<HTML>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P><B>((163))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL VIII
<P ALIGN="CENTER"><B>CALEA ÎMPĂCĂRII
SPIRITUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU</B>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">Lucrarea Spiritului sfânt &#151; Acum
şi în Mileniu &#151; Diferite nume care descriu Spiritul
sfânt, „Duhul iubirii”, „Duhul
adevărului” etc. &#151; În contrast, duhul
nesfânt, „duhul erorii”, „duhul
fricii” etc. &#151; Pronume personale aplicate &#151;
Semnificaţia cuvântului duh &#151; „Dumnezeu este duh” &#151; „Duhul
sfânt încă nu era” &#151; Darurile Duhului &#151; Puterea transformatoare a Spiritului
sfânt &#151; Spiritul cu măsură şi fără măsură &#151; „Duhul lumii”, Anticrist &#151; Lupta
între acesta şi Spiritul sfânt &#151; Luptele interne
şi externe ale sfinţilor &#151; Duhul care doreşte cu gelozie &#151;
Învăţaţi de duh &#151; Parakletos, mângâietorul &#151; El
vă va conduce în tot adevărul şi în Împăcare
deplină &#151; Supravegherea Spiritului n-a fost mai
mică de când au încetat darurile miraculoase
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii
ai lui Dumnezeu. Şi voi ... aţi primit un duh de înfiere, prin care
strigăm: «Ava, Tată!» Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru
că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:14-16.
<P ALIGN="JUSTIFY">„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.
<P ALIGN="JUSTIFY">MAREA lucrare a Împăcării n-ar putea fi analizată cum
se cuvine şi nici n-ar putea fi înţeleasă clar dacă
lucrarea Spiritului sfânt în legătură cu aceasta ar fi trecută
cu vederea sau ar fi ignorată. Spiritul sfânt are mult de-a
face cu prezentarea Împăcării &#151; arătând credinciosului
iertarea divină, precum şi îndrumându-l în deplina reconciliere
a inimii cu Dumnezeu. Sub influenţa de concepere a
Spiritului sfânt, primit de Domnul nostru Isus la botezul Său,
la începutul misiunii Sale, inima Sa consacrată a putut să
vadă clar şi distinct voia Tatălui, cursul potrivit, calea îngustă
a jertfirii, şi să aprecieze făgăduinţele nespus de mari
şi scumpe, a căror împlinire era dincolo de umilirea,
înjosirea şi moartea Sa la Calvar. Aşadar, prin Spiritul sfânt
<B>((164))</B>
Răscumpărătorul nostru a putut să înfăptuiască marea
Sa lucrare, fiind condus de el să facă ceea ce era plăcut
şi acceptabil înaintea Tatălui şi ceea ce a dat
răscumpărarea pentru toată omenirea. Spiritul sfânt se identifică în
mod asemănător şi cu Biserica: toţi cei care au acceptat
meritele marelui sacrificiu pentru păcat, care au venit la Tatăl
prin meritul sacrificiului Fiului şi care s-au prezentat ca
sacrificii vii, în armonie cu chemarea de sus la natura divină
oferită acestora în Veacul Evanghelic, au avut nevoie şi au
avut ajutorul Spiritului sfânt. Numai în măsura în care
cineva primeşte Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este în stare să
vină pe linia bună a părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, aşa încât
să „poată înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea
bună, plăcută şi desăvârşită”, şi să o facă. Numai prin
Spiritul sfânt suntem îndrumaţi dincolo de simpla literă a
mărturiei divine, la o apreciere cuvenită a „lucrurilor adânci ale
lui Dumnezeu” şi a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le
are în păstrare pentru cei care-L iubesc, lucruri pe care ochiul
nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu
s-au suit, pentru a le înţelege şi a le aprecia. 1 Cor. 2:9, 10.
<P ALIGN="JUSTIFY">Funcţia Spiritului sfânt va fi tot aşa de importantă şi
în Veacul Milenar, în aducerea lumii iarăşi în armonie
cu Dumnezeu, sub condiţiile Noului Legământ, prin
meritele jertfei iubitului Răscumpărător. În conformitate cu
aceasta, Domnul, prin profetul Ioel (2:28, 29), a atras atenţia
asupra acestui fapt, arătând că în timp ce în acest Veac
Evanghelic va turna Spiritul Său numai peste slujitorii şi
slujitoarele Sale, totuşi, <I>„după
aceea”</I> Spiritul Său sfânt va fi turnat
în mod general peste lume, peste „orice făptură”*. În
Veacul Milenar deci, progresul lumii va fi în deplin acord cu Spiritul
<B>((165))</B>
sfânt; şi în măsura în care oamenii vor ajunge să fie
în armonie deplină cu acel Spirit sfânt, vor fi potriviţi
pentru condiţiile vieţii, bucuriei şi binecuvântării veşnice care vor
fi după Veacul Milenar. Faptul că Spiritul sfânt va coopera
cu Biserica glorificată la binecuvântarea tuturor familiilor
de pe pământ este mărturisit şi de Domnul nostru. După ce
ne înfăţişează gloriile Mileniului şi rezerva lui abundentă
de adevăr ca un râu mare al apei vieţii, limpede precum
cristalul, El zice: „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să
zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia
apa vieţii fără plată!” Apoc. 22:17.

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Ordinea acestei binecuvântări este inversată în această
declaraţie profetică; foarte probabil pentru a ascunde problema până la
timpul potrivit, şi astfel a ascunde ceva din lungimea şi lăţimea,
adâncimea şi înălţimea planului divin, până la timpul potrivit ca acesta să
fie cunoscut şi apreciat.
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Însă acest subiect al Spiritului sfânt, funcţia şi lucrarea
lui au fost, timp de secole, foarte greşit înţelese de mulţi
din poporul Domnului; şi numai în lumina Soarelui
Dreptăţii care răsare &#151; în lumina
<I>parousiei</I> Fiului Omului &#151; acest subiect devine cu totul clar şi raţional, aşa cum în
mod evident a fost pentru Biserica timpurie, şi în armonie
cu diferitele mărturii scripturale care se referă la el.
Doctrina Treimii, care, după cum am văzut, a început să apară
în secolul al II-lea şi a ajuns la mare dezvoltare în secolul
al IVlea, este în mare măsură responsabilă de o mare parte
din întunericul care se combină cu adevărul asupra
acestui subiect în mintea multor creştini, spre marele lor
dezavantaj &#151; încurcând şi mistificând toate convingerile religioase.
