<HTML>

<HEAD>
<TITLE>Capitolul 2 -- „Timpul Sfîrşitului” sau „Ziua Pregătirii Sale”</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN=CENTER>
<B>Capitolul 2 -- „Timpul Sfîrşitului” sau „Ziua Pregătirii Sale”</B>
</P>

<P ALIGN=CENTER>
Daniel 11
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C25))</B>
„Timpul sfîrşitului”, o perioadă de 115 ani cuprinsă între 1799-1914,
este special arătată în Scripturi. Această perioadă se numeşte şi
„Ziua pregătirii”. In acest interval de timp cunoştinţa generală s-a
înmulţit, s-au făcut o mulţime de descoperiri şi de invenţii de tot
felul care pregătesc calea favorurilor din Mileniul apropiat. Aceste
invenţii care suprimă în mare parte mîna de lucru, care economisesc
timp, care procură oamenilor numeroase comodităţi vor fi, sub domnia
de dreptate a lui Christos, o binecuvîntare pentru toţi şi vor contribui
la umplerea pămîntului de cunoştinţa lui Dumnezeu. Aceasta e şi o
zi, o perioadă de pregătire într-un alt înţeles, căci înmulţirea cunoştinţei
în sînul masselor populare a făcut să se nască în ele gustul de libertate
şi de lux. Aceste binecuvîntări, venite înainte de stabilirea împărăţiei
de dreptate a lui Christos, contribuiesc încetul cu încetul la formarea
de clase sociale rivale, printre care una este clasa conducătoare.
Rezultatul va fi răscoala masselor, dărîmarea asociaţiunilor financiare,
a trusturilor, precum şi a tuturor puterilor actuale, civile şi ecleziastice.
Astfel ziua actuală este o zi de pregătire (prin faptul acestei răsturnări)
pentru stabilirea dominaţiei universale a împărăţiei lui Dumnezeu
pentru care ne rugăm de atîtă vreme.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C26))</B>
Cei din urmă patruzeci de ani ai timpului sfîrşitului sînt numiţi
„sfîrşitul”, sau „secerişul” vîrstei evanghelice; citim într-adevăr:
„Secerişul este sfîrşitul veacului”. (Mat. 13:39.) Dorim să atragem
în deosebi atenţia asupra caracterului şi evenimentelor generale prezise
şi deja menţionate din această perioadă, rezervînd însă trăsăturile
speciale ale secerişului pentru un alt capitol.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C27))</B>
Data acestei perioade este arătată de profetul Daniel; noi ştim totuşi
că Daniel nu înţelegea nimic despre ea, fiindcă zise: „Şi eu am auzit,
dar n-am înţeles”. (Dan. 12:8.) La stăruitoarele sale întrebări, i
se răspunse că aceste cuvinte vor rămîne ascunse şi sigilate pînă
la timpul sfîrşitului. Urmează deci că nimeni nu putea înţelege profeţia
înainte de 1799. Şi este arătat, după cum vom vedea, că ea va începe
să fie înţeleasă de la 1829 încoace şi nu va fi destăinuită decît
cu începere de la 1875.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C28))</B>
Capitolul 11 din Daniel este consacrat principalelor evenimente care
ne conduc la această perioadă a timpului sfîrşitului, în timp ce capitolul
12 pleacă de la acel timp şi merge pînă la sfîrşit sau seceriş. Cei
ce studiază profeţia vor observa că data începutului timpului sfîrşitului
este arătată în mod deosebit, remarcabil; ea a fixată cu preciziune
deşi e ţinută ascunsă pînă la timpul hotărît pentru a fi înţeleasă.
In timp ce capitolul 11 marchează astfel în special o perioadă fără
să citeze nici nume, nici date, capitolul 12 menţionează trei perioade,
adică 1260, 1290 şi 1335 de zile profetice, care adeveresc şi întăresc
cele expuse în capitolul 11, şi anume că timpul sfîrşitului trebuia
să înceapă în 1799.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C29))</B>
Dacă capitolul 11 face aluzie la cîteva caractere şi evenimente dintre
cele mai însemnate ale istoriei, după cum vom vedea, mărturia lui
este totuşi încă tăinuită pentru mulţi care studiază profeţia, deoarece
punctul ei esenţial, acela de care depinde mult, a avut o împlinire
aparentă. Acest mod de a tăinui sau ascunde înţelesul unei profetii
pînă la timpul descoperirii ei este neobişnuit. Cei ce studiau altădată
profeţia erau atît de încredinţaţi că acest punct esenţial s-a împlinit
deja încît în unele Biblii engleze o notă marginală arată: „S-a împlinit
de la 171 la 168 a. Chr.” In Dan. 11:31 citim: „Şi oşti trimise de
el vor sta, şi vor pîngări templul, întărirea, şi vor desfiinţa jertfa
cea continuă, şi vor ridica (în locul ei) urîciunea pustiirii (sau
care pustieşte)”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C30))</B>
Se pretinde în adevăr că această profeţie fu împlinită de regele Siriei,
Antioh Epiphane sau Ilustrul, cînd intră cu forţa în Ierusalim şi
interzise să se aducă lui Dumnezeu jertfe în templu, unde aşeză chiar
idolul lui Jupiter Olympianul.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C31))</B>
Această împlinire aparentă poate să mulţumească pe cercetătorul superficial
care crede tot ce i se spune; el pierde astfel orice interes pentru
profeţie, crezînd că ea s-a împlinit într-un trecut îndepărtat. Dar
cel ce studiază serios va observa că fusese prezis (vers. 14) că oamenii
brutali ai poporului lui Daniel vor încerca să împlinească vedenia
(sau vor părea că o împlinesc), însă nu vor izbuti; şi mai departe,
că timpul sfîrşitului era un timp hotărît (vers. 35); că prin urmare
nu se putea avea o deplină şi corectă interpretare a ei înainte de
acel timp. Asadar nu ne putem aştepta s-o găsim în trecut. Cercetătorul
serios nu va pierde din vedere nici faptul că Domnul nostru atrase
atenţia ucenicilor săi tocmai la această profeţie, două sute de ani
după pretinsa ei împlinire. Isus ne îndeamnă să aşteptăm această împlinire
în viitor: „De aceea, cînd veţi vedea (în viitor) urîciunea pustiirii
stînd în locul sfînt”. (Mat. 24:3,15.) El adaugă chiar un avertisment,
acela de a nu se lăsa înselaţi cu privire la adevărata urîciune, zicînd:
„Cine citeşte, să înţeleagă”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C32))</B>
Credem că dovezile prezentate în volumul precedent au arătat clar
că marele sistem papal constituie urîciunea pustiirii, care, de-a
lungul veacurilor, a abuzat de lume şi de biserică în numele împărăţiei
lui Christos. In ădevăr, această urîciune a fost multă vreme „aşezată
în locul sfînt”--în templul lui Dumnezeu, biserica creştină. Mulţumim
lui Dumnezeu pentru privilegiul ce ni-l dă de a putea vedea tot mai
lămurit trăsăturile ei caracteristice respingătoare şi de a putea
astfel scăpa de toate rătăcirile ei. Lăudat fie Dumnezeu că zilele
sale sînt numărate şi că sanctuarul purificat (Dan. 8:14) va fi în
curînd proslăvit şi plin de mărirea lui Dumnezeu.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C33))</B>
Să trecem acum la examinarea lui Daniel 11, verset cu verset.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C34))</B>
Versetul 2 începe cu imperiul medo-persian, al cărui al patrulea şi
ultim rege fu Dariu III Codoman.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C35))</B>
Regele viteaz despre care vorbeşte versetul 3 este Alexandru cel Mare
al Macedoniei. Este interesant de a relata aici un fragment din istoria
de Willard privitor la el:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C36))</B>
„Alexandru cel Mare, după ce invadase Iudeea, trimise un ordin la
Ierusalim ca să i se aprovizioneze oştirea şi să i se dea trupe. Jaddus,
marele preot de atunci, răspunse că el jurase fidelitate regelui Persiei
şi că nu putea părăsi cauza acestuia atîta timp cît era în viaţă.
De îndată ce terminase asediul Tyrului, merse asupra Ierusalimului
pentru a-şi răzbuna acest refuz. Informat despre planul său şi absolut
incapabil de a lupta împotriva lui, marele preot imploră în strîmtorarea
sa cerul. In timpul nopţii avu o vedenie care-i indica să deschidă
porţile oraşului şi să presăreze drumul cu flori. Imbrăcat în strălucitoarele
sale veştminte preoţeşti, marele preot, urmat de toţi preoţii îmbrăcaţi
în alb, ieşi în întîmpinarea cuceritorului. Cînd se întîlniră, Alexandru
se proşternu înaintea lui şi i se închină. Intrebat de prietenii săi,
uimiţi, pentru ce, el, căruia toţi i se închină, se închină la rîndul
său marelui preot, Alexandru răspunse: «Eu nu lui mă închin, ci lui
Dumnezeu al cărui slujitor este el. Indată ce i-am văzut veşmintele,
am recunoscut în el pe acela care mi s-a arătat în vedenie, în Macedonia,
cînd mă gîndeam la cucerirea Persiei; el m-a asigurat atunci că Dumnezeul
său va merge înaintea mea şi mă va duce la biruinţă«. El îmbrăţişă
apoi pe preoţi şi merse în mijlocul lor, intrînd astfel în Ierusalim
unde aduse în mod solemn jertfe în templu. Marele preot îi arătă atunci
profeţia lui Daniel şi o interpretă ca prezicînd nimicirea imperiului
persian de către oastea sa”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C37))</B>
Lui Alexandru cel Mare nu-i trebui decît treisprezece ani pentru a
cuceri lumea; însă împărăţia lui nu rămase urmaşilor săi, deoarece
la moartea sa ea fu împărţită între cei patru generali ai săi; ea
fu deci îmbucătăţită, cum arată versetul 4.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C38))</B>
Observăm aici că această profeţie corespunde celei din Dan. 8:3-9,20-25.
