<HTML>

<HEAD>
<TITLE>Capitolul 3 -- Zilele Aşteptării Impărăţiei</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN=CENTER>
<B>Capitolul 3 -- Zilele Aşteptării Impărăţiei</B>
</P>

<P ALIGN=CENTER>
Daniel 12
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C127))</B>
„Timpul sfîrşitului” fiind arătat în capitolul 11 din Daniel, capitolul
12 vorbeşte despre împărăţie şi îndeosebi despre aşteptarea care va
precede stabilirea ei în decursul „timpului sfîrşitului”. Primele
trei verseturi arată în puţine cuvinte succesul strălucit al planului
lui Dumnezeu.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C128))</B>
„Şi în timpul acela se va scula Mihail, marele conducător, care apără
pe fiii poporului tău, şi va fi un timp de strîmtoare cum n-a mai
fost de cînd sînt popoarele şi pînă în timpul acela. Şi în timpul
acela poporul tău va fi mîntuit: oricine va fi găsit scris în carte.
Şi mulţi din cei ce dorm în ţărîna pămîntului se vor deştepta, unii
pentru viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi spre scîrbă veşnică.
Şi înţelepţii vor străluci cum străluceşte bolta cerului (ca soarele--Mat.
13:43), şi cei ce vor fi îndemnat pe mulţi să umble pe calea dreptăţii,
ca stelele, în veci şi perpetuu”.--Dan. 12:1-3.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C129))</B>
Dacă cei 2300 de ani ai istoriei lumii sînt arătaţi, în capitolul
unsprezece, în mod concis şi clar, acest rezumat în trei versete ale
domniei milenare a lui Messia este încă şi mai mult. Şi cu toate acestea
totul este acolo menţionat. Mihail („care este ca Dumnezeu” sau care
reprezintă pe Dumnezeu) este numele aplicat marelui nostru Răscumpărător.
El e în adevăr marele Prinţ rînduit de Dumnezeu să eliberize pe poporul
lui Daniel, pe poporul lui Dumnezeu alcătuit din cei ce-l iubesc în
adevăr, sincer--din adevăraţii Izraeliţi. (Rom. 9:6,25,26; Gal. 6:16.)
El este acela care îi va elibera din pacat, din ignoranţă, din suferinţă,
din moarte, din toate persecuţiunile şi ispitele la care au fost supuşi
din partea slujitorilor orbiţi ai lui Satan şi pe care le-au suportat
la fel sfinţii din trecut. Toţi acei ale căror nume vor fi fost înscrise
în cartea vieţii Mielului, în cursul vîrstei patriarhale şi iudaice,
ca şi în cursul vîrstei evanghelice, vor fi scăpaţi pentru totdeauna
de duşmanii lor; aşişderea cei ce vor fi găsiţi vrednici în decursul
vîrstei milenare. Toţi copiii lui Dumnezeu (toţi cei ce vor fi fost
pregătiţi a-L cunoaşte, a-L iubi şi a-L asculta) vor fi mîntuiţi.
Să notăm că gradul de onoare acordat unora--celor învingători--este
clar specificat, în timp ce unii dintre oamenii puternici ai trecutului,
acei care au abuzat de puterea şi talentele lor pentru a impila lumea
şi a o amăgi--Alexandru cel Mare, Nerone, Napoleon, Cezarii şi papii,
de pildă--vor fi văzuţi, în timpul Mileniului, sub adevăratul lor
caracter şi acoperiţi de ruşine şi dezonoare. Acest rezumat sinoptic
al împărăţiei lui Christos nu omite nici timpul de strîmtorare prin
care va fi inaugurată--un timp de strîmtorare aşa cum nici o revoluţie
din trecut nu-i va putea fi comparată, nici chiar teribila revoluţie
franceză, un timp de strîmtorare cum n-a mai fost de cînd există popor
şi nici nu va mai fi alta. Căci marele Prinţ, Mihail, nu numai că
va cuceri lumea întreagă, ci domnia lui va fi o domnie veşnică. Dreptatea
este temelia tronului Său; şi cînd omenirea va fi gustat binefacerile
acestei împărăţii marea majoritate nu va dori alta pentru că ea va
fi însemnat împlinirea „dorinţei tuturor popoarelor”.--Hagai 2:7.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C130))</B>
Firul acestei profeţii se opreşte aici, iar versetele următoare au
de scop să arate (nu lui Daniel şi tovarăşilor săi de serviciu de
atunci, ci copiilor lui Dumnezeu, tovarăşilor lui Daniel de la timpul
sfîrşitului) anumite perioade respectiv de 1260, 1290 şi 1335 de zile
simbolice prin care vom putea recunoaşte la momentul hotărît, timpul
în care trăim, ca fiind tocmai cel al secerişului, al „sfîrşitului”
vîrstei evanghelice.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C131))</B>
După ce a auzit povestirea despre luptele ce trebuiau să se ivească
între împărăţiile acestei lumi şi despre triumful final al împărăţiei
lui Dumnezeu guvernată de Mihail, Prinţul cel mare, Daniel era dornic
să ştie cînd anume va fi eliberat poporul lui Dumnezeu. Dar i se spuse
în versetul 4: „Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi
pecetlueşte cartea, pînă la timpul sfîrşitului. Atunci mulţi vor alerga
încoace şi încolo, şi cunoştinţa se va înmulţi”.--Dan. 12:4.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C132))</B>
Nu numai înmulţirea generală a cunoştinţei confirmă ceea ce ne învaţă
Daniel cap. 11, şi anume că timpul sfîrşitului a început în 1799,
ci şi împlinirea prezicerii despre călătorile rapide--„vor alerga
încoace şi încolo”--confirmă aceasta pe deplin. Toate acestea aparţin
acestui timp al sfîrşitului. Primul vapor fu construit în 1807; prima
locomotivă în 1831; primul telegraf în 1844; iar astăzi mii de trenuri
şi pacheboturi uriaşe transportă mulţimile în toate părţile--„încoace
şi încolo”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C133))</B>
Isaac Newton, celebrul astronom al veacului XVII, fu impresionat de
această profeţie a lui Daniel; el era convins că ştiinţa omenească
se va dezvolta atît de mult încît într-o bună zi va fi posibil a călători
cu o viteză de 50 mile pe oră. Voltaire, celebrul necredincios francez,
făcu în privinţa aceasta următoarea observaţie batjocoritoare:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C134))</B>
„Priviţi puţin acest spirit mare, pe acest Newton, ingeniosul filozof
care descoperi legile gravitaţiei: îmbătrînind şi ajungînd în doago
copilăriei, începu să studieze acea carte care se numeşte Biblia,
şi pentru a ne face să-i acceptăm fabulosul nonsens, voi să ne facă
să credem că cunoştinţa omenirii va creşte în aşa măsură încît omenirea
va fi într-o zi în stare să călătorească cu optzeci de kilometri pe
oră. (PROBABLE ERROR: In #133 it says «50 mile pe oră» yet here it
says «optzeci de kilometri pe oră». The units should be the same,
either miles or kilometers. Probably the units in #133 should be changed
to 80 kilometers per hour.) Bietul ramolit!”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C135))</B>
Aceşti doi oameni muriră mult înainte ca timpul sfîrşitului să aducă
minunatele cunoştinţe actuale şi ca prezicerile filozofului creştin,
bazate pe descoperirea divină, să se împlinească.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C136))</B>
Conversaţia relatată în versetele 5 pînă la 7 nu era destinată lui
Daniel, ci copiilor lui Dumnezeu în viaţă la timpul sfîrşitului: „Şi
eu, Daniel, m-am uitat, şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare,
unul dincoace de rîu, şi altul dincolo de malul rîului. Unul din ei
a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra
apelor rîului: Cît va mai fi pînă la sfîrşitul acestor minuni? Şi
am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra
apelor rîului; el şi-a ridicat spre ceruri mîna dreaptă şi mîna stîngă,
şi a jurat pe cel ce trăieşte veşnic că aceasta (sfîrşitul) va fi
într-un timp, două timpuri şi jumătatea unui timp”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C137))</B>
Ceea ce preocupa mai mult pe Daniel, era „urîciunea pustiirii” despre
care se vorbeşte în capitolul 11:31-33 şi pe care pe bună dreptate
o punea în legătură cu grozava şi bestiala instituţie văzută în vedeniile
sale precedente şi raportate în capitolele 7:8-11,21,24-26 şi 8:10-12,24-26.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C138))</B>
Un timp, două timpuri şi jumătatea unui timp, sau trei timpuri şi
jumătate sau ani (360x3-1/2=1260 de zile, timp simbolic--1260 de ani
literali) menţionate aici, sînt arătate în alt loc ca fiind perioada
puterii papalităţii. Comparaţi Dan. 7:25; 12:7 şi Apoc. 12:14 cu Apoc.
