<HTML>

<HEAD>
<TITLE>A sosit timpul - Studiul VII</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B201))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B><I>STUDIUL VII</I><BR>
DISPENSAŢIILE PARALELE</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">
Veacul iudeu, un tip al Veacului Evanghelic --
Remarcabil paralelism sau corespondenţă între cele
două dispensaţii -- Totuşi ele sunt distincte -- Superioritatea epocii
creştine, antitipul -- Israelul trupesc şi spiritual,
în contrast -- Examinarea unor paralele proeminente -- Paralelele timpului
în mod special remarcate -- Perioada de favoare a Israelului trupesc --
Timpul îndepărtării lor din favoare -- Perioada de
dizgraţie arătată în profeţii ca fiind egală cu perioada de favoare --
Mărturia apostolică potrivit căreia perioada lor de
dizgraţie este perioada Chemării de sus a Israelului spiritual -- Lungimea
Veacului Evanghelic arătată astfel în mod indirect, dar clar --
Armonia incontestabilă, convingătoare şi mulţumitoare a
cronologiei biblice, a mărturiei Jubileului, a Timpurilor Neamurilor
şi a altor profeţii, cu lecţiile din aceste paralele
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">ÎN capitolele precedente ne-am referit la faptul
că procedeele lui Dumnezeu cu poporul lui Israel au avut
un caracter tipic; totuşi puţini au o concepţie adecvată
privitoare la măsura adevărului acestui lucru. Mulţi au observat
fără îndoială că apostolii, mai ales Pavel, instruind
Biserica creştină, s-au referit adesea la unele aspecte izbitoare
ale tipului şi antitipului din dispensaţiile iudaică şi
creştină. Dar o atenţie sporită asupra învăţăturilor apostolului
va arăta că el face uz nu numai de câteva ilustraţii scoase
din societatea iudaică, ci în raţionamentele sale concise el
invocă întregul sistem iudaic, ca fiind de instituire divină
(ignorând cu totul „tradiţiile bătrânilor”, care nu aparţineau
acestui sistem), şi arată că în toate aspectele lui, acesta a fost
tipic pentru dispensaţia creştină care atunci se ivea, trasând
cât se poate de clar cursul Bisericii creştine în Veacul
Evanghelic, precum şi indicând opera ei glorioasă din Veacul Milenar.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B202))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Mulţi presupun că Veacurile Iudeu şi Creştin sunt de
fapt unul şi acelaşi, şi că Dumnezeu a ales Biserica
creştină chiar de la începutul existenţei umane. Aceasta este
o greşeală serioasă care întunecă şi împiedică
înţelegerea corectă şi clară a multor adevăruri. Isus a fost capul
şi înaintemergătorul Bisericii creştine, care este corpul
Său (Efes. 5:23; Col. 1:24); prin urmare, n-a fost nimeni
înaintea Lui ca membru al Bisericii. Dacă ar fi fost cineva înainte,
El n-ar putea fi numit în mod corect <I>înaintemergătorul</I>. „Chemarea
de sus” spre a deveni jertfitori împreună cu El
şi în final moştenitori împreună cu El n-a fost făcută
cunoscută în alte veacuri (Efes. 3:2, 5, 6). Oamenii buni care au trăit
şi au murit înainte de <I>plătirea reală a </I>preţului
răscumpărării noastre prin sângele preţios n-au ştiut nimic despre
această „chemare de sus”. Şi fiindcă darurile şi chemările
lui Dumnezeu sunt favoruri nemeritate, nu li s-a făcut nici
o nedreptate celor din alte veacuri prin faptul că nu li s-a
oferit aceeaşi favoare. Chemarea şi favoarea pentru cei din
veacurile trecute, după cum acestea vor fi şi pentru cei din
veacul viitor, au fost la onoruri pământeşti, la glorie
pământească şi la viaţă eternă ca fiinţe pământeşti (umane), în timp
ce chemarea şi favoarea din Veacul Evanghelic sunt la
onoruri cereşti şi la glorie cerească, la o <I>schimbare de natură,</I> de
la umană la divină, şi la putere, onoare şi stăpânire în cer şi
pe pământ, ca împreună moştenitori şi conlucrători cu
Cristos. Şi deoarece Biserica astfel chemată, separată de lume
şi dezvoltată în decursul acestui veac, va fi în veacul
viitor agentul lui Iehova pentru executarea deplină a marelui
Său plan al veacurilor -- un plan care cuprinde nu
numai interesele omenirii, ci şi ale tuturor creaturilor din cer şi
de pe pământ -- minunate au fost pregătirile făcute în
veacurile trecute pentru pregătirea şi instruirea ei. Nu mai
puţin minunată a fost grija cu care aceştia, chemaţi a fi
<I>moştenitori</I> ai gloriei divine, au fost în acest veac pregătiţi,
disciplinaţi, îndrumaţi şi protejaţi pe lunga, dificila şi îngusta cale,
<B>((B203))</B>
deschisă întâi de Domnul şi Înaintemergătorul lor, în
urmele căruia ei sunt îndrumaţi să calce -- aşa cum El le-a
lăsat exemplu. 1 Pet. 2:21.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru a petrecut cei trei ani şi jumătate
ai misiunii Sale pentru a aduna din Israel, a pregăti şi a
instrui micul număr de ucenici care trebuiau să formeze
nucleul Bisericii creştine. Când era pe cale să-i lase singuri în
lume, El le-a dat făgăduinţa Spiritului sfânt, care, de-a
lungul întregului veac, trebuia să călăuzească Biserica în
tot adevărul, să le arate lucrurile viitoare şi să le
împrospăteze în minte ceea ce-i învăţase El -- făgăduinţă care a început
să fie confirmată la Cincizecime. Este scris de asemenea
că îngerii sunt toţi spirite slujitoare trimise să
slujească moştenitorilor acestei mari mântuiri (Evr. 1:14), şi că
grija deosebită a Domnului nostru este asupra lor chiar până
la sfârşitul acestui veac (Mat. 28:20). Toate scrierile
apostolilor sunt adresate Bisericii, şi nu lumii, cum mulţi par
să gândească; şi ele sunt pline de instrucţiuni
<I>speciale</I>, de încurajări şi de îndemnuri, necesare numai sfinţilor
care umblă pe calea îngustă în decursul acestui veac.
Iar descoperirea Domnului nostru, pe care Dumnezeu I-a
dat-o după ce El a trecut în slavă, a trimis-o şi a făcut-o
cunoscută prin semne (a <I>semn-</I>ificat-o -- a spus-o în semne,
simboluri etc.) Bisericii Sale, prin Ioan slujitorul Său (Apoc. 1:1). Ni
se spune de asemenea că profeţiile date odinioară prin
oamenii sfinţi din vechime nu erau pentru ei înşişi, nici pentru
alţii din timpul şi din veacul lor, ci exclusiv pentru
învăţătura Bisericii creştine. 1 Pet. 1:12.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În acest capitol ne propunem să arătăm că pe tot
parcursul acelui veac, întregul popor evreu a fost angajat fără să
ştie, sub conducerea lui Dumnezeu, în a furniza pentru
învăţătura noastră o imagine tipică a întregului plan de mântuire
în toate lucrările lui, întocmai cum am văzut Jubileele
arătând împlinirea finală a planului în binecuvântarea
tuturor familiilor pământului. Numai dacă noi scoatem din acest
<B>((B204))</B>
depozit de adevăr, atât de îmbelşugat şi de special
pregătit pentru Biserică, Spiritul lui Dumnezeu ne hrăneşte şi
ne conduce treptat spre o înţelegere tot mai aproape
de desăvârşire a planului Său, pe măsură ce cunoştinţa
aceea devine necesară pentru noi. Şi din acest depozit
mare Dumnezeu ne dă acum mult din lumina şi hrana specială
de care avem nevoie în acest timp de „seceriş”, la
încheierea veacului. Deoarece aceasta a fost grija şi
prevederea îmbelşugată a lui Dumnezeu pentru Biserica creştină,
mai mult decât pentru toţi ceilalţi oameni din veacurile trecute
şi viitoare, cât de importantă trebuie să vadă El acea
cunoştinţă pentru noi, şi cu câtă nerăbdare ar trebui să ne folosim de ea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi în acest capitol sau volum nu vom intra
într-o examinare <I>detaliată </I>a aspectelor tipice ale procedurilor
lui Dumnezeu cu Israelul, aşa cum sunt prezentate în
Cortul Întâlnirii, în Templu, în ritualuri şi jertfe etc., invităm
acum la atenţie sporită în privinţa unora dintre
elementele însemnate şi proeminente ale <I>corespondenţei</I> între
dispensaţiile Iudaică şi Creştină ca tip şi antitip;
deoarece, tot ceea ce trăieşte şi înfăptuieşte în realitate
Biserica creştină a fost prefigurat de Biserica iudaică. Şi multe
din aceste aspecte ale corespondenţei sunt paralele nu numai
în caracter, ci şi în <I>timpul</I> relativ al împlinirii lor. Chiar şi
în istoria lor naţională, şi în istoria multor persoane
individuale din acea naţiune, găsim corespondenţe marcate în
Scripturi. Unele dintre acestea au fost remarcate demult de către
gânditorii creştini, iar altele au fost în întregime trecute cu vederea.