Acolo se arată că din una din părţile imperiului lui Alexandru (vezi
vers. 8,9,21) va ieşi un „corn mic” sau putere care va deveni peste
măsură de mare. Aceasta se referă evident la Roma care se ridică la
putere pe ruinele Greciei. La început fără însemnătate, ea recunoscuse
supremaţia Greciei, şi devenise o parte din imperiul lui Alexandru
cel Mare pentru a se ridica apoi încetul cu încetul la putere.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C39))</B>
Evenimentele istorice expuse pe scurt în Dan. 8:9,10 sînt relatate
cu mai multe amănunte în cap. 11:5-19. In acest raport Egiptul este
închipuit prin regele de la miazăzi, în timp ce Grecii, şi mai tîrziu
Romanii, urmaşii lor la putere--cornulo cel nou crescut din Grecia--sînt
arătaţi ca regele de la miazănoapte. Istoria poporului lui Dumnezeu--a
poporului lui Daniel--e amestecată acolo cu istoria acestor popoare.
Dumnezeu făgăduise să binecuvinteze pe poporul său şi Daniel avea
încredere în această făgăduinţă. Ar fi plictisitor şi inutil de a
povesti amănunţit aici toată această perioadă istorică, conflictele
între generalii lui Alexandru şi urmaşii lor, pînă la versetul 17
care se referă la Cleopatra, regina Egiptului. De vreme ce sîntem
toţi de acord pînă aici, nu e nevoie să mergem mai departe în domeniul
trecutului.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C40))</B>
Acei care pretind că versetul 31 se referă la Antioh Ilustrul (Epiphane)
vor deasemeni să aplice versetul 18 şi sfîrşitul capitolului la micile
conflicte şi lupte ce avură loc între Seleuc, Filopator, Antioh Epiphane
sau Ilustrul şi Ptolemeu Philometor. Este de altminteri ceea ce înţelegeau
în deobşte Iudeii; de aceea, continuînd această interpretare pentru
cap. 12 ei aveau atunci puternice motive să aştepte o grabnică liberare
prin Messia. Citim, în adevăr, că pe vremea naşterii Domnului nostru,
„tot poporul era în aşteptarea lui Messia” (Luca 3:15), nădăjduind
de la el eliberarea de jugul roman. Dar începînd de la versetul 18,
noi care vedem adevărata „urîciune”, nu mai sîntem de acord cu ei
pentru că noi înţelegem că profeţia relevă numai caracterele deosebite
care se succedară pînă la papalitate; apoi ea vorbeşte despre papalitate
pînă la sfîrşitul puterii ei temporale şi persecutoare. Ajunsă la
acest punct, ea descrie cu mult amănunt unul din caracterele cele
mai remarcabile ale istoriei--Napoleon Bonaparte.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C41))</B>
Poate cineva ar întreba, de ce modul de a înfăţişa profeţia în versetele
precedente e schimbat şi de ce trăsăturile proeminente ale istoriei
sînt doar abia atinse. Răspundem că aceasta a fost în parte metoda
lui Dumnezeu pentru a sigila şi ascunde profeţia. Pe de altă parte,
totul în profeţie a fost aşa fel aranjat ca să nu fie o piatră de
poticnire pentru Izrael la prima venire a lui Messia. Dacă faptele
istorice a douăzeci de veacuri ar fi fost dezvoltate atît de pe larg
ca cele menţionate în versetele 3-17 din acest capitol, aceasta ar
fi fost lungă, greoaie şi neînţeleasă; şi aceasta ar fi dat încă Evreilor
şi bisericii primitive o idee despre lungimea perioadei care trebuia
să se scurgă înainte de stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu; şi Dumnezeu
nu avea o asemenea intenţie.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C42))</B>
Noi înţelegem că versetele 17 pînă la 19 se aplică la timpul şi întîmplările
în care figurează Marc Antoniu şi Cleopatra, atunci cînd Antoniu căzu
şi cînd Egiptul („regele de la miazăzi”) fu înghiţit de imperiul roman.
Noi aplicăm versetul 20 la Cezarul August, reputat pentru sistemul
său de a impune taxe grele tuturor tributare Romei. Această impunere
la taxe în Iudeea şi în lumea civilizată de atunci este menţionată
de Scripturi în istorisirea naşterii Domnului nostru (Luca 2:1), unde
se spune: „Poruncă ieşi de la Cezarul August ca să se înscrie toată
lumea”. Această mărturisire corespunde întocmai descrierii lui Daniel:
„Şi în locul său se va ridica unul, care va face să treacă un strîngător
de dare prin mărirea regatului”. Partea din urmă a descrierii se armonizează
şi cu faptele, căci perioada de domnie a lui Cezar August este arătată
în istorie ca epoca cea mai glorioasă a marelui imperiu roman--epoca
de aur a Romei.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C43))</B>
Biblia (traducerea Nouă) redă versetul 20 astfel: „Cel ce-i va lua
locul, va aduce un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăţiei”.
Aceasta pare să se refere în special la Palestina şi este în deplin
acord cu expunerea lui Luca. Cele două aplicaţiuni sînt corecte. Aceasta
era epoca glorioasă a imperiului roman şi recensorii--strîngătorii
de dări--merseră în Palestina, cea mai frumoasă parte a împărăţiei.
Afară de aceasta, remarcăm că Cezarul August fu primul guvernator
care introduse în lume un sistem de impozite bine organizat.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C44))</B>
Mai departe citim despre acest guvernator eminent: „Dar în puţine
zile se va nimici, dar nu în urgie, nici în rezbel”. Se raportează
că Cezarul August muri de o moarte paşnică, pe cînd înaintaşul său
şi cei şapte urmaşi ai săi la puterea imperială avură un sfîrşit violent;
moartea îl răpi cîţiva ani după ce ajunse la culmea puterii şi după
ce „aduse un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăţiei”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C45))</B>
Versetul 21 descrie exact pe Tiberiu Cezar, urmaşul lui August: „Şi
în locul său se va ridica un om dispreţuit, căruia nu i s-a hotărît
onoarea de rege; dară va veni cînd totul va fi în pace, şi va cuprinde
regatul prin măguliri”. Istoria confirmă profeţia. White zice:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C46))</B>
„Tiberiu avea 56 de ani cînd se urcă pe tron; el simulă un mare desgust
pentru o asemenea sarcină . . . Insă cînd orice piedică fu înlăturată
din cale-i, tiranul dete frîu liber patimilor sale crude şi sensuale”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C47))</B>
Iar Willard la rîndul său zice: „La început Tiberiu îşi ascunse gîndurile
şi părea că domneşte cu moderaţie; dar în curînd îşi lepădă masca
. . . Senatul, căruia îi încredinţase toate drepturile politice ale
poporului, decăzu complect, sancţionînd cu slugărnicie actele sale;
el aducea mereu tămîia linguşirii aceluia care umplea străzile de
sînge. Sub domnia acestui om dintre cei mai decăzuţi fu crucificat
în Iudeea Domnul nostru Isus Christos”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C48))</B>
Aceste descrieri se acordă întocmai cu cele date de profet şi sînt
încă confirmate de versetul următor (22): „Şi oştile se vor revărsa
ca un rîu înaintea lui, dar vor fi nimicite împreună cu Prinţul legămîntului”.
Această din urmă declaraţie pare fără îndoială a se aplica la Domnul
nostru Isus Christos, care, după cum a arătat istoricul, fu crucificat
sub Tiberiu de către reprezentantul său Pilat, guvernatorul roman
al Iudeei, şi de către ostaşii romani.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C49))</B>
„Şi după legămîntul făcut cu dînsul (senatul recunoscîndu-l de împărat),
el va întrebuinţa viclenie; căci se va sui, şi cu puţin popor va învinge.
(Tiberiu organiză Garda Pretoriană, puternică de 10.000 de oameni
la început şi dublatăm mai tîrziu. Acest mic grup de oşteni care forma
garda imperială era continuu la Roma. Prin ea se impunea el poporului
şi senatului, desfiinţînd alegerile populare, adunările, etc.) Va
năvăli chiar asupra locurilor celor paşnice şi grase ale provinciei;
şi va face ceea ce n-au făcut părinţii săi, nici părinţii părinţilor
săi: va împărţi între dînşii prăzile şi răpirile şi averile; şi va
unelti uneltirile sale asupra întăririlor; şi aceasta pentru un timp”.