<P ALIGN="JUSTIFY">Există consecvenţă în învăţătura scripturală că Tatăl
şi Fiul sunt în deplină armonie şi <I>unitate</I> de scop şi
lucrare, după cum tocmai am văzut. La fel de consecventă este
şi învăţătura scripturală în privinţa Spiritului sfânt &#151;
că acesta nu este un alt Dumnezeu, ci este spiritul,
influenţa sau puterea exercitată de unicul Dumnezeu, Tatăl nostru,
şi de Singurul Său Fiu Conceput &#151; în unitate absolută,
prin urmare, cu ambii, care de asemenea sunt <I>în
unitate</I> sau în acord deplin. Dar cât de diferită este această
<I>unitate</I> a Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfânt de aceea susţinută
şi învăţată sub numele de doctrina Treimii, care în cuvintele
<B>((166))</B>
din Catehism (întrebarea 5 şi 6) declară: Sunt trei
persoane într-un singur Dumnezeu &#151; Tatăl, Fiul şi Duhul
sfânt: „aceştia <I>trei</I> sunt <I>un</I> Dumnezeu,
<I>la fel în substanţă,</I> egali în putere şi glorie”. Această vedere se potrivea bine
„veacurilor întunecate” care au ajutat-o să se producă. Perioada
când <I>tainele </I>erau adorate în loc să fie dezlegate a găsit în
această teorie una foarte valoroasă, care, pe cât este de
nescripturală pe atât este de iraţională. Cum ar putea
<I>trei </I>să fie<I> unul</I> <I>în persoană,</I> în substanţă? Şi dacă sunt numai
„<I>unul</I> în substanţă”, cum ar putea fi
„<I>egali”</I>? Nu ştie orice persoană inteligentă că dacă Dumnezeu este
<I>unul </I>în persoană, nu poate fi <I>trei</I>? Şi dacă sunt
<I>trei</I> în persoană, cei trei ar putea fi <I>una
</I>numai într-un sens<I>, </I>şi acesta nu este în persoană,
ci în scop, în minte, în voinţă, în cooperare? Într-adevăr,
dacă n-ar fi faptul că această absurditate trinitariană a
fost introdusă în noi din cea mai fragedă pruncie şi faptul că
este învăţată cu seriozitate în seminariile teologice de
către profesori cu părul cărunt, în multe alte feluri aparent
înţelepţi, nimeni nu i-ar da atenţie serioasă nici o clipă. Cum a
reuşit marele Adversar s-o strecoare în poporul Domnului ca
să-i zăpăcească, să-i înşele şi să strice efectul Cuvântului
lui Dumnezeu, este adevărata taină care probabil nu va
fi rezolvată până când vom „cunoaşte deplin cum am
fost cunoscuţi şi noi”, în glorie.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cel care a studiat cu atenţie capitolele precedente a
găsit în Scripturi mărturie abundentă în privinţa faptului că
nu este decât un singur Dumnezeu Atotputernic &#151; Iehova; şi
că El L-a înălţat mult pe Fiul Său Întâi-Conceput,
Singurul Său Conceput, la propria Sa natură şi la propriul Său tron
al universului; şi că alături de Ei în ordinea rangului va
fi Biserica glorificată, Mireasa, soţia Mielului şi
moştenitoarea împreună cu El, altfel numiţi „fraţii” Săi. Aceştia vor fi
făcuţi asociaţi gloriei Sale, după cum în veacul prezent li se cere
să fie asociaţi în suferinţele Sale. Cei care au studiat au
observat de asemenea că toate scripturile se armonizează şi concordă
<B>((167))</B>
cu mărturia de mai sus; şi mai mult, nu se află nici
o scriptură care, direct sau indirect, în realitate sau în
aparenţă, să vină în conflict cu aceste constatări. Acum se
naşte întrebarea: cine, unde şi ce este Spiritul sfânt?
<P ALIGN="JUSTIFY">Să urmăm în privinţa acestei întrebări aceeaşi cale
de investigare urmată şi în celelalte. Să mergem la legea şi
la mărturia lui Dumnezeu pentru toate informaţiile
noastre. Să nu mergem la om. Să nu acceptăm îndoielile şi
speculaţiile oamenilor buni care sunt morţi, sau ale oamenilor buni
care sunt vii, şi nici chiar ale noastre. Să ne amintim
declaraţia apostolului că Cuvântul Domnului este dat cu intenţia
„ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul
pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:17). Să ne
punem încrederea cu totul în Domnul şi să căutăm
semnificaţia celor declarate de El în privinţa Spiritului sfânt,
aducând fiecare mărturie scripturală în armonie; asiguraţi că
adevărul, şi numai el, va rezista unei astfel de examinări
minuţioase. Făcând astfel, cu rugăciune şi grijă, eforturile noastre vor
fi răsplătite. Celui care bate i se va deschide uşa
cunoştinţei, celui care caută i se va descoperi cunoştinţa despre
Spiritul sfânt. Isa. 8:20; Mat. 7:7, 8.
<P ALIGN="JUSTIFY">Spiritul sfânt este definit în diferite feluri în Scripturi,
şi pentru a înţelege corect subiectul, aceste diferite
definiţii trebuie să fie analizate împreună şi să fie lăsate să
arunce lumină una asupra alteia. Să se observe că Spiritul sfânt
are diferite denumiri: „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul lui
Hristos”, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul adevărului”, „duh de
chibzuinţă”, „duh de libertate”, „Duhul Tatălui”, „Duhul
făgăduinţei”, „duhul blândeţii”, „duh de pricepere”, „duh de
înţelepciune”, „Duhul slavei”, „duh de sfat”, „Duhul harului”, „duh
de înfiere”, „duhul prorociei”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste diferite denumiri, repetate de multe ori şi
folosite alternativ, ne dau asigurare deplină, corectă, că toate
se referă la acelaşi Spirit sfânt &#151; de fapt, adesea este
adăugat, combinat, cuvântul „sfânt”, cum ar fi, de exemplu: „Duhul
<B>((168))</B>
Sfânt al lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt al făgăduinţei”
etc. Noi trebuie să căutăm o înţelegere a subiectului care să
nu respingă nici una din aceste denumiri, ci să le armonizeze
pe toate. Este cu neputinţă a se armoniza aceste diferite
declaraţii cu <I>ideea obişnuită despre un al treilea
Dumnezeu;</I> dar este cu totul compatibil cu fiecare din ele să se înţeleagă că
aceste diferite expresii descriu spiritul, dispoziţia şi
puterea singurului Dumnezeu, Tatăl, precum şi spiritul, dispoziţia
şi puterea Domnului nostru Isus Cristos, fiindcă El este
<I>una</I> cu Tatăl &#151; şi de asemenea, într-o anumită măsură, este
spiritul sau dispoziţia tuturor acelora care sunt cu adevărat
ai Domnului, îngeri sau oameni, în măsura în care au ajuns
în unitate sau în armonie cu El.
<P ALIGN="JUSTIFY">Pentru unii ar putea fi folositor să observăm că peste
tot în Scripturi este menţionat şi un alt spirit, şi acesta
în termeni opuşi, adică, „duh de frică”, „duh de robie”,
„duhul lumii”, „duhul rătăcirii”, „duh de ghicire”, „duhul
lui Antihrist”, „duh de adormire”. Nimeni nu se gândeşte
că aceste diferite definiţii, dacă sunt luate împreună,
ar justifica ideea că sunt <I>doi</I> sau mai mulţi Satani. Toţi,
în mod natural şi destul de cuvenit, vom recunoaşte că
prin aceşti termeni se înţelege în general <I>spiritul greşit
&#151; </I>spiritul, dispoziţia sau puterea care-şi are
exemplificarea principală în Satan; spiritul care se manifestă în toţi
cei care sunt în armonie cu păcatul şi cu Satan. În mod
foarte potrivit, de asemenea, nimeni nu se gândeşte că
acestea sunt spirite persoane. La fel, nimeni să nu considere
că diferitele aplicări ale cuvântului „duh” în sens
bun înseamnă diferite fiinţe spirituale, nici că
împreună înseamnă <I>un alt </I>Dumnezeu. Aceşti termeni,
luaţi împreună, reprezintă diferitele trăsături ale
caracterului, dispoziţiei, Spiritului Dumnezeului nostru, Iehova,
şi proporţional ale spiritului sau dispoziţiei celor care
au primit Spiritul Său, au devenit părtaşi ai dispoziţiei
Sale şi au venit în armonie cu mintea divină.

<P><B>((169))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Anumite idei nescripturale, şi de aceea false, în
privinţa duhului omului, care vor fi examinate într-un capitol
următor, stau aproape de temelia vederii nescripturale şi false
despre Spiritul sfânt, atât de larg răspândită acum. Iar
părerile greşite cu privire la Spiritul lui Dumnezeu şi la
spiritul omului au fost intensificate şi adâncite de faptul
că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei engleze au
folosit de nouăzeci şi două de ori expresia „Duhul Sfânt”, fără
nici cea mai vagă autoritate &#151; cuvântul grecesc fiind
<I>pneuma</I> &#151; spirit. Şi cuvântul „duh”, pentru cei needucaţi, are
un sens foarte vag care, totuşi, este identificat foarte clar
cu ideea de <I>personalitate. </I>Este demn de remarcat că
în Versiunea Revizuită a Noului Testament cuvântul
„duh” a fost schimbat prin cuvântul „spirit” în douăzeci şi unu
de locuri, şi Comitetul American de Revizuire şi-a
consemnat <I>protestul</I> în privinţa folosirii cuvântului „duh” în
celelalte şaptezeci şi unu de cazuri. Şi totuşi, atât comitetul
englez cât şi cel american au fost compuse din susţinători
stricţi ai Treimii.