12:6 şi 13:5. „Rîul” (sau puhoiul) în care (sau în decursul căruia)
aceşti 1260 de ani ai puterii papale se termină--astfel cum se arată
de către îngerul care stătea deasupra apelor rîului şi care face cunoscut
limita timpurilor--simbolizează o stare de lucruri din timpul revoluţiei
franceze, şi despre care am vorbit deja. Acesta e acelaşi rîu simbolic
despre care se aminteşte în Apoc. 12:15,16, unde e arătat mai clar
ca ieşind din gura şarpelui sau balaurului (Satan); scopul său adevărat
era să înghită „femeia” (Biserica lui Dumnezeu ce protesta) în momentul
cînd aceste 3 şi 1/2 timpuri (1260 de ani) de retragere în pustiu
se terminau şi cînd ea venea ca să ocupe un loc important „rezemîndu-se
pe (braţul) iubitul(ui) ei”--Cuvîntul lui Dumnezeu.--Cînt. Cînt. 8:5.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C139))</B>
In înţeles simbolic apa reprezintă în general adevărul; şi acest simbol
îşi păstrează însemnătatea chiar şi în cazul cînd apa iese din gura
balaurului sau sarpelui. Gîndul cuprins aici este că adevărul  va
ieşi din canale sau din gura agenţilor diabolici şi că aceşti agenţi
vor avea intenţii rele. Şi, în adevăr, puterea revoluţiei franceze
consta în faptul că ea fusese provocată de adevăruri aspre privind
preoţimea şi autocraţia, libertăţile şi drepturile individuale ale
tuturor; „drepturile omului”, fu în realitate cuvîntul de ordine al
acestei revolte contra opresiunii civile şi ecleziastice. Dacă considerăm
ignoranţa, superstiţia şi servilitatea la care massele fuseseră supuse
pînă la această epocă, sîntem miraţi văzînd că adevărurile fundamentale
formînd baza drepturilor omului au fost atît de bine înţelese şi (formulate).
Multe din aceste adevăruri care inundară Franţa ca un „rîu” ce iese
din matcă şi facură să curgă valuri de sînge, sînt în general acceptate
astăzi de toate popoarele civilizate; numai că ele fuseseră prea tari
şi prea subite pentru timpul acela.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C140))</B>
Profeţia arată clar că graţie Providenţei divine rezultatele obţinute
fură contrar de ceea ce şarpele, Satan, dorise. In această împrejurare,
ca şi în multe altele, el se înşelase pe sine însuşi. Niciodată Satan
nu va răspîndi apele adevărului în scopul de a binecuvînta, împrospăta
şi elibera omenirea din servitute; dimpotrivă, el s-a străduit totdeauna
s-o orbească şi s-o încătuşeze prin ignoranţă şi superstiţie. Această
inundaţie neaşteptată a apelor (adevărului) trebuia să aibă efectul
unui vomitiv; ea trebuia să aducă respingerea hranei libertăţii pe
care popoarele o primiseră deja prin mijlocirea Bibliei ca urmare
a Reformătiunii. Satan spera că astfel cîrmuirile şi conducătorii
religioşi vor fi siliţi să se împotrivească adevărului de teama anarhiei.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C141))</B>
Provocînd revoluţia franceză, Satan avea de scop să dea alarma în
toată Europa, în special printre clasele influente, defavorabile libertăţii,
şi să facă ilustră cu ajutorul Franţei acea teorie că orice lege şi
orice rînduială ar înceta numaidecît dacă s-ar acorda libertăţii prea
mult credit şi dacă superstiţiile Romai ar fi răsturnate. Era aceasta
o lovitură de maestru în politică, vrednică de autorul ei şi care
ţintea, cum arată profeţia, să înghită „femeia” (biserica reformată)
şi să readucă în unire şi armonie cu papalitatea pe toţi conservatorii,
prietenii păcii--domnitori şi supuşi. Neisbutirea acestui plan nu
se datoreşte lipsei de vicleşug şi de iscusinţă a organizatorului
său, ci puterii suverane a lui Dumnezeu care face ca toate lucrurile
să conlucreze spre binele general.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C142))</B>
Se pot vedea aici lămurit planurile adoptate de Dumnezeu pentru a
apăra „femeia” (biserica) de meşteşugurile lui Satan şi pentru a face
ca răul premeditat să conlucreze spre bine; este împlinirea exactă
a prezicerii făcută cu 1700 de ani înainte, şi anume: „Dar pămîntul
a dat ajutor femeii, şi pămîntul şi-a deschis gura, şi a înghiţit
rîul, pe care-l aruncase balaurul din gura sa”. (Apoc. 12:16.) „Pămîntul”
simbolizează societatea--iubitorii de ordine; şi este un fapt istoric
că rîul de adevăr ce se revarsă asupra Franţei, denunţînd papalitatea
şi întreaga ei organizaţie, monarhia şi aristocraţia ei parazită ca
fiind responsabile în cea mai mare parte de ignoranţa, sărăcia şi
superstiţia popoarelor, fu înghiţit sau absorbit de popoarele din
Europa în general („pămîntul” roman). Papalitatea şi aristocraţia,
foarte alarmate, fură în adevăr complet separate prin căderea influenţei
papale şi de către armatele lui Napoleon, în ciuda sforţărilor lor
comune de rezistenţă. Şi cînd „omul providenţial” fu în sfîrşit înfrînt
şi puterile Europei formaseră „Sfînta Alianţă” pentru a suprima libertăţile
popoarelor şi a consolida tronurile lor, era prea tîrziu a mai încătuşa
aceste popoare, căci ele băuseră din apele rîului şi nu mai voiau
să se supună. Era prea tîrziu pentru a crede în restabilirea papalităţii
care fusese atît de straşnic umilită şi a cărei anatemă (afurisenie)
contra libertăţii şi contra Francezilor se întorsese în spre paguba
ei proprie. Papa nu fu nici măcar învitat să se alăture la „Sfînta
Alianţă” din 1815 al cărei căpetenie ar fi fost cu siguranţă recunoscut
altădată.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C143))</B>
„Femeia”, biserica lui Dumnezeu, reformată şi în dezvoltare, fu astfel
ajutată, scăpată de înghiţire. Libertatea şi adevărul dăinuiră deasemeni
şi cîştigară o mare valoare în ochii oamenilor. Incepînd din acel
moment, spiritul de libertate şi Cuvîntul lui Dumnezeu călăuziră către
o lumină şi un adevăr din ce în ce mai mare pe toţi acei cari erau
dispuşi la aceasta.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C144))</B>
Iată deci ce era acest „rîu” care marca atît sfîrşitul puterii papale
cît şi începutul „zilei de pregătire” a lui Dumnezeu, sau „timpul
sfîrşitului”. Şi deasupra apelor acestui rîu, din vedenia profetică,
stătea trimusul lui Dumnezeu şi anunţa încheierea timpului, timpurilor
şi jumătăţii de timp. Aceasta fu anunţat ca răspuns la întrebarea:
„Cît va mai fi pînă la sfîrşitul acestor minuni?” Aceste „minuni”
nu se referă la evenimentele relatate în capitolul 12:1-3 şi care
privesc împărăţia lui Dumnezeu; acelea lucruri nu erau ciudate, sau
„minuni”, ci erau aşteptate. E vorba aici de turburări, persecuţii
şi încercări ce trebuiau să vină peste poporul sfînt al lui Dumnezeu,
cu deosebire în timpul supremaţiei puterii sau „cornului” papal şi
ca rezultat al său. Daniel pusese deja o întrebare în această privinţă.