--vers 23 şi 24.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C50))</B>
August şi urmaşii săi se străduiră mai curînd să menţină în mod paşnic
stăpînirea lor asupra teritoriilor cucerite anterior, decît să încerce
noi cuceriri. In acest scop ei puseră peste aceste ţări guvernatori
locali investiţi cu autoritate; durata funcţiunilor acestor din urmă
atîrna de menţinerea ordinei în provinciile lor, de fidelitatea lor
faţă de Cezari şi de strîngerea regulată a dărilor. Ei nu continuară
mult timp politica lor de la început care consista în a despuia şi
jefui lumea pentru a duce la Roma pradă, trofee. Mulţumită acestei
purtări dibace şi prudente, Roma guvernă lumea mai deplin şi cu un
mai mare prestigiu decît atunci cînd armatele sale cutreerau provinciile.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C51))</B>
Dacă profeţia a particularizat anumite istorisiri, şi dacă în cazul
lui August şi Tiberiu ea le-a particularizat, ba se poate spune că
chiar le-a individualizat, aceasta n-a fost totuşi decît un mijloc
de-a ajunge la un scop determinat, acela de-a indica momentul transferării
dominaţiei universale de la Grecia la Roma, de la cei patru generali
ai lui Alexandru cel Mare, reprezentînd patru împărţiri ale acestui
imperiu (cele „patru coarne” ale „ţapului” grec menţionat în Dan.
8:8), la imperiul roman care atunci şi înainte forma oareşcum o parte
din Grecia. Aceşti patru generali, urmaşi ai lui Alexandru, sînt arătaţi
tot atît de lămurit în istorie ca şi în profeţie.--vezi Dan. 8:8;
11:4,5.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C52))</B>
In Istoria Universală de Willard, pagina 100, se spune: „Imperiul
(grec) fu desfăcut în patru părţi, revenind o parte fiecăruia din
generalii asociaţi. Ptolemeu asumă puterea regală în Egipt. Seleuc
în Siria şi în Asia de Sus, Lisimah în Tracia şi în Asia Mică pînă
la munţii Taurus; Cassandru luă pentru sine Macedonia”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C53))</B>
Potrivit acestei împărţiri, Italia aparţinea departamentului lui Cassandru,
formînd partea septentrională a imperiului şi e arătată în profeţie
ca „regele de la miazănoapte”. Egiptul, partea meridională este „regele
de la miazăzi”. Influenţa Romei, care la început nu era deci decît
o parte a împărăţiei de nord--regele de la miazănoapte--crescu treptat
şi regatele lui Seleuc, Lisimah şi Cassandru trecură provincie după
provincie în mîinile ei. Egiptul--regele de la miazăzi--rămase singur
în afara stăpînirii ei. El fu cîtva timp rivalul ei în putere. Istoricii
ne spun că el era cel mai mare popor negustor de atunci, că avea „33.000
de oraşe” şi că venitul lui anual „se urca la 14.800 talanţi de argint”,
cam 100.000.000 de franci--sau 3 miliarde de lei. El căzu totuşi în
stăpînirea „regelui de la miazănoapte” (Roma) în zilele Cleopatrei,
lui Antoniu şi ale Cezarului August. Căderea lui se datorează în parte
faptului că tatăl Cleopatrei, fiind pe patul de moarte, puse pe fiii
săi şi împărăţia sa sub protecţia senatului roman, şi în parte înfrîngerii
lui Antoniu de către August.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C54))</B>
Dacă cuprindem înţelesul şi scopul profeţiei, atunci nu vom mai aştepta
să găsim o istorisire personală şi amănunţită a monarhilor acestor
împărăţii, ci vom înţelege că expresiunile „regele de la miazănoapte”
şi „regele de la miazăzi” înseamnă stăpînire romană sau imperiu roman
şi stăpînire egipteană sau regatul Egiptului.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C55))</B>
Versetul 25: „Şi (Roma) va scula oastea sa şi curajul său asupra regelui
de la miazăzi (Egiptul) cu putere mare; şi regele de la miazăzi se
va ridica la rezbel cu oaste mare şi tare foarte; dar nu va putea
să stea, căci vor unelti uneltiri asupră-i”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C56))</B>
De la anul 30 înainte de Christos cînd Cezarul August făcu din Egipt
o provincie romană, pacea domni între cele două ţări pînă în anul
269 al erei creştine. In acest timp, Zenobia, descendenta Cleopatrei,
revendică pentru ea puterea şi o exercită. Domnia ei fu de scurtă
durată; Aurelian împăratul roman, o învinse în anul 272. Istoria zice:
„Siria, Egiptul şi Asia-Mică trebuiră să recunoască domnia Zenobiei,
regina din Palmira. Dar aceasta avu de înfruntat forţele superioare
ale imperiului şi abilitatea militară a primului căpitan al epocii.
Aurelian recunoscu totuşi valoarea ei: «Poporul roman«, zicea el,
«vorbeşte cu dispreţ de războiul pe care-l duc împotriva unei femei;
el nu cunoaşte caracterul şi renumele Zenobiei. Pregătirile ei de
războiu sînt admirabile, bărbăţia ei este mare«. Firmus, aliatul Zenobiei
in Egipt, fu repede învins şi omorît, iar Aurelian se întoarse la
Roma acoperit de glorie şi cu mari bogăţii, aşa cum arată versetul
28: „Atunci se va întoarce în pămîntul său cu mare avuţie; şi inima
sa va fi îndreptată împotriva sfîntului legămînt; şi-şi va împlini
voia şi se va întoarce iarăşi în pămîntul său”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C57))</B>
Notăm un extras din povestirea lui Gibbon asupra marşului său triumfal
pe străzile Romei, ca dovadă a bogăţiilor ce adunase:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C58))</B>
„Bogăţiile Asiei, armele şi steagurile popoarelor învinse, argintăriile
şi veşmintele strălucitoare ale reginei din Siria erau orînduite simetric
sau într-o dezordine artistică . . . Frumoasa Zenobia era împodobită
cu lanţuri de aur şi un sclav susţinea pe acela care i înconjura gîtul;
ea se încovoia sub greutatea giuvaeerelor şi mergea înaintea falnicului
car cu care nădăjduise să intre victorioasă pe porţile Romei”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C59))</B>
Profetul declară că la înapoierea sa Aurelian va fi potrivnic sfîntului
legămînt (creştinismului), iar Mosheim spune la rîndul său:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C60))</B>
„Cu toate că Aurelian s-a dedat cu pasiune idolatriei şi avea o mare
ură pentru creştini, el nu luă totuşi nici o măsură împotriva lor
timp de patru ani. In al cincilea an al domniei sale, însă, îndemnat
fie de propriile lui superstiţii, fie de ale altuia, el se pregăti
să-i persecute. Şi dacă ar fi trăit, persecuţiunile lui ar fi fost
mai nemiloase decît oricare din precedentele, pentru că pornirile
lui erau crude şi feroce şi era influenţat de preoţi şi de închinătorii
la idoli mai mult decît oricare din înaintaşii săi. Dar înainte ca
edictele sale să fi ajuns în toate provinciile, împăratul fu asasinat.
Astfel numai cîţiva creştini au suferit pentru credinţa lor sub domnia
lui”.tinismului, tomul II, pag. 101.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C61))</B>
Acest spirit de persecuţiune împotriva creştinismului se manifestă
după înapoierea sa din campania de cucerire, cum arată profeţia. Aurelian
era un adorator al soarelui, şi victoria sa asupra Zenobiei o atribuia
soarelui. Imediat după bătălie se duse în măreţul templu consacrat
soarelui ca să mulţumească acestuia pentru favorurile sale. Şi deoarece
creştinii socoteau că acest astru nu este vrednic de închinare, se
presupune că refuzul lor de a participa la acest cult a provocat împotrivirea
lui subită şi violentă.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C62))</B>
Versetul 26: „Cei ce vor mînca bucate de la masa lui îi vor aduce
pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un rîu, şi morţii vor cădea
în mare număr”. (C.) Aurelian fu asasinat de proprii săi generali;
oastea lui fu victorioasă după ce încercă mari pierderi.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C63))</B>
Versetul 27 nu se aplică la Roma şi la Egipt, ci la doi regi sau două
puteri în imperiul roman--puterea imperială stingîndu-se treptat,
iar puterea clericală prinzînd încetul cu încetul viaţă şi ambiţie.
Fiecare din ele căuta să se servească de cealaltă pentru a-şi ajunge
scopul în timp ce tăgăduia asemenea intenţiuni. Cetim: „Iar inimile
acestor doi regi nu vor căuta decît a-şi face rău unul altuia, şi
la aceeaşi masă stînd vor vorbi minciuni; dar aceasta nu va izbuti
(atunci), căci sfîrşitul va fi pentru un timp hotărît”. O perioadă
de 1260 de ani fusese într-adevăr fixată de Dumnezeu ca durata puterii
prigonitoare a papalităţii, de aceea unirea sau liga clerului cu puterea
civilă nu putea „izbuti” atunci, pentru că cei 1260 de ani, socotiţi
cu începere de la această dată, ar fi adus „sfîrşitul” prea de timpuriu.