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu există absolut nici un motiv să se creadă sau să
se spună că Spiritul sfânt ar fi un alt Dumnezeu, deosebit
ca personalitate de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă,
să observăm faptul că Spiritul Tatălui a fost transmis
Domnului nostru Isus, după cum este scris:
„<I>Duhul</I> Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc
săracilor Evanghelia” (Luca 4:18). Întorcându-ne la profeţia din
care se citează aceasta, citim acolo în ebraică:
„<I>Duhul</I> Stăpânului Iehova este peste Mine, căci Iehova M-a uns să aduc
veşti bune celor blânzi” (Isa. 61:1). Şi în acelaşi sens citim
iarăşi: „<I>Duhul lui</I> Iehova Se va odihni peste El,
<I>duh</I> <I>de</I> înţelepciune şi de pricepere,
<I>duh de</I> sfat şi de tărie, <I>duh</I>
<I>de</I> cunoştinţă şi de frică de Iehova” (Isa.
11:2). În mod asemănător, acelaşi spirit în Cristos este menţionat ca „duhul lui
Hristos”, gândul lui Cristos: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era
şi în Hristos Isus”. Filip. 2:5.

<P><B>((170))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Unii susţin că referirea Domnului nostru la Spiritul
sfânt, relatată în Ioan 14:26, dovedeşte că Spiritul este o
persoană, deoarece Versiunea noastră Comună redă acest pasaj
astfel: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt,
<I>pe care</I> Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va
aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Dar o privire la
textul grecesc arată că traducătorii au fost influenţaţi
de prejudecăţile lor asupra acestui subiect, căci nu există
nici un temei pentru folosirea cuvintelor „pe care” şi „Îl”
[ca persoane &#151; n. e.]. Traducerea
<I>Diaglott</I> redă acest text astfel: „Dar ajutătorul, Spiritul sfânt
<I>care </I>va fi trimis de Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va
aminti acelea pe care vi le-am spus Eu”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceeaşi observaţie critică se poate aplica şi la versetul
17 din acelaşi capitol, care în Versiunea noastră Comună
spune: „Duhul adevărului, <I>pe care</I> lumea
nu-<I>L</I> poate primi, pentru că nu-<I>L</I> vede şi
nu-<I>L</I> cunoaşte; dar voi <I>Îl</I> cunoaşteţi,
căci rămâne cu voi şi va fi în voi”. Aici expresia „Duhul
adevărului” este evident folosită în contrast cu „duhul de
rătăcire”. Pasajul nu se referă nicidecum la o persoană, ci la
influenţa adevărului şi la efectul acestuia asupra poporului
Domnului. Traducerea <I>Diaglott</I> redă acest verset: „Duhul
adevărului, <I>pe care </I>lumea nu-<I>l</I> poate primi, pentru că ea
nu-<I>l</I> vede şi nici nu-<I>l</I> cunoaşte; dar voi
<I>îl</I> cunoaşteţi, pentru că lucrează cu voi şi va fi în voi”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Să luăm altă ilustraţie: „Când va veni ... Duhul
adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci
<I>El</I> nu va vorbi de la <I>Sine</I>, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile
viitoare. <I>El</I> Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi
vă va vesti” (Ioan 16:13, 14). În acest pasaj cuvântul
grecesc <I>heautou </I>este tradus „Sine”,<I>
</I>[ca persoană &#151; n. e.], totuşi acelaşi cuvânt este adeseori tradus corect
<I>„sine” </I>[ca lucru &#151; n. e.]. În Versiunea noastră Comună
[engleză &#151; n. e.] acest cuvânt <I>heautou
</I>este redat la genurile masculin, feminin, comun şi neutru. De exemplu, în textul de mai sus este redat
<B>((171))</B>
la masculin;* în 1 Cor. 11:5 este de genul feminin &#151;
<I>„</I>îşi necinsteşte capul î<I>ei</I>ş<I>”;
</I>la fel în Apoc. 2:20 &#151; „care îşi zice
<I>ea însăşi</I> prorociţă”; şi iarăşi în 1 Cor. 13:5 &#151; „Dragostea ...
nu caută folosul <I>său”. </I>În 1 Cor.<I>
</I>11:31 este redat la comun &#151; „dacă
<I>ne</I>-am judeca”; la fel în 1 Cor. 16:15 &#151;
„<I>s-a</I> dedicat cu totul”; apoi Luca 22:17 &#151; „împărţiţi-l
<I>între voi”; </I>şi Ioan 6:53 &#151;
„n-aveţi viaţă în <I>voi</I>”. Ca ilustrare de traducere a cuvântului
<I>heautou </I>la neutru, în Versiunea noastră Comună, observăm următoarele:

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Aici pronumele urmează după substantivul Mângâietorul
(în greacă <I>masculin, </I>dar este arbitrar, indiferent de sex &#151; ca în
germană, în care sobă şi masă sunt de genul masculin, furculiţă de
genul feminin, femeie de genul neutru).
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Ziua de mâine se va îngriji de
<I>ea însăşi</I>.” Mat. 6:34.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei
<I>însăşi.”</I> Marcu 3:24.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dacă o casă este dezbinată împotriva
<I>ei însăşi</I>.” Marcu 3:25.
<P ALIGN="JUSTIFY">„După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă
<I>de la sine</I>.” Ioan 15:4.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Nimic nu este necurat <I>în
sine.”</I> Rom. 14:14.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Tot trupul ... îşi face creşterea potrivit cu lucrarea
fiecărei părţi în măsura ei şi <I>se</I> zideşte în dragoste.” Efes. 4:16.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în
<I>ea însăşi.” </I>Iac. 2:17.
<P ALIGN="JUSTIFY">Similar, cuvântul
<I>ekinos</I>, redat prin „el” [persoană &#151; n.
e.] în pasajul care este în analiză ar putea fi tradus la fel de bine
prin „acela”, „aceea”, „acesta”, „aceasta”, „aceia”, „acelea”,
„acelaşi”, „ea”, „el” [lucru &#151; n.
e.] şi în Versiunea noastră Comună engleză este redat în toate aceste forme şi
<I>mai frecvent</I> decât sunt pronumele masculine „el”, „a, al lui”, „lui”, „pe el”. Oricine
este sceptic în legătură cu acest subiect se poate uşor
convinge consultând o concordanţă greco-engleză a Noului
Testament, care arată diferitele traduceri ale acestor cuvinte. Vom da
câte un exemplu din fiecare astfel de traduceri ale cuvântului
<I>ekinos:</I>
<P ALIGN="JUSTIFY">„În ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma decât
pentru cetatea<I> aceea.</I>” Luca 10:12.

<P><B>((172))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Gândind că este grădinarul,
<I>ea</I> I-a zis ... .” Ioan 20:15.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dar să ştiţi <I>aceasta</I> că, dacă ar fi ştiut stăpânul casei
... .” Mat. 24:43 [trad. lit. nouă, 2001 &#151; n.
e.].
<P ALIGN="JUSTIFY">„Nu-i zic să se roage pentru
<I>acela.” </I>1 Ioan 5:16.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Într-una din <I>acele </I>zile când Isus învăţa ... .” Luca 20:1.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Şi ziua <I>aceea</I> era sabat.” Ioan 5:9.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Băiatul a fost vindecat din ceasul
<I>acela.”</I> Mat. 17:18.