Aici se deschide înaintea noastră un frumos şi rodnic câmp
de gândire şi studiu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Pavel numeşte Biserica iudaică „Israel după trup”,
iar Biserica creştină „Israel<I>ul</I> lui Dumnezeu” (1 Cor.
10:18; Gal. 6:16). Putem de aceea să le numim pe bună
dreptate Israel Trupesc şi Israel Spiritual. Planul mai înalt al casei
spirituale este de asemenea arătat de apostol când descrie Israelul
Trupesc ca o casă (familie) a <I>servitorilor,</I> iar Israelul Spiritual
<B>((B205))</B>
ca o casă a <I>fiilor</I> (Evr. 3:5, 6; Rom. 8:14). Casa trupească
au fost servitorii onoraţi ai casei spirituale în diverse feluri,
dar mai ales prin faptul că ei, fără să ştie, potrivit
aranjamentului lui Dumnezeu, au furnizat ilustraţii pantomimice
ale lucrurilor spirituale, care, dacă sunt studiate şi luate
în seamă, binecuvântează şi iluminează mult casa fiilor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În ambele cazuri au existat un Israel Nominal şi un
Israel Adevărat, în estimarea lui Dumnezeu, deşi oamenilor
le-au apărut ca unul singur; cel nominal şi cel adevărat
neputându-se distinge clar până la sfârşitul sau la timpul
secerişului veacurilor respective, când adevărul cuvenit şi adus
atunci la lumină face despărţirea şi dezvăluie care sunt din
Israelul adevărat şi care sunt din cel doar nominal. Despre
casa trupească Pavel a spus: „Nu toţi cei care se coboară
(cu numele) din Israel sunt Israel” (Rom. 9:6); iar
Domnul nostru a recunoscut acelaşi fapt când a zis despre
Natanael: „Iată <I>cu adevărat</I> un israelit în care nu este viclenie”,
şi de asemenea când în timpul secerişului a despărţit pe
cel adevărat de cel nominal şi pe primul l-a numit grâu
de preţ, iar pe cel din urmă doar pleavă -- cu toate că
grâul în comparaţie cu pleava era numai o mână, iar
pleava includea aproape pe toţi din acea naţiune. Se arată
că membrii nominali şi membrii adevăraţi ai
Israelului spiritual din Veacul Evanghelic sunt într-o
proporţie similară şi sub o ilustraţie similară; iar separarea lor
de asemenea este în timpul secerişului -- la sfârşitul
Veacului Evanghelic. Atunci numai grâul -- un număr relativ
mic, o „turmă mică” -- va fi separat de masele
Israelului spiritual nominal, în timp ce marea majoritate,
fiind neghină şi nu grâu adevărat, vor fi respinşi ca
nevrednici de favoarea principală la care au fost chemaţi şi nu vor
fi socotiţi printre mărgăritarele Domnului. Rom. 9:27;
11:5; Luca 12:32; Mat. 3:12; 13:24-40.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Capul casei trupeşti a fost Iacov, supranumit Israel
(prinţ); şi prin cei <I>doisprezece</I> fii ai săi el a întemeiat casa care-i
<B>((B206))</B>
poartă numele, Casa lui Iacov, Casa lui
<I>Israel</I>. Tot aşa este şi cu casa spirituală: fondatorul ei, Cristos, a
întemeiat-o prin cei <I>doisprezece</I> apostoli; şi această casă de
asemenea poartă numele fondatorului ei -- Biserica lui Cristos. În
ceea ce priveşte timpul, Dumnezeu a chemat întâi Israelul
trupesc; dar în ceea ce priveşte favoarea şi timpul realizării,
Israelul spiritual vine întâi. Astfel, cel dintâi devine cel din urmă
şi cel din urmă devine cel dintâi (Luca 13:30). Scripturile
arată clar că aceste două case ale lui Israel sunt sămânţa
trupească a lui Avraam şi sămânţa spirituală a lui Iehova --
Tatăl Ceresc, reprezentat de Avraam.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Unii sunt orbiţi faţă de adevărurile
importante, presupunând că expresia „cele două case ale lui Israel”
se referă la cele două diviziuni ale Israelului trupesc,
după despărţirea din zilele fiului lui Solomon, Roboam.
Acestora trebuie numai să li se amintească faptul că după robia
din Babilon, la revenirea lor în Palestina, tuturor
israeliţilor, din toate seminţiile, atunci prizonieri peste tot în
imperiul universal al Medo-Persiei, inclusiv în Siria sau Babilonia,
li s-a dat libertatea să se întoarcă în ţara lor dacă
voiau (Ezra 1:1-4). Mulţi dintre israeliţii credincioşi, din
<I>toate</I> seminţiile, care respectau făgăduinţele lui Dumnezeu
legate de ţara sfântă şi de cetatea sfântă, s-au întors în
diferitele cetăţi ale Palestinei. Seminţia lui Iuda, seminţia
principală, în care a fost plasată funcţia împărătească şi în
teritoriul căreia era aşezat Ierusalimul, cetatea principală, în
mod firesc a avut rolul principal în rezidirea lui; dar după
acea întoarcere din Babilon, Israelul n-a mai fost o
naţiune împărţită, ci ei au locuit împreună ca la început, ca un
singur popor, şi au fost cunoscuţi sub numele lor iniţial, Israel.
Vezi Neemia 11:1, 20; Ezra 2:70.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest lucru este subliniat mai departe în Noul
Testament. Domnul şi apostolii vorbesc despre Israelul trupesc ca fiind
<I>unul.</I> Pavel zice că <I>Israel</I> a căutat, dar numai o „rămăşiţă”
a fost găsită vrednică (Rom. 10:1-3; 9:27; 11:5-12, 20-25;
Fapt. 26:7).
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B207))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru a spus că El a fost „trimis . . . la (toate)
oile pierdute ale casei (una singură) lui Israel”; totuşi când El
n-a voit să permită ucenicilor Săi să meargă în afara
Palestinei pentru a le căuta (Mat. 10:5, 6; 15:24), este evident că cei
care trăiau în Palestina au reprezentat <I>tot</I> Israelul. Petru
de asemenea vorbeşte despre Israelul trupesc ca despre
o singură casă; şi adresându-se poporului din Ierusalim
a spus: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel” etc.
Iacov vorbeşte de asemenea despre cele douăsprezece seminţii
ca despre un singur popor (Fapt. 2:36; Iac. 1:1). Mulţi din
toate seminţiile au locuit în Palestina şi mulţi din toate
seminţiile au locuit printre popoarele înconjurătoare. Astfel Pavel
a întâlnit israeliţi şi le-a propovăduit aproape în fiecare
cetate vizitată în Asia Mică şi în Italia, dar ei erau
întotdeauna recunoscuţi ca un singur popor, numai Israelul
spiritual fiind celălalt Israel.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dumnezeu a făcut legăminte sau făgăduinţe
speciale ambelor case ale lui Israel. Făgăduinţele pentru
casa trupească au fost toate <I>pământeşti</I>, pe când cele pentru
casa spirituală sunt toate <I>cereşti</I>. Cu toate că făgăduinţele
pentru casa trupească au fost (şi sunt încă) mari şi
preţioase, făgăduinţele pentru casa spirituală sunt caracterizate
ca fiind „făgăduinţe mai bune” şi „făgăduinţe <I>nespus</I> de
mari şi scumpe” (Evr. 8:6; 2 Pet. 1:4). Casei trupeşti i s-a spus:
„Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legământul
Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul
este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”.