Chestiunea a trebuit să fie amînată, reţinută şi realizată treptat
prin decăderea imperiului în Italia. Paginile istoriei bisericeşti
ne arată intrigile episcopilor creştini pentru a dobînd puterea în
imperiul roman. Este probabil că împăraţii se întrebară multă vreme
dacă n-ar fi avantajos pentru ei să recunoască noua religie şi că
Constantin înfăptui doar, la un moment prielnic, planul pe care alţii
îl chibzuiseră. El fu totuşi împiedicat de popor să înfăptuiască atît
de repede cum ar fi voit unirea bisericii cu Statul.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C64))</B>
Noi considerăm versetele 29 şi 30 ca o paranteză menită să ascundă
pentru cîtva timp înţelesul profeţiei întrerupînd ordinea cronologică
a naraţiunii. Credem că ele se referă la un conflict ce avu loc mult
mai tîrziu între reprezentanţii imperiului roman şi cei a Egiptului;
niciun alt conflict nu se putea isca între cele două ţări, şi aceasta
trebuia să aibă loc precis la „timpul hotărît”--la timpul sfîrşitului,
în 1799. Pentru acest motiv vom relua mai tîrziu examinarea aceştor
versete.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C65))</B>
Versetul 31 e în legătură cu gîndul exprimat în versetul 27 şi vedem
că se referă la cea mai mare dintre cele două puteri ale imperiului
roman--papalitatea. Am văzut foarte pe scurt istoria principalilor
suverani pînă la Aurelian, şi am ajuns la formarea a două puteri antagoniste--puterea
civilă şi puterea bisericească--ce se iviră puţin după aceea. Am văzut
ridicarea treptată şi prodigioasă a papalităţii, caracterul şi opera
ei în raport cu adevărul divin şi cu biserica. Am văzut acest sistem
reprezentat ca rege sau putere, fără indicaţie de personalităţi, papi
sau conducători. Stim că în conflictul dintre cîrmuitorii civili şi
religioşi, papalitatea a ieşit victorioasă; profetul spune: „Şi oşti
trimise de el (după traducerea engleză de Young: ieşi-vor din sînul
său puternici şi fi-vor acolo) şi vor pîngări templul (fr. «sanctuarul
cetăţii«), şi vor desfiinţa jertfa cea deapururi, şi vor aşeza în
loc urîciunea care pustieşte” (textul francez).
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C66))</B>
Prin aceasta înţelegem că biserica şi puterea civilă nu izbutiră să-se
înghită una pe alta, cum aceasta părea probabil la un moment dat;
totuşi „puternicii” se ridicară şi terfeliră principiile fundamentale
atît ale puterii civile cît şi ale adevăratei religiuni. „Sanctuarul
cetăţii”--drepturile sacre ale autorităţii civile pe care Dumnezeu
le lăsase pentru cîtva timp pradă neamurilor, împărăţiilor acestei
lumi--fu nimicit încetul cu încetul de către acei care, în biserică,
erau setoşi de mărire şi stăpînire şi care căutau prin toate mijloacele
să cucerească puterea civilă pentru a putea înfăptui planurile lor
bisericeşti. Sanctuarul lui Dumnezeu (lăcaşul Său sfînt--Biserica)
fu de asemeni terfelit şi necinstit) prin strădaniile persistente
ale acestor „puternici” ce tindeau să dobîndească puterea împreună
cu domnitorii civili şi stăpînirea asupra poporului. Aceste fură începuturile
papalităţii care plănuia să ajungă la putere ca imperiu sacerdotal.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C67))</B>
Nu e de mirare că aceşti „puternici” încăpăţinaţi care puneau la o
parte planurile lui Dumnezeu au pierdut însăşi esenţa, sîmburele adevărului
şi au păstrat numai forma şi aparenţa exterioară. Ei uitară că noi
trebuie să fim supuşi în prezent „stăpînirilor existente” (care sînt
rînduite de Dumnezeu pentru încercarea noastră actuală şi pregătirea
noastră pentru înălţarea viitoare la putere, la glorie şi la domnie
asupra lumii); ei hotărîră să domnească, dacă e posibil, înainte de
timpul hotărît de Dumnezeu; de aceea se găsiră în dezacord cu planul
Său. Unul din paşii cei mai decisivi ai apostaziei fu de „a face să
înceteze jertfa cea deapururi”. Doctrina romană a transubstanţierii
(cuminecătura sau împărtăşirea creştinilor cu trupul şi sîngele lui
Christos, sub forma pîinii şi a vinului) şi a liturghiei fu culmea
degenerescenţei doctrinale. Le vom examina mai tîrziu, în legătură
cu altă profeţie. De la introducerea acestei rătăciri fatale şi blasfematoare,
Dumnezeu numeşte sistemul o urîciune şi se vorbeşte despre ridicarea
lui la putere în aceste cuvinte: „Vor aşeza în loc urîciunea care
pustieşte”. Istoria „evului de întuneric”, din care am dat cîteva
priviri în volumul precedent, mărturiseşte că papalitatea a meritat
acest nume şi că influenţa ei a fost degradantă si ruinătoare.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C68))</B>
Versetul 32 şi o parte din 31: „Şi cu linguşiri el va ademeni la nelegiuire
pe cei ce s-au lepădat de legămînt”. Membrii bisericii cari nu vieţuiau
potrivit legămîntului lor cu Domnul fură uşor ademeniţi, se lăsară
atraşi de onorurile, titlurile ce le oferea ierarhia papală, a cărei
influenţă începea să se facă simţită. Un mare număr fură biruiţi de
puterea rătăcirii, însă nu toţi căzură, căci citim: „Dar poporul care
cunoaşte pe Dumnezeul său, va fi tare şi va face lucruri mari (fr.
«va lucra«). Şi înţelepţii poporului vor învăţa mulţimea”. Aceasta
arată împărţirea bisericii în două clase distincte, numite în Dan.
8:11-14 ca sanctuar şi oştire: o clasă coruptă prin linguşirile şi
oamenii lumeşti, care frînge legămîntul ei cu Dumnezeu, pe cînd cealaltă
este adevărat întărită prin persecuţiunile la care o expune credincioşia
sa faţă de Dumnezeu. In această din urmă clasă se găsiră unii care
înţeleseră situaţia şi care învăţară pe credincioşi că, după Scripturi,
antichristul, sau omul păcatului, se va dezvolta prin o mare apostazie
în biserică.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C69))</B>
Cei ce părăsiră legămîntul cîştigară mulţimea şi puterea şi se alăturară
imperiului; iar cei cîţiva credincioşi fură persecutaţi, alungaţi,
întemniţaţi, torturaţi, omorîţi în mod revoltător, aşa cum mărturiseşte
istoria şi cum a prezis profetul: „Dară vor cădea de sabie şi de flacără,
de captivitate şi de răpire, mai multe zile”. O paranteză explicativă
formată din v. 34 şi o parte din v. 35 taie citaţiunea care sfîrşeşte
prin aceste cuvinte: „pînă la timpul sfîrşitului, căci aceasta va
fi numai pentru un timp hotărît”. Durata acestei perioade de persecuţie
nu e indicată aici, decît că ea va înceta la timpul hotărît, la timpul
sfîrşitului. Alte texte ne învaţă că ea fu de 1260 de ani şi că luă
sfîrşit în 1799, dată citată cu deosebire de Daniel şi de Ioan în
Apocalipsul, şi scoasă în relief de istorie.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C70))</B>
Versetele 34 şi 35: „Şi cînd vor cădea, vor fi ajutaţi cu puţin ajutor”.
Perioada puterii persecutoare a papalităţii, 1260 de ani, nu trebuie
să se termine decît în 1799; dar înainte de sfîrşit, Dumnezeu dete
puţin ajutor prin mişcarea Reformaţiunii. Dacă la început această
mişcare aduse o agravare a persecuţiunilor, mai tîrziu ea îmbărbătă
şi sprijini pe cei ce cădeau victime ale credincioşiei lor faţă de
Cuvîntul lui Dumnezeu. Graţie Reformaţiunii, adevărul nu fu complet
înnăbuşit. Dar vai! odată cu ajutorul, reapărură şi luinguşitorii.
Indată ce persecuţia slăbi, adversarul a recurs, pentru a învinge
miscarea reformatoare, la acelaşi vicleşug prin care izbutise înainte
să corupă şi să ruineze biserica. Regi şi prinţi începură să împartă
titluri şi demnităţi protestanţilor şi se uniră cu protestantismul.