(Dan. 7:19-22.) El întrebă cît timp va permite Dumnezeu aceste uimitoare
pervertiri ale adevărului, aceste groaznice amăgiri a copiilor Săi
şi a naţiunilor? Răspunsul pe care-l primi dă măsura puterii papale
şi timpul sfîrşitului ei; el conţine pe deasupra aceste cuvinte: „Şi
(astfel) toate aceste lucruri (ciudate) se vor sfîrşi cînd puterea
poporului sfînt va fi zdrobită de tot”. --Dan. 12:7.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C145))</B>
In versetul 5, Daniel vede două persoane, una de o parte şi alta de
cealaltă parte a rîului, care întreabă împreună cînd se vor sfîrşi
aceste lucruri ciudate. Aceasta pare să arate că chiar cînd puterea
papală va fi luat sfîrşit, poporul se va îndoi ca şi înainte că puterea
ei de persecuţie şi de zdrobire a luat într-adevăr sfîrşit. Şi nu
trebuie să ne mirăm de aceasta; să ne amintim că chiar după ce puterea
ei fusese zdrobită şi după ce „stăpînirea” îi fusese luată, în timp
ce se mistuia, acest „corn” rostea cuvinte trufaşe privitor la infailibilitatea
sa, mai cu seamă în 1870. Daniel, reprezentînd pe cei sfinţi, zice
(Dan. 7:11): „Eu mă uitam mereu (după ce s-a pus capăt domniei sale
şi după ce a fost făcută neputincioasă pentru a mai zdrobi şi pe mai
departe adevărul, puterea poporului sfînt), din pricina cuvintelor
pline de trufie, pe care le rostea cornul acela, m-am uitat pînă cînd
fiara fu ucisă (pînă cînd nu mai avu putere asupra sfinţilor şi adevărului,
ci avu un alt efect), şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc”--focul
anarhiei generale. Aici vedem nimicirea restului guvernamentelor vechiului
imperiu roman, cauzată de influenţa amăgitoare, stăruitoare a popalităţii
care chiar şi după ce i se luase puterea, continuă, totuşi să rostească
cuvinte trufaşe.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C146))</B>
Sfîrşitul puterii papale fiind astfel clar fixat, nu numai ca avînd
loc în cursul revoluţiei franceze, ci şi prin evenimentele relatate
în capitolul 11:40-44 indicînd chiar anul 1799, putem vedea, scăzînd
din aceştia 1260 de ani, dacă puterea papală a început într-adevăr
atunci. Dacă aceasta este aşa, atunci avem dovada cea mai evidentă
şi cea mai clară pe care credinţa o poate dori.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C147))</B>
Dacă scădem 1260 ani din 1799, ajungem la anul 539 cînd putem dovedi
începutul puterii papale. Dar sistemul papal fu un astfel de amestec
de politică de Stat şi de înşelăciune religioasă, el avu un început
şi un sfîrşit atît de neînsemnat şi atît de treptat încît diferitele
păreri ce domnesc cu privire la epoca exactă a unuia şi a celuilalt
ar fi multe dacă n-am avea datele fixate de Dumnezeu în ceea ce priveşte
începutul şi căderea lui. Papalitatea pretinse supremaţia în afacerile
bisericii şi în cele ale Statului şi se amestecă în politică înainte
de a fi recunoscută de potrivnicii ei, întocmai după cum ea încercă
să exercite autoritatea civilă şi proclamă pe şeful ei de infailibil
de la perioada indicată de profeţie ca fiind cea a căderii puterii
ei şi a începutului sfîrşitului ei. Dar papalitatea nu mai fu recunoscută
de poporul italian din provincia Romagna după ce Revoluţia franceză
rupsese legăturile ignoranţei şi superstiţiei. Dacă papa domnea încă
uneori, între două revoluţii, ca guvernator nominal al statelor pontificate,
el domnea numai în calitate de reprezentant al Austriei sau al Franţei
ale căror trupe, în schimb, îl protejau în funcţiunea sa.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C148))</B>
Deoarece ştim acum că cei 1260 de ani au început în anul 539, sîntem
în stare a găsi ceea ce mai nainte nu puteam cunoaşte. Inşişi papiştii
sînt înclinaţi să creadă că începutul puterii papale datează de la
convertirea lui Constantin şi de la aşa zisa creştinizare a imperiului
roman în anul 328, sau cu începere de la dăruirea statelor pontificale
bisericii de către Carol Magnu în anul 800. Adevărul este însă că
Constantin nu recunoscu în nici un chip puterea civilă ca fiind un
drept sau o posesiune a bisericii. Dimpotrivă cu toate că favoriza
creştinismul, mai mult biserica fu aceea care făcu din împărat şeful
ei asociat, astfel că acesta convoca conciliile şi se amesteca în
afacerile bisericii, pe cînd acesteia nu-i era îngăduit să se amestece
în afacerile civile. Data 539, dovedită prin măsura cronologică a
celor 1260 de ani, e aproape la jumătatea drumului între această unire
a bisericii cu Statul în anul 328 şi anul 800, dată la care Carol
Magnu recunoscu papalitatea ca puterea supremă, distribuitorul autorităţii
civile şi religioase.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C149))</B>
De la domnia lui Constantin, episcopii Romei ocupară o înaltă poziţie
în lume şi ei nu zăboviră să-şi asume autoritatea asupra oricărei
alte puteri, civile şi religioase. Ei puseră pe episcopul din Roma
ca autoritate sau şef al bisericii. Ei pretinseră că, deoarece Petru
şi Pavel trăiseră la Roma, aceasta trebuia să fie scaunul autorităţii
apostolice; ei revendicară mai departe prerogativa pentru Roma în
considerare cu aceea că ea fusese mult timp sediul Cezarilor şi al
guvernămîntului civil şi că ea ocupa astfel în ochii popoarelor un
loc preponderent.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C150))</B>
Aceste pretexte nu fură însă admise fără lupte, spiritul de rivalitate
era mare şi episcopii altor oraşe rîvneau deopotrivă la supremaţie
pentru un motiv sau altul. Abia în anul 539 episcopul din Roma fu
recunoscut ca şef al bisericii de către împăratul Justinian I. Aceasta
s-a întîmplat cu ocaziunea unei înverşunate discuţiuni religioase
în care împăratul fu departea episcopului din Roma recunoscînd pe
fecioara Maria ca vrednică de închinare şi disputînd cu partizanii
lui Eutyches şi Nestoriu în privinţa naturilor distincte ce pretindeau
a fi reunite în Domnul nostru Isus. Impăratul se temea că disputa
va aduce desbinarea bisericii şi că aceasta va pricinui la rîndul
ei împărţirea imperiului pe cînd el dorea dimpotrivă o unitate completă,
biserica nominală şi imperiul formînd deja un tot: „Creştinătatea”.
Dorin să aibă o oarecare autoritate pentru a face să înceteze disputa
şi să spună poporului ceea ce trebuia şi nu trebuia să creadă, şi
văzînd că episcopul din Roma era cel mai popular dintre cei ce rîvneau
la întîietate (la papalitate sau la autoritate supremă) cum şi unul
din cei mai „ortodocşi”--ale cărui vederi în chestiunile ce erau de
rezolvat se apropiau cel mai mult de ale sale--el (împăratul) nu se
mărgini numai să condamne prin documente doctrinele eutychianismului
şi nestorianismului, ci se adresă episcopului din Roma ca la „şeful
tuturor sfintelor biserici şi al tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu”,
recunoscîndu-l ca papă şi arătîndu-şi dorinţa de a-l ajuta în represiunea
ereziei şi în stabilirea unităţii bisericii. In legătură cu acest
edict, împăratul trimise papei Ioan, patriarhul Romei, scrisoarea
următoare:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C151))</B>
„Majestatea sa împăratul Justinian, victoriosul, smeritul, bogatul,
celebrul, triumfătorul, augustul, către Ioan cel mai sfînt dintre
episcopii şi patriarhii înfloritorului oraş Roma.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C152))</B>
„Aducînd omagii Scaunului apostolic şi Sanctităţii voastre (ceea ce
a fost totdeauna dorinţa noastră) şi preacinstind persoana Voastră
binecuvîntată, cum se cuvine faţă de un părinte, ne grăbim să aducem
la cunoştinţa Sanctităţii voastre tot ceea ce priveşte starea bisericilor,
marea noastră dorinţă fiind totdeauna de a păstra unitatea Scaunului
vostru apostolic şi stabilitatea sfinţelor biserici ale lui Dumnezeu
care se menţin neclintite. De aceea am pus toată rîvna noastră pentru
a supune Scaunului Sanctităţii voastre pe toţi sfinţii preoţi din
districtul de Răsărit. Şi acum am ţinut de necesar să facem cunoscut
Sanctităţii voastre lucrurile care sînt tăgăduite, aşa cum sînt şi
cum au fost totdeauna păzite şi mărturisite de către toţi preoţii
după învăţătura Scaunului vostru apostolic; căci nici o dispută nu
va avea loc asupra nici unei chestiuni privind starea bisericilor
fără ca Sanctitatea voastră, care este Capul tuturor sfintelor biserici,
să aibă cunoştinţă despre aceasta. In toate lucrurile (cum am spus),
sîntem doritori de a mări cinstea şi autoritatea Scaunului vostru”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C153))</B>
Scrisoarea vorbeşte apoi de oarecari păreri numite eretice, care fuseseră
cauza disputei; ea arată că credinţa împăratului era în armonie cu
cea a bisericii Romei, şi se termină cam în aceste cuvinte:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C154))</B>
„Noi admitem patru concilii sfinte şi anume: conciliul celor 318 sfinţi
părinţi adunaţi la Nicea (conciliul din Nicea) şi al celor 140 de
sfinţi părinţi adunaţi în acest oraş regal (conciliul din Constantinople);
apoi al sfinţilor părinţi care se adunară mai întîi la Efes (conciliul
din Efes) şi al celor ce se adunară în Calcedonia (conciliul din Calcedonia),
cum învaţă şi afirmă Scaunul vostru apostolic. Toţi preoţii, deci,
cari urmează doctrina Scaunului vostru apostolic cred, mărturisesc
şi afirmă aceasta. Pentru acest motiv ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa
Sanctităţii voastre, prin preafericiţii episcopi Hypatius şi Demetrius,
ceea ce nu-i putea rămîne ascuns: că această doctrină a fost cu multă
răutate tăgăduită de cîţiva călugări jidoviţi, care s-au luat după
poveştile lui Nestoriu. Şi rugăm stăruitor pe Sanctitatea voastră
să ne încredinţeze printr-o scrisoare că ea recunoaşte pe toţi cei
ce mărturisesc după cum se cuvine ceea ce a rînduit şi că condamnă
erezia celor ce au îndraznit să se lapede de adevărate credinţă, urmînd
crezurile jidoveşti. Făcînd aceasta ea va cîştiga dragostea tuturor,
autoritatea Scaunului ei va fi sporită; unitatea sfintelor biserici
va fi păstrată, fiindcă toţi sfinţii episcopi vor fi învăţat doctrina
curată a Sanctităţii voastre cu privire la punctele mai sus amintite.
Rugăm acum pe Sanctitatea voastră să ceară asupra noastră ocrotirea
cerului”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C155))</B>
Papa Ioan răspunse la această scrisoare, la 24 Martie 534. El afirmă
într-adevăr legitimitatea pretenţiunilor pontificale la autoritate
în vederea unităţii, şi arătă că se va folosi de această autoritate
pentru a stîrpi ereziile.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C156))</B>
Cu acelaşi prilej, împăratul scria patriarhului din Constantinopole.