Şi deşi tot Israelul a răspuns şi a zis: „Vom face tot ce a
zis Domnul” (Exod. 19:5-8), şi apoi nu şi-au ţinut
legământul, totuşi cei credincioşi dintre ei, care în slăbiciunea lor
s-au străduit serios să-l ţină, în decursul Veacului Milenar vor
fi „prinţi în toată <I>ţara</I>”, membri ai fazei pământeşti a
Împărăţiei lui Dumnezeu. Vezi Vol. I, cap. 14.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Casei spirituale, dimpotrivă, i se spune: „Voi. . .sunteţi
zidiţi <I>ca o casă duhovnicească</I>, o preoţie sfântă, ca să aduceţi
<B>((B208))</B>
jertfe duhovniceşti*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus
Hristos. . . . Voi însă sunteţi o semniţie aleasă, o preoţie
împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat
ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat
din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care altădată
nu eraţi un popor, dar <I>acum</I> sunteţi Poporul lui
Dumnezeu”. 1 Pet. 2:5, 9, 10.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Cuvântul <I>duhovniceşti </I>înainte de cuvântul<I>
jertfe </I>din acest text (vers. 5) este omis din cel mai vechi manuscris
grecesc, cel Sinaitic. Corectitudinea acestei omisiuni este evidentă dacă
ne gândim că nu lucrurile spirituale sunt jertfite, ci privilegiile,
drepturile etc. pământeşti sau umane.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Israelul trupesc avea prin hotărârea lui Dumnezeu
un Cort făcut de mâini, care a fost tipic, atât cortul însuşi,
cât şi toate serviciile lui (Evr. 9:1, 2, 9, 10). Dar Israelul
spiritual are „<I>adevăratul </I>(antitipicul) cort, care a fost ridicat
de Domnul, nu de om” (Evr. 8:2). Pentru serviciile Cortului
tipic a fost rânduită o preoţie tipică, al cărei cap era Aaron,
acesta aducând jertfe tipice pentru păcatele poporului tipic
şi împlinind o curăţire sau îndreptăţire tipică în fiecare
an. Cortul antitipic are preoţimea lui, care aduce jertfe mai
bune (Evr. 9:23) şi care anulează o dată şi pentru
totdeauna păcatele lumii întregi. Domnul nostru Isus este
preotul conducător al acestei preoţimi -- Marele Preot al
mărturisirii (sau rânduirii) noastre -- Biserica, adică corpul Său,
fiind preoţii subordonaţi. Această preoţime nu este
biserica nominală în întregimea ei -- ci este Biserica
adevărată, credincioşii în Cristos Isus, care merg pe urmele
Marelui nostru Preot în sacrificiu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">O altă trăsătură marcantă a acestei corespondenţe ca
tip şi antitip semnalată în Scripturi, este că ambele case ale
lui Israel (trupească şi spirituală) au fost duse în
robia Babilonului. Se va vedea mai clar acest lucru într-unul
din capitolele următoare, când vom ajunge să vedem
„Babilonul cel mare, mama prostituatelor” (Apoc. 17:5, 6). Aici observăm
<B>((B209))</B>
numai corespondenţa. Israelul trupesc a fost dus rob
în Babilonul literal, care era construit pe râul literal Eufrat,
în timp ce în Veacul Evanghelic Babilonul mistic sau
figurativ, care a dus în captivitate pe Israelul spiritual, este descris
ca fiind aşezat pe Eufratul mistic. În tip, vasele de aur
ale Templului au fost duse şi profanate de Babilonul literal;
în antitip, adevărurile divine (de aur), preţioase, aparţinând
de serviciul adevăratului Templu, Biserica (1 Cor. 3:16,
17; Apoc. 3:12), au fost mult îndepărtate de la locurile
lor cuvenite, au fost denaturate şi greşit aplicate de
către Babilonul mistic. Babilonul literal fiind construit pe
râul Eufrat, care contribuia din punct de vedere material
la bogăţia şi resursele lui, înfrângerea lui a fost realizată
prin schimbarea cursului acelor ape. Tot aşa, Babilonul
mistic este aşezat, este susţinut de multe ape (popoare,
neamuri), şi căderea lui este prezisă, prin retragerea sprijinitorilor
şi susţinătorilor lui, poporul. Apoc. 16:12.
</P>
<P ALIGN="CENTER">PARALELELE TIMPULUI
</P>
<P ALIGN="CENTER">măsurând
</P>
<P ALIGN="CENTER">umbra şi realitatea -- tipul şi antitipul
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ajungem acum la examinarea celui mai minunat aspect
al acestei corespondenţe tipice, adică elementul timp, care
în fiecare caz susţine şi confirmă datele indicate de Jubilee,
de Cronologie şi de sfârşitul prezis al Timpurilor
Neamurilor. Şi acesta este mai cu seamă scopul introducerii
acestui subiect aici -- pentru ca forţa acestui minunat paralelism
să poată creşte şi întări credinţa copiilor lui Dumnezeu
în elementul timp din planul Său, aşa cum evident
era intenţionat. Evr. 9:9, 23; 10:1.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dintre toate profeţiile şi dovezile timpului nici una nu
este mai izbitoare şi mai convingătoare decât aceasta.
Învăţătura pe care o dă este uimitoare datorită tocmai simplităţii ei,
şi aduce convingere în inimile celor umili. Nu numai că
Israelul trupesc şi ceremoniile lui au fost tipice, dar şi <I>Veacul</I> Iudeu
<B>((B210))</B>
a fost tipic pentru <I>Veacul</I> Evanghelic. Ele au exact
aceeaşi lungime şi corespund unul altuia; astfel că, văzând
şi apreciind Veacul Iudeu, lungimea lui şi
particularităţile secerişului sau sfârşitului lui, putem cunoaşte
lungimea exactă a Veacului Evanghelic, antitipul lui, şi putem
înţelege ce şi când trebuie să aşteptăm în secerişul
Veacului Evanghelic. Să trecem acum să arătăm aceasta; căci, deşi
pe principii generale am putea lua lucrul acesta ca sigur, şi
să spunem că deoarece diferitele trăsături ale sistemului
iudaic corespund trăsăturilor Veacului Evanghelic, la fel
şi<I> timpul </I>trebuie să corespundă, totuşi Dumnezeu nu ne-a lăsat
<I>să presupunem acest lucru,</I> ci ne-a spus clar, chiar dacă indirect.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Pavel ne spune că Dumnezeu a lepădat din favoare
casa trupească în timpul alegerii casei spirituale; şi când
casa spirituală va fi fost aleasă, favoarea lui Dumnezeu se
va întoarce iarăşi la casa trupească. El zice: „Fraţilor (fraţi
din Biserică sau din Israelul spiritual), pentru ca să nu
vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina
aceasta: o parte din Israel (natural sau trupesc) a căzut
într-o împietrire, care va ţine <I>până</I> va intra plinătatea
neamurilor*. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum
este scris: «Salvatorul (promis, Cristos -- Domnul nostru,
Capul şi rămăşiţa sau puţinii credincioşi din amândouă
casele nominale ale lui Israel, care vor alcătui corpul Său,
Biserica) va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Nimeni să nu confunde această „plinătate a neamurilor
(sau dintre neamuri)” cu „Timpurile Neamurilor”, menţionate
mai înainte. „Timpurile Neamurilor”, aşa cum s-a arătat, este o
perioadă de timp în care neamurilor li s-a permis să stăpânească lumea;
în timp ce „plinătatea neamurilor” se referă la <I>numărul deplin</I>
care să fie ales dintre neamuri pentru a completa Biserica
Evangheliei -- care, împreună cu „rămăşiţa” aleasă dintre israeliţi (care
ar include pe apostoli), va constitui Biserica lui Cristos,
Neamul Sfânt, Preoţimea Împărătească, Împărăţia lui Dumnezeu,
căreia îi va fi încredinţată împărăţia şi stăpânirea pământului.
<B>((B211))</B>
Acesta va fi legământul Meu pentru ei, <I>când
le voi şterge păcatele</I>». În ce priveşte Evanghelia (chemarea de sus
din acest veac), ei sunt vrăjmaşi (lepădaţi), spre binele
vostru (pentru ca voi să aveţi prioritate şi să moşteniţi
partea spirituală, cea mai aleasă a făgăduinţelor); dar în ce
priveşte alegerea (prin care ei au fost aleşi ca să primească de
la Dumnezeu favoruri pământeşti speciale, făgăduite
părintelui lor Avraam şi seminţei sale naturale), sunt iubiţi din
cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui
Dumnezeu sunt fără schimbare”. Ceea ce a făgăduit Dumnezeu se
va împlini cu siguranţă. Cunoscând sfârşitul de la
început, Iehova n-a făcut niciodată un legământ pe care să
trebuiască sau să vrea să-l rupă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În această profeţie apostolul ne dă o sugestie
asupra lungimii Veacului Evanghelic, arătând că el a început
odată cu lepădarea Israelului Trupesc şi că se va sfârşi
cu restabilirea lor în favoare. Punând cuvintele lui Pavel şi
ale lui Petru împreună (Rom. 11:27 şi Fapt. 3:19, 20), aflăm
că timpul întoarcerii favorii la Israel va fi la începutul
Timpurilor Restabilirii, la a doua venire a Domnului nostru.
Pavel spune că întoarcerea favorii la poporul acela va fi
când Dumnezeu <I>le va</I> <I>îndepărta păcatele</I>, ceea ce
Petru spune că El va face în timpurile de înviorare sau de restabilire care
vor veni când Domnul nostru va veni a doua oară, când
cerurile nu-L vor mai reţine.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Am arătat deja că data celei de-a doua veniri a
Domnului nostru şi aurora Timpurilor Restabilirii este 1874 d. Cr.
De aceea ar trebui să ne aşteptăm să vedem ceva semne
de întoarcere a favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc
la scurt timp după 1874 d. Cr., acesta fiind unul din
primele aspecte ale lucrării de restabilire. Şi într-adevăr vedem
că favoarea începe deja să se întoarcă la ei. Şi fiecare
nouă dovadă a îndepărtării împietririi (<I>orbirii</I>, King James -- n. e.)
lui Israel şi a întoarcerii favorii divine la ei, măsurată
în cuvintele apostolului, este o nouă dovadă că Veacul
<B>((B212))</B>
Evanghelic se încheie şi că „turma mică” este
aproape completă. Dar avem şi o altă dovadă care ne arată
<I>data exactă</I> când favoarea va începe să se întoarcă la Israel.
