune că
„ei I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”. După ce le-a
spus câteva cuvinte Domnul „S-a făcut nevăzut” dinaintea
lor şi i-a lăsat întrebându-se ce se va mai întâmpla.
După întoarcerea lor în Galileea, un timp nu s-a mai
întâmplat nimic neobişnuit şi n-a fost nici un alt indiciu al
prezenţei Domnului. Fără îndoială că ei se întâlneau împreună
şi vorbeau despre situaţie, şi se întrebau de ce nu li se
arăta mai des.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În această aşteptare zilele şi săptămânile păreau
lungi. Renunţaseră cu mult timp în urmă la ocupaţiile
obişnuite ale vieţii, pentru a-L urma pe Domnul din loc în
loc, învăţând de la El şi predicând altora, „Împărăţia
cerurilor s-a apropiat” (Mat. 10:5-7). Nu doreau acum să se
întoarcă la vechile lor ocupaţii; şi totuşi, cum să procedeze
cu lucrarea Domnului? Înţelegeau situaţia destul de clar
ca să ştie că nu mai puteau propovădui ca înainte,
că Împărăţia lui Dumnezeu era aproape, deoarece tot
poporul ştia că Învăţătorul şi Împăratul lor fusese răstignit,
şi nimeni în afară de ei nu ştia despre învierea Lui. În
timp ce toţi cei unsprezece erau dezorientaţi şi
neliniştiţi, aşteptând ceva, fără să ştie ce anume, Petru a zis:
Nu putem totuşi să stăm nefăcând nimic, mă voi întoarce
la vechea mea meserie de pescar; şase din ceilalţi au zis:
şi noi la fel, mergem cu tine (Ioan 21:3). Şi probabil că
şi restul s-au întors la vechile lor îndeletniciri.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cine s-ar putea îndoi că Domnul era prezent fără a fi
văzut de multe ori în timp ce ei discutau împreună, conducând
şi îndrumând cursul împrejurărilor etc. spre cel mai mare
bine al lor? Dacă ar fi avut un mare succes şi ar fi ajuns să fie
<B>((B118))</B>
absorbiţi de interesul în afaceri, curând ar fi
devenit nepotriviţi pentru serviciul mai înalt; dar dacă n-ar fi
avut nici un succes, ar fi părut ca şi cum i-ar forţa; astfel
că Domnul a adoptat un plan care le-a dat o învăţătură aşa
cum El adesea le dă ucenicilor Săi, anume, că El poate
controla, dacă vrea, succesul sau eşecul eforturilor lor, în orice direcţie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Vechea firmă de pescari s-a reorganizat: au
adunat bărcile, mrejele etc. şi au ieşit în larg pentru prima
lor pescuire. Dar au trudit toată noaptea şi n-au prins nici
un peşte, şi au început să se simtă descurajaţi. Dimineaţa
un străin de pe ţărm i-a întrebat dacă au avut succes.
Slab succes! N-am prins nimic, au răspuns ei. Mai încercaţi
o dată, a zis străinul. Aruncaţi acum mrejele de
cealaltă parte a corăbiei. Degeaba, străine, am încercat de
ambele părţi toată noaptea, şi dacă ar fi peşte de o parte, ar fi
şi de cealaltă. Totuşi, vom încerca încă o dată ca să vezi.
Au făcut aşa şi au avut o captură imensă. Ce ciudat! au
zis unii; dar sprintenul şi impresionabilul Ioan a prins
imediat ideea corectă şi a zis: Fraţilor, numai Domnul putea
face asta! Nu vă aduceţi aminte de hrănirea mulţimilor
etc.? Acela de pe ţărm trebuie să fie Domnul, şi acesta este
încă un mod ales de El să ni se arate. Nu vă amintiţi
că exact aşa a fost şi la început când ne-a chemat? Şi
atunci trudiserăm toată noaptea fără să prindem nimic,
până când El ni S-a adresat zicând: „Aruncaţi-vă mrejele
pentru pescuire” (Luca 5:4-11). Da, desigur, acela este
Domnul, cu toate că de la învierea Sa nu-L putem recunoaşte
după înfăţişare. El Se arată acum sub diferite forme; dar
de fiecare dată noi ştim că este El, după o
împrejurare deosebită cum este aceasta, care ne aminteşte o
întâmplare însemnată din cunoştinţa noastră trecută cu El.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Şi când au tras la mal au aflat că Isus avea şi pâine
şi peşte, şi au învăţat o lecţie, că sub îndrumarea Sa,
sub grija Sa şi în serviciul Său nu vor fi lăsaţi să moară de
<B>((B119))</B>
foame (Luca 12:29, 30). Nu L-au întrebat dacă este
Domnul, deoarece, în această împrejurare, ca şi în altele,
<I>ochii înţelegerii lor</I> fiind deschişi, L-au recunoscut, nu
după înfăţişarea fizică, ci după minunea făcută. Atunci
au urmat instrucţiunile acelui ceas încântător,
reasigurându-l pe Petru de acceptarea lui continuă în ciuda lepădării
sale de Domnul, pentru care s-a căit şi a plâns. El a aflat
acum din nou despre iubirea Învăţătorului său şi
despre privilegiul său continuu de a paşte oile şi mieii. Parcă
Îl auzim pe Domnul zicând: Nu trebuie, Petre, să te
întorci la pescuit: te-am chemat cândva să fii pescar de
oameni, şi ştiind că inima ta a rămas loială şi zeloasă, îţi
reînnoiesc însărcinarea de pescar de oameni.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apoi, mâncând „împreună cu ei le-a poruncit să nu
se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo
făgăduinţa Tatălui, «pe care», le-a zis El, «aţi auzit-o de la Mine.
Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi
fi botezaţi cu Duhul Sfânt»” (Fapt. 1:5). Aşa că au venit
la Ierusalim după cum le spusese El, şi acolo, după
patruzeci de zile de la înviere, S-a întâlnit şi a vorbit cu ei
pentru ultima oară. De data aceasta şi-au adunat curajul ca
să-L întrebe despre Împărăţia pe care le-o făgăduise,
zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia
lui Israel?” Această idee despre Împărăţie era ideea
care predomina în mintea fiecărui evreu. Ei înţelegeau
că Israel urma să fie în fruntea popoarelor sub Mesia, şi
nu ştiau nimic despre lungile Timpuri ale Neamurilor şi
nu vedeau încă faptul că binecuvântarea principală
fusese luată de la Israelul după trup (Mat. 21:43; Rom. 11:7) şi
că ei înşişi urmau să fie membri ai noului Israel
(spiritual), preoţimea împărătească şi neamul sfânt, prin care,
în calitate de corp al lui Cristos, vor veni
binecuvântările asupra lumii. Ei nu înţelegeau încă nimic din
aceste lucruri. Şi cum ar fi putut înţelege? Nu primiseră încă
<B>((B120))</B>
Spiritul sfânt al adoptării ca fii, ci erau încă
sub condamnare; căci, deşi sacrificiul de răscumpărare
fusese făcut de Răscumpătorul, acesta nu fusese prezentat
încă formal pentru noi în Sfânta Sfintelor, chiar în cer (Ioan
7:39). Prin urmare, Domnul nostru n-a încercat să dea nici
un răspuns explicativ la întrebarea lor, ci doar a zis: „Nu
este treaba<I> voastră</I> (acum) să ştiţi timpurile sau perioadele,
pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci
<I>voi veţi primi putere</I>*, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi
veţi<I> fi </I>martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până
la marginile pământului”. Fapt. 1:7, 8.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Această putere făgăduită de a cunoaşte şi a înţelege
timpurile şi perioadele, ca şi toate lucrurile care ţin de o <I>mărturie
cuvenită</I>, se aplică la Biserica întreagă, de la cel dintâi până
la cel din urmă; şi sub îndrumarea şi puterea Spiritului
sfânt, este dată hrană la timp potrivit în legătură cu fiecare
trăsătură a planului, pentru ca noi să putem fi martorii Lui, chiar până
la sfârşitul veacului. Compară cu Ioan 16:12, 13.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Apoi Domnul, care mergea cu ei, când au ajuns
la muntele Măslinilor Şi-a ridicat mâinile şi i-a
binecuvântat, a fost despărţit de ei şi S-a înălţat, şi un nor L-a ascuns
din ochii lor (Luca 24:48-52; Fapt. 1:6-15). Acum începeau
să vadă ceva mai mult din planul lui Dumnezeu.
Domnul care coborâse din cer S-a întors la Tatăl, după cum
le spusese înainte de moartea Sa -- S-a dus să le
pregătească un loc şi va veni iarăşi şi-i va primi -- a plecat departe
ca să primească împărăţia făgăduită şi să Se întoarcă
(Luca 19:12); iar între timp ei urmau să fie
<I>martorii</I> Săi pe întregul pământ, pentru a chema şi pregăti un popor
care să-L primească atunci când va veni să fie preamărit
în sfinţii Săi şi să domnească în calitate de Împărat
al împăraţilor şi Domn al domnilor. Ei au văzut noua
lor misiune, de a vesti fiecărei creaturi un împărat care vine
<B>((B121))</B>
din cer „cu toată autoritatea în cer şi pe pământ”, care
era o lucrare mult mai importantă decât aceea din
anii precedenţi, când au vestit pe „Omul Hristos Isus” şi
când L-au urmat pe Cel care era „dispreţuit şi părăsit
de oameni”. Domnul lor înviat era într-adevăr schimbat,
nu numai la înfăţişarea personală -- arătându-Se
uneori într-un fel şi într-un loc, iar alteori în alt fel şi în alt
loc, manifestându-Şi „toată puterea” -- ci era schimbat şi
în starea sau natura Sa. Nu li se mai adresa iudeilor şi
nici nu li se mai arăta; căci de la înviere nimeni nu L-a
văzut în nici un sens, în afară de prietenii şi urmaşii
Săi. Cuvintele Sale, „Încă puţin şi lumea nu Mă va
<I>mai</I> vedea”, au fost astfel dovedite.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel a fost stabilită credinţa apostolilor şi a
Bisericii timpurii în faptul învierii Domnului. Îndoielile lor
s-au risipit şi inimile lor se bucurau; s-au întors la Ierusalim şi
au stăruit în rugăciuni şi cereri şi în studiul
Scripturilor, aşteptând înfierea făgăduită de Tatăl şi înzestrarea lor
cu înţelegere spirituală şi cu daruri speciale de
puteri miraculoase, ca să-i facă în stare să convingă pe
adevăraţii israeliţi şi să întemeieze Biserica Evanghelică, în
ziua Cincizecimii. Fapt. 1:14; 2:1.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi Domnul nostru la a doua venire a Sa nu-Şi
va manifesta prezenţa în modul în care Şi-a manifestat-o
în decursul celor patruzeci de zile după înviere, totuşi
avem asigurarea Sa că „fraţii nu vor fi în întuneric”. Nu, şi
mai mult, noi vom avea un ajutor pe care ei nu-l puteau
avea şi nu l-au avut în decursul celor patruzeci de zile,
adică „<I>puterea</I> de sus”, ca să ne călăuzească în