Reproducem primul paragraf din această scrisoare:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C157))</B>
„Către Epifan, prea sfîntul şi prea fericitul episcop al acestui oraş
regal şi patriarh ecumenic:--Dorim ca Sanctitatea voastră să cunoască
tot ce se referă la starea bisericii, am socotit necesar a uza de
aceste compendiuri ecleziastice pentru a învedera mişcarea ce s-a
ivit în sînul ei, cu toate că sîntem încredinţaţi că o cunoaşteţi
deja. Fiind asiguraţi că anumite personaje străine de sfînta biserică
catolică şi apostolică au urmat erezia nelegiuiţilor Nestoriu şi Eutiche,
am promulgat un edict ecleziastic (ceea ce Sanctitatea voastră ştie
deopotrivă) prin care censurăm nebunia ereticilor. Totuşi (ceea ce
Sanctitatea voastră ştie tot atît de bine) n-am schimbat nimic din
această poziţie a bisericii care, prin favoarea lui Dumnezeu, a fost
pînă aici apărată. In toate privinţele, unitatea prea sfintelor biserici
cu SANCTITATEA SA SUPREMA, PAPA VECHEI ROME (căruia de asemeni i-am
scris aceleaşi lucruri) a fost menţinută. Noi nu vom îngădui să fie
ascuns ceva SANCTITATII SALE, fiindcă el este Capul tuturor sfintelor
biserici ale lui Dumnezeu; şi tocmai pentru acest motiv s-a întîmplat
că ori de cîte ori s-au ridicat în aceste locuri eretici, ei au fost
reprimaţi (literal tăiaţi ca crengile unui copac) prin înţelepciunea
şi dreptele hotărîri ale acestui venerabil Scaun”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C158))</B>
Aceste scrisori din care n-am dat decît extrase se găsesc în codul
legilor civile--Codicis lib. 1, tit. i.--împreună cu edictul lui Justinian
conţinînd condamnarea ereticilor.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C159))</B>
Această primă recunoaştere oficială a pretenţiunilor papalităţii fu
mărturisită într-un mod din ce în ce mai pronunţat de către Phoca
şi împăraţii care-i urmară.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C160))</B>
Dar cîtva timp încă după ce a fost recunoscut ca guvernator, ca împărat
sacerdotal, papa nu avu niciun avantaj special în afară de titlul
său; căci Justinian era departe de Roma, capitala lui fiind Constantinopole,
Roma şi Italia în general erau sub dominaţia Ostrogoţilor care nu
recunoşteau pe episcopul din Roma ca suveran pontif, cei mai mulţi
făcînd parte din secta arienilor. Papalitatea nu fu deci favorizată
decît numai cu numele prin recunoaşterea împăratului pînă la căderea
monarhiei Ostrogoţilor; atunci exaltarea ei deveni un fapt împlinit.
In adevăr, ca prin un aranjament premeditat, împăratul trimise deodată
în Italia pe Belizar cu o armată (în anul 534). Şase ani după ce împăratul
a recunoscut pe papa, puterea Ostrogoţilor fu învinsă; regele lor,
Vitiges, şi floarea oştirii sale fură prinşi şi aduşi împreună cu
alte prăzi de războiu la picioarele lui Justinian. Aceasta s-a întîmplat
în anul 539. Trebuie deci să recunoaştem că numai cu începere de la
acest moment fu aşezată „urăciunea pustiirii”. Această dată marchiază
începuturile slabe ale papalităţii. Abia atunci micul „corn” extraordinar,
specificat în profeţie (Dan. 7:8,11,20-22), începu să se ridice deasupra
fiarei romane. Cu două veacuri înainte el începuse să se formeze,
să prindă rădăcină, şi două veacuri după mica lui aparenţă „înfăţişarea
lui era mai mare decît cea a soţilor săi” (L. & D.)--celelalte coarne
(autorităţi sau puteri în teritoriul vechiului imperiu)--ochii şi
gura lui rostind lucruri trufaşe, începu să se dezvolte. El stăpînea
peste celelalte coarne, pretinzînd a avea la aceasta dreptul în numele
autorităţii divine.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C161))</B>
Profetul spusese că trei coarne vor fi smulse, sau dezrădăcinate pentru
a pregăti calea acestei puteri ciudate sau „corn”. Noi vedem într-adevăr
că aceasta se împlini. Constantin zidi oraşul Constantinople şi făcu
din el capitala sa; şi dacă acest fapt fu prielnic dezvoltării papalităţii
Cezarilor, el strică considerabil imperiului. In curînd se simţi necesitatea
de a-l împărţi; şi începînd din acest moment Italia fu cunoscută sub
numele de „imperiul de Apus”, al cărui capitală fu Ravena. Acesta
fu unul din „coarne”; el căzu în anul 476 în mîinile Herulilor, un
alt „corn” care se stabili pe ruinele lui. Apoi veni regatul Ostrogoţilor
(iarăşi un „corn”) care răsturnă pe Heruli şi se stabili ca guvernament
al Italiei în anul 489. Şi după cum văzurăm, Justinian recunoscu supremaţia
papală în timpul puterii acestui „corn”, al treilea, care fu smuls
din ordinul său pentru a face loc cornului papal. După cum de asemeni
am văzut, era necesar ca el să fie dezrădăcinat pentru ca papalitatea
să se poată ridica la putere, atît politic cît şi religios, pentru
ca ea să devină un „corn” deosebit de toate celelalte. Pare probabil,
în adevăr, că papalitatea favoriză în ascuns căderea acestor alte
„coarne” sau puteri, sperînd prin aceasta să deschidă drum propriei
sale ridicări, ceea ce la urmă se şi întîmplă.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C162))</B>
După căderea Ostrogoţilor, împăratul roman fu recunoscut cîtva timp
ca guvernator al Italiei şi reprezentat prin exarhi. Capitala lor
era Ravena şi nu Roma, însă veniseră aici pentru a recunoaşte pe papa,
după cum s-a spus; urmează că începînd din anul 539, papalitatea fu
recunoscută ca principala autoritate în oraşul Roma; şi începînd de
atunci (de cînd fu „stabilită”) începu să crească şi să prospereze
ca „corn” sau putere între celelalte „coarne” sau puteri reprezentînd
puterea Romei odinioară unificată. Situaţia foarte turbure prin care
trecea Italia şi Roma în special, slăbită prin jaful năvălitorilor
ce veneau de la nord, şi prin grelele contribuţiuni ce-i fuseseră
impuse de ocupanţi, rînd pe rînd, o despuiară încetul cu încetul de
puterea imperială a Constantinopolului. In schimb, conducătorii bisericii
care stăteau mereu în ţară, care vorbeau limba poporului şi participau
la avantajele şi pierderile lui, fură acceptaţi cu dragă inimă de
aceste din urmă ca sfătuitori, protectori şi guvernatori ai cetăţii
Romei şi împrejurimilor ei.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C163))</B>
Nu poate fi îndoială în adevăr că scopul urmărit de Justinian prin
recunoaşterea pretenţiunilor episcopului din Roma la supremaţie era
în mare parte să-şi asigure colaborarea acestuia în războiul ce avea
să-l ducă împotriva Ostrogoţilor pentru recucerirea Italiei ca făcînd
parte din imperiul oriental roman; căci influenţa papei şi a bisericii
fiind deja considerabile, a le avea de partea sa însemna jumătatea
victoriei.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C164))</B>
Este adevărat că Goţii se răsvrătiră contra imperiului şi prădară
oraşul Roma, însă nu-şi stabiliră autoritatea întrînsul; şi singurul
guvernămînt al Romei fu cel al bisericii. Lombarzii, care curînd după
aceasta le succedară şi care stăpîniră peste o mare parte a Italiei,
rasturnînd chiar guvernămîntul imperiului de Răsărit încredintat de
Justinian exarhilor, recunoscură autoritatea papală la Roma. Abia
către sfîrşitul acestei stăpîniri în veacul al optulea, aduseră ei
în mod serios atingere acestei autorităţi, iar istoria ne spune că
papii fură unul după altul adevăraţii guvernatori ai Romei, pretinşii
„succesori ai Cezarilor”--„Cezarii spirituali”, cu toate că au pretins
protecţia guvernamentului din Constantinopole atît timp cît ea le
era de folos. Cînd, în sfîrşit, Lombarzii voiră să se facă stăpîni
ai Romei, papa ceru ajutor regelui Francilor pentru a protegui biserica
(papalitatea) şi pentru a conserva autoritatea multă vreme exercitată
asupra a ceea ce papii numiau „patrimoniul Sfîntului Petru”, pretinzînd
că el fusese dăruit bisericii de către Constantin.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C165))</B>
(Aceste pretenţiuni erau false şi bazate pe neadevăruri, ceea ce se
recunoaşte astăzi chiar de către romano-catolici. Constantin nu făcu
niciodată asemenea donaţie; papalitatea ajunse treptat la autoritate
şi la putere la Roma, după cum am dovedit aici.)
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C166))</B>
Regii Francilor--Pepin şi Carol Magnu--trimiseră unul după altul armatelor
lor pentru a protegui dominaţia papalităţii şi învinseră pe Lombarzi.