Până aici am văzut numai că lungimea stării de
<I>lepădare</I> a Israelului trupesc este lungimea timpului de favoare
<I>specială</I> faţă de alţii, pentru chemarea altor popoare (neamuri) ca
să fie împreună moştenitori cu Cristos, chemare care se
termină <I>la</I> începutul Timpurilor Restabilirii, dar (alte profeţii
arată că) nu chiar<I> la</I> începutul lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar să ne oprim un moment -- să nu fie nici o
neînţelegere asupra acestui punct: Când încetează<I> chemarea</I>
la înaltul privilegiu de a deveni membri ai Bisericii, Mireasa
şi moştenitorii împreună cu Cristos, în nici un caz nu
înseamnă că toţi cei deja chemaţi vor fi în mod sigur socotiţi
vrednici şi prin urmare vor fi aleşi, pentru că „mulţi sunt <I>chemaţi</I>,
dar puţini sunt <I>aleşi</I>”, fiindcă numai puţini dintre cei
chemaţi respectă condiţiile chemării. Nici nu înseamnă că
după aceea celor nechemaţi la această „chemare de sus” nu li
se vor oferi alte favoruri. Faptul este că atunci când
„chemarea de sus” încetează, aceasta este fiindcă marele Proiectant
al planului veacurilor aproape a completat <I>acea
parte</I> a planului Său care este intenţionată să se împlinească în
Veacul Evanghelic -- şi anume, alegerea Bisericii
Evanghelice, mireasa lui Cristos. Nu toţi oamenii au fost chemaţi
la această mare onoare. Suntem informaţi în mod special
că planul lui Dumnezeu a fost să aleagă pentru acest
scop numai un număr limitat, „o turmă mică”, în comparaţie
cu masa omenirii. După ce vor fi destui chemaţi şi când
timpul chemării se va sfârşi şi nu va mai fi potrivit să se
ofere <I>această</I> chemare şi altora, va fi încă posibil pentru cei
deja chemaţi, care au acceptat chemarea, să-şi asigure
chemarea şi alegerea, prin credincioşie faţă de legământul lor
de consacrare deplină lui Dumnezeu, chiar până la moarte;
şi va fi încă posibil ca aceştia să nu reuşească să facă
astfel. Această chemare, care trebuie să se sfârşească atunci când
<B>((B213))</B>
vor fi destui invitaţi din care să se completeze „turma
mică” favorizată, corpul lui Cristos, este departe de a fi
limita iubirii, favorii şi chemării lui Dumnezeu. Sfârşitul ei
este numai încetarea chemării cereşti sau a „chemării de
sus”. Căci acolo unde se sfârşeşte această chemare, unde
se închide această uşă a ocaziei şi a favorii, începe să
se deschidă o altă uşă -- uşa ocaziei de a intra pe calea
sfinţeniei şi de a merge în sus pe ea -- nu la natura divină, la care a
fost chemată Biserica evanghelică, ci la viaţă veşnică şi la
perfecţiune ca fiinţe umane. Vezi Vol. I, capitolele 10 şi 11.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar acum, în privinţa
<I>datei</I> <I>precise </I>a întoarcerii favorii la Israel, care
marchează sfârşitul precis al <I>chemării</I> cereşti, dată de
la care Israelul va începe să vadă treptat şi să
aibă tot mai multe dovezi cu privire la întoarcerea favorii
divine, şi dată de la care chemarea lui Dumnezeu la onoruri
cereşti va înceta şi numai cei care au fost deja chemaţi vor
fi privilegiaţi să câştige acest premiu prin credincioşie până
la sfârşitul vieţii:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Israelul trupesc, ca şi Israelul spiritual, a fost chemat
de Dumnezeu să fie poporul Său deosebit, o comoară
deosebită a Lui, mai presus de toate celelalte popoare (unul o
comoară pământească şi tip al celuilalt care este o comoară
cerească). Separaţi de lume, ei au fost primitorii favorii speciale
din partea lui Dumnezeu timp de o mie opt sute patruzeci şi
cinci (1845) de ani. Această perioadă a început odată cu
începutul <I>vieţii lor naţionale,</I> la moartea lui Iacov, ultimul
dintre patriarhi, când au fost pentru prima dată recunoscuţi
ca naţiune şi numiţi „Cele Douăsprezece Seminţii ale lui
Israel”, un nume naţional. Vezi Gen. 49:28; 46:3; Deut. 26:5.
Aceşti 1845 de ani de viaţă şi de favoare naţională s-au sfârşit
când L-au respins pe Mesia, în anul 33 d. Cr. -- când, cu cinci
zile înainte de răstignire, li S-a prezentat ca împăratul lor
şi nefiind primit le-a declarat: „<I>Iată, vi se lasă casa
pustie</I>” (Mat. 23:38). Acesta, adică sfârşitul favorii lor, a
fost momentul căderii lor care a continuat timp de treizeci şi
<B>((B214))</B>
şapte (37) de ani şi care s-a sfârşit în 70 d. Cr. prin
nimicirea totală a statului lor naţional, precum şi a cetăţii lor, a
templului etc. Să se remarce însă că Dumnezeu a continuat favoarea
Sa faţă de persoane individuale din acea naţiune şi după ce ei
au fost lepădaţi ca naţiune; căci chemarea evanghelică a
fost <I>limitată</I> la persoane individuale din acea naţiune timp de
trei ani şi jumătate după Cincizecime, după moartea lui Cristos
-- neajungând la Corneliu, primul păgân favorizat astfel, până
la timpul acela. Acesta a fost sfârşitul deplin al celor şaptezeci
de săptămâni de favoare promise prin Daniel, după cum
fusese scris: „El va încheia un legământ cu mulţi timp de o
săptămână”. Această a şaptezecea săptămână de ani a început la
botezul Domnului nostru; după cum fusese prezis, crucea Lui a
marcat mijlocul săptămânii, iar favoarea a fost limitată la
Israelul Trupesc până la sfârşitul ei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În lunga lor perioadă (1845 ani) de favoare naţională,
în decursul căreia celelalte popoare au fost ignorate, Israelul
a avut binecuvântări amestecate cu pedepse. Dar chiar
şi pedepsele pentru păcatele lor au fost dovezi şi părţi ale
favorii lui Dumnezeu şi ale grijii Sale părinteşti faţă de ei. Când
Îl uitau şi nu ascultau, El trimitea necaz peste ei şi
adesea îngăduia să fie duşi în captivitate; totuşi când se căiau şi
strigau către Domnul, El îi asculta totdeauna şi-i elibera.
Întreaga istorie a acestui popor, aşa cum este consemnată în
Exodul, Iosua, Judecători, Cronici şi Samuel, atestă faptul că
Dumnezeu nu Şi-a ascuns faţa de ei pentru multă vreme şi că urechea
Sa a fost totdeauna deschisă la strigătul lor de pocăinţă -- până
în ziua când casa le-a fost lăsată pustie. Chiar în ziua
aceea, Dumnezeu îi ierta mai mult ca oricând, trimiţându-le pe
Mesia cel de mult făgăduit, pe Eliberatorul, în persoana
Domnului nostru, Fiul Său. Faptul că această naţiune n-a fost potrivită
să fie în continuare comoara Sa deosebită, sau să reprezinte
în vreo măsură Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, s-a
manifestat în respingerea de către ei a Celui Sfânt, nevinovat, fără
pată, şi în dorinţa de a avea un ucigaş în locul Lui.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B215))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel, din cauză că au fost nepotriviţi, ziua celei mai
mari favori a lor a devenit ziua respingerii şi a căderii lor din
favoare. Iar marea favoare de a deveni moştenitori împreună cu
Mesia, pe care Israelul, cu excepţia „<I>rămăşiţei</I>” credincioase
(Isa. 1:9; 10:22, 23; Rom. 9:28, 29; 11:5), a pierdut-o astfel din
pricina orbirii şi împietririi inimii, a fost oferită credincioşilor
dintre neamuri: nu popoarelor păgâne, ci credincioşilor
îndreptăţiţi din orice popor -- cu toate că favoarea a fost mai întâi, timp
de trei ani şi jumătate, limitată exclusiv la credincioşii din
naţiunea lui Israel. Orbiţi de prejudecăţi naţionale ca popor, marele
premiu care le-a fost oferit la început, dar de care au
fost nevrednici, a trecut la un neam sfânt, la un popor deosebit, compus
dintr-o „rămăşită” vrednică a naţiunii lor şi din alţii chemaţi afară
dintre popoarele păgâne, pe care altădată în mândria lor arogantă
i-au dispreţuit socotindu-i „câini”. Iar favoarea promisă a
lui Dumnezeu nu se va întoarce la ei ca popor, pentru a le
înlătura orbirea şi a-i conduce ca primele roade ale naţiunilor în
binecuvântări pământeşti, <I>până
când</I> numărul deplin al „poporului deosebit”
va fi fost chemat dintre neamuri -- <I>până</I> <I>când</I> numărul
deplin al neamurilor va fi intrat în această favoare mai înaltă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel, după cum declară Pavel (Rom. 11:7), Israelul
trupesc n-a obţinut ceea ce căuta, adică favoarea
principală. Presupunând că favoarea principală sunt binecuvântările
pământeşti, şi în mândria inimii lor pretinzând acea
favoare principală ca dreptul lor natural de întâi-născut, şi pe
deasupra meritată prin faptele lor, ei s-au poticnit orbeşte şi
au respins-o ca <I>favoare</I> prin Cristos. După cum prezisese
David, masa lor -- atât de bogat încărcată cu făgăduinţele
şi binecuvântările ce li s-au oferit <I>prin</I> <I>Cristos</I> -- a
devenit o „cursă, un laţ, un prilej de cădere şi o dreaptă răsplătire”
din pricina împietririi inimii lor (Rom. 11:9, 10; Ps.