înţelegerea fiecărui adevăr cuvenit a fi înţeles, şi, întocmai cum a
fost făgăduit, să ne arate lucrurile<I>
viitoare</I>. De aceea, la vremea potrivită vom avea înţelegerea deplină a
modului, timpului şi împrejurărilor care însoţesc arătarea Sa,
care, dacă sunt urmărite şi observate cu atenţie, nu vor fi mai
<B>((B122))</B>
puţin convingătoare decât dovezile învierii Domnului
nostru date Bisericii timpurii, chiar dacă sunt de un fel diferit.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Că Domnul nostru la a doua venire a Sa ar
<I>putea</I> să-Şi ia formă umană şi să Se arate astfel oamenilor, cum li
S-a arătat ucenicilor după înviere, nu poate fi nici o
îndoială; nu numai fiindcă El S-a arătat în formă umană în
decursul celor patruzeci de zile, ci fiindcă fiinţele spirituale
şi-au manifestat în trecut puterea de a se arăta ca oameni
în carne şi sub diferite forme. Însă o asemenea
manifestare n-ar fi în armonie cu sensul general al planului
lui Dumnezeu şi nici cu indicaţiile scripturale date cu
privire la modul arătărilor Sale, după cum vom vedea. În
schimb, este planul Domnului ca împărăţia Sa spirituală
să comunice, să opereze şi să-şi manifeste prezenţa şi
puterea prin mijloace umane, pământeşti. Întocmai cum
prinţul acestei lumi, Satan, deşi nevăzut de oameni, exercită
o mare influenţă în lume prin cei care-i sunt supuşi şi
sunt stăpâniţi şi controlaţi de spiritul lui, tot aşa, noul Prinţ
al Păcii, Domnul, va lucra şi-Şi va manifesta prezenţa
şi puterea în principal prin fiinţe umane, supuse
Lui, stăpânite şi conduse de spiritul Lui.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">A vedea cu ochii naturali şi a auzi cu urechile naturale
nu este tot ce înseamnă a vedea şi a auzi. „Nimeni n-a
văzut vreodată pe Dumnezeu” astfel, şi totuşi copiii lui
Dumnezeu L-au văzut, L-au cunoscut şi au avut comuniune cu
El (Ioan 1:18; 5:37; 14:7). Noi <I>auzim</I> chemarea lui
Dumnezeu, „chemarea” noastră „de sus”,
<I>auzim</I> glasul Păstorului nostru şi
<I>privim</I> întruna la Isus şi <I>vedem</I> premiul, coroana vieţii
pe care El o promite -- nu cu vederea naturală şi cu
auzul natural, ci cu înţelegerea noastră. Mult mai de preţ
este vederea pe care o avem prin ochii înţelegerii şi
credinţei noastre despre Domnul nostru glorificat ca Împăratul
slavei, spiritual, mult înălţat, Răscumpărătorul şi Împăratul
nostru, decât vederea oferită ochiului natural înainte de Cincizecime.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
<B>((B123))</B>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Era o necesitate ca Domnul să Se arate ucenicilor Săi
în modul cum li S-a arătat după înviere, necesitate care nu
va exista la a doua venire a Sa. Obiectivul Său va fi atunci
mai bine servit pe altă cale. De fapt, a apărea aşa la a doua
venire ar fi spre dauna scopului care trebuie atunci
împlinit. Obiectivul arătării Sale ucenicilor după înviere a fost
să-i convingă că Acela care fusese mort este viu pentru
totdeauna, pentru ca ei să poată merge ca martori ai faptului
învierii Sale (Luca 24:48) şi pentru ca mărturia lor să poată fi
o temelie sigurăpentru credinţa generaţiilor
următoare. Deoarece nimeni nu poate veni în mod acceptabil
la Dumnezeu, să primească Spiritul sfânt al înfierii,
fără <I>credinţă</I> în Cristos, era necesar nu numai pentru
ucenicii de atunci, ci pentru toţi de atunci încoace, ca
<I>dovezile</I> despre învierea şi schimbarea Sa să fie astfel încât
<I>oamenii fireşti să le poată înţelege şi aprecia</I>. După ce au devenit
părtaşi ai Spiritului sfânt şi au înţeles lucrurile
spirituale (vezi 1 Cor. 2:12-16), ei ar fi putut crede pe îngeri
la mormânt, că El înviase din starea morţii, chiar dacă ar
fi văzut trupul de carne al Omului Isus Cristos zăcând încă
în mormânt; dar înainte nu puteau -- corpul trebuia să
lipsească pentru a le face posibilă credinţa în învierea Lui. După
ce Spiritul sfânt îi făcea în stare să discearnă
lucrurile spirituale, ei puteau crede mărturia profeţilor că
Isus trebuia să moară, că v<I>a fi înviat dintre cei
morţi</I> şi că va fi mult înălţat ca Împărat al slavei, fără a trebui să
Se <I>arate ca om</I> şi să-Şi ia diferite corpuri omeneşti
ca îmbrăcăminte, aşa încât să-L poată pipăi şi
<I>vedea</I> înălţându-Se la cer. Dar toate acestea erau
necesare pentru ei şi pentru toţi oamenii naturali. Crezând,
noi venim la Dumnezeu prin El şi primim iertarea
păcatelor şi Spiritul înfierii, pentru a înţelege lucrurile spirituale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Chiar în timp ce înlătura obstacolele <I>naturale </I>ale credinţei,
luând formă de om etc., Domnul nostru i-a <I>convins</I> pe ucenici
<B>((B124))</B>
şi i-a făcut <I>martori</I> pentru alţii, nu prin văzul şi
pipăitul lor natural, ci făcând deducţii împreună cu ei din
Scripturi: „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.
Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere
Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să predice,
în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către
toate popoarele, începând din Ierusalim. <I>Voi sunteţi martori
ai acestor lucrur</I>i»” (Luca 24:45-48). Petru de
asemenea declară în mod clar acest obiectiv, zicând: „Pe El,
Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi <I>I-a fost dat să Se arate,
de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut
împreună cu El, după ce a înviat dintre cei morţi. Isus ne-a
poruncit să predicăm poporului că El (Isus cel înviat) a fost
rânduit de Dumnezeu, Judecător al celor vii şi al celor
morţi”.</I> Fapt. 10:40-42. <I>Diaglott.</I>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Pentru Domnul nostru, după învierea Sa, era numai
o chestiune de eficacitate în ce mod să Se arate
ucenicilor, care să-I realizeze mai bine scopul, să-I facă
cunoscută învierea şi schimbarea Sa de natură. Dacă s-ar fi arătat
ca o <I>flacără de foc</I>, cum i s-a arătat îngerul lui Moise în
rugul aprins (Exod. 3:2), ar fi putut într-adevăr discuta cu
ei, însă dovada dată astfel ar fi fost departe de a fi atât
de convingătoare cum a fost metoda pe care a adoptat-o,
atât pentru apostoli cât şi pentru lume în general,
căreia aceştia i-au pus mărturie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă S-ar fi arătat în gloria formei spirituale, cum
s-a arătat îngerul lui Daniel (Dan. 10:5-8), gloria ar fi fost
mai mare decât ar fi putut suporta martorii. Probabil că ei ar
fi fost aşa de alarmaţi încât să nu poată primi instrucţiuni
de la El. Nici unuia în afară de Pavel nu i S-a arătat Domnul
în acest fel; iar Pavel a fost atât de copleşit de strălucirea
gloriei Lui, care o întrecea pe cea a soarelui la amiază, încât a
căzut la pământ şi a fost orbit de ea.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
<B>((B125))</B>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În examinarea metodei de manifestare adoptate
de Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile,
am văzut că El Şi-a „<I>îngăduit</I>” să Se facă vizibil numai
de câteva ori chiar şi pentru martorii aleşi, şi atunci
doar pentru scurt timp. Dacă întregul timp cât a fost văzut
de ei ar fi fost adunat într-o singură zi în loc să fie la
intervale pe parcursul celor patruzeci de zile, probabil ar fi
totalizat mai puţin de douăsprezece ore, sau a optzecea parte
din întregul timp. Acest lucru fiind adevărat, este evident
că El a fost prezent cu ei <I>nevăzut</I> cam şaptezeci şi nouă
din cele optzeci de zecimi din acea perioadă de patruzeci
de zile. Şi chiar când li <I>S-a arătat,</I> înfăţişările (cu
excepţia uneia singure, repetată pentru Toma), n-au fost
într-o formă identică aceleia pe care ei o cunoscuseră atât
de intim timp de trei ani şi pe care o văzuseră doar cu trei
zile înainte. Nu se sugerează nici o singură dată că ei
L-au cunoscut după trăsăturile familiare ale feţei Sale,
nici chiar că a fost recunoscut după aceeaşi înfăţişare ca şi
în alte apariţii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Maria a presupus că este „grădinarul”. Pentru cei doi
care mergeau spre Emaus a fost „un străin”. A fost un străin
şi pentru pescarii de pe marea Galileii şi pentru cei
unsprezece din odaia de sus. De fiecare dată a fost recunoscut
după acţiunile Sale, după vorbele Sale, sau după intonaţia
familiară a glasului Său.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Când Toma a spus că numai dovada care se
adresa văzului şi pipăitului său natural ar fi acceptabilă
pentru el, Domnul, deşi i-a satisfăcut acea cerere, l-a
mustrat blând, zicând: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai
crezut. Fericiţi cei ce <I>n-au văzut</I> şi au crezut (Ioan
20:27-29). Dovada mai puternică a fost aceea care nu se
adresa vederii naturale, şi mai binecuvântaţi sunt cei pregătiţi
să primească adevărul prin orice dovadă ar binevoi
Dumnezeu să-l concretizeze.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
<B>((B126))</B>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">El le-a arătat astfel nu numai că acum avea puterea
să apară în diferite moduri şi forme, ci şi că nici unul
dintre acele trupuri pe care le-au văzut nu era trupul Său
spiritual, glorios, deşi faptele învierii şi prezenţei Sale le-au fost
astfel arătate. Diferitele forme, şi lungile intervale fără
vreo manifestare exterioară a prezenţei Sale invizibile,
au evidenţiat faptul că deşi Domnul şi Învăţătorul lor era viu