<P ALIGN="JUSTIFY">Adeseori însă, la o virtute sau calitate se adaugă
genul persoanei sau lucrului căruia aceasta îi aparţine; astfel,
de exemplu, deoarece Tatăl ceresc este indicat ca masculin,
nar fi decât potrivit ca puterea Lui, spiritul Lui,
fiecare caracteristică şi influenţă a Lui să fie indicate la
masculin. Nu este rar nici ca lucruri care sunt neutre prin ele însele
să fie indicate ca masculine sau feminine, în funcţie de
cum sunt ele: tari şi active, ori pasive şi delicate. Astfel,
soarele este în mod general indicat prin „el”, iar luna prin „ea”.
Ca atare, dacă n-ar fi concepţia generală greşită asupra
acestui subiect şi ideea larg răspândită că Spiritul sfânt este
o persoană (şi nu doar spiritul, influenţa sau puterea divină
&#151; <I>spiritul</I> Tatălui), nu s-ar putea face nici o critică a
folosirii pronumelor masculine în privinţa Spiritului sfânt, pentru
că Dumnezeu este recunoscut ca masculin, ca Autorul şi
izvorul vieţii şi binecuvântării. Astfel deci, să nu trecem cu
vederea faptul că folosirea pronumelor personale nu dovedeşte
că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este o altă persoană
decât Tatăl şi Fiul &#151; un alt Dumnezeu. Spiritul sau
influenţa sfântă este spiritul sau influenţa Tatălui şi a Fiului,
căci aceştia sunt una în scop şi influenţă.
<P ALIGN="CENTER">Semnificaţia cuvântului „duh”
<P ALIGN="JUSTIFY">Aici se iveşte pe bună dreptate întrebarea: care
sunt sensurile sau semnificaţiile atribuite expresiei „Duh
sfânt” aşa cum sunt folosite în Scripturi? Ce calităţi sau însuşiri
ale caracterului sau puterii divine sunt reprezentate prin
<B>((173))</B>
cuvântul „duh”? Răspunsul se va găsi cel mai bine
examinând mai întâi sensul strict al cuvântului „duh”, iar apoi
examinând diferitele feluri de utilizare a lui de-a lungul Scripturilor.
<P ALIGN="JUSTIFY">(1) În Vechiul Testament cuvântul „duh” este
traducerea cuvântului ebraic <I>ruah</I>, semnificaţia primară sau sensul
originar al lui fiind <I>vânt</I>. În Noul Testament cuvântul „duh” vine de
la grecescul <I>pneuma, </I>prima semnificaţie sau sensul rădăcinii
lui fiind de asemenea <I>vânt. </I>Dar nimeni să nu tragă în
grabă<I> </I>concluzia că noi suntem pe cale să încercăm a dovedi că
Duhul sau Spiritul sfânt este un vânt sfânt, pentru că nimic n-ar
putea fi mai departe de gândul nostru. Dar noi dorim să
prezentăm acest subiect obscur în aşa fel încât să fie de ajutor atât
pentru cei învăţaţi cât şi pentru cei neînvăţaţi; ca atare, începem
cu sensul primar recunoscut al acestor cuvinte, pentru a
putea stabili <I>cum </I>şi <I>de ce</I> a fost folosit în cazul acesta.
<P ALIGN="JUSTIFY">Întrucât vântul este atât
<I>nevăzut</I> cât şi <I>puternic</I>, aceste cuvinte,
<I>ruah</I> şi <I>pneuma</I>, au primit treptat un sens mult
mai larg şi au ajuns să reprezinte orice putere sau
influenţă <I>nevăzută</I>, bună sau rea. Şi deoarece puterea divină
este exercitată pe căi şi prin mijloace care depăşesc văzul
uman, de aceea cuvântul „duh” a ajuns să fie aplicat tot mai mult
la toate procedurile Domnului. De asemenea, în mod firesc
a intrat în uzul comun în legătură cu influenţele umane
care sunt nevăzute; de exemplu, pentru a reprezenta
<I>suflarea</I> vieţii, <I>puterea</I> prin care trăieşte omul, care este
<I>nevăzută,</I> numită <I>„duhul”</I> sau „suflarea vieţii”; de asemenea
pentru <I>puterea</I> minţii, care este <I>nevăzută,
</I>numită „duhul minţii.” Viaţa însăşi este o putere şi este nevăzută, şi ca atare a
fost de asemenea numită spirit de către cei din antichitate.
Ar putea fi utile câteva ilustraţii de folosire diferită a
cuvântului ebraic <I>ruah</I> şi a celui grecesc
<I>pneuma</I>.
<P ALIGN="JUSTIFY">În Vechiul Testament
<I>ruah</I> este tradus [în limba engleză &#151; n.
e.] de patru ori „suflu”, de douăzeci şi opt de ori
„suflare”, de şase ori „minte”, de opt ori „miros” şi de nouăzeci şi una de
<B>((174))</B>
ori „vânt” şi „vântos”. De fiecare dată ideea care stă
în spatele cuvântului este de <I>influenţă</I> sau
<I>putere nevăzută</I>. Exemple de asemenea traduceri ale cuvântului
<I>ruah </I>sunt după cum urmează:
<P ALIGN="JUSTIFY">„La <I>suflarea</I>
[<I>suflul,</I> K. J. &#151; n. e.] nărilor Tale
s-au îngrămădit apele.” Exod. 15:8.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Orice făptură ... în care era
<I>suflare</I> de viaţă.” Gen. 6:17; 7:15.
<P ALIGN="JUSTIFY">„El ţine în mână ...
<I>suflarea</I> oricărui trup omenesc.” Iov 12:10.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Toţi au aceeaşi <I>suflare
</I>şi omul nu întrece cu nimic pe animal.” Ecl. 3:19.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Ele au fost o pricină de mare amărăciune a
<I>spiritului </I>pentru Isaac.” Gen. 26:35 [subsol, trad. reviz. &#151; n.
e.]
<P ALIGN="JUSTIFY">„Domnul a <I>simţit</I> un miros plăcut.” Gen. 8:21.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Au nas, dar nu <I>miros</I>.” Ps. 115:6.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Şi Dumnezeu a făcut să sufle un
<I>vânt</I> pe pământ.” Gen. 8:1.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dar Tu ai suflat cu
<I>suflarea</I> Ta.” Exod. 15:10.
<P ALIGN="JUSTIFY">„<I>Vânturi</I> aducătoare de furtună, care împliniţi
poruncile Lui.” Ps. 148:8.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Cum se clatină copacii din pădure când bate
<I>vântul.</I>” Isa. 7:2.
<P ALIGN="JUSTIFY">În Noul Testament <I>pneuma</I> este redat (în afară de
„duh” şi „spirit”) prin „viaţă”, „spirituale” şi „vânt”
[în cel român prin „suflare”, „duhovniceşti” şi „vânt” &#151; n.
e.].
<P ALIGN="JUSTIFY">„Să dea <I>suflare</I> icoanei fiarei.” Apoc. 13:15.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Fiindcă râvniţi după daruri
<I>duhovniceşti</I>.” 1 Cor. 14:12.
<P ALIGN="JUSTIFY">„<I>Vântul</I> suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul.” Ioan 3:8.
<P ALIGN="JUSTIFY">Să nu uităm că toate aceste traduceri sunt făcute
de adepţii Treimii. Noi nu avem nimic împotriva
acestor traduceri &#151; ele sunt foarte bune; dar atragem
atenţia asupra lor ca dovezi că aceste cuvinte,
<I>ruah</I> şi <I>pneuma,</I> redate prin „duh”
<I>nu au sensul de persoană</I>, ci au sensul de
<I>putere sau influenţă nevăzută</I>.