69:22-28). Cristos, care a venit să-i răscumpere şi care i-ar fi înălţat la
o poziţie de glorie mai presus de tot ce puteau ei să-şi
dorească sau să-şi închipuie, a fost pentru mândria lor o
„Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”. Rom. 9:32, 33; Isa. 8:14.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B216))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">
Totuşi orbirea lui Israel a fost numai o „orbire în parte”
şi nu o pierdere totală a vederii; pentru că mărturia Legii,
a profeţilor şi a apostolilor a fost deschisă pentru toţi, fie
evrei fie neamuri; şi în decursul Veacului Evanghelic orice
evreu care voia să dea la o parte în mod hotărât negura
prejudecăţii şi a mândriei şi să accepte cu umilinţă şi cu
recunoştinţă favoarea lui Dumnezeu împreună cu fratele său
dintre neamuri, putea s-o facă. Însă puţini au fost capabili să
facă acest lucru; şi nu li se va acorda nici o
<I>favoare</I> şi nu se va face nici un efort <I>special</I> pentru
a-i convinge de adevăr, ca naţiune, sau pentru a le răsturna prejudecăţile,
până când numărul deplin al neamurilor va fi intrat; sau, cu
alte cuvinte, până când Israelul spiritual va fi complet.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">De la respingerea lui Mesia -- de când li s-a lăsat
casa pustie -- Israelul n-a mai avut semne de favoare din
partea lui Dumnezeu. Înşişi evreii trebuie să admită că
lacrimile, gemetele şi rugăciunile lor au rămas fără răspuns, şi,
după cum fusese prezis de profeţii lor, ei au fost „un proverb şi
o batjocură” printre toate popoarele. Deşi înainte
Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, le-a remarcat lacrimile, i-a
adus înapoi în ţara lor şi i-a favorizat tot timpul, de atunci nu
le-a mai dat atenţie şi nu le-a mai arătat <I>nici o
favoare</I>. De când au strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi
asupra copiilor noştri”, pedeapsa lor a fost o pedeapsă continuă;
au fost împrăştiaţi şi persecutaţi printre toate popoarele,
aşa cum fusese prezis. Acestea sunt faptele aşa cum pot fi
citite de toţi în paginile istoriei. Să ne întoarcem acum la profeţi
şi să vedem cât de amănunţit au fost prezise aceste fapte şi
ce au de spus aceiaşi profeţi cu privire la viitorul lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Prin profetul Ieremia (capitolul 16), după ce-i spune
lui Israel cum L-a părăsit, Domnul zice: „De aceea, vă
voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi
cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji
altor dumnezei (conducători), zi şi noapte, căci <I>nu vă voi arăta
îndurare</I>” (versetele 9-13). Aceste zile au venit când au
<B>((B217))</B>
respins pe Mesia. Oricine poate să-şi dea seama cât
de literal s-a împlinit această ameninţare şi chiar ei
înşişi trebuie să admită. Această profeţie nu se poate referi
la nici una din captivităţile lor anterioare printre
popoarele învecinate -- Siria, Babilon etc. De o atare
concluzie suntem feriţi prin expresia, „într-o ţară pe care
n-aţi cunoscut-o,<I> nici voi, nici părinţii voştri</I>”. Avraam a
venit din Ur al caldeilor -- Babilonia -- iar Iacov din
Siria (Deuter. 26:5). Nici o altă captivitate nu se potriveşte
cu această expresie clară -- o ţară pe care n-aţi
cunoscut-o nici <I>voi,</I> nici părinţii voştri -- decât risipirea lui
Israel printre toate popoarele de la încheierea celor 1845 de
ani de favoare a lor. Astfel că aceasta, împreună cu faptul
că nu li se va arăta <I>nici o îndurare</I>, dovedeşte în
mod categoric că această profeţie priveşte împrăştierea
de astăzi a lui Israel printre toate popoarele.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar deşi El i-a lepădat din orice favoare pentru un
timp, Dumnezeu nu-i va lăsa lepădaţi pentru totdeauna, ci
spune -- (Ier. 16:14, 15): „Iată, vin zile, zice
Domnul, când nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din
ţara Egiptului pe fiii lui Israel!» ci se va zice: «Viu este
Domnul, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte (Rusia,
unde locuieşte aproape jumătate din neamul evreiesc) şi din
toate ţările unde-i izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor,
pe care o dădusem părinţilor lor”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Am putea da mai multe citate din profeţi şi din
apostoli cu privire la întoarcerea finală a favorii lui Dumnezeu
la Iacov sau la Israelul după trup, după alegerea
dintre neamuri a numărului întreg pentru „trupul lui
Hristos”, dar cel care studiază poate face acest lucru folosind
o concordanţă sau o Biblie cu trimiteri. Printre cele
mai clare referiri în Noul Testament că această favoare îi va
fi redată lui Israel, este aceea a lui Iacov, în Fapte
15:14-16, şi a lui Pavel, în Romani 11:26. Dar mai întâi ei trebuie
să bea până la capăt drojdia pedepsei lor; şi astfel este
<B>((B218))</B>
exprimat în această remarcabilă profeţie (vers. 18):
„De aceea, mai întâi (înainte de venirea favorii) le voi
răsplăti <I>dublu</I> nelegiuirea şi păcatul lor”. Cuvântul ebraic
tradus aici prin „dublu” este <I>mişne</I> şi înseamnă o a doua porţie,
o repetiţie. Înţeleasă astfel, declaraţia profetului este că de
la timpul lepădării lor din orice favoare până la timpul
întoarcerii lor în favoare va fi o repetare, <I>o duplicare în timp</I>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum se arată în diagrama alăturată,
perioada favorii lor, de la începutul existenţei lor naţionale
la moartea lui Iacov, până la sfârşitul acelei favori la
moartea lui Cristos, în 33 d. Cr., a fost de o mie opt sute
patruzeci şi cinci (1845) de ani; şi atunci a început „dublul”
lor (<I>mişne</I>) -- repetarea sau duplicarea aceleiaşi lungimi
de timp, o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani
<I>fără favoare.</I> O mie opt sute patruzeci şi cinci de ani de la 33
d. Cr. indică anul 1878, ca fiind sfârşitul perioadei lor de
dizgraţie. 33 d. Cr. + 1845 = 1878 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Toate aceste puncte profetice din trecut sunt clar
marcate şi ar trebui să aşteptăm unele dovezi ale întoarcerii
favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc („Iacov”) în 1878 d. Cr.
sau în jurul acestei date. Şi găsim aceasta, în faptul că
evreului îi sunt permise acum privilegii în Palestina, care i-au
fost refuzate în secolele trecute. Şi chiar în acel an -- 1878 d.
Cr., când „dublul” lor era întreg şi când era timpul ca favoarea
lui Dumnezeu să se întoarcă la acest popor -- a avut
loc „Congresul de la Berlin al Naţiunilor”, la care
lordul Beaconsfield (un evreu), pe atunci prim-ministru al
Angliei, a fost figura centrală şi a avut rolul principal. Atunci
Anglia şi-a asumat protectoratul general asupra provinciilor
asiatice ale Turciei, printre care se afla şi Palestina, iar
guvernul turc a adus amendamente la legile ei privitoare la
străini, ceea ce a ameliorat mult situaţia evreilor care locuiau
atunci în Palestina, precum şi a deschis parţial uşa ca şi alţii să
se stabilească acolo, cu privilegiul de a deţine proprietăţi
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B219))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER"><B>„AMÂNDOUĂ CASELE LUI ISRAEL”
</P>
<P ALIGN="CENTER">PARALELELE TIMPULUI</B>
</P>
<P ALIGN="CENTER"><B>FAVOARE CREŞTINĂ, AŞTEPTÂND ÎMPĂRĂŢIA</B>
</P>
<P ALIGN="CENTER">
</P>
<P ALIGN="CENTER">CU DURATA „DUBLULUI” IUDAIC -- 1845 + 3,5 ani
</P>
<P ALIGN="CENTER">PERIOADA EXISTENŢEI NAŢIONALE
</P>
<P ALIGN="CENTER">A COPIILOR LUI IACOV, SUPRANUMIT ISRAEL,
</P>
<P ALIGN="CENTER">DE LA MOARTEA PATRIARHULUI IACOV
</P>
<P ALIGN="CENTER"><B>FAVOARE IUDAICĂ, AŞTEPTÂND ÎMPĂRĂŢIA</B>
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 1845 + 3,5 ani
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 1813 î. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 29 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 33 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 36 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 70 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 33 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 1874 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 1878 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 1881 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER"> 1915 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
</P>
<P ALIGN="CENTER">PERIOADA FAVORII CREŞTINE ŞI A CHEMĂRII DE
SUS PENTRU CREDINCIOŞI, DE LA MOARTEA
</P>
<P ALIGN="CENTER">LUI MESIA PÂNĂ LA RESPINGEREA ŞI CĂDEREA
</P>
<P ALIGN="CENTER">BABILONULUI
</P>
<P ALIGN="CENTER">A 70-a
</P>
<P ALIGN="CENTER">săptămână
</P>
<P ALIGN="CENTER">ÎMPĂRATUL A INTRAT
</P>
<P ALIGN="CENTER">ÎMPĂRATUL A INTRAT
</P>
<P ALIGN="CENTER"><B>SECERIŞ CREŞTIN*</B>
</P>
<P ALIGN="CENTER">3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani
</P>
<P ALIGN="CENTER"><B>SECERIŞ IUDAIC</B>
</P>
<P ALIGN="CENTER">3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani
</P>
<P ALIGN="CENTER">CĂDEREA
</P>
<P ALIGN="CENTER"> LUI ISRAEL
</P>
<P ALIGN="CENTER">_______
</P>
<P ALIGN="CENTER">ZILELE
</P>
<P ALIGN="CENTER"> RĂZBUNĂRII
</P>
<P ALIGN="CENTER">_______
</P>
<P ALIGN="CENTER">LUCA 21:22
</P>
<P ALIGN="CENTER">_______
</P>
<P ALIGN="CENTER">UN TIMP DE
</P>
<P ALIGN="CENTER">STRÂMTORARE
</P>
<P ALIGN="CENTER">ŞI
</P>
<P ALIGN="CENTER">RĂSTURNAREA FINALĂ
</P>
<P ALIGN="CENTER">CĂDEREA
</P>
<P ALIGN="CENTER"> BABILONULUI
</P>
<P ALIGN="CENTER">_______
</P>
<P ALIGN="CENTER">ZILELE
</P>
<P ALIGN="CENTER">RĂZBUNĂRII
</P>
<P ALIGN="CENTER">________
</P>
<P ALIGN="CENTER">DANIEL 12:1
</P>
<P ALIGN="CENTER">_______
</P>
<P ALIGN="CENTER">„UN TIMP DE STRÂMTORARE CUM N-A MAI
FOST DE CÂND SUNT POPOARELE”
VALIGN="TOP">
</P>
<P>* Vezi prefaţa autorului (1916).