şi nu Se înălţase încă la Tatăl, El era acum o fiinţă
spirituală, într-adevăr invizibilă pentru vederea omenească, dar
având capacitatea de a-Şi manifesta prezenţa şi puterea în
diferite moduri, după cum voia*.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Evenimentul relatat în Luca 4:30 nu trebuie privit ca un
caz asemănător cu apariţiile şi dispariţiile Sale după înviere. Aceasta
n-a fost o dispariţie în sensul de a Se face nevăzut pentru popor. A
fost numai o mişcare rapidă, promptă, prin care a zădărnicit
intenţiile ucigaşe ale duşmanilor Săi. Înainte ca ei să-şi execute planurile
criminale, El S-a întors şi, trecând prin mijlocul lor, nici unul n-a
avut curajul sau puterea să-L atace, fiindcă ceasul Său nu venise încă.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Crearea corpului şi a veşmintelor în care li S-a
arătat, chiar în odaia unde erau adunaţi, a fost o
dovadă indiscutabilă că Cristos nu mai era o fiinţă umană,
chiar dacă i-a asigurat pe ucenicii Săi că trupul pe care
l-au văzut şi pe care Toma l-a pipăit era un trup adevărat,
de carne şi oase, şi nu o simplă vedenie sau apariţie**. Ca
<B>((B127))</B>
fiinţă umană nu putea veni în odaie fără să deschidă
uşa, însă ca fiinţă spirituală putea, şi atunci la moment Şi-a
creat şi Şi-a luat un astfel de trup de carne şi astfel de
veşminte cum a văzut potrivit pentru scopul intenţionat.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">**Nimeni să nu se grăbească să presupună că aici
urmăm spiritismul, swedenborgianismul sau vreun alt <I>ism</I>. Noi
urmăm pur şi simplu şi legăm logic relatarea apostolică. Vedem clar, şi
într-un capitol următor vom examina marea diferenţă între
învăţătura Bibliei şi acea falsificare a ei promulgată de către Satan sub
numele de spiritism. Ne limităm aici să arătăm că spiritismul pretinde a
face comunicare între <I>oamenii morţi</I> şi cei vii, în timp ce Biblia
condamnă acest lucru (Isa. 8:19) şi ne învaţă că acele comunicaţii care
erau <I>adevărate</I> au avut loc numai prin fiinţe spirituale, cum ar fi
îngerii, sau prin Domnul nostru; însă nu prin Domnul nostru în timp ce
era <I>„Omul </I>Cristos Isus”, nici în timp ce era mort, ci după
schimbarea învierii Sale, când El a devenit un „duh dătător de viaţă”
sau o fiinţă spirituală însufleţitoare.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Nici un moment nu putem admite sugestia oferită
de unii, că Domnul nostru a deschis uşile fără să fie
observat, căci relatarea este limpede şi clară, că El a venit şi a
stat în mijlocul lor <I>în timp ce uşile erau închise</I> -- probabil
barate şi zăvorâte cu foarte multă grijă „de frica
iudeilor”. Ioan 20:19, 26.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Lecţia că El Îşi schimbase natura a fost încă şi
mai accentuată prin modul plecării din mijlocul lor: „El S-a
făcut <I>nevăzut</I> dinaintea lor”. Corpul uman de carne şi oase etc.,
cu hainele de pe El, care <I>a apărut </I>deodată în timp ce uşile
erau închise, n-a ieşit pe uşă, ci pur şi simplu <I>a dispărut</I> ori s-a
dezintegrat în aceleaşi elemente din care El îl crease
cu câteva clipe înainte. S-a <I>făcut nevăzut din ochii lor</I> şi n-a
mai fost <I>văzut</I> de ei când carnea, oasele şi hainele în care
Se arătase au fost dezintegrate, deşi nu ne îndoim că El era
încă cu ei -- prezent invizibil; şi tot aşa a fost cu ei şi o mare
parte din timpul celor patruzeci de zile.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În împrejurări speciale, pentru învăţătură
specială, Dumnezeu a dăruit putere asemănătoare şi altor
fiinţe spirituale, îngerilor, făcându-i capabili să apară ca
oameni în trupuri de carne şi oase, care au mâncat şi au vorbit cu
cei pe care-i informau, întocmai cum a făcut Domnul
nostru. Vezi Gen. 18; Jud. 6:11-22; 13:3-20 şi comentariile
asupra acestora în Vol. I, pag. 178-180.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Puterea manifestată de Domnul nostru şi de îngerii la
care ne-am referit, de a crea şi a dezintegra hainele în
care apăreau, a fost şi ea supraomenească, la fel cu cea folosită
în crearea şi dezintegrarea corpurilor omeneşti pe care le
luau; iar corpurile nu erau corpurile lor spirituale glorioase,
după cum nu erau nici hainele pe care le purtau. Ne vom aminti
<B>((B128))</B>
că haina fără cusături şi alte veşminte pe care le-a
purtat Răscumpărătorul înainte de răstignirea Sa fuseseră
împărţite între soldaţii romani, şi că giulgiul fusese lăsat împăturit
şi pus deoparte în mormânt (Ioan 19:23, 24; 20:5-7), aşa