Carol Magnu fu acela care, în anul 800, oferi papalităţii după toate
regulile, diferite state, cunoscute de atunci sub numele de „state
pontificale”, despre care am vorbit deja. Ele fură adăugate la oraşul
Roma şi la împrejurimile lui, pe care în realitate papalitatea le
stăpînea deja din anul 539. Astfel regatul sau „cornul” Lombard nu
stînjeni cornul papal, nici nu-i luă locul, cum au crezut unii, cu
toate că uneori era aproape să-l ajunga. Istoricul englez Gibbon,
zice despre acest atac al Lombarzilor împotriva Romei:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C167))</B>
„Un exemplu de pocăinţă şi de pietate vrednic de amintit fu dat de
către Lutiprand, regele Lombarzilor. Cuceritorul se opri la poarta
Vaticanului cînd auzi glasul lui Gregorie I, îşi retrase trupele,
renunţă la cucerire, vizită respectuos biserica Sf. Petru şi, după
ce s-a spovedit şi cuminecat, îşi aduse spada şi pumnalul, platoşa
şi mantaua, crucea de argint şi coroana-i de aur şi le aşeză pe mormîntul
apostolului. Insă Astolf, succesorul său, se declară din nou duşmanul
împăratului şi al papei. Roma fu somată să recunoască pe Lombardul
victorios ca suveran . . . Romanii şovăiră, parlamentară şi se plînseră.
Lombarzii ameninţători fură ţinuţi pe loc cu ajutorul armelor şi prin
iscusite negocieri, pînă cînd papii cîştigaseră prietenia unui aliat
răzbunător de dincolo de Alpi”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C168))</B>
Papa Stefan III vizită Franţa şi izbuti să obţină ajutoul necesar;
şi, zice Gibbon, se întoarse în Italia ca cuceritor, în fruntea unei
oştiri de Franci condusă de regele Pepin în persoană. După o slabă
rezistenţă, Lombarzii obţinură o pace ruşinoasă şi jurară să restituie
posesiunile bisericii romane şi să respecte pe Sanctitatea Sa.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C169))</B>
Dar îndată după plecarea Francilor, ei asediară din nou Roma. Pontificele,
dorind un nou ajutor, se adresă iarăşi regelui Francilor. Pentru a
ilustra ambiţia şi puterea la care rîvneau papii, cităm după Gibbon
scrisoarea ce i-o trimise în numele Sf. Petru: „Apostolul garantează
fiilor săi adoptivi, regelui, clerului şi nobililor Franci, că deşi
mort în trup, el este viu în spirit în vecii vecilor. Să ia aminte
acum şi să asculte la glasul întemeietorului şi păzitorului bisericii
romane; fecioara, îngerii, sfinţii, martirii şi toată oştirea cerurilor
sa staruie cu acelaşi glas pentru această rugăciune, şi să fie îndatoraţi
faţă de ea; bogăţia, victoria şi paradisul vor încununa pioasa lor
faptă (întreprindere), şi osînda veşnică va fi pedeapsa neglijenţei
lor dacă îngăduie ca mormîntul, templul şi poporul său să cadă în
mîinile perfizilor Lombarzi”. Şi Gibbon adaugă: „A doua expediţie
a lui Pepin nu fu mai puţin rapidă şi norocoasă decît prima; Sfîntul
Petru fu satisfăcut; Roma era din nou salvată”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C170))</B>
Cum acest început al dominaţiei papale, fu obscur şi este totuşi important
să fie limpede cunoscut, am crezut necesar a-l semnala aici mai sus
într-un mod amănunţit. Ca dovadă concludentă că anul 539 fu data indicată
de profeţi, cităm de asemeni această mărturie coroborativă a unui
scriitor romano-catolic:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C171))</B>
„După căderea imperiului roman de Apus, influenţa politică a papilor
în Italia deveni de o importanţă din ce în ce mai mare prin faptul
că aceştia din urmă au trebuit să ia sub protecţia lor această nefericită
ţară, şi în special Roma şi împrejurimile ei care erau supuse la schimbări
repetate de către stăpîni şi expuse invaziunilor de către cuceritorii
sălbatici şi brutali. In timp ce urmaşii Sf. Petru se interesau cu
atîta rîvnă de fericirea locuitorilor Italiei, aceştia erau cu desăvîrşire
neglijaţi de împăraţii romani din Răsărit care pretindeau încă a guverna
ţara. Chiar după ce Justinian I a recucerit o parte din Italia (în
a. 539) şi a prefăcut-o în provincie greacă, soarta locuitorilor fu
mai bună, căci împăraţii din Bizanţiu se pricepeau foarte bine să-i
stoarcă pe supuşii exarcatului din Ravena prin dări grele, dar fără
şa le poată da totuşi protecţia necesară.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C172))</B>
„Drept consecinţă a acestor condiţiuni se întîmplă că împăraţii pierdură
orice putere reală şi nu rămaseră stăpînii cîrmuirii decît numai cu
numele în timp ce papii, în virtutea nevoilor momentului, îşi însuşiră
de fapt supremaţia asupra domeniului roman. Acest rezultat spontan
al unui mărinimos efort fu recunoscut mai tîrziu ca o achiziţie legală
(de către Pepin şi Carol Magnu). Unii scriitori contemporani afirmă
că Pepin e acela care restitui scaunului apostolic teritoriul cucerit
şi că această donaţie sau restituţiune fu confirmată în mod solemn
de către fiul său Carol Magnu care puse capăt domniei Lombarzilor
în Italia, în anul 774. Pe această cale legitimă, PUTEREA TEMPORALA
ŞI SUVERANITATEA PAPILOR fură treptat stabilite grătie providenţei
divine”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C173))</B>
Aceste citaţiuni sînt scoase din „Istoria Bisericii catolice” de H.
Brueck, D.D. vol. 1, pag. 250, 251. Cum această lucrare e recunoscută
de romano-catolici şi e folosită în colegiile şi seminariile lor şi
aprobată de înalţii demnitari ai papalităţii, mărturia ei cu privire
la ridicarea treptată a papalităţii precum şi momentul cînd dezvoltarea
ei fu favorizată de împrejurări este de o mare valoare. Ea dovedeşte
că prăbuşirea regatului Ostrogoţilor în anul 539 fu, după cum e clar
arătat de măsura profetică (1260 ani), momentul exact cînd acest sistem
de pustiire mîrşav în ochii lui Dumnezeu fu „stabilit”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C174))</B>
In armonie cu însuşi acest cuget şi în aceste strădanii pentru a stabili
clar faptul că autoritatea papală începu înainte de ziua lui Carol
Magnu, o altă lucrare catolică, în engleză, Scaunul Sf. Petru, zice
în capitolul întitulat „Dezvoltarea puterii temporale” (pag. 173):
„Roma numai cu numele era guvernată de un patrician ales de împăratul,
în realitate însă şi prin forţa împrejurărilor papii deveniră supremii
stăpîni ai oraşului”. Pentru a dovedi această autoritate şi această
guvernare, scriitorul continuă citînd dovezi istorice despre puterea
papilor şi despre slăbiciunea guvernatorilor nominali. El vorbeşte
de papa Gregorie cel Mare ca fiind o ilustraţie a puterii ce posedau
deja papii (în anul 590, abia după 50 ani de la „stabilirea” papalităţii);
el zice;
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C175))</B>
„Il găsim trimiţînd pe Leontius ca guvernator la Nepi în Etruria,
poruncind locuitorilor să i se supună ca lui însuşi. Denumi încă pe
Constanţiu în postul important de guvernator al Neapolului. Scrise
apoi episcopilor în privinţa apărătii şi aprovizionării cetăţilor
lor respective; şi trimise ordine comandanţilor militari . . . Intr-un
cuvînt, el deveni guvernatorul real al Italiei şi protectorul ei,
astfel că e pe deplin în adevăr cînd zice: «Cel ce ţine locul meu
ca păstor este serios ocupat de grijile exterioare, ceea ce face ca
adesea să se întrebe dacă exercită funcţiunile unui păstor sau pe
cele ale unui prinţ temporal»”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C176))</B>
Aşa s-a dezvoltat puterea temporală în acest scurt spaţiu de 50 de
ani, de la începutul ei în anul 539. Putem fi deci siguri că începutul
şi sfîrşitul celor 1260 de ani, sau trei timpuri şi jumătate a dominaţiei
papale, sînt clar arătaţi.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C177))</B>
Daniel care auzise limita impusă puterii urîciunii pentru a pustii
Biserica şi a zdrobi adevărul, puterea poporului lui Dumnezeu, văzu
că această limită nu va introduce încă împărăţia lui Mihail (Christos)
şi înălţarea sfinţilor la putere, ci îi va libera numai de asupritorul
lor. Totuşi, aceasta nu era încă ceea ce dorea el să înţeleagă.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C178))</B>
„Şi eu am auzit, dar n-am înţeles (încă); şi am zis: Domnul me, care
va fi sfîrşitul acestor lucruri (sau ce se va întîmpla după aceste
lucruri)? El a răspuns: Du-te, Daniele! (este fără folos pentru tine
să încerci a înţelege aceste lucruri); Căci cuvintele acestea vor
fi ascunse şi pecetluite pînă la timpul sfîrşitului” . . . „De la
timpul cînd jertfa necurmată va fi desfiinţată, şi de cînd se va aşeza
urîciunea care pustieşte (în anul 539), vor mai fi o mie două sute
nouăzeci de zile (de ani). (Atunci) mulţi vor fi curăţiţi (deosebiţi),
albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi niciunul din cei răi
nu va înţelege dar cei întelepţi var înţelege (atunci). Fericit cine
va aştepta şi va ajunge pînă la o mie trei sute treizeci şi cinci
de zile. (Mai literal: «Fericire (o stare prea fericită) aceluia care
aşteaptă liniştit pînă cînd vor ajunge (la sfîrşit cele 1335 de zile!)»