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B220))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B221))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">imobiliare. Înainte de aceasta, evreul nu era decât
„un câine”, bun să fie pălmuit, lovit cu piciorul şi tratat
cu brutalitate de către stăpânitorul său mahomedan, şi
era lipsit de cele mai elementare privilegii la existenţă, în
ţara sacră pentru el, prin amintirile trecutului şi prin
făgăduinţele privitoare la viitor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Odată cu deschiderea uşii Palestinei în faţa lor, s-a
ridicat o crudă persecuţie împotriva lor în România, în Germania
şi în special în Rusia, unde mai continuă -- crescând.
Prin reglementări succesive ei au fost despuiaţi de drepturi
şi privilegii de către aceste guverne, şi de asemenea huiduiţi
de vecinii lor până când au fost obligaţi să plece în număr
mare. Dar fără îndoială că şi această persecuţie este o
favoare, deoarece ea va servi, şi a servit deja, spre a-i face să
privească spre Ierusalim şi spre legăminte, şi a le aminti că
sunt moştenitorii unor bogate făgăduinţe pământeşti.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar trebuie să ne amintim că anul 1878 d. Cr. a fost
numai punctul de cotitură al întoarcerii favorii la Israelul
Trupesc. Am învăţat deja, din studiul nostru despre
„Timpurile Neamurilor”, că Ierusalimul şi poporul lui vor continua să
fie călcaţi în picioare -- stăpâniţi şi oprimaţi de neamuri
-- „<I>până</I> se vor împlini timpurile neamurilor”, şi, prin
urmare, cu toate că era timpul să înceapă favoarea şi a început
în 1878 d. Cr., evreul nu va fi reprimit în <I>favoare</I> <I>deplină</I>
până după 1915. Astfel ridicarea lor din nou în favoare va
fi treptată, cum a fost şi căderea lor din ea. Este de
asemenea remarcabil că aceste două perioade, cea a căderii şi cea
a ridicării, au exact aceeaşi lungime -- căderea a fost
treptată, cu avânt crescând, timp de <I>treizeci şi şapte de ani,</I>
d. Cr., când existenţa lor naţională s-a sfârşit, ţara a fost pustiită
şi Ierusalimul distrus complet. Istoria marchează
astfel începutul şi sfârşitul căderii lor, în vreme ce
profeţiile marchează ambele începuturi ale ridicării lor -- 1878 şi
1915 -- arătând o paralelă exactă de treizeci şi şapte de ani.
<B>((B222))</B>
Aceasta este încă o parte a <I>mişne-ului</I> („dublului”) lor
menţionat de profet.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu toate că punctele de cotitură ale veacurilor Iudeu
şi Evanghelic sunt astfel clar marcate la anul 33 d. Cr. şi
respectiv la 1878 d. Cr., prin respingerea lui Israel şi prin
întoarcerea favorii la ei, totuşi lucrarea fiecăruia din aceste veacuri se
suprapune peste veacul care urmează. Astfel, punctul
de cotitură al Veacului Iudeu fiind atins, peste veacul lor s-a <I>suprapus</I>
apoi deschiderea Veacului Evanghelic, întocmai cum favoarea lor în
revenire, care este unul din aspectele deschiderii Veacului Milenar,
se suprapune peste încheierea sau secerişul Veacului
Evanghelic. Timp de treizeci şi şapte de ani (de la anul 33 d. Cr.,
sfârşitul favorii lor naţionale, şi până la 70 d. Cr., răsturnarea
lor completă) Israelul, cu excepţia rămăşiţei credincioase, a fost
în proces de cădere, iar cei credincioşi dintre neamuri în proces
de ridicare -- Veacul Iudeu se termina şi Veacul
Evanghelic începea; şi Veacul Evanghelic se sfârşeşte în decurs de
treizeci şi şapte de ani (de la 1878 d. Cr. la 1915 d. Cr.), iar urgiile
se pregătesc şi vin peste aşa-zisa creştinătate, cu excepţia
rămăşiţei credincioase, în timp ce se pregăteşte lucrarea de
restabilire pentru Israel şi pentru toţi oamenii. Aceasta înseamnă
că datele 33 d. Cr. şi 1878 d. Cr. marchează momentul când
a început lucrarea respectivelor veacuri noi, deşi lucrarea
de seceriş a veacului precedent şi de ardere a părţii respinse a
fost îngăduită să continue în ambele cazuri timp de treizeci şi
şapte de ani în noul veac. Astfel, suprapunerea dispensaţiilor,
precum şi semnul sfârşitului fiecăruia, sunt clar definite.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Fiecărei din aceste perioade de suprapunere îi aparţine
o dublă lucrare: dărâmarea vechiului aranjament,
sau dispensaţie, şi stabilirea celui nou. Şi după cum Veacul
Iudeu şi poporul evreu au fost numai tipurile sau umbrele, trebuie
să ne aşteptăm ca rezultatele de acum să fie mult mai
extinse decât cele de atunci; şi chiar aşa le găsim. Această dublă
lucrare este arătată în cuvintele profetului Isaia: „Căci în inima
Mea era (1) ziua răzbunării şi (2) venise anul celor răscumpăraţi
ai Mei”. Isa. 63:4.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B223))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta nu este o corespondenţă şiret născocită,
aranjată ca să se potrivească cu faptele; pentru că multe din
aceste paralele şi alte adevăruri au fost văzute din profeţie şi au
fost propovăduite aşa cum sunt prezentate aici cu câţiva
ani înainte de 1878 d. Cr. -- anul acela fiind anunţat ca
timpul întoarcerii favorii la Israel înainte ca el să fi sosit şi
înainte ca vreun eveniment să-l fi marcat astfel. Autorul
acestui volum a publicat sub formă de broşură aceste
concluzii deduse din Scripturi, în primăvara lui 1877 d.
Cr.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mărturia nu putea fi mai puternică de-atât şi totuşi să
fie ţinută ascunsă până la <I>timpul cuvenit</I> prezent, când
cunoştinţa să fie crescută şi cei înţelepţi (în învăţătura
cu adevărat cerească) să înţeleagă. Anul exact al respingerii
lui Israel -- da, chiar şi ziua -- noi le cunoaştem; faptul că
ei trebuiau să aibă un <I>mişne</I> sau un dublu, profetul
declară explicit; că această perioadă paralelă are o lungime de o
mie opt sute patruzeci şi cinci de ani şi că s-a terminat în 1878
d. Cr., credem că am arătat în mod clar; şi că aceasta a
fost marcată prin favoare este un fapt indiscutabil. Şi să nu
se uite că profesorul Delitzsch şi-a publicat traducerea
ebraică a Noului Testament de la sfârşitul „dublului” lor
încoace, traducere care este deja în mâinile a mii de evrei şi
trezeşte mult interes. Mai mult, să nu se uite că cea mai mare
mişcare creştină printre evrei, din zilele apostolilor şi până
astăzi, condusă de Rabinowici şi de alţii, face acum progres în
Rusia. Şi începutul ei a fost cam cu tot atâta timp după 1878 d. Cr.,
când „<I>dublul</I>” lui Israel s-a sfârşit, cât a fost timpul
trezirii printre neamuri după respingerea lui Israel în 33 d. Cr.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Amintiţi-vă acum cuvintele apostolului care arată clar
că ei au fost lepădaţi din favoarea divină şi din Legămintele pământeti,
care sunt Încă ale lor, <I>până</I> <I>când</I> va fi intrat
plinătatea sau numărul deplin dintre neamuri -- până
la <I>sfârşitul</I> <I>chemării</I> <I>Evangheliei</I> -- şi veţi
vedea atunci că 1878 d. Cr. este o dată însemnată, de un adânc interes
pentru Israelul Spiritual -- nu mai puţin importantă decât
pentru Israelul Trupesc.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B224))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Totuşi, după cum nimeni în afară de Domnul nostru
Isus n-a cunoscut importanţa sfârşitului Veacului Legii şi
a începutului Veacului Evanghelic (chiar şi apostolii au
cunoscut numai în parte şi au văzut neclar până după Cincizecime),
tot aşa putem aştepta acum ca numai corpul lui Cristos, uns
cu acelaşi spirit, să vadă clar sfârşitul Veacului Evanghelic
şi marea lui însemnătate. Sărmanii evrei şi mulţi creştini
declaraţi nici măcar nu ştiu încă despre marea schimbare
dispensaţională care a avut loc la prima venire -- terminarea Veacului
Iudeu şi deschiderea Veacului Evanghelic. Şi la fel acum, puţini
ştiu sau vor ajunge să ştie -- înainte ca semnele exterioare să
le dovedească vederii lor naturale că noi suntem acum la
sfârşitul sau în „secerişul” Veacului Evanghelic, şi că 1878 d. Cr.