Aceasta avu deplorabile urmări şi îndepărtă pe mulţi creştini de la
legămîntul lor cu Dumnezeu; citim încă: „Mulţi se vor uni cu ei prin
linguşiri. Şi dintre înţelepţi (conducători, reformatori, învăţători
cari arătaseră altora erorile papalităţii) cîţiva vor cădea, pentru
ca (cei cîţiva credincioşi) să fie din nou încercaţi şi curăţiţi şi
înălbiţi”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C71))</B>
Versetele precedente au descris astfel cu minuţiozitate personalităţile
istorice principale în de-aproape legătura cu transferarea dominaţiei
la Grecia, apoi la Roma; ele au arătat după aceea dezvoltarea treptată,
dibace şi ascunsă a papalităţii care creştea în putere la sînul Romei
civile. Apoi se ajunge la punctul important care arată dominaţia papală
înfrîntă.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C72))</B>
Se poate spune că dominaţia papală dispăru la începutul veacului trecut,
căci după Revoluţia franceză, autoritatea ei asupra stăpînirilor şi
regatelor (chiar şi asupra propriului ei teritoriu, în Italia) nu
mai fu decît nominală şi nu reală. Să ne amintim deopotrivă că pînă
atunci, dintre toate naţiunile, Franţa fusese cea mai fidelă şi cea
mai supusă autorităţii papale. Doar regii ei, nobilimea ei şi poporul
ei fură aceia cari se supuseră mai repede poruncilor papei--care organizară
cruciade, merseră la războiu etc. Zelul lor a mers atît de departe
încît după măcelul din noaptea sfîntului Bartolomeu niciunui protestant
nu i-a mai fost îngăduit să trăiască pe teritoriul lor. Prin urmare
nici o altă naţiune afară de Franţa n-ar fi putut da papalităţii o
lovitură atît de fulgerătoare şi ne nimicitoare.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C73))</B>
Este deci logic ca, ajunsă aici, profeţia să scoată în relief personalitatea
lui Napoleon care aduse tocmai acest prodigios eveniment, nu prin
o descriere a persoanei lui, ci prin cea a trăsăturilor sale caracteristice,
cum fu în cazul lui August şi Tiberiu Cezar. Caracterul lui Napoleon
Bonaparte corespunde întocmai acestei descrieri. Versetele 31 pînă
la 35 descriu deci papalitatea, erorile şi urîciunile ei, Reformaţiunea
şi „puţinul ajutor” pe care îl aduce; ele ne duc la „timpul sfîrşitului”
şi ne arată că, cu tot „puţinul ajutor”, unii vor cădea în persecuţiunea
pînă la timpul sfîrşitului. Şi aşa s-a şi întîmplat: Grozava Inchiziţie
pustiii toate ţările supuse papei--Spania, Franţa etc., pînă în momentul
cînd ea fu desfiinţată în mod definitiv de către Napoleon.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C74))</B>
Versetele următoare descriu pe Napoleon, unealta întrebuinţată de
Providenţă pentru a zdrobi puterea papalităţii şi a începe chinul
ei care va sfîrşi prin o nimicire completă cînd „Domnul o va nimici
prin strălucirea prezenţei Sale”.--2 Tes. 2:8.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C75))</B>
Cariera lui Napoleon Bonaparte, recunoscut de însăşi contemporanii
săi ca „omul destinului”, e atît de clar descrisă de naraţiunea profetică
încît aceasta fixează în mod pozitiv pînă şi data „timpului hotărît”.
Această metodă de a fixa o dată e corectă. Dacă evenimentele menţionate
aici în profeţie concordă cu cariera lui Napoleon relatată în istorie,
atunci vom putea determina şi data lor cu tot atîta precizie ca şi
în cazul lui Cezar August, Tiberiu sau Cleopatrei. Cariera lui Napoleon,
în lumina profeţiei, marcă anul 1799 ca sfîrşitul celor 1260 de ani
ai puterii papale şi începutul perioadei numită „timpul sfîrşitului”.
Descrierea profetică continuă astfel:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C76))</B>
Versetul 36: „Impăratul va face ce vavoi, se va înălţa, se va slăvi
mai presus de toţi dumnezeii, şi va spune lucruri ne mai auzite împotriva
Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci ce
este hotărît se va împlini”. Napoleon nu avea titlul de rege, însă
cuvîntul rege, în profeţie, e un termen general pentru a arăta un
cîrmuitor puternic. El făcu „ce voi” poate ca niciun alt om pe pămînt.
Puterea sa de voinţă şi caracterul său hotărît, graţie cărora învingea
dificultăţi de neînvins pentru alţii, erau cunoscute de toţi. Pentru
a înţelege adevărata semnificaţie a versetului de mai sus, trebuie
să ne amintim că cuvîntul „dumnezeu” înseamnă „un puternic” şi că
în Scripturi el arată adesea regi şi cîrmuitori; ca în „Dumnezeul
dumnezeilor”, de pildă, cuvîntul „dumnezei” se aplică la cîrmuitori,
regi şi prinţi, iar expresiunea „dumnezeul dumnezeilor”, sau cîrmuitorul
cîrmuitorilor, se referă la papa. Cea mai mare parte a oamenilor au
recunoscut oarecare autoritate religioasă, însă Napoleon nu recunoscu
nici una. Numai voinţa sa, planurile sale existau şi-l ridicau deasupra
oricărui alt cîrmuitor. Chiar faţă de „dumnezeul dumnezeilor” (cîrmuitorul
cîrmuitorilor--papa) se comportă într-un mod care uimi, pretinzîndu-i
supunere ca unui servitor, tratîndu-l într-un mod care zgudui superstiţiile
lumii de atunci precum şi demnitatea ierarhiei papale. Apoi, cum se
declară aici, va propăşi pînă ce-şi va împlini misiunea, aceea de
a pedepsi papalitatea şi de a frînge influenţa ei asupra spiritului
popoarelor. Iată ce spune istoria:Campaniile lui Napoleon, pag. 89,
95, 96.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C77))</B>
„In timp ce prinţii seculari care încheiaseră tratate cu Francezii
aderau cu bună credinţă şi plăteau contribuţiunile stipulate, suveranul
pontif se făcu vinovat de o imprudentă violare a angajamentelor sale.
Inconjurat de preoţi cari erau singurii săi sfătuitori, el a recurs
la tertipurile lui obişnuite, la vechile lui vicleşuguri şi înşelăciuni
pioase; şi eforturi mari s-au făcut pentru a aţîţa spiritul poporului
împotriva Francezilor . . . Preoţii pretinseră că cerul intervenise
şi că diferite minuni fuseseră săvîrşite în diferite biserici pentru
apărarea sfintei credinţe catolice în supremaţia papală şi a arăta
prin aceasta dezaprobarea cerească faţă de purtarea Francezilor. Bonaparte,
văzînd că toate strădaniile lui pentru pace vor eşua în faţa îngîmfării
curţii din Roma, luă imediat măsurile necesare pentru a aduce pe «Sanctitatea
Sa« la cuminţenie.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C78))</B>
„El porunci Generalului Victor să invadeze statele pontificate. Oştirile
papei fură împrăştiate ca pleava de vînt; o panică generală cuprinse
Statele Bisericii . . . Sanctitatea Sa văzînd că Sfîntul Petru nu-i
dădea niciun ajutor, trimise soli către Bonaparte pentru a-l ruga
să facă pace. El o obţinu, însă în condiţiuni foarte umilitoare: în
afară de obligaţiunile tratatului încheiat mai înainte şi violat de
papa, acesta mai fu constrîns să cedeze o parte din teritoriul său
şi să plătească o sumă de circa 30 milioane de livre franceze ca despăgubire
şi reparaţiune pentru ultima sa ruptură de angajament”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C79))</B>
Această impunere, adăugată la prima, făcea un total de peste 50 milioane
de franci pe care papa trebui să-i plătească Franţei în aur şi argint;
afară de aceasta el trebui să mai livreze şi alte valori, statui,
picturi, etc. Un scriitor catolic declară că „satisfacerea acestor
condiţiuni duse pe papa aproape de ruină”. Tratatul fu încheiat la
19 Februarie 1797.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C80))</B>
S-ar putea crede că această promptă răsturnare a puterii papale ar
fi trebuit să fie suficientă pentru a dovedi lumii că pretenţiunile
sale la dreptul divin de a guverna regii, şefii de stat, etc., nu
erau decît simple prezumţiuni; dar trebui ceva mai mult, şi lovitura
finală fu dată anul următor: generalul francez Berthier intră în Roma,
organiză acolo o republică la 15 Februarie 1798 şi, cinci zile mai
tîrziu, duse pe papa prizonier în Franţa unde şi muri în anul următor.
De atunci. dominaţia papală asupra regatelor pămîntului nu mai fu
decît o umbră faţă de ceea ce fusese odinioară, şi papalitatea făcu
arareori aluziune la pretinsul ei drept de a numi şi detrona pe regi.
Papa care urmă lui Pius VI în 1800 sub titlul de Pius VII publică
o enciclica în care declara că, potrivit învăţăturii Evangheliei,
„toţi trebuie să se supună cîrmuirilor existente”, ceea ce fireşte
se aplica şi lui însuşi.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C81))</B>
Versetul 37: „Şi nu va ţine seamă nici de dumnezeii (domnitorii) părinţilor
săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinţe seamă de
niciun dumnezeu (domnitor), ci se va sumeţi pe sine mai sus de toţi”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C82))</B>
Napoleon nu numai că nu respectă pe dumnezeul părinţilor săi, papalitatea,
dar nici sectele protestante, reprezentate aici ca femei, nu erau
privite de el cu ochi favorabili. In realitate, nimic nu-l conducea
decît ambiţia sa personală.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C83))</B>
(După cum adevărata Biserică se numeşte simbolic mireasa lui Christos,
şi după cum biserica Romei în alianţa ei nelegiuită cu împărăţiile
pămînteşti e numită de Scripturi „desfrînată”, tot astfel diferitele
secte protestante sînt numite „femei”.)