că îmbrăcămintea în care a apărut în împrejurările
menţionate trebuie să fi fost creată în mod special, şi probabil a fost
cea mai potrivită fiecărei împrejurări. De exemplu, când
S-a arătat Mariei ca grădinar a fost probabil în astfel
de îmbrăcăminte cum ar purta un grădinar.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Că trupurile în care a apărut Domnul erau trupuri
umane reale şi nu simple iluzii, El le-a dat de înţeles în mod
clar ucenicilor când a mâncat în faţa lor şi i-a invitat să-L
pipăie şi să vadă că trupul era într-adevăr carne şi oase,
zicând: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? . . . Uitaţi-vă la mâinile şi
la picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi:
<I>un duh n-are carne şi oase</I>, cum vedeţi că am Eu”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Unii creştini trag concluzii absurde din
această exprimare a Domnului nostru în privinţa adevărului că
El a luat un corp de carne şi oase. Ei privesc corpul pe
care l-a luat ca fiind corpul Său spiritual şi declară că un
corp spiritual este carne şi oase, şi este întocmai ca şi
cel omenesc, cu singura deosebire că prin vinele lui curge
în loc de sânge ceva ce nu se poate defini, pe care ei îl
numesc spirit. Ei par să nesocotească declaraţia Domnului
nostru, că acesta nu era un corp spiritual -- că o fiinţă
spirituală nu are carne şi oase. Oare uită ei şi declaraţia lui Ioan,
că „nu s-a arătat încă” ce este un corp spiritual şi că noi
nu vom şti până când vom fi schimbaţi şi făcuţi asemenea
Lui şi-L vom vedea, nu cum a fost, ci „cum este”? (1 Ioan
3:2). Oare uită ei şi afirmaţia categorică a apostolului Pavel,
că „nu pot <I>carnea şi sângele</I> să moştenească împărăţia
lui Dumnezeu” -- şi asigurarea lui mai departe că
<I>prin urmare</I> toţi moştenitorii împreună cu Cristos trebuie
să „fie<I> schimbaţi</I>”? 1 Cor. 15:50, 51.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
<B>((B129))</B>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mulţi creştini au ideea că gloriosul corp spiritual
al Domnului nostru este chiar acelaşi corp care a fost
răstignit şi pus în mormântul lui Iosif; ei aşteaptă ca atunci când
vor vedea pe Domnul în slavă să-L identifice după rănile
făcute la Calvar. Aceasta este o mare greşeală, pe care o
analiză foarte mică o va descoperi: Mai întâi, ea ar dovedi că
trupul Său înviat nu este glorios sau perfect, ci cu urme de răni
şi desfigurat. Apoi, ar dovedi că noi ştim ce este un
corp spiritual, în ciuda afirmaţiei contrare a apostolului. În
al treilea rând, ar dovedi că preţul răscumpărării noastre a
fost luat înapoi, pentru că Isus a spus: „trupul Meu . . . îl voi
da pentru viaţa lumii”. Carnea Sa, viaţa Sa <I>ca om</I>, umanitatea
Sa a fost cea sacrificată pentru răscumpărarea noastră.
Iar când a fost ridicat din nou la viaţă prin puterea
Tatălui, n-a fost înviat la o existenţă umană, deoarece aceea a
fost sacrificată ca preţul cumpărării noastre. Şi dacă acel preţ
ar fi fost luat înapoi, noi am fi încă sub condamnarea morţii
şi fără speranţă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">N-avem motive să presupunem că trupul spiritual
al Domnului nostru după învierea Sa este un trup
omenesc, după cum n-avem motive nici să presupunem că trupul
Său spiritual de dinaintea primei Sale veniri a fost omenesc,
sau că alte fiinţe spirituale au trupuri omeneşti, căci un
spirit n-are nici carne nici oase, iar apostolul Petru spune
că Domnul nostru a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Trupul uman al Domnului nostru a fost însă luat
din mormânt în mod supranatural, deoarece dacă ar fi
rămas acolo ar fi fost o piedică de neînvins pentru credinţa
ucenicilor care nu erau încă instruiţi în lucrurile spirituale --
„căci Duhul Sfânt încă nu era” (Ioan 7:39). Nu ştim ce s-a făcut
cu el, decât că nu s-a descompus sau n-a putrezit (Fapt.
2:27, 31). Că a fost dezintegrat în gaze sau că se păstrează încă
undeva ca un mare memorial al iubirii lui Dumnezeu, al
ascultării lui Cristos şi al răscumpărării
noastre,<I> </I>nimeni nu ştie -- şi
<B>((B130))</B>
astfel de cunoştinţă nici nu este necesară. Suntem
asiguraţi că Dumnezeu a ascuns în mod miraculos trupul lui
Moise (Deut. 34:6; Iuda 9); şi mai ştim că, tot ca un
<I>memorial</I>, Dumnezeu a ferit de putrezire în mod miraculos mana
din vasul de aur care a fost aşezat în chivot sub Capacul
Ispăşirii din Cortul Întâlnirii, şi că aceasta era un simbol al
cărnii Domnului nostru, pâinea din cer (Exod. 16:20, 33; Evr.