a marcat un punct atât de important. Nici n-a fost intenţionat
ca şi alţii în afară de numărul mic al credincioşilor să vadă şi
să ştie, şi să nu fie în întuneric cu lumea --
„<I>Vouă</I> v-a fost dat să cunoaşteţi”, a spus Domnul nostru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar probabil unii ar putea spune: cu toate că Ieremia a
fost cu adevărat un profet al Domnului, a cărui mărturie
cu privire la „<I>mişne</I>”-ul sau la duplicarea experienţelor
lui Israel trebuie să fie respectată, noi ar trebui să
considerăm dovada încă mai puternică dacă încă un profet ar
menţiona acelaşi lucru. Acestora le răspundem că mărturia
unui singur profet vrednic de încredere este o temelie bună
şi suficientă pentru credinţă, şi că multe dintre
dovezile însemnate de la întâia venire au fost prezise numai de
către un singur profet; totuşi Dumnezeu, care este bogat în
îndurare şi plin de milă, a avut în vedere slăbiciunea credinţei
noastre şi a răspuns mai dinainte la rugăciunea inimii noastre,
dând mai mult decât acea singură mărturie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să mergem acum la profeţia lui Zaharia (9:9-12).
În viziune profetică el merge alături de Isus când El
intră călare în Ierusalim -- în 33 d. Cr. -- cu cinci zile înainte
de răstignirea Sa (Ioan 12:1-12), şi profetul strigă către
popor: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica
<B>((B225))</B>
Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El
este drept, aducând mântuire, smerit şi călare pe un
măgar”. Observaţi vădita împlinire a acestor cuvinte -- Matei
21:4-9, 43; Ioan 12:12-15; Luca 19:40-42. Fiecare punct s-a
împlinit, până şi strigătele. Când poporul striga „Osana!” fariseii
I-au cerut lui Isus să-i mustre, dar El a refuzat şi a răspuns:
„Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga!” Pentru ce? Pentru
că fusese profeţit că se va striga şi fiecare punct al
profeţiei trebuia să fie împlinit. Fie ca această grijă pentru detaliu
în împlinirea profetică să ne dea încredere şi în alte
declaraţii ale acestui profet şi ale altora.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După ce le arată pe scurt consecinţele rele care vor
urma respingerii împăratului lor (Zah. 9:10), profetul,
vorbind pentru Iehova, li se adresează astfel (vers. 12):
„Întoarceţi-vă la cetăţuie (la Cristos), prizonieri ai nădejdii! O
spun<I> şi astăzi, </I>că îţi voi întoarce de două ori mai mult”.
Cuvântul folosit aici pentru expresia „de două ori mai mult”
(sau dublu -- n. e.) este acelaşi cuvânt folosit de Ieremia
-- <I>„mişne”</I> -- o repetare sau încă o parte egală.
Israelul fusese de mulţi ani sub jugul roman, dar erau
„prizonieri ai nădejdii”, sperând în venirea unui împărat care
să-i elibereze şi să-i înalţe la făgăduita stăpânire a
pământului. Acum Împăratul lor, turnul lor tare, venise, dar atât
de blând şi de umil, încât în mândria inimii lor nu L-au
putut recunoaşte ca un astfel de eliberator. Şi chiar mai mult,
ei erau prizonierii Păcatului, iar acest Eliberator
intenţiona şi această eliberare mai mare. Domnul nostru fusese cu
ei trei ani şi jumătate, împlinind în mijlocul lor
Scripturile, iar acum venea cea din urmă probă şi cea decisivă -- Îl
vor primi pe El, pe Unsul Domnului, ca împăratul
lor? Preştiinţa lui Dumnezeu, că ei Îl vor respinge pe
Mesia, este arătată prin cuvintele profetului: „O spun şi astăzi,
că îţi voi întoarce de două ori mai mult”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această profeţie nu numai că nu lasă nici o îndoială
că există un dublu -- un duplicat al pedepsei adăugat la
<B>((B226))</B>
experienţa lui Israel din cauză că L-a respins pe Mesia --
dar ea marchează şi <I>ziua</I> <I>exactă</I> când acesta a început, şi
face îndoit de puternice, de exacte şi de clare concluziile trase
din profeţia lui Ieremia şi fixate prin cuvintele Domnului
nostru: „Iată, vi se lasă casa pustie”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să ne amintim cuvintele Domnului nostru atunci şi
în legătură cu aceasta -- „Ierusalime, Ierusalime, care
omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte
ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii
sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, <I>vi se lasă casa pustie</I>, căci vă
spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi
zice (din inimă): Binecuvântat este Cel care vine în
numele Domnului!” (Mat. 23:37-39). De asemenea citim că în
ultima zi a încercării lor, „când S-a apropiat de cetate (călare pe
un măgar) şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, zicând: «Dacă
ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care
sunt pentru pacea ta! Dar acum (de acum încolo)<I> ele sunt
ascunse de ochii tăi</I>»” (Luca 19:41, 42). Mulţumim lui
Dumnezeu, acum că „dublul” lor este complet, noi putem vedea că
orbirea lor începe să se îndepărteze. Iar aceasta aduce
bucurie sfinţilor şi pentru ei înşişi, fiindcă ei înţeleg că
glorificarea corpului lui Cristos se apropie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Însă iubitorul nostru Tată, care evident a dorit să
ne liniştească şi să ne stabilească inimile în afara oricărei îndoieli,
asupra micului punct care hotărăşte şi dovedeşte atât de mult, ne-a
trimis vorbă cu privire la „<I>dublul</I>” lui Israel prin încă unul
dintre servitorii Săi cei mai onoraţi -- prin profetul Isaia.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest profet îşi ia punctul de observaţie chiar la
sfârşit, la timpul când „dublul” (<I>mişne</I>-ul) a fost
împlinit -- 1878 d. Cr.; şi adresându-ni-se nouă, care trăim acum,
ne dă mesajul lui Dumnezeu zicând: „«Mângâiaţi, mângâiaţi
pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului
şi strigaţi-i că <I>timpul lui de suferinţă s-a
sfârşit</I>, că nelegiuirea
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((B227))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului
de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1, 2.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Cuvântul ebraic tradus aici prin „de două ori” este
<I>kefel, </I>care înseamnă dublu, ca şi când ai împături ceva în două.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Cel care studiază profeţia trebuie să observe că profeţii
îşi modifică punctele de observaţie din care-şi rostesc
cuvintele, uneori vorbind despre lucruri viitoare la viitor, iar
alteori luând o poziţie viitoare şi vorbind din acel punct de
observaţie luat; Isaia, de exemplu, vorbind despre naşterea
Domnului nostru, se plasează lângă iesle unde era culcat pruncul
Isus, când zice: „Căci un Copil ni <I>s-a</I> născut, un Fiu ni <I>s-a</I>
dat şi domnia <I>va fi</I> pe umărul Lui” etc. (Isa. 9:6). Cartea
Psalmilor nu poate fi citită raţional dacă nu se recunoaşte
acest principiu. Nu se poate da o mai bună ilustraţie a
acestui principiu al punctelor de observaţie profetice diferite,
decât cele trei profeţii privitoare la „dublul” lui Israel deja
arătate. Ieremia a prezis că <I>vor veni</I> zile când Dumnezeu îi
va împrăştia printre toate popoarele, şi că după ce vor fi
primit „Dublul” îi va strânge iarăşi printr-o desfăşurare de
putere în favoarea lor, mai mare decât atunci când au ieşit din
robia egipteană. Zaharia vorbeşte ca şi cum ar trăi în timpul
când Cristos S-a oferit Israelului ca împăratul lor şi ne spune
că „dublul” lor şi-a început numărătoarea atunci,
<I>chiar în aceeaşi zi</I>. Isaia se situează alături de noi în 1878 d. Cr. şi
ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu avea
deja plănuit un <I>timp</I> <I>hotărât</I> sau stabilit pentru a favoriza
Israelul şi că acest timp hotărât era după un <I>dublu</I> sau după un
echivalent al favorii lor anterioare; şi ne spune că acum
noi trebuie să dăm lui Israel acest mesaj de mângâiere, că
<I>dublul</I> lui este complet -- că timpul lui stabilit s-a împlinit. Ar
fi într-adevăr greu de hotărât care dintre aceste trei
profeţii este cea mai puternică şi cea mai importantă. Fiecare
este importantă, şi fiecare ar fi puternică singură; dar combinate
<B>((B228))</B>
ele formează o frânghie împletită în trei, de o tărie
minunată pentru copilul smerit, studios şi încrezător al lui Dumnezeu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Forţa acestor cuvinte profetice creşte dacă ne amintim
că aceşti profeţi nu numai că au trăit şi au scris la intervale
de sute de ani, ci şi că ei au scris lucruri cu totul
contrare aşteptării evreilor. Desigur, necredincioşi şi
<I>zăbavnici cu inima</I> în a crede tot ceea ce a vestit Dumnezeu prin
profeţi sunt cei care nu pot să vadă în acestă mărturie clară
şi armonioasă degetul şi procedeele lui Dumnezeu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă cineva ar obiecta că Congresul de la Berlin şi
acţiunile lui n-au fost un început suficient de marcant al
întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israel, răspundem că el a fost un
semn al întoarcerii favorii mult mai marcant decât a fost
acţiunea Domnului nostru când a intrat călare în Ierusalim un semn
al dizgraţiei. Nici unul din aceste semne, la vremea când
s-au întâmplat, n-a fost recunoscut ca o împlinire a profeţiei.