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C84))</B>
Versetul 38: „In schimb, (în locul unuia din aceşti dumnezei), va
cinsti pe dumnezeul cetăţuilor (forţa, puterea militară); acestui
dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste
cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C85))</B>
Alţi mari războinici recunoscură mai presus de ei puteri supranaturale
cărora le-au adus omagiu pentru victoriile cîştigate. Alexandru cel
Mare se duse în templele păgîne pentru a-şi sărbători pe ale sale;
Cezarii făcură la fel; şi în timpurile mai noi, sub papalitate, beligeranţii
se rugau lui Dumnezeu, sfinţilor, Fecioarei şi papilor pentru a obţine
binecuvîntări şi victorii. Dar Napoleon nu făcu de loc aşa ceva; el
atribuia succesele sale lui însuşi şi geniului său propriu. Nădejdea
lui era în oştirile sale; şi încrederea şi-o punea în vitejia oamenilor
săi, în iscusite şi prompte manevre şi în capacitatea generalilor
săi; acestora le adresa el rugăciunile sale. Formula jurămîntului
său către „Consiliul bătrînilor” la înapoierea sa din Egipt, cînd
luă comandamentul armatelor franceze, arată că el nu avea încredere
decît în el însuşi şi în armatele sale. El nu jură nici pe Dumnezeu,
nici pe Biblie, nici pe papa, nici pe Franţa, ci zise: „Jur! Jur în
numele meu şi în numele vitejilor mei camarazi!” Cu toate că servea
propriei sale ambiţiuni, el pretindea că serveşte poporului; tezaurele
din Roma şi din alte oraşe şi ţări pe care le despuie fură, în adevăr,
predate poporului Francez, din care soldaţii săi şi el însuşi făceau
parte.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C86))</B>
Versetul 39: „Cu ajutorul acestui dumnezeu străin (cel nou, puterea
militară) va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte,
îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi, şi le va
împărţi moşii ca răsplată”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C87))</B>
Napoleon distribui prietenilor săi şi credincioşilor săi generali
poziţii foarte înalte în ţările Europei pe care le cucerise. Erau
acestea darurile sale care nu erau acordate decît cu condiţia de a-i
rămîne credincios. Ele erau „gratuite”, fiind totuşi răsplata credincioşiei
faţă de el. In Istoria Universală de Willard găsim următoarele (pag.
452):
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C88))</B>
„Scopurile ambiţioase ale lui Napoleon deveniră din ce în ce mai vădite.
Anul precedent Olanda fusese constituită în regat peste care fratele
său, Ludovic Bonaparte fusese pus rege. Neapole fu apoi dăruit lui
Iosif Bonaparte, fratele său mai mare, care primi de asemeni titlul
de rege al celor două Sicilii. Mai multe provincii fură constituite
în ducate sau mari feude ale imperiului şi dăruite rudelor şi favoriţilor
împăratului. Sora sa Paulina deveni prinţesă de Guastalia; cumnatul
său Murat mare duce de Berg şi de Cléves, în timp ce Eugen Beauharnais,
fiul împărătesei Josefina din prima sa căsătorie, fu trimis ca vicerege
în Italia. Patrusprezece provincii din sudul şi vestul Germaniei fură
organizate în Confederaţia Rinului. Ele fură despărţite de corpul
germanic şi recunoscuseră pe Napoleon ca şeful lor sub titlul de protector
. . . Elveţia căzu deasemeni sub dominaţia Franţei, Napoleon declarîndu-se
«mediatorul« ei.”
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C89))</B>
Politica lui Napoleon îl aduse deasemeni să înfiinţeze diferite ordine
onorifice printre ofiţerii şi soldaţii săi: Legiunea de onoare, Ordinul
Crucii de fier, etc.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C90))</B>
Permiţînd astfel a identifica acest caracter (Napoleon) ale cărui
fapte marchiază începutul „timpului sfîrşitului”, profeţia arată apoi
care este evenimentul deosebit ce arată data exactă a acestui început.
Acest eveniment fu invadarea Egiptului de către Napoleon; ea dură
aproape un an şi cinci luni. El se îmbarcă în Mai 1798 şi se întoarse
în Franţa la 9 Octombrie 1799. Această campanie e descrisă pe scurt
în versetele 40 pînă la 44.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C91))</B>
Versetul 40: „La timpul (fixat al) sfîrşitului, regele de la miazăzi
(Egiptul) se va ciocni cu el, şi regele de la miazănoapte (Anglia)
se va năpusti ca o furtună peste el, cu cară şi călăreţi (mamelucii
egipteni etc.), şi cu multe corăbii (flota engleză comandată de Nelson).
Şi el (Napoleon) va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un
rîu şi le va îneca (le va învinge)”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C92))</B>
Istoria ne informează că după o luptă din cele mai înverşunate, armata
egipteană condusă de Mourad Bey fu înfrîntă, . . . succesul Francezilor
răspîndi groaza departe în Asia şi în Africa şi triburile indigene
se supuseră cuceritorului . . . Destinul îi pregătea totuşi o groaznică
întorsătură. Flota lui, alcătuită din treisprezece vase de linie şi
din cîteva fregate, fu surprinsă în rada de la Abukir de către Nelson,
amiralul englez care îl urmărise mult timp; atacul avu loc în seara
zilei de 1 August 1798 cu o furie şi o înverşunare ca o furtună, cum
nu s-a mai văzut în nici-o altă luptă navală.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C93))</B>
Versetele 41-43: „Va intra şi în ţara cea minunată (Palestina) şi
multe ţări vor cădea; dar acestea vor scăpa din mîna sa: Edomul, Moabul
şi fruntaşii fiilor lui Ammon. (Napoleon în adevăr merse de-a lungul
coastei şi nu pătrunse în interiorul ţării). Işi va întinde mîna peste
felurite ţări, şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpîn
pe vistieriile de aur şi de argint, şi pe toate lucrurile scumpe ale
Egiptului. Libienii şi Etiopienii vor veni în alai după el”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C94))</B>
Versetele 44,45: „Işi va întinde corturile palatului său între mare
şi muntele cel măreţ şi sfînt”. Aceasta se poate referi la muntele
Tabor sau la muntele Sinai--ambii pot fi numiţi măreţi şi sfinţi.
Muntele Tabor este măreţ şi sfînt pentru că fu martorul schimbării
la faţă a Domnului nostru; el e numit de apostolul Petru „muntele
cel sfînt”; Napoleon îşi întinse pe el corturile şi dete aici una
din cele mai importante bătălii ale sale. Muntele Sinai e sfînt şi
măreţ pentru că aici fu încheiat legămîntul Legii între Dumnezeu şi
Izrael. Napoleon îl cercetă întovărăşit de garda sa şi de un „corp
ştiinţific”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C95))</B>
„Dar nişte svonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl
vor înspăimînta, şi atunci va porni cu o mare mînie, ca să prăpădească
şi să nimicească cu desăvîrşire pe mulţi (multe popoare). Apoi îşi
va ajunge sfîrşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C96))</B>
Pe cînd era încă în Egipt, Napoleon află că o nouă alianţă fusese
încheiată împotriva Francezilor şi plecă numaidecît în această ţară.
Cu privire la aceasta, istoria de Willard zice: „Veşti din Europa
îl îndemnară să părăsească Egiptul lăsînd comanda armatelor sale lui
Kléber şi se înapoie în Franţa în grabă şi pe ascuns . . . Nenorociri
se abătuseră asupra Franţei şi o a doua coaliţie se formase împotriva
ei, compusă din Anglia, Rusia, Neapole, Turcia şi Austria”. Să comparăm
aceste fapte ale istoriei cu cuvintele profeţiei: „Dar nişte zvonuri,
venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimînta, şi
atunci va porni cu o mare mînie, ca să prăpădească şi să nimicească
cu desăvîrşire pe mulţi (multe naţiuni)”. Marea mînie a lui Napoleon
şi încercarea lui de a nimici toate naţiunile Europei sînt prea cunoscute
pentru a mai fi repetate aici. Se părea că planurile sale ambiţioase
i-au reuşit; totuşi, după cum prezisese profetul, el muri în exil
cîţiva ani mai tîrziu părăsit de toţi, el, marele om, geniul epocei.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C97))</B>
Versetul 40 declară că această invazie a Egiptului va avea loc „la
timpul sfîrşitului”, la „timpul hotărît”, (versiunea engleză de Douay);
versetele 29 şi 30 despre care am vorbit mai înainte ca despre o paranteză
şi care se referă la acelaşi eveniment arată aceasta de asemenea.