<P ALIGN="CENTER">„Dumnezeu este Duh”
<P ALIGN="JUSTIFY">(2) „Dumnezeu este Duh”; adică El este o fiinţă
puternică, dar nevăzută; la fel îngerii sunt numiţi duhuri, deoarece şi
<B>((175))</B>
ei, în starea lor naturală, sunt nevăzuţi de oameni,
decât doar dacă sunt descoperiţi prin putere miraculoasă.
Domnul nostru Isus, când a fost om, n-a fost numit fiinţă
spirituală, dar de la înălţarea Sa este scris despre El: „Domnul
este Duhul” &#151; El este acum o fiinţă puternică şi
nevăzută. Biserica din acest Veac al Evangheliei are
făgăduinţa schimbării de natură, în asemănarea Domnului ei, după
cum este scris: <I>„Vom</I> fi ca El, pentru că
<I>Îl vom vedea</I> aşa cum este”. Despre Biserică se spune că este spirituală, întrucât este
în armonie cu Domnul şi se spune că este concepută de
Spirit din nou, la o natură nouă, <I>o natură
spirituală</I>, cu asigurarea că ceea ce este conceput de Spirit se va naşte din Spirit
la înviere. Această utilizare a cuvântului spirit, se va
observa, este în legătură cu personalitatea &#151; cu fiinţele
spirituale. 2 Cor. 3:17; 1 Ioan 3:2; Ioan 3:6.
<P ALIGN="JUSTIFY">(3) O altă utilizare a cuvântului duh este în sens de
putere generatoare sau fertilitate, ca în Gen. 1:2: „Duhul
lui Dumnezeu <I>Se mişca</I> peste întinderea apelor” &#151; adică
puterea lui Dumnezeu, vehiculul energiei Sale, a fertilizat apele,
sau le-a făcut rodnice, productive. Tot astfel „oamenii sfinţi ai
lui Dumnezeu au vorbit <I>conduşi</I> de Duhul Sfânt”, puterea
sau influenţa sfântă a lui Dumnezeu le-a fertilizat
mintea, făcându-i să gândească lucrurile pe care Dumnezeu voia
ca ei să le exprime (2 Pet. 1:21). La fel, meşterii iscusiţi pe
care Moise i-a ales să pregătească accesoriile Cortului
Întâlnirii au fost aduşi sub influenţa puterii divine, pentru
activarea sau stimularea facultăţilor naturale ale lor, fără a-i afecta
pe ei în vreun sens moral, întocmai cum nici apele din
adânc nau fost afectate în sens moral. Astfel este scris:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Domnul l-a chemat pe nume pe Beţaleel ... l-a umplut
cu <I>Duhul</I> lui Dumnezeu, în înţelepciune, pricepere şi
cunoştinţă în tot felul de lucrări. I-a dat putere să inventeze lucruri
de artă, să lucreze în aur, în argint şi în bronz, să taie pietre
şi să le monteze, să lucreze lemnul cu măiestrie şi să facă
tot felul de lucrări de artă. I-a pus în inimă să înveţe pe alţii, atât
<B>((176))</B>
lui cât şi lui Oholiab ... . I-a umplut cu înţelepciune a
inimii ca să facă toate lucrările de gravură în piatră, de invenţii,
de lucrat la gherghef.” Exod. 35:30-35; 28:3; 31:3-5.
<P ALIGN="JUSTIFY">La fel suntem informaţi despre Moise că Iehova
Dumnezeu a pus peste el şi peste bătrânii din Israel
<I>Spiritul Său, </I>cu putere specială pentru a judeca afacerile lui Israel, pentru
a păstra ordinea etc. (Num. 11:16-26). În acelaşi mod
Spiritul lui Dumnezeu a fost cu împăraţii lui Israel, atâta vreme
cât I-au fost loiali Lui. Să observăm, de exemplu, cazul lui
Saul (1 Sam. 11:6); şi că acest Spirit de înţelepciune sau
de judecată în privinţa guvernării Israelui s-a depărtat de
Saul şi i-a fost conferit lui David, a cărui înţelepciune este în
mod deosebit observată după aceea (1 Sam. 16:13, 14). Apoi,
în locul Spiritului înţelepciunii, curajului şi încrederii, ca
slujitor al Domnului, Saul a avut un spirit rău, mai literal spus
un spirit de tristeţe, de respingere, de pierdere a încrederii,
prin faptul că şi-a dat seama că nu mai era
reprezentantul Domnului pe tron. Şi se spune că acest spirit de
respingere, care medita la nenorociri, a venit de la Domnul &#151;
probabil în sensul că a rezultat din procedurile Domnului, prin
aceea că Şi-a retras de la Saul recunoaşterea, puterea
susţinătoare şi îndrumarea în afacerile Israelului.
<P ALIGN="CENTER">„Duhul Sfânt încă nu era”
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar nici o manifestare a Spiritului lui Dumnezeu, înainte
de prima venire a Domnului nostru Isus, n-a fost exact la fel
cu manifestarea şi lucrarea Spiritului Domnului asupra
Domnului nostru Isus, de la botezul Său până la răstignirea Sa, şi
asupra Bisericii lui Cristos din ziua Cincizecimii şi până acum &#151;
până chiar la sfârşitul acestui veac al Evangheliei şi la
completarea căii Bisericii prin întâia înviere. În armonie cu aceasta
citim: „Duhul Sfânt încă nu era [dat, cu excepţia Domnului
nostru Isus], fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Ioan 7:39.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>Lucrarea</I> Spiritului lui Dumnezeu în acest Veac
al Evangheliei se deosebeşte mult de lucrarea lui în timpurile
<B>((177))</B>
anterioare; iar această deosebire este exprimată prin
cuvintele „Duhul înfierii”, „Duhul fiesc”, „Duhul sfinţeniei”,
„Duhul adevărului” şi alte asemenea expresii. După cum am
văzut deja, după căderea lui Adam nici unul dintre urmaşii săi
n-a fost acceptat ca <I>fiu </I>al lui Dumnezeu până la întâia venire;
cel mai înalt titlu dat lui Avraam, tatăl credincioşilor, a fost
acela de prieten: „El a fost numit «prietenul lui Dumnezeu»”.
Dar, după cum arată apostolul Ioan, când
<I>Logosul</I> a devenit trup, El S-a prezentat la poporul Său, Israel, şi tuturor celor care
L-au primit îatunci şi de atunci încoaceş <I>le-a dat
puterea</I> îprivilegiul, posibilitateaş <I>să devină fii ai lui
Dumnezeu</I>; iar aceştia, spune El, au fost
<I>concepuţi</I> din Dumnezeu &#151; concepuţi din
Duh, fiindcă „ce este născut din Duh este duh”. Ioan 1:12, 13; 3:3-8.
<P ALIGN="JUSTIFY">În acest sens al cuvântului, Spiritul sfânt este
garantat numai casei fiilor; iar casa fiilor n-a fost cunoscută până
când Preaiubitul Fiu a fost arătat în trup şi a
<I>răscumpărat</I> lumea, dăruind celor care-L acceptă posibilitatea să
primească adoptarea ca fii (Gal. 4:5; Efes. 1:5). Această adoptare,
după cum ne informează apostolul Pavel, a fost în primul
rând moştenirea lui Israel, dar fiindcă în Israel nu erau
pregătiţi un număr suficient care să completeze numărul
predestinat pentru a fi adoptaţi, de aceea, după ce a acceptat rămăşiţa
lui Israel, „Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia
dintre neamuri un popor pentru Numele Său”, ca să fie fii ai
lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos, iar
acest lucru a fost cunoscut mai dinainte şi prezis prin
profeţi. Rom. 9:4; 29-33; Fapt. 15:14.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar în ce privinţă această manifestare a puterii,
influenţei sau Spiritului divin se deosebeşte în acest Veac al
Evangheliei de manifestarea ei în timpurile trecute? Apostolul
Petru răspunde la această întrebare, asigurându-ne că
vrednicii din vechime, deşi au fost mult onoraţi de Dumnezeu şi au
fost conduşi de Spiritul Său sfânt, au vorbit şi au scris lucruri
pe care nu le-au înţeles. Dumnezeu i-a folosit ca slujitori ai
Săi, ca să scrie lucruri care nu-şi aveau timpul să fie înţelese de
<B>((178))</B>
ei, dar care, la timpul cuvenit, ne vor fi descoperite
nouă, casei fiilor, prin lucrarea aceluiaşi Spirit sfânt sau
putere sfântă a lui Dumnezeu asupra celor concepuţi de Spirit.