Iar tu, du-te, pînă va veni sfîrşitul; tu te vei odihni, şi te vei
scula iaraşi odată în partea ta de moştenire (de răsplată), la sfîrşitul
zilelor”.--Dan. 12:8-13.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C179))</B>
Cel ce studiază cu băgare de seamă acest subiect va observa că aceste
1290 şi 1335 de zile profetice--ani literali--au acelaşi punct de
plecare ca şi cei 1260 de ani ai puterii papale pentru nimicirea sfinţilor,
adică cu începere din momentul stabilirii urîciunii pustiirii, în
anul 539. Cînd două evenimente, ce se petrec la epoci diferite, sînt
menţionate, cum sînt aici--desfiinţarea jertfei necurmate şi stabilirea
urîciunii--trebuie să calculăm cu începere de la data cînd amîndouă
sînt pe cale de realizare. Vom arăta în capitolul următor că „jertfa
necurmată”, fu desfiinţată cîţiva ani înainte de stabilirea urîciunii
în anul 539; şi din cauză importanţei acestui amănunt el fu numit
astfel „urîciune”. Va trebui deci să calculăm (ceea ce vom face) „stabilirea”
urîciunii cu începere de la ultimul din aceste două evenimente.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C180))</B>
Să observăm mai departe că aceste două date au fost anunţate ca răspuns
la întrebarea lui Daniel că ce li se va întîmpla sfinţilor lui Dumnezeu
după ce puterea lor (adevărul) nu va mai fi nimicit de papalitate
(adică după 1799) şi înainte de stabilirea împărăţiei lui Messia--a
luî Mihail. Ralpunsul eraîn substanţă că Daniel nu trebuia să spereze
a înţelege mai departe, dar că la treizeci de ani după începutul timpului
sfîrsitului (1260+30=1290) o lucrare de curăţire, de separare şi de
lămurire va începe în poporul sfînt; că în legătură cu această lucrare
înţelepţii din această clasă purificată, încercată şi separată vor
primi înţelegerea profeţilor; că cunoştinţa le va fi comunicată de
aşa fel încît cei nelegiuiţi şi cei necuraţi nu o vor putea accepta.
S-a arătat mai departe că adevărata înţelegere a vedeniei va fi departe
de a fi completă şi deplină; şi de fapt, ea trebuia să fie încă lipsită
de cîteva din principalele ei elemente timp de 45 de ani (1290+45=1335),
sau 75 ani după începutul timpului sfîrşitului, în 1799 (1260+75=1335).
Aceasta este clar înfăţişat în textul evreesc prin veghetorii care
au întrevăzut deja ceva, care aşteaptă cu răbdare şi care au deodată
(după ce au trecut cele „1335 de zile”) o vedere clară si completă
a planurilor lui Dumnezeu, mult peste aşteptarea lor.--„Fericit cine
va ajunge la 1335 de zile!”
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C181))</B>
Socotind cu începere de la anul 539, cele 1290 de zile simbolice se
termină în 1829 şi cele 1335 de zile, la sfîrşitul lui 1874. Cititorul
să examineze cu băgare de seamă preciziunea cu care aceste date permit
a descifra vedenia şi toate profeţiile referindu-se la timpul sfîrşitului,
la separaţiunea, la purificarea şi la lămurirea prin focul care trebuie
să aducă pe copiii lui Dumnezeu în starea de spirit şi de inimă umilită
şi încrezătoare necesară, pentru ca ei să poată primi şi aprecia lucrarea
lui Dumnezeu, după căile Sale şi timpul Său.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C182))</B>
O mişcare religioasă îşi ajunse apogeul în anul 1844; cei ce făceau
parte din această mişcare erau cunoscuţi sub numele de „adventişti”
(„seconds-adventistes”) pentru că ei aşteptau a doua venire a Domnului
la această dată, sau („millerişti”, pentru că William Miller fu promotorul
şi conducătorul acestei mişcări. Mişcarea, care începu pe la 1829,
atrăsese deja înainte de 1844 atenţia tuturor denominaţiunilor creştine,
în special în estul şi centrul Statelor Unite unde produse o mare
fierbere. Mult înainte de aceste evenimente, profesorul Bengel, din
Tübingen, Germania, atrăsese atenţiunea asupra profeţiilor şi venirii
împărăţiei lui Messia; iar vestitul misionar Wolf făcea acelaşi lucru
în Asia. Insă centrul mişcării şi al entuziasmului fu totuşi America,
unde, mai mult decît oriunde, condiţiunile religioase, sociale şi
politice favorizau libertatea atît în studierea Bibliei cît şi în
alte domenii. Tot astfel, mişcarea de la prima venire se mărgini la
Iudeea, cu toate că toţi Izraeliţii credincioşi, de pretutindeni,
au auzit mai mult sau mai puţin vorbindu-se de ea.--Fapte 2:5.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C183))</B>
Toţi ştiu că fratele Miller fu înşelat în aşteptarea sa. Domnul nu
veni în 1844 şi pămîntul nu fu mistuit de flăcări, cum crezuse şi
propovăduise el. Aceasta fu o mare dezamăgire pentru acest „popor
sfînt” care aşteptase cu atîta încredere arătarea lui Christos (Mihail)
pentru a fi înălţat împreună cu El în putere şi mărire. Dar cu toate
acestea, mişcarea avu rezultatele aşteptate: ea deşteptă interesul
asupra venirii Domnului şi aruncă în acelaşi timp discreditul asupra
acestui subiect în proporţie cu aparenţele nerealizate. Spunem rezultatele
aşteptate, deoarece este vădit că aici a lucrat mîna lui Dumnezeu.
Aceasta fu nu numai o mişcare asemenea aceleia ce avu loc la prima
venire, la naşterea lui Isus, atunci cînd magii veniră de la Răsărit
şi cînd tot „poporul era în aşteptare (a lui Messia)” (Mat. 2:1,2;
Luca 3:15)--ci şi în ce priveşte timpul a fost o coincidenţă, ungerea
lui Isus, la începutul misiunii ca Messia avînd loc la treizeci ani
după naşterea sa. Această „mişcare Miller”, cum e numită în batjocură,
aduse şi binecuvîntări individuale „poporului sfînt” care luă parte
la ea: făcu să se cerceteze Scripturile cu mai mare băgare de seamă
şi să se dea mai multă încredere Cuvîntului lui Dumnezeu decît tradiţiunilor
omeneşti; reîncălzi, hrăni şi uni inimile copiilor lui Dumnezeu în
afară de orice formă sectară, pentru că, deşi cea mai mare parte din
cei ce se interesau de ea fură Baptişti, totuşi se aflau într-însa
din toate denominaţiunile. Şi numai după ce luă sfîrşit unii dintre
ei se organizară şi se uniră pentru a forma noi secte, lipsindu-se
astfel de anumite binecuvîntări ce au venit la timpul „secerişului”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C184))</B>
Cititorul a observat fără îndoială că noi nu sîntem de acord cu cea
mai mare parte a interpretărilor şi concluziunilor lui Miller cu privire
la scopul, felul şi timpul venirii Domnului nostru. Recunoaştem însă
că această mişcare era voită de Dumnezeu şi că avea drept scop importanta
lucrare de separaţie, de curăţire, de lămurire, într-un cuvînt de
pregătire a unui popor care aştepta pe Domnul. Şi nu numai că făcu
o lucrare de curăţire şi de mărturie la timpul cuvenit, ci discreditul
ce-l aruncă asupra studiului profeţiilor şi a învăţăturii cu privire
la a doua venire servi de atunci să încerce pe cei consacraţi, chiar
şi pe cei care nu s-au împărtăşit cu nimic din învăţăturile şi speranţele
lui Miller. Simplul fapt de a vorbi cu profeţii, de venirea Domnului
nostru şi de împărăţia milenară provoacă acum dispreţul înţelepţilor
acestei lumi, în special din partea membrilor bisericii nominale.
Aceasta făcea parte, fără îndoială, din planurile lui Dumnezeu şi
trebuia să împlinească acelaşi scop ca pentru un timp trimiterea copilului
Isus la Nazaret: „ca să se numiască Nazarinean”, deşi în realitate
el se născu în onorabila cetate a Betleemului. Acesta fu în mod vădit
un mijloc de a separa cu ajutorul adevărului pe „adevăraţii Izraeliţi”
de „pleava” neamului ales de Dumnezeu. Pleava fu vînturată prin declaraţiunea
că Isus era un Nazarinean; căci ei ziceau: „poate să iasă ceva bun
din Nazaret?” Tot astfel în zilele noastre unii întreabă cu dispreţ:
„Poate să iasă ceva bun din adventism?” Şi resping fără socotinţă
mărturia Domnului, a apostolilor şi a profeţilor. Insa cei umili,
cei sfinţi, cei înţelepţi în ochii lui Dumnezeu deşi nebuni în ochii
lumii nu iau o asemenea atitudine.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C185))</B>
„Mişcarea Miller” fu ceva mai mult: ea fu începutul exactei înţelegeri
a vedeniilor lui Daniel şi avu loc la timpul cuvenit pentru a se adapta
profeţiei. Aplicarea de către Miller a celor trei timpuri şi jumătate
(1260 ani) fu de fapt aceeaşi pe care am dat-o noi, însă Miller făcu
greşeala de a nu da celor 1290 şi 1335 de ani acelaşi punct de plecare.
Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost de acord cu noi, însă el i-a aşezat
cu treizeci de ani mai de vreme--cam la 509 în loc de 539--astfel
că cele 1335 de zile se termină în 1844 în loc de 1874. (Nu ne-am
putut procura scrietile lui Miller pentru a compara interpretările
sale; am aflat numai datele la care aplica anii profetici). Totuşi
aceasta a fost începutul unei înţelegeri exacte a profeţiei, pentru
că în definitiv perioada de 1260 ani, pe care el o văzu limpede, era
cheia, şi predicarea acestui adevăr (chiar amestecat cu greşelile
falselor aplicaţiuni şi concluziuni) avu drept efect separarea şi
purificarea „multora” şi aceasta la timpul prezis de Domnul.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C186))</B>
Neînţelegînd modul, nici scopul reîntoarcerii Domnului, şi aşteptînd
o apariţie subită şi sfîrşitul tuturor lucrurilor într-o singură zi,
Miller presupunea că toate profeţiile vor lua sfîrşit în acel moment,
de aceea se străduia să dovedească acest sfîrşit comun. De aici eşecul
său--Dumnezeu nu luminase încă pe nimeni, căci timpul cuvenit pentru
o mai mare lumină nu sosise încă.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C187))</B>
Miller fu un membru sincer şi stimat al bisericii baptiste; şi deoarece
studia Scripturile cu o rîvnă sinceră, profeţiile începură a se deschide
pentru el. Odată ce fu pe deplin convins de exactitatea aplicaţiunilor
sale, începu să răspîndească felul său de a vedea printre pastori,
mai întîi printre baptişti, apoi printre toate clasele şi denominaţiunile.
Deoarece lucrarea se lăţea, el călătorea şi predica Cuvîntul lui Dumnezeu
cu mai mulţi colaboratori. După memoriile sale, primul convertit dintre
predicatorii baptişti care fu introdus a predica vederile sale în
public fu bătrînul Fuller, de la biserica din Poultney, Vermont. Intr-o
scrisoare scrisă cam trei ani după aceea, Miller zice:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C188))</B>
„Domnul răspîndeşte sămînţa. Eu pot conta acum pe opt predicatori
care, ca şi mine, predică această învăţătură. Mai bine de o sută de
fraţi laici au adoptat felul meu de a vedea. Oricum ar fi, adevărul
este puternic şi el va birui”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C189))</B>
Vedem deci că lucrarea de separaţie a „mişcării Miller” începu la
timpul prezis--la sfîrşitul celor 1290 de zile, sau în 1829.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C190))</B>
Acum, ce este cu cei ce au aşteptat cu răbdare ca cele 1335 de zile
să ajungă la capătul lor? Cine sînt ei?
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C191))</B>
Cîţiva copii ai lui Dumnezeu (poporul sfînt) au căutat şi aşteptat
cu răbdare împărăţia lui Mihail. Autorul „Studiilor în Scripturi”
este din numărul acestora deşi n-a făcut parte nici din „mişcarea
Miller” nici din secta organizată mai tîrziu şi care-şi atribue numele
de „biserica adventistă”. Cu bucurie putem vorbi de fericirea simţită
în toamna anului 1874--sfîrşitul celor 1335 de zile--şi de atunci
încoace, mulţumită descoperirii clare şi minunate a planului bunului
nostru Tată ceresc.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C192))</B>
Nu avem cuvinte pentru a exprima această fericire. Şi dacă am putea-o
descrie, numai cei ce au fost împrospătaţi în spirit de acest vin
nou al împărăţiei ar putea s-o aprecieze. E ceva ce se poate mai bine
simţi decît exprima. Numai de la sfîrşitul acestor 1335 de zile profetice
şi simbolice a fost recunoscută prezenţa Domnului precum şi faptul
că noi trăim acum în timpul „secerişului” acestei vîrste a evangheliei
şi în timpul stabilirii împărăţiei lui Mihail (Christos).
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C193))</B>
O, fericite şi binecuvîntate timpuri! O, minunată armonie, frumuseţe,
măreţie a planului divin, astfel cum se descoperi cînd cele 1335 de
zile „ajunseră” la sfîrşit! Şi tocmai pentru a exprima, în măsura
posibilului, această „fericire”, pentru a arăta „poporului sfînt”
dezvoltarea treptată a planului divin au fost publicate „Studiile
în Scripturi”. Numai „poporul sfînt” va înţelege; aceasta i se acordă
lui ca o favoare. „Niciunul din nelegiuiţi nu va înţelege”; şi acei
din poporul lui Dumnezeu care sînt legaţi de lume şi care ca nişte
smintiţi se duc la sfatul nelegiuiţilor şi se aşează pe scaunul batjocoritorilor,
nu vor înţelege şi nu vor simţi această fericire destinată numai celor
„sfinţi” şi cu adevărat „inţelepţi”, celor ce-şi găsesc plăcerea în
legea lui Dumnezeu şi cugetă la ea (o studiază) ziua şi noaptea.--Ps.
1:1,2.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C194))</B>
Mesajul privind împărăţia lui Mihail, care a fost încet-încet descoperit
de la 1829, e înfăţişat simbolic în Apocalipsul (10:2,8-10) ca o „cărticică”
pe care „înţelepţii poporului sfînt”, închipuiţi prin Ioan sînt învitaţi
s-o mănînce. Şi experienţa lui Ioan, aşa cum se exprimă în versetul
10, este a tuturor celor ce primesc aceste adevăruri. Ele aduc o bucurie
minunată: O, ce fericire! Insă efectele următoare sînt totdeauna mai
mult sau mai puţin amestecate cu amărăciune provenind din persecuţie.
Acestea sînt însă probe care curăţă şi lămuresc pe cei ce le suportă
cu răbdare pînă la capăt, pentru ca ei să formeze mireasa lui Christos;
ele se pregătesc pentru nuntă şi pentru glorificarea ce va avea loc
la sfîrşitul „zilei de pregătire”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C195))</B>
Cu privire la dezamăgirea mişcării milleriste care, după cum am arătat,
fu totuşi o binecuvîntare şi începutul interpretării corecte a vedeniei,
profetul Habacuc primi poruncă să scrie un cuvînt de încurajere (cap.
2:2): „Scrie vedenia, şi sapă-o pe table (cărţi), ca să se poată citi
uşor . . . Dacă zăboveşte, aşteaptă-o («O,fericit cine aşteaptă pînă
la 1335 de zile!»), căci va veni negreşit, şi nu va întîrzia” (fr.).
Această aparentă întîrziere, sau această amînare, nu fu în realitate
decît o eroare parţială a lui Miller, prevăzută şi îngăduită de Domnul
pentru a încerca pe „poporul său sfînt”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C196))</B>
Ca dovadă a consacrării, a studierii Bibliei şi a credinţei, ce au
luat naştere prin această mişcare, vom cita cîteva extrase din ceea
ce scria Miller celor ce, ca şi el, erau dezamăgiţi după 1844:
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C197))</B>
Scrisoarea lui Miller: „Mulţumim lui Dumnezeu pentru voi cînd aflăm
că recenta şi comuna noastră dezamăgire a produs în voi, ca şi în
noi, o adîncă umilinţă şi a provocat o serioasă examinare a inimilor
noastre. Dacă sîntem umiliţi şi întrucîtva mîhniţi de batjocorile
unei generaţiuni stricate şi nelegiuite, totuşi nu sîntem nici speriaţi,
nici abătuţi. Oricare din voi, cînd sînteţi întrebaţi de temeiurile
nădejdii voastre, să-şi deschidă Biblia şi să arate cu blîndeţe şi
umilinţă celor ce vă întreabă, că nădejdea voastră este în descoperirea
marelui Dumnezeu şi a Mîntuitorului nostru Isus Christos. Voi nu aveţi
trebuinţă, spre a vă dovedi credinţa, să faceţi dare de seamă despre
misiunea voastră. Scriptura este crezul vostru . . . filozofia voastră
este înţelepciunea care purcede de la Dumnezeu; legătura voastră este
iubirea şi tovarăşia sfinţilor; conducătorul vostru este Spiritul
Sfînt, iar profesorul vostru, Domnul Isus Christos . . . Vă îndemnăm
prin iubirea şi tovărăşia sfinţilor să ţineţi cu tărie nădejdea voastră.
Ea e garantată de fiecare făgăduinţă a Cuvîntului lui Dumnezeu; ea
vă este asigurată de două lucruri neclintite--hotărîrea şi jurămîntul
lui Dumnezeu, în care este cu neputinţă ca el să mintă. (Evrei 6:17,18.)