Şi astăzi cei care ştiu despre împlinirea dublului sunt cu miile
mai mulţi decât cei care înainte de Cincizecime ştiau că atunci
<I>a început</I> dublul. Vedem astfel că pruncul despre care Simeon
a zis că este rânduit spre <I>prăbuşirea </I>şi spre
<I>ridicarea</I> multora din Israel (Luca 2:34) s-a dovedit a fi <I>prăbuşirea
</I>sau piatra de poticnire pentru Israelul Trupesc ca naţiune; şi am văzut
cum, în calitate de Cap şi Căpetenie a Israelului spiritual, El va
fi Eliberatorul, ca să ridice din nou casa trupească şi ca
să restabilească toate lucrurile după ce „timpul hotărât” al
lor, „dublul” lor, este complet; iar acum vedem dublul complet
şi favoarea faţă de Israel începând. Văzând aceste împliniri
ale Cuvântului Tatălui nostru, inimile noastre pot cânta:
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Temelia credinţei voastre, sfinţilor,<BR>
Este pusă în Cuvântul Domnului”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce observăm astfel căderea lui Israel din
favoare, pierderea care a urmat acestei căderi şi cauza
tuturor acestora, să nu uităm că şi în acestea el a prefigurat
pe Israelul Spiritual nominal şi că aceiaşi profeţi au
prezis poticnirea şi căderea <I>ambelor</I> case ale lui Israel -- „El va fi
<B>((B229))</B>
. . . o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru
<I>amândouă</I> casele lui Israel”. Isa. 8:14.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Întocmai cum a fost o lepădare şi o cădere a
Israelului Trupesc nominal, aşa cum am văzut, la fel trebuie să fie
o lepădare şi o cădere, şi pentru motive similare, a
Israelului spiritual nominal, Biserica evanghelică nominală.
Lepădarea şi căderea unuia sunt tot atât de viu înfăţişate în
Scripturi ca şi ale celuilalt. Şi, de asemenea, după cum o rămăşiţă
din Israelul Trupesc a fost scăpată de orbire şi de cădere
prin umilinţă şi credinţă, tot aşa o rămăşiţă asemănătoare
din Israelul Spiritual nominal va fi scăpată de orbirea şi
de căderea mulţimii nominale în „secerişul” sau
încheierea acestui veac. Astfel ultimii membri ai Bisericii
adevărate, corpul lui Cristos, trebuie să fie separaţi de biserica
nominală -- pentru a fi uniţi cu Capul, glorificaţi. Numai
aceştia (rămăşiţa aleasă din Israelul Trupesc la căderea lui,
şi numărul mic al credincioşilor din Veacul Evanghelic,
inclusiv rămăşiţa în viaţă la încheierea lui) constituie
adevăratul „Israel al lui Dumnezeu”. Aceştia sunt Aleşii --
îndreptăţiţi prin credinţă în opera răscumpărătoare a lui Cristos,
chemaţi la jertfire şi moştenire împreună cu Cristos, aleşi
prin credinţă în adevăr şi sfinţire prin Spiritul adevărului,
şi credincioşi chiar până la moarte. Odată cu
terminarea alegerii acestei companii, în secerişul acestui veac, se
poate aştepta o mare agitaţie printre grâu şi neghină; căci
multe favoruri divine, acordate în mod special datorită
<I>micului număr de credincioşi</I>, vor fi retrase de la mulţimea
nominală când turma mică, pentru dezvoltarea căreia ele
fuseseră acordate, va fi fost completată.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ar trebui să ne aşteptăm ca ordinea de aici să fie, ca
în secerişul iudaic tipic, o lucrare de separare, în
împlinirea cuvintelor profetului: „Adunaţi-Mi pe <I>credincioşii Mei</I>
care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Ps. 50:5). Şi
după cum anul 33 d. Cr. a marcat abandonarea ca sistem a
casei evreieşti<I> nominale</I>, spre dizgraţie, spre dezmembrare şi
<B>((B230))</B>
răsturnare, la fel data care-i corespunde, 1878 d. Cr.,
a marcat începutul dizgraţiei, dezmembrării şi
răsturnării Israelului Spiritual <I>nominal</I>, despre care vom avea
mai multe de spus în capitolele următoare.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Demonstraţie matematică
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Presupunând că dovada precedentă este
convingătoare şi satisfăcătoare, trecem acum să demonstrăm
cronologic: întâi, că Veacul Iudeu, de la moartea lui Iacov până
când li s-a lăsat casa pustie, de când li se socoteşte
începutul <I>dublului</I> sau părţii a doua, a avut o lungime de o mie
opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani; şi apoi, că
<I>dublul </I>s-a sfârşit în 1878 d. Cr. şi că atunci a fost timpul să
înceapă favoarea -- dovedind astfel încheierea favorurilor
Veacului Evanghelic.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Al doilea punct nu cere de fapt nici o demonstraţie;
căci, fiind un fapt că Domnul nostru a murit în anul 33 d.
Cr., este un lucru uşor să adăugăm 1845 de ani la 33 d. Cr.
şi să găsim anul 1878 d. Cr., care a fost anul cuvenit
să înceapă favoarea pentru Israel, cu condiţia să
putem dovedi prima noastră afirmaţie, că perioada în care
Israel a aşteptat împlinirea făgăduinţelor lui
Dumnezeu<I> sub favoarea Sa </I>a fost de 1845 de ani.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Lungimea acestei perioade este pe deplin prezentată
în capitolul despre cronologie, exceptând un singur
punct, adică perioada de la moartea lui Iacov până la ieşirea
din Egipt. Această perioadă a fost mai degrabă în mod
special ascunsă sau acoperită până de curând; până când
s-a observat că lungimea Veacului Iudeu nu era cunoscută;
şi fără această lungime dublul ei nu s-ar fi putut
măsura, chiar dacă profeţiile privind dublul ar fi fost remarcate
şi înţelese. Cronologia merge fără piedici până la
moartea lui Iacov, însă de la acea dată până la ieşirea din Egipt
nu există nici un raport complet. Ici şi colo sunt date diferite
<B>((B231))</B>
fragmente, dar nici un fir continuu prin care să putem
şti cu siguranţă. Pentru acest motiv, la acest punct în
tabela cronologică am fost obligaţi să căutăm în Noul
Testament. Acolo am primit ajutor de la apostolul inspirat, care
ne-a dat veriga de legătură. Am aflat astfel că de la
Legământ, la moartea lui Terah, tatăl lui Avraam, până la exodul
lui Israel din Egipt au fost patru sute treizeci (430) de ani.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aflăm în mod exact perioada ascunsă, cuprinsă
între moartea lui Iacov şi ieşirea lui Israel din Egipt,
calculând mai întâi perioada de la moartea lui Terah până la
moartea lui Iacov, iar apoi scăzând acel număr de ani din 430
de ani, perioada de la moartea lui Terah până la ieşirea
din Egipt. Astfel:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Avraam avea 75 de ani când a fost încheiat legământul
cu el, la moartea lui Terah (Gen. 12:4), şi Isaac s-a născut la
25 de ani după aceea (Gen. 21:5). Prin urmare:
</P>

<FONT FACE="COURIER NEW">
<P ALIGN="JUSTIFY">
De la Legământ până la naşterea lui Isaac . . . . . . . . . . 25 ani
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
De la naşterea lui Isaac la cea a lui Iacov (Gen. 25:26) . . .60 ani
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
De la naşterea lui Iacov până la moartea sa (Gen. 47:28) . . <U>147 ani</U>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Totalul anilor de la Legământul Avraamic<BR>
până la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . .<U>232 ani</U>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">