În trecut acţiunea Spiritului sfânt a fost mai cu seamă
<I>mecanică</I>; asupra noastră este mai cu
seamă<I> explicativă</I> şi sugestivă, expunând planul divin prin apostoli şi învăţători
special „rânduiţi în Biserică” din când în când, obiectivul fiind
să ajute pe fii să „înţeleagă pe deplin, împreună cu toţi
sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi
înălţimea” înţelepciunii şi bunătăţii divine, aşa cum sunt
exemplificate în planul divin şi în descoperirea lui. Într-adevăr, din
cuvintele apostolului este evident că nici chiar îngerilor (care au
fost uneori folosiţi de Domnul ca mijloace în comunicarea
cu profeţii, mediile Spiritului Său sfânt) nu le-a fost permis
să înţeleagă semnificaţia comunicărilor lor, după cum nu
le-a fost permis nici profeţilor care au scris acele revelaţii
pentru noi. Să observăm cuvintele apostolului:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Privitor la mântuirea aceasta, prorocii care au
vorbit despre harul rânduit <I>vouă</I>, cercetau şi căutau cu
stăruinţă, încercând să vadă ce timp [literal sau
simbolic] şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în
ei, când vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi
slăvile care aveau să urmeze. Lor le-a fost descoperit că
<I>nu pentru ei înşişi,</I> ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care
vi leau vestit acum cei care v-au predicat Evanghelia,
prin Duhul Sfânt trimis din cer, şi în care chiar îngerii doresc
să privească”. 1 Pet. 1:10-12; 2 Pet. 1:21.
<P ALIGN="CENTER">Daruri ale aceluiaşi Spirit,
aceluiaşi Domn, aceluiaşi Dumnezeu
<P ALIGN="JUSTIFY">„Sunt felurite daruri, dar este
<I>acelaşi Duh;</I> sunt felurite slujbe, dar este
<I>acelaşi Domn</I>; sunt felurite lucrări, dar este
<I>acelaşi Dumnezeu</I>, care lucrează totul în toţi.
Şi fiecăruia [în Biserică] i se dă manifestarea Duhului
spre folosul tuturor. Căci unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt
<B>((179))</B>
de înţelepciune; altuia, cuvânt de cunoaştere,
datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh;
altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, puterea
să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea
duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor.
Dar toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă
fiecăruia în parte, cum Îi place.” 1 Cor. 12:4-11.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aici sunt enumerate unele dintre
<I>darurile</I> date Bisericii prin Spiritul sfânt, dar noi trebuie să facem o deosebire
clară între Spiritul sfânt şi aceste daruri sau manifestări
acordate în Biserica timpurie. După cum ei nu trebuiau să
înţeleagă că în diferiţii membri ai Bisericii lucrau spirite
diferite, datorită deosebirilor între darurile lor, tot aşa nu trebuiau
să înţeleagă nici că un alt Domn sau Învăţător a dat
aceste daruri, ci toate trebuiau să fie identificate ca fiind din
aceeaşi influenţă sfântă revărsată de acel singur
Domn, reprezentantul singurului Dumnezeu peste toţi, Iehova,
şi să fie explicate ca <I>„felurite
slujbe”</I> sau<I> </I>lucrări. Nu numai atât, dar Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, şi-a
schimbat slujirea în Biserică; aşa că, în timp ce
<I>„darurile”</I> de felul celor menţionate aici erau obişnuite în Biserica timpurie, a
venit ziua, după cum spune apostolul că se va întâmpla,
când prorociile se vor sfârşi, limbile vor înceta şi inspiraţia
specială a cunoştinţei va dispărea (1 Cor. 13:8). Toate aceste
<I>„daruri”</I> au fost evident necesare la inaugurarea Bisericii, la
începutul veacului nou, dar n-au mai fost necesare după ce s-a
stabilit Biserica şi după ce s-a completat canonul scrierilor
inspirate. Acestea, spune apostolul, sunt suficiente, pentru ca
„omul lui Dumnezeu să fie ... cu totul pregătit pentru orice
lucrare bună”. 2 Tim. 3:17.
<P ALIGN="JUSTIFY">Este adevărat, nu toate aceste daruri au trecut sau
au încetat; iar încetarea celor care n-au mai fost continuate
nu dovedeşte că Domnul are mai puţină putere acum decât
cu optsprezece secole în urmă, şi nici nu dovedeşte că
poporul Domnului este mai puţin vrednic sau mai puţin favorizat de
<B>((180))</B>
Domnul. Dimpotrivă, aceasta arată „felurite manifestări”
şi lasă să se înţeleagă că poporul lui Dumnezeu nu mai
are nevoie de acele metode mai simple de instruire şi de
acele dovezi ale acceptării lor de Domnul. Acum, în loc să li
se acorde miraculos acele daruri, acţiunea Spiritului sau
puterii lui Dumnezeu pare să fie asupra fiecăruia din poporul
Său consacrat &#151; în parte după însuşirile lor naturale şi în
parte după zelul lor pentru serviciul Său. Şi astfel găsim
că apostolul, în această relaţie contextuală şi în epistolele
de mai târziu, îndeamnă Biserica să caute a
<I>dezvolta</I> daruri, puteri şi capacităţi spirituale, în şi pentru serviciul
Domnului, al poporului Său şi al Adevărului Său.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste daruri<I> dezvoltate individual
</I>trebuie să fie apreciate mai mult decât cele
<I>date miraculos;</I> şi de aceea apostolul spune: „Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună”;
„Urmăriţi dragostea şi să doriţi [cultivaţi] cu înflăcărare
manifestările duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi
[expuneţi public]” (1 Cor. 12:31; 14:1). Apostolul arată că vorbirea în limbi a
fost numai „un semn”, ca să poată atrage atenţia celor
necredincioşi asupra Bisericii şi asupra metodelor ei
(1 Cor. 14:22). Şi el arată că acest dar, prin urmare, care era foarte apreciat
de unii dintre corinteni, este unul dintre cele mai puţin
spirituale &#151; dintre cele mai puţin adaptate pentru dezvoltarea
Bisercii spirituale, şi este mai cu seamă folositor
în legătură cu lumea neregenerată. Acest dar, şi altele dintro clasă
cumva asemănătoare, a dispărut repede din Biserică după ce ea
şi-a câştigat o bază şi o recunoaştere în lume.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dimpotrivă, <I>„roadele</I> Duhului” trebuie încurajate,
cultivate tot mai mult, pentru ca ele să producă roada
deplină, perfectă a iubirii faţă de Dumnezeu, unul faţă de altul şi
a iubirii compătimitoare faţă de lume. Aceste roade
ale Spiritului sunt numite de apostolul Pavel astfel:
„dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de
bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Gal. 5:22,
23). Cuvântul „roadă”, se va observa, dă o dublă idee: că este un
<B>((181))</B>
<I>dar, </I>însă cu dezvoltare şi coacere treptată, şi este
rezultatul muncii. Aşa este şi cu darurile Spiritului: „Orice ni se dă
bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la
Tatăl”; însă asemenea roade nu sunt daruri miraculoase, ci
daruri treptate şi indirecte, inspirate de făgăduinţele Tatălui
nostru şi de învăţăturile Domnului nostru prin apostoli şi
prin profeţi. Ele sunt făurite în noi pe măsură ce venim
în armonie şi ascultare în gând, cuvânt şi faptă de
Spiritul Tatălui nostru, de care suntem concepuţi şi prin care,
dacă suntem ascultători, dezvoltăm tot mai mult din
roadele sfinţeniei, sau roadele Spiritului sau dispoziţiei sfinte
în asemănarea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul
şi Răscumpărătorul nostru. Astfel, sub slujirea Spiritului
sfânt al Adevărului, cei credincioşi sunt pregătiţi pentru a
fi „născuţi din Duh” la întâia înviere, fiinţe spirituale,
deoarece ei au fost concepuţi de Spirit în momentul consacrării.