Să ne amintim că versetele 25-28 vorbesc despre prima invazie a Egiptului;
în versetele 29 şi 30 ni se dă să înţelegem că marea invazie următoare
a Egiptului va avea loc „la timpul hotărît”, adică la „timpul sfîrşitului”,
cum aceasta este descris în versetele 40-45.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C98))</B>
„La timpul hotărît va porni iarăşi spre miazăzi; dar de data aceasta
lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte (ultima expediţie nu va
mai fi ca prima)”. Invazia Egiptului de către Napoleon nu avu acelaşi
rezultat ca cea îndreptată contra Cleopatrei, nici ca cea împotriva
reginei Zenobia. Cu toate că victorios în Egipt ca general, Napoleon
nu repurtă aceleaşi victorii ca înaintaşii săi; şi motivul este arătat
în versetul următor: „Căci corăbiile din Chitim (ale romanilor) trad.
de Saci, vor veni împotriva lui”. De fapt, flota engleză blocă pe
Napoleon şi împiedecă cucerirea Egiptului. Deoarece Anglia ca şi Franţa
făceau parte din vechiul imperiu roman şi în momentul campaniei din
Egipt, Franţa era în războiu cu restul acestui imperiu, pe care încerca
să-l cucerească, este admisibil să se spună „corăbiile romane”. „Iar
el (Napoleon), deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mînios împotriva
legămîntului sfînt, nu va sta cu mîinile în sîn”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C99))</B>
La înapoierea sa din Egipt, Napoleon părăsi politica sa anterioară
de dîrză opoziţie împotriva papalităţii şi semnă un concordat sau
contract cu papa, prin care religia romano-catolică era introdusă
din nou în Franţa. Acest act fu desigur o manifestaţie contra adevărului.
Napoleon credea fără îndoială că va reuşi, graţie acestei politici,
să răstoarne mai uşor republica şi să se proclame pe sine împărat;
şi el „nu stete cu mîinile în sîn”. Totuşi, după ce a dobîndit puterea
imperială, el nu mai continuă mult timp această politică, căci în
curînd se împotrivi sistemului religios numit „omul păcatului”, întocmai
cum se arat. aceasta în profeţie: „ci, (Napoleon) la întoarcere (se
va schimba), se va înţelege cu cei ce vor părăsi legămîntul sfînt”,
adică va începe să elaboreze noi planuri şi să lucreze împotriva bisericii
apostate a Romei. Aici deasemeni „unelti” cu dibăcie. Capitolul 11
din Daniel trasează deci pe scurt istoria lumii scoţînd în relief
personajele istorice de la împărăţia Persiei pînă la căderea dominaţiei
papale. Aceasta fu o perioadă de 24 de veacuri fixată într-un scop
hotărît, acela de a marca în mod precis chiar anul începutului timpului
sfîrşitului--1799. Şi chiar în acel an se terminară cei 1260 de ani
ai puterii asupritoare a papalităţii. Să nu se piardă din vedere că
acesta fu deasemeni ultimul an al mileniului papal sau al domniei
de o mie de ani, care începu în anul 800, după cum am arătat în volumul
precedent. Dar 1799 nu era decît începutul perioadei cunoscută sub
numele de „timpul sfîrşitului” în care va dispărea orice urmă a acestui
sistem.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C100))</B>
Am văzut, în cîteva cuvinte, în versetele 34 şi 35 declinul Reformaţiunii
şi cauzele lui. Iubirea de lume, dorinţa de a domni, de-a avea influenţă,
funcţiuni înalte, fură capcanele care seduseră mai întîi biserica
şi provocară formarea papalităţii; şi aceleaşi dorinţe, aceleaşi năzuinţe
împiedecară dezvoltarea Reformaţiunii. Printre alte rătăciri papale,
Luther şi tovarăşii săi denunţară, la început, cu mare cutezanţă unirea
bisericii cu Statul. Cu toate acestea, după cîţiva ani de curajoasă
rezistenţă împotriva unei puternice opoziţii, cînd Reformaţiunea dobîndi
o oareşcare influenţă datorită numărului adepţilor ei, cînd regii
şi prinţii începură să linguşească pe reformatori şi cînd căi de promovări
sociale şi politice se deschiseră înaintea lor, ei pierdură din vedere
nenorocirile pricinuite prin unirea bisericii cu Statul, nenorociri
pe care la început le-au recunoscut şi combătut în papalitate. Bisericile
reformate din Germania, Elveţia, etc., merseră pe înseşi căile Romei,
se uniră cu partidul politic, cu domnitorul sau guvernul care binevoia
să le primească şi să le recunoască. Astfel căzură unii înţelepţi
conducători spirituali care, din promotori ai reformelor deveniră
promotori ai ispitei. Şi în acest chip mişcarea reformatoare, atît
de bine începută, fu în mare măsură oprită.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C101))</B>
Dar toate acestea nu puteau stingheri planul divin. In înţelepciunea
Sa, Dumnezeu făcu ca totul să conlucreze spre cel mai mare bine. Aceste
evenimente ca şi rătăcirea papalităţii, serviră să încerce pe adevăraţii
sfinţi, să dovedească dacă ei serveau în adevăr lui Dumnezeu sau urmau
oamenilor. Acest mijloc a fost întrebuinţat de atunci pînă astăzi
„ca să fie astfel încercaţi, curăţiţi şi albiţi”.--Dan. 11:35; 12:10.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C102))</B>
Dacă pe bun temeiu am stabilit începutul timpului sfîrşitului în 1799,
atunci ar trebui să ne aşteptăm a vedea că de la această dată eroarea
săvîrşită prin unirea bisericii cu Statul începe să dispară treptat,
deşi poate vor trebui încă mulţi ani pentru a ieşi complet din această
cursă a diavolului. Aruncînd o privire înapoi, vedem că faptele confirmă
pe deplin aşteptarea noastră. De la 1799 încoace au avut loc separaţiuni
între guverne şi biserici, dar niciodată noi uniri; în realitate,
această dată marchează o nouă reformaţiune pe o bază mai solidă. Influenţa
papalităţii asupra regatelor Europei fusese odinioară atît de mare
încît blestemele ei erau temute de naţiuni şi erau privite ca o pată
copleşitoare, iar binecuvîntările ei erau dorite pentru buna propăşire
naţională. Cînd protestanţii se separară de papalitate, lumea îi considera
doar ca un sistem mai puţin corupt substituit papalităţii, şi favoarea
lor, sfatul lor, sancţiunea lor fură deopotrivă căutate adesea. Dar
se întîmplă că Napoleon nesocoti cu neruşinare atît binecuvîntările
cît şi blestemele papei şi cu toate acestea prospera peste măsură
de mult. Acest fapt slăbi considerabil influenţa papală asupra guvernamentelor
civile şi nu numai atît, dar ea stingheri deasemeni mult influenţa
diferitelor sisteme protestante, în materie civilă şi politică--influenţă
care se desfăşurase din plin timp de două veacuri şi jumătate (începînd
din anul 1517).