9:4; Ioan 6:51-58). Prin urmare, nu vom fi surprinşi dacă
în Împărăţie Dumnezeu va arăta lumii trupul de carne,
răstignit pentru toţi, ca să dea preţul de răscumpărare pentru ei
-- nefiind permis să se descompună, dar păstrat ca o
mărturie eternă a iubirii infinite şi a supunerii desăvârşite. Este
cel puţin posibil ca Ioan 19:37 şi Zaharia 12:10 să aibă
asemenea împlinire. Cei care au strigat „Răstigneşte-L!” vor putea,
ca martori, identifica însuşi trupul străpuns de suliţă şi
sfâşiat de cuie şi de spini.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">A considera trupul glorios al Domnului nostru ca un
trup de carne, n-ar explica câtuşi de puţin apariţiile Sale
deosebite şi neaşteptate în decursul celor patruzeci de
zile premergătoare înălţării Sale. Cum putea să apară şi apoi
să dispară atât de subit? Cum se face că în cele patruzeci de
zile a fost aproape tot timpul nevăzut? Şi de ce înfăţişarea Sa
era de fiecare dată atât de schimbată încât n-a fost recunoscut
ca fiind acelaşi cu Cel văzut în alte împrejurări anterioare,
sau cu Cel atât de binecunoscut şi iubit de toţi dinaintea
răstignirii Sale, doar cu câteva zile înainte?
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">N-ar fi de-ajuns să spunem că acestea au fost
miracole, deoarece atunci ar trebui să se spună utilitatea
sau necesitatea miracolelor. Dacă trupul Său după înviere
ar fi fost carne şi oase, şi acelaşi trup care a fost răstignit,
cu toate trăsăturile şi cicatricile, <I>de</I> <I>ce</I> ar fi făcut
El minuni care nu numai că nu stabileau acel fapt, ci era
posibil, după cum vedem, să înveţe contrariul? -- că El nu mai
era o fiinţă umană -- carne şi oase -- ci o fiinţă spirituală
care putea să meargă şi să vină ca vântul, astfel că nimeni nu
<B>((B131))</B>
putea spune de unde venea sau unde mergea, dar care, pentru a-i
instrui, Se arăta <I>ca</I> om <I>în</I> felurite trupuri de carne
şi oase pe care le crea şi le dezintegra după cum cereau împrejurările.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Înainte de răstignirea Sa, Domnul nostru fusese în
relaţii familiare cu ucenicii, însă după înviere, cu toate că
nu-i iubea mai puţin, purtarea Lui faţă de ei era mai
rezervată. Aceasta a fost fără îndoială pentru a le imprima
mai puternic demnitatea şi onoarea marii Sale înălţări, şi a
le inspira respectul cuvenit persoanei şi autorităţii
Sale. Deşi lui Isus ca om nu I-a lipsit niciodată acea demnitate
a comportamentului care cere respect, totuşi, după
schimbarea Sa la natura divină era necesară şi potrivită o rezervă
mai mare. O asemenea rezervă a fost totdeauna menţinută
de Iehova faţă de creaturile Sale, şi ea este potrivită în
situaţia dată. Această rezervă a marcat toate întrevederile
Domnului nostru cu ucenicii după învierea Sa. Acestea erau
foarte scurte, tocmai cum spusese: „Nu voi mai vorbi mult cu
voi”. Ioan 14:30.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Celor care cred că Tatăl nostru ceresc este spirit şi nu
om, nu le va fi greu să înţeleagă că Domnul nostru Isus,
care acum este înălţat la natura divină şi care este nu numai
o asemănare morală a lui Dumnezeu, ci de fapt este
„<I>reprezentarea exactă a Fiinţei Lui</I>”, nu mai este om, ci
fiinţă spirituală pe care nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L
poate vedea fără un miracol. Este tot atât de imposibil
pentru oameni să vadă gloria dezvăluită a Domnului Isus, după
cum este imposibil şi să-L vadă pe Iehova. Să ne gândim
un moment cum numai o reflexie a gloriei spirituale a afectat
pe Moise şi pe Israel la Sinai (Evr. 12:21; Exod. 19;
20:19-21; 33:20-23; 34:29-35). „Priveliştea aceea era aşa
de înfricoşătoare, încât Moise a zis: «Sunt nespus de îngrozit
şi tremur»”. Şi deşi Moise a fost întărit supranatural ca
să privească gloria Domnului, aşa încât patruzeci de zile
şi partuzeci de nopţi, singur cu Dumnezeu, umbrit de gloria Sa
<B>((B132))</B>
şi fără mâncare şi băutură, el a primit şi a scris legea
divină (Exod. 34:28), totuşi când a cerut să-L vadă pe Iehova faţă
în faţă i s-a spus: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu
poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod. 33:20). Prin
urmare, tot ce a văzut Moise a fost o <I>apariţie</I> care reprezenta
pe Dumnezeu, şi nimic mai mult n-a fost posibil. Aceasta
este în armonie şi cu cuvintele apostolului: <I>„Nimeni