Fiind astfel desăvârşiţi ca fiinţe spirituale, membrii Bisericii vor
fi moştenitori ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu
Isus Cristos, Domnul nostru, în plinătatea unităţii şi părtăşiei
cu Tatăl şi cu Fiul, compleţi în El, care este capul
tuturor stăpânirilor şi puterilor şi asociatul Tatălui în Împărăţie,
şi plini de Spiritul Tatălui şi al Fiului &#151; Spiritul sfânt.
<P ALIGN="JUSTIFY">Se va observa din precedentele vederi generale
asupra acestui subiect că acelaşi Spirit sau aceeaşi putere a
Tatălui ceresc, Iehova, care a acţionat în crearea lumii şi care
a acţionat diferit asupra servitorilor Săi din trecut,
acţionează diferit şi în acest Veac al Evangheliei, în dezvoltarea
Bisericii, în aducerea Bisericii în armonie cu Dumnezeu şi în
potrivirea şi pregătirea ei ca „Trupul lui Hristos” pentru o parte
comună în Împărăţie. Şi acelaşi Spirit sau influenţă sfântă a
lui Dumnezeu va acţiona iarăşi diferit în timpul Veacului
Milenar, prin Cristos şi prin Biserica glorificată, pentru a
aduce lumea în armonie şi unitate cu principiile dreptăţii şi
cu Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Nimic, în nici
un sens sau grad, nu face necesar un alt Dumnezeu. Chiar
<B>((182))</B>
dimpotrivă. Faptul că singurul Dumnezeu este cel
care lucrează în diferite împrejurări şi condiţii şi prin
diferite mijloace, pentru împlinirea scopului Său, ne dă cu atât
mai mult asigurarea că toate scopurile Sale bune se vor
împlini, şi după cum declară El, „Cuvântul Meu, care iese din
gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va ... împlini
lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11.
<P ALIGN="CENTER">Voinţa, influenţa, puterea, spiritul divin
<P ALIGN="JUSTIFY">Din cele anterioare înţelegem că o definiţie largă
a cuvintelor „Duhul lui Dumnezeu” sau „Duhul sfânt” ar
fi: <I>voinţa, influenţa</I> sau <I>puterea</I> divină pusă în acţiune,
oricând şi oriunde şi pentru orice scop în armonie cu voinţa
divină, care, fiind o voinţă sfântă, înseamnă că paşii şi
acţiunile Spiritului sfânt vor fi în armonie cu sfinţenia. Dumnezeu
Îşi exercită Spiritul sau energia în multe feluri, folosind
diferite mijloace pentru a împlini diferite rezultate. Orice este
realizat de Domnul prin mijloace mecanice sau inteligente, este
tot atât de adevărat lucrarea Sa ca şi cum El însuşi ar
fi înfăptuitorul, pentru că toate acele mijloace sunt din
creaţia Sa. Întocmai cum, printre oameni, un antreprenor
în construcţii s-ar putea să nu lucreze personal la fiecare
parte a construcţiei, ci fiecare muncitor este reprezentantul său
şi sub controlul său; lucrarea ca întreg este
lucrarea antreprenorului, chiar dacă este posibil ca el să nu fi
pus mâna pe vreo unealtă. El o face cu materialele sale şi
prin reprezentanţii şi agenţii săi.
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel, de exemplu, când citim, „Iehova Dumnezeu a
făcut pământ şi ceruri” (Gen. 2:4), nu trebuie să presupunem că
El personal a mânuit elementele. El a folosit diferite
mijloace: „El a zis şi s-a făcut [a dat porunci şi ele au fost
executate prompt]; a poruncit şi a luat fiinţă” (Ps. 33:6, 9). Creaţia
n-a venit în ordine instantaneu; căci citim că a trebuit timp
&#151; şase zile sau epoci. Şi în timp ce suntem informaţi clar
că „toate vin de la Tatăl”, prin energia Sa, voinţa Sa, Spiritul
<B>((183))</B>
Său, totuşi această energie, după cum am văzut mai
înainte, a fost exercitată prin Fiul Său,
<I>Logosul</I>.
<P ALIGN="JUSTIFY">Puterea transformatoare a Spiritului sfânt al
lui Dumnezeu, aşa cum lucrează în această dispensaţie
a Evangheliei, pentru a aduce poporul Său la
<I>împăcare</I> deplină cu El, este o lucrare mai neclară, mai greu de înţeles
decât exercitarea puterii Sale menţionată în Geneza 1:2. Ea
se ocupă de un subiect mai înalt &#151; de o minte şi o voinţă
liberă în loc de o materie fără simţuri.
<P ALIGN="JUSTIFY">În lumina Scripturilor putem înţelege că Spiritul
sfânt înseamnă:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>a</I>) Puterea lui Dumnezeu exercitată în oricare fel,
dar întotdeauna în conformitate cu liniile dreptăţii şi iubirii,
şi ca atare întotdeauna o putere sfântă.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>b</I>) Această putere poate fi o energie de viaţă, o
putere creatoare fizică, sau o putere de gândire, care creează şi
inspiră gânduri şi cuvinte, sau o putere însufleţitoare sau dătătoare
de viaţă, aşa cum s-a manifestat în învierea Domnului nostru
şi care se va manifesta iarăşi în învierea Bisericii, corpul Său.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>c</I>) Puterea sau influenţa de concepere sau de
transformare a cunoştinţei Adevărului. În acest aspect ea este
numită „Duhul Adevărului”. Dumnezeu Îşi conduce cursul
conform adevărului şi dreptăţii; de aceea Cuvântul lui
Dumnezeu, descoperirea cursului Său, este numit Adevăr &#151;
„Cuvântul tău este adevărul”. În mod asemănător, despre toţi cei
care vin sub influenţa planului lui Dumnezeu de Adevăr
şi dreptate, se spune în mod potrivit că sunt sub
influenţa Spiritului sau dispoziţiei Adevărului; sunt în mod
potrivit descrişi ca fiind concepuţi de Adevăr spre înnoirea vieţii.