Ea este întărită şi sigilată prin moartea, sîngele, învierea şi viaţa
lui Isus Christos . . . Să nu aveţi nici o teamă, fraţilor; Dumnezeu
vă va învăţa ce trebuie să spuneţi; faceţi ce vă porunceşte El şi
de rezultate va purta El de grijă. Dumnezeu a zis: «Spune-le: Se apropie
zilele, şi toate vedeniile se vor împlini» (Ezek. 12:22,23) . . .
Aceasta este pentru mine o dovadă că mîna lui Dumnezeu a condus toate
lucrurile. Mii şi mii au fost îndemnaţi să studieze Scripturile prin
predicarea timpurilor profetice . . . Inţelepciunea lui Dumnezeu a
trasat, în mare măsură cărarea noastră în vederea binelui ce-l va
înfăptui la timpul cuvenit şi după metoda Sa”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C198))</B>
Parabola următoare a Domnului nostru a fost dată anume pentru a ilustra
această perioadă de aşteptare, perioadă care începe de la dezamăgirea
din 1844 pînă la sfîrşitul celor „1335 de zile”.
Parabola cu cele zece fecioare.--Mat. 25:1-12
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C199))</B>
Această parabolă începe prin cuvîntul „atunci”, arătînd prin aceasta
că ea nu se aplica la timpul Domnului, ci la un moment oarecare în
viitor. „Atunci împărăţia cerurilor (în starea ei embrionară--reprezentată
de unii sau de toţi, membrii poporului sfînt, candidaţii la moştenirea
împărăţiei) se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele,
şi au ieşit în întîmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite,
şi cinci înţelepte”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C200))</B>
Numărul nu are aici nicio însemnătate; el nu arată proporţia între
cele înţelepte şi cele nechibzuite. Parabola arată o mişcare ce se
manifestă la moştenitorii împărăţiei cari sînt în aşteptarea Mirelui,
mişcare în care apar două clase--„fecioarele înţelepte” şi „fecioarele
nechibzuite”. Cuvîntul fecioară înseamnă neprihănită; astfel cele
arătate în parabolă ca înţelepte şi nechibzuite, reprezintă pe „poporul
sfînt”. In adevăr, niciunul din cei ce iubesc pe Mirele şi doresc
venirea Lui, nu pot să iubească păcatul, deşi mulţi dintre ei pot
să fie „fecioare nechibzuite”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C201))</B>
Mişcarea care progresează actualmente şi care începu cu Miller corespunde
întocmai celei descrise de Domnul nostru în această parabolă. Deşi
începută de un baptist, ea nu fu sectară; la ea se alăturară cei mai
sinceri şi cei mai credincioşi din toate denominaţiunile. Povestirile
ce ni se dau despre fervoarea, despre zelul acestor oameni şi femei
care avură curajul şi onestitatea să lucreze după convingerile lor,
ne umplu de admiraţie, deşi nu putem fi de acord cu aceste convingeri.
Fondurile veneau cu grămada pentru a se tipări tratate şi reviste
în diferite limbi şi pentru a răspîndi mesajul în lumea întreagă.
O deşteptare se produse în sînul tuturor denominaţiunilor; în cîteva
congregaţiuni ale căror membrii erau influenţaţi de această învăţătură,
cei ce aveau bani îi aduceau şi-i puneau pe o masă înaintea amvonului
unde erau la îndemîna oricui care avea nevoie de ei. Sinceritatea
şi zelul credincioşilor erau, se pare, de aşa fel în timpul acela,
încît banii care fuseseră astfel jertfiţi Domnului nu trebuiau să
fie păziţi, căci cei ce nu aveau nevoie de ei nu-i atingeau.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C202))</B>
Parabola ne arată că toate fecioarele au candelele pregătite şi că
ele le dau lumină. Aceste candele reprezintă Scripturile („Cuvîntul
Tău este o candelă pentru picioarele mele”); o asemenea pregătire
generală a candelelor--studierea Scripturilor--de către toate clasele
de creştini probabil nu avusese loc niciodată înainte. Untdelemnul
reprezintă spiritul adevărului; acesta se găsea atunci în candelele
tuturor, însă nu toţi aveau spiritul în ei înşişi--în „vase”.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C203))</B>
Dezamăgirea de la 1844 e reportată pe scurt în parabolă prin declaraţia
că „mirele zăbovea”--adică el părea că întîrzie pentru cei ce-l aşteptau.
Confuzia şi întunericul, prin care toţi au trecut, şi numeroasele
teorii false ce pătrunseseră în mintea cîtorva din cei ce fură dezamăgiţi,
sînt arătate în parabolă prin aceste cuvinte: „Fiindcă mirele zăbovea,
au aţipit toate, şi au adormit”. Da, şi în întunericul şi aţipirea
lor Multe din ele au plăsmuit visuri ciudate şi lipsite de judecată.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C204))</B>
Parabola arată o a doua mişcare asemănătoare şi totuşi diferită printre
aceleaşi fecioare. Este vorba de aceeaşi clasă, însă nu neapărat de
aceiaşi indivizi. După cum prima mişcare fusese rezultatul luminei
revărsată asupra profeţiilor privitoare la timpul venirii a doua a
lui Messia, ca Mirele Bisericii, tot astfel fu şi a doua mişcare.
Insă în prima, candelele tuturor fecioarelor ardeau deopotrivă. Cei
ce aşteptau pe Mirele formau un amestec din diferite clase, pe cînd
la a doua mişcare, deşi toţi se deşteaptă şi se scoală, cei ce au
spiritul adevărului în inima lor, precum şi cunoştinţa Bibliei--o
candelă pregătită--ies pentru a merge în întîmpinarea Mirelui. Dezamăgirea
primei mişcări era prezisă; era necesar a aştepta cele 1335 de zile;
dar a doua mişcare nu fu o dezamăgire; nu mai fu necesar a aştepta,
căci împlinirea veni exact la încheierea celor 1335 de zile profetice--în
Octombrie 1874. Tocmai la încheierea celor 1335 de ani ai perioadei
de „aşteptare”, faptul prezenţei Domnului nostru, astfel cum e arătată
de profeţiile menţionate mai înainte, începu să fie recunoscut. Aceasta
era în zorii dimineţii vîrstei celei noi, însă era „miezul nopţii”
în ceea ce priveşte profunda aţipire a fecioarelor; atunci se auzi
strigătul (care răsună încă): „Iată Mirele!” nu: iată vine Mirele,
ci iată, El a şi venit. Noi trăim acum „în (parousia) prezenţa Fiului
omului”; de aceea caracterul mişcării actuale a fost de atunci de
a proclama prezenţa Domnului şi lucrarea împărăţiei ce se află acum
în curgere. Autorul acestui volum şi colaboratorii săi proclamară
prezenţa Domnului, dovedind-o cu profeţiile şi cu planuri asemănătoare
celor cuprinse în acest volum, pînă în toamna anului 1878, cînd am
început publicaţia noastră lunară: „Turnul de veghere şi Vestitorul
Prezenţei lui Christos”. Prin binecuvîntarea Domnului, milioane de
exemplare ale acestei publicaţiuni au răspîndit departe vestea că
timpul s-a împlinit şi că împărăţia lui Christos este acum pe cale
de stabilire, în timp ce împărăţiile oamenilor şi sistemele lor se
prăbuşesc şi merg spre completa lor nimicire.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C205))</B>
Parabola ne previne că deşi toate fecioarele îşi pregătesc candelele,
nu toate pot să vadă. Numai acele care au untdelemn în vase (în ele
înşile, care sînt consacrate pe deplin) pot primi lumina de la candelele
lor şi recunoaşte faptele. Celelalte vor primi untdelemn şi lumină
cu timpul şi vor fi în mare măsură binecuvîntate. Astfel deci, numai
acele care sînt umplute cu untdelemn, cu spiritul adevărului, vor
avea luminăla timpul cuvenit şi vor obţine marea binecuvîntare. Numai
acestea intră la nuntă cu Mirele. Untdelemnul, sau spiritul de consacrare,
şi lumina ce rezultă din aceasta nu poate fi comunicată de la o fecioară
la alta. Fiecare trebuie să fie plină ea însăşi de Spirit; fiecare
trebuie să aibă provizia sa de untdelemn (adevărul şi spiritul lui
de consacrare şi de sfinţenie) al cărui preţ este foarte mare; (pe
calea lepădării de sine întîlneşti batjocori şi încercări aspre).
Experienţa din timpul strîmtorării celei mari va fi piaţa unde fecioarele
nechibzuite îşi vor cumpăra untdelemnul. Insă atunci va fi prea tîrziu
pentru a lua parte la nunta Mielului ca membru al Miresei. Scripturile
arată totuşi că aceste fecioare nu vor fi nimicite; după ce se vor
fi căit de nechibzuinţa lor, ele vor fi vrednice a servi Domnului
în templul său, ca vase „de mai mică cinste”.--2 Tim. 2:21.
</P>

<P ALIGN=JUSTIFY>
<B>((C206))</B>
Revenind la cuvintele îngerului către Daniel, citim în versetul 13:
„Iar tu, du-te, pînă va veni sfîrşitul; tu te vei odihni, şi te vei
scula iarăşi odată în partea ta de moştenire (pentru răsplata ta),
la sfîrşitul zilelor”--la sfîrşitul secerişului care începea atu