nemuritor, nevăzut, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate
vedea <B>(vreodată)</B>”</I> (1 Tim. 6:15, 16). Dar este clar declarat
că fiinţele spirituale <I>pot</I> vedea şi văd pe Dumnezeu, care este
El Însuşi o fiinţă spirituală. Matei 18:10.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă Domnul nostru este tot
<I>„Omul</I> Hristos Isus care <I>S-a dat pe Sine
Însuşi</I> ca preţ de răscumpărare pentru
toţi” (1 Tim. 2:5, 6) -- dacă, fiind dat la moarte în trup El a
înviat din nou în trup, şi nu, cum spune apostolul, un spirit dătător
de viaţă -- atunci în loc să fie înălţat mai presus de îngeri şi de
orice nume care se poate numi sub ceruri şi pe pământ, El este
încă om. Şi dacă El Şi-a păstrat forma de rob, pe care a luat-o
cu scopul de a suferi moartea pentru fiecare om, şi este şi acum
cu puţin mai prejos decât îngerii, atunci El nu-L poate vedea
pe Dumnezeu niciodată. Cât de iraţională este această
vedere când este examinată cu totul în lumina mărturiei
apostolice! Gândiţi-vă de asemenea că dacă trupul Domnului nostru,
care a fost străpuns şi rănit de cuie, de suliţă şi de cununa de
spini, şi care a fost marcat de suferinţe, este trupul Său
spiritual glorios, şi dacă cicatricile şi trăsăturile omeneşti
desfigurate sunt părţi integrante ale Domnului înălţat, atunci El
este departe de a fi frumos, chiar dacă trebuie să iubim
rănile îndurate pentru noi. Şi dacă El poartă astfel un trup
imperfect, cu urme de răni, desfigurat, şi dacă noi vom fi
<I>asemenea Lui</I>, n-ar implica aceasta că apostolii şi sfinţii care au fost
răstigniţi, decapitaţi, omorâţi cu pietre, arşi, tăiaţi în bucăţi şi
sfâşiaţi de fiare, precum şi cei care au suferit accidente, la fel,
fiecare dintre ei îşi va purta cusururile şi semnele rănilor lui? Şi cu
<B>((B133))</B>
acest mod de a vedea, n-ar prezenta cerul cel mai
îngrozitor spectacol -- pentru toată veşnicia? Dar nu acesta este cazul
şi nimeni n-ar putea susţine multă vreme o vedere atât
de neraţională şi nescripturală. Fiinţele spirituale sunt
fiinţe desăvârşite în fiecare amănunt, şi astfel apostolul
aminteşte Bisericii, care este moştenitoarea gloriei şi onoarei
spirituale sau cereşti, că deşi semănată (în moarte) în slăbiciune
(cu semne şi răni etc.) ea (fiinţa) este înviată în putere;
deşi semănată în necinste (brăzdaţi de griji şi necaz etc.) înviază
în slavă; deşi semănat trup firesc (literal, „trup animal”)
înviază trup spiritual; şi că, după cum am purtat chipul
tatălui pământesc, vom purta chipul Domnului ceresc (1 Cor.
15:42-51). Domnul nostru Isus a luat şi a purtat pentru noi şi
chipul celui pământesc pentru un timp, ca să ne poată
răscumpăra. Dar prin învierea Sa, El a devenit Domnul ceresc (Rom.
14:9), iar noi, dacă suntem credincioşi, vom purta curând
chipul Domnului ceresc (trupuri spirituale), după cum acum
mai purtăm încă chipul domnului pământesc, Adam
(trupuri umane).
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să ne amintim cazul lui Pavel -- pentru ca el să
poată fi unul dintre apostoli trebuia să fie un <I>martor --</I>
trebuia să vadă pe Domnul după învierea Sa. El n-a fost unul dintre cei
care au văzut manifestările învierii şi prezenţei Sale în decursul
celor patruzeci de zile, de aceea i-a fost acordată o
întrezărire specială a Domnului. Însă el L-a văzut, nu cum L-au
văzut ceilalţi -- nu acoperit de vălul trupului şi veşmintelor
de diferite forme. Şi cea mai fugară privire la persoana
glorioasă a Domnului nostru fără văl, l-a făcut să cadă la pământ orbit
de o glorie a cărei „strălucire o întrecea pe cea a soarelui în
miezul zilei”; şi pentru a  fi vindecat măcar în parte de această
orbire a fost necesară o minune (Fapt. 9:17, 18). Nu L-a văzut
Pavel pe Domnul aşa cum <I>este</I> -- o fiinţă spirituală? Şi n-a
<I>apărut</I> Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile aşa cum
<I>a fost</I>, adică aşa cum fusese înainte, pentru scopurile şi
motivele speciale deja arătate? Nu avem nici un motiv să ne îndoim de
<B>((B134))</B>
aceasta. Dar Domnul a avut un scop în faptul că lui Pavel i
S-a arătat în acest fel, întocmai cum faptul că celorlalţi li
s-a arătat altfel a avut şi a servit unui alt scop. Pavel arată
acest scop, zicând: „După ei toţi <I>ca</I> unuia născut Înainte
de vreme <I>mi S-a arătat</I> şi mie” (1 Cor. 15:8, după nota de
subsol la trad. reviz. -- n. e.). După cum