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C103))</B>
Noua reformaţiune, care datează din ziua lui Napoleon, nu fu mai puţin
hotărîtoare decît cea adusă de Luther şi colegii săi, cu toate că
ea nu fu o mişcare religioasă, nici chiar o mişcare datorită zelului
religios: autorii ei nu ştiau că dînşii împlineau o faptă înscrisă
pentru ei în profeţie multe veacuri înainte. Napoleon şi colaboratorii
săi erau oameni nelegiuiţi, călăuziţi de ambiţii egoiste, de setea
de dominaţie. Dar Dumnezeu, pe care ei nu-l cunoşteau, dirija activitatea
lor şi făcea ca totul să conlucreze la împlinirea planurilor Sale
proprii. Dacă reformaţiunea pe care mai întîi Dumnezeu o făcuse să
se nască în însăşi sînul bisericii ar fi continuat, dacă reformatorii
şi urmaşii lor ar fi rămas credincioşi adevărului, marile planuri
ale lui Dumnezeu s-ar fi înfăptuit prin ei. Dar cînd ei fură biruiţi
de amăgirile lumii, Dumnezeu arată că El avea alte căi, alte mijloace
pentru împlinirea planurilor Sale.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C104))</B>
Opera lui Napoleon, în unire cu Revoluţiunea franceză, spulberă farmecul
superstiţiunilor religioase, umili trufia aristocraţiei religioase,
deşteptă lumea şi-i dete o noţiune mai clară despre drepturile şi
privilegiile ei. Ea frînse dominaţia papală pe care odinioară Reformaţiunea
religioasă o rănise de moarte, dar pe care mai tîrziu noua ei atitudine
faţă de ea, o vindecase. (Apoc. 13:3.) Perioada istorică care se termină
în 1799 şi fu marcată prin campania din Egipt a lui Napoleon, văzu
sfîrşitul dominaţiei papale asupra naţiunilor. In acel moment timpul
fixat (1260 ani de putere) fiind expirat, judecata prezisă împotriva
acestui sistem începu; ea trebuie în cele din urmă „s-o nimicească
şi s-o facă să piară pînă la sfîrşit”.--Dan. 7:26.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C105))</B>
Această dată (1799) marchează clar deasemeni începutul unei noi ere
de libertate a conştiinţei, de recunoaştere a drepturilor şi privilegiilor
individuale şi această eră s-a distins deja prin progrese rapide în
direcţia unei complete împliniri a operei în perspectivă pentru acest
timp al sfîrşitului. Ca simplă ilustraţie, să observăm numeroasele
societăţi biblice înfiinţate--„Societăţile biblice ciumate” după cum
le numea Roma, care nu poate stăvili opera lor. Cartea sfîntă care
fu păstrată în lanţuri, ţinută ascunsă sub haina limbilor moarte,
şi a carei citire o interzise Roma supuşilor ei rătăciţi, este acum
răspîndită cu milioanele la toate naţiunile şi în toate limbile. Societatea
biblică britanică şi străină fu fondată în 1803; Societatea biblică
din New York în 1804, Societatea biblică din Berlin în 1805, Societatea
biblică din Filadelfia în 1808 şi Societatea biblică americană în
1817. Opera înfăptuită de aceste societăţi vreme de un secol este
strălucită. Milioane de Biblii sînt tipărite anual şi vîndute ieftin
sau chiar distribuite gratuit cu miile, celor săraci. E greu a ne
da seama de imensa influenţă a acestei opere. Dacă este evident că
o mare parte a acestei munci este inutilă, rezultatul general este
totuşi că se frîng legăturile robiei şi superstiţiei în domeniul politic
şi bisericesc. Prin paşnica ei învăţătură, Biblia a arătat că toţi,
papi, preoţi şi laici, precum şi regi, generali şi cerşetori vor avea
să dea socoteală unui singur Domn, şi această cunoştinţă contribuie
mai mult decît orice la nivelarea, la egalizarea diferenţelor sociale.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C106))</B>
Mişcarea de reformă religioasă din Europa zguduise serios influenţa
papală. Totuşi bisericile reformate imitaseră atît de bine politica
ei de afiliere la împărăţiile pămînteşti, cum şi pretenţiunile ei
de autoritate clericală asupra poporului, încît primul efect al acestei
reformaţiuni fu mult modificat şi lăsă poporul şi guvernamentele civile
sub teama superstiţioasă şi sub dependinţa a tot ceea ce se numeşte
autoritatea bisericii. Multe superstiţii şi credinţe nesănătoase,
ce domneau înainte numai în papalitate, se răspîndiră acum în sînul
diferitelor secte protestante. In schimb, reforma politică ce se săvîrşi
în al nouăsprezecelea veac, datînd în special de la 1799, „timpul
sfîrşitului” fu o adevărată reformaţiune cu toate că foarte diferită
de precedenta. Revoluţiunea şi proclamarea independenţei coloniilor
din America, fericita instituire a unei republice prosperă cu un guvern
numit de popor şi pentru popor, fără amestecul vreunei regalităţi
sau a vreunei preoţimi--toate acestea dăduseră o nouă lecţie popoarelor
care se deşteptau după un somn de veacuri, necunoscătoare a drepturilor
date lor de Dumnezeu. Popoarele crezuseră într-adevăr că biserica
fusese întemeiată pentru a exercita autoritatea supremă pe pămînt,
că ele trebuiau să fie supuse regilor şi împăraţilor consfinţiţi de
ea--oricît de nedrepte ar fi cerinţele lor--numai pentru că ea mărturisea
că ei sînt aleşi de Dumnezeu pentru această funcţiune.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C107))</B>
America deveni o sursă de uimire pentru poporul atît de mult timp
asuprit şi subjugat de preoţime. Aceasta fu cu adevărat „libertatea
care luminează lumea”. In cele din urmă, asuprit de cler, de risipele
nebuneşti ale regilor săi, copleşit în plus de slabele recolte succesive
care-l sărăciau şi-l înfometau, poporul Franţei se ridică în disperarea
lui şi dezlănţui cumplita revoluţie care ţinu 14 ani, de la 1789 pînă
la 1804.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C108))</B>
Oricît de înfiorătoare au fost scenele de anarhie şi de violenţă,
ele nu fură decît fructul legitim, efectul reacţionar al deşteptării
unui popor mult timp asuprit, care ajunse la conştiinţa ruşinei şi
degradării sale. Aceasta fu recolta unei furtuni pentru puterile civile
şi religioase care orbiseră şi aserviseră în interesul lor, oamenii
pentru cari a murit Christos.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C109))</B>
O reacţiune provenind dintr-o asemenea cauză trebuia inevitabil să
ducă la necredinţă. Sub influenţa lui Voltaire şi a discipolilor săi,
ale căror scrieri năpădiră ţara şi aruncară dispreţul şi ridicolul
asupra creştinătăţii--sau mai bine zis asupra bisericii apostate a
Romei, singurul creştinism cunoscut de popor--Franţa deveni deodată
cu totul necredincioasă. Aceşti scriitori deteră în vileag rătăcirile
catolicismului, absurdităţile lui, făţărniciile lui, imoralităţile
lui, cruzimile şi toată răutatea lui; de aceea poporul dovedi un mai
mare zel în exterminarea catolicismului şi a oricărei religiuni, de
cum dovedi odinioară în a le susţine. Şi biata Franţă care fusese
timp de o mie de ani sub influenţa absolută a papalîtăţii şi care
îşi închipuia că adevăratul Christ şi nu antichrist fusese mîrşavul
ei stăpîn, striga împreună cu Voltaire: „Jos mizerabilii!” Strădaniile
depuse pentru doborîrea execrabilului antichrist aduseră toate grozăviile
revoluţiei, care, pusă în paralelă cu înfiorătoarele masacre din noaptea
sfîntului Bartolomeu şi cu alte atrocităţi încurajate de papalitate
apăreau ca un minunat exemplu al dreptăţii răsplătitoare.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C110))</B>
Franţa necredincioasă se ridică deodată cu toată puterea ei, distruse
Bastilia, proclamă declaraţiunea drepturilor omului, execută pe regele
şi pe regina, declară război tuturor regilor şi simpatiză cu revoluţionarii
din lumea întreagă. In acest timp monarhii din celelalte ţări, ţinuţi
în mare încordare, înspăimîntaţi că epidemia revoluţionară s-ar putea
întinde şi în ţările lor şi, temîndu-se de anarhia universală, formară
alianţe pentru a se apăra reciproc împotriva supuşilor lor pe care
de fapt îi stăpîniau cu teamă. Francezii lepădară creştinismul, confiscară
toate marile state şi venituri ale bisericii romano-catolice, cum
şi bunurile regelui şi ale nobilimei. Străzile Parisului văzură din
nou curgînd sîngele, însă de data aceasta nu mai era sîngele protestanţilor,
ci al preoţilor, al nobililor şi al partizanilor lor. Numărul celor
executaţi se evaluează la 1.022.000; ei fură nimiciţi în fel şi fel
de chipuri născocite pentru această împrejurare. In decursul urmăririlor
şi masacrelor, preoţii primiră insulte care trebuiau să le amintească
de vechea lor atitudine faţă de protestanţi, cum şi de propria lor
doctrină: „Scopul scuză mijloacele”. Revoluţionarii pretindeau că
scopul pe care-l urmăreau era libertatea politică şi religioasă, şi
că moartea celor ce se împotriveau acestui obiectiv era unicul şi
singurul mijloc de a ajunge la aceasta.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C111))</B>
Ca toate lucrurile de acest fel, Revoluţia franceză fu un mare rău
care aruncă în strîmtorare şi mizerie milioane de oameni. Ea fu totuşi
un remediu parţial pentru mari nenorociri şi ca multe alte evenimente,
ea fu dirijată de Dumnezeu pentru cel mai mare bine, pentru înmulţirea
cunoştinţei şi executarea planurilor Sale, astfel cum este arătat
în profeţie. Remarcăm aici că Revoluţia franceză e clar arătată în
Apocalipsul; e dovedit că această domnie a teroarei ilustrează strîmtorarea
finală ce trebuie să vină peste toate naţiunile „creştinătăţii”. Această
epidemie de necredinţă şi de anarhism care, din Franţa, se întinse
peste lumea întreagă, fu întreţinută şi înlesnită de falsele doctrine
şi obiceiuri antiscripturale ale „creştinătăţii” reprezentată nu numai
de papalitate, ci şi de „ortodoxie” în general. Creştinătatea nominală
nu e vindecată de această maladie; ea nu poate evita apropiata criză,
prezisă în Scripturi ca fiind cea mai mare strîmtorare ce a cunoscut
lumea vreodată.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C112))</B>
Influenţa Francezilor necredincioşi se răspîndi în Europa odată cu
armatele lui Napoleon şi contribui mult la dărîmarea puterii prin
Napoleon care uneltea ca şef şi reprezentant al Franţei necredincioase;
ea fu culmea şi ajută mai mult decît tot restul la ruperea lanţurilor
superstiţiei religioase prin care „clerul” ţinuse atît de mult timp
„masele” sub dependenţa lui. Cînd neînfricatul Napoleon sfidă anatemele
papei Pius VI, cînd îi impuse chiar anumite pedepse pentru faptul
de a-i fi violat or