<P ALIGN="JUSTIFY">Tatăl atrage pe păcătoşi spre Cristos printr-o
iluminare generală a minţii, o convingere că sunt păcătoşi şi că
au nevoie de Răscumpărător. Despre cei care-L acceptă
pe Cristos ca Mântuitorul şi Avocatul lor şi ajung la
punctul consacrării depline lui Dumnezeu prin Cristos, se spune
că sunt <I>concepuţi</I> de Dumnezeu, „concepuţi prin Cuvântul
<B>((184))</B>
adevărului”, concepuţi prin Spiritul lui Dumnezeu spre
înnoirea vieţii. Adică, ajungând în armonie cu condiţiile şi
reglementările divine, Dumnezeu acceptă această atitudine consacrată
ca fiind o atitudine cuvenită, şi trecând pe lângă slăbiciunea
cărnii sau acoperind-o cu haina dreptăţii lui Cristos &#151; o
îndreptăţire prin credinţă, El îi acceptă pe aceştia ca „creaţii noi” în
Cristos Isus, a căror dorinţă este să fie conduşi de Spiritul Său în
tot Adevărul şi să fie conduşi de acea dispoziţie sau Spirit
în deplină ascultare până la măsura sacrificiului de sine,
chiar până la moarte. Despre aceştia se spune că au primit un
„duh de înfiere”, pentru că de atunci încolo Dumnezeu, prin
Cristos, intră într-un legământ special cu ei, ca fii. Şi Tatăl,
prin Căpetenia Mântuirii lor, le garantează acestora că dacă
vor rămâne <I>în Spiritul Adevărului</I>, El va face ca toate afacerile
şi întâmplările vieţii să lucreze împreună spre binele lor
&#151; pentru dezvoltarea tot mai mult în ei a spiritului
dreptăţii, adevărului, păcii, bucuriei; ei vor avea tot mai mult Spirit
sfânt, pe măsură ce vor progresa în ascultare de Spiritul
Adevărului. Ca atare, îndemnul pentru aceştia este: „fiţi plini de
Duh”, „umblaţi prin Duhul”, „Duhul lui Hristos să locuiască
din belşug în voi şi să prisosească, şi el vă va face să nu fiţi nici
leneşi nici neroditori”. Acest Spirit sfânt care lucrează în
credincios din momentul deplinei sale consacrări Domnului este
acelaşi Spirit sau dispoziţie sfântă a Tatălui care a lucrat şi în
Domnul nostru Isus Cristos, şi de aceea este numit şi „Duhul
lui Hristos”, şi suntem asiguraţi: „Dacă n-are cineva Duhul
lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.
<P ALIGN="CENTER">Spiritul „cu măsură” şi
„fără măsură”
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru Isus Cristos a fost conceput de Spirit
sfânt la botezul Său, la consacrarea Sa; la fel membrii
corpului Său, Biserica Sa, după cum am văzut, sunt concepuţi
la „botezul” lor „în moartea Lui” în momentul deplinei
lor consacrări; dar întotdeauna trebuie avută în vedere
o deosebire, <I>adică,</I> Domnul nostru Isus, Capul Bisericii, a
<B>((185))</B>
primit Spiritul sfânt <I>fără măsură,
</I>fără limită (Ioan 3:34), în timp ce urmaşii Săi îl primesc cu măsură, sau limitat
&#151; fiecăruia (din Biserică) îi este dată o măsură de Spirit (1 Cor.
12:7; Rom. 12:3). Motivul acestei deosebiri este că Domnul
nostru a fost om perfect, pe când noi, urmaşii Săi, deşi
suntem acceptaţi ca perfecţi în mod socotit (îndreptăţiţi prin
credinţă), în realitate suntem foarte imperfecţi. Omul perfect,
fiind însuşi chipul lui Dumnezeu, a putut fi în cea mai
deplină armonie cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său de sfinţenie,
în toate amănuntele; dar în măsura degradării venite
prin cădere, armonia noastră cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său
de sfinţenie a fost ştirbită, deşi fiecare are datoria şi
privilegiul să caute să cunoască în amănunt şi să facă voia Domnului
şi să nu aibă deloc voinţă în opoziţie cu voinţa Lui; totuşi
nici un membru al omenirii decăzute nu este capabil să
primească pe deplin Spiritul Domnului &#151; să fie în absolută armonie
cu Dumnezeu, în toate amănuntele. Prin urmare, printre
cei care cred şi care se consacră, primind Spiritul sfânt
al înfierii, găsim că acesta este posedat în măsuri
diferite, aceste măsuri depinzând de gradul căderii noastre de
la chipul divin şi de gradul credinţei şi harului la care am
ajuns de când am intrat în corpul lui Cristos. Iar viteza cu
care putem câştiga tot mai mult Spirit sfânt, venind la tot
mai multă cunoştinţă şi armonie cu fiecare trăsătură a
planului divin, depinde în mare măsură de recunoaşterea
propriilor noastre imperfecţiuni şi de gradul consacrării
noastre Domnului &#151; al studierii voinţei Sale, din Cuvântul Său,
şi al practicării acesteia în afacerile vieţii.
<P ALIGN="JUSTIFY">În măsura în care credincioşii consacraţi se
predau Domnului şi, ignorând voinţa şi preferinţele lor, caută
să umble în calea Lui, ei sunt „călăuziţi de Duhul”, „învăţaţi
de Duhul” şi „pot sluji Domnului ... <I>prin înnoirea făcută
de Duhul”</I>. Pentru a continua sub această conducere şi
instruire, ei trebuie să aibă „duhul blândeţii” (Gal. 5:22, 23; 6:1)
aşa încât „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl
<B>((186))</B>
slavei”, să le poată da „<I>un duh de
înţelepciune</I> <I>şi de descoperire</I> în cunoaşterea deplină a Lui” şi să le „lumineze ochii
inimii”, ca să cunoască „nădejdea chemării Lui, care sunt
bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi”. Efes. 1:17, 18.
<P ALIGN="JUSTIFY">În aceste diferite prezentări ale lucrării Spiritului sfânt şi
în multe altele care vor veni în atenţia celor care studiază
Biblia, nu se poate găsi nimic să arate necesitatea unui
<I>alt</I> Dumnezeu. Tocmai dimpotrivă, o concepţie corectă despre singurul
nostru Dumnezeu arată că puterea şi resursele Sale
atotputernice sunt cu prisosinţă suficiente, şi că Acela care a zis către
Israel, „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este
singurul Domn”, nu are nevoie de ajutor. Întradevăr, cei care pretind
că este necesar un alt Dumnezeu ca să se ocupe de lucrurile
despre care se spune că sunt lucrarea Spiritului sfânt al lui
Dumnezeu, pentru a fi în concordanţă cu ceea ce pretind, ar putea spune
că sunt multe spirite Dumnezei &#151; un spirit al înfierii, un spirit
al blândeţii, un spirit al lui Cristos, un spirit al Tatălui, un
spirit al iubirii, un spirit al dreptăţii, un spirit al milei, un spirit
al sfinţeniei, un spirit al adevărului, un spirit al răbdării, un
spirit al slavei, un spirit al cunoaşterii, un spirit al harului &#151;
un Dumnezeu separat pentru fiecare departament. Însă,
după cum explică apostolul, toate aceste feluri de lucrări
aparţin singurului Spirit al singurului Atotputernic Iehova.
<P ALIGN="CENTER">Spiritul lumii &#151; spiritul lui Anticrist
<P ALIGN="JUSTIFY">Spiritul lumii este opusul Spiritului lui Dumnezeu.
Deoarece întreaga lume se află într-o stare decăzută şi este sub
influenţele orbitoare şi înşelătoare ale Adversarului, spiritul sau
dispoziţia ei este în mod necesar în conflict permanent cu Spiritul
sau dispoziţia sfântă, adevărată, dreaptă, iubitoare a lui
Dumnezeu; este prin urmare în conflict cu Spiritul sfânt primit de
poporul Său prin Cuvântul Său şi cu toate influenţele Sale
sfinte exercitate în mod diferit asupra lor. După cum spiritul
lui Satan, de egoism, ură, invidie şi ceartă lucrează şi ţine
sub control în mare măsură pe copiii acestei lumi, tot astfel
Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, Spiritul iubirii, blândeţii, umilinţei,
<B>((187))</B>
răbdării, bunătăţii, amabilităţii frăţeşti, lucrează şi ţine
sub control în mare măsură pe copiii lui Dumnezeu. Şi
aceste două spirite sau dispoziţii, unul de iubire şi
bunătate, celălalt de egoism şi de rău, sunt permanent în conflict şi cu
totul de neîmpăcat.
<P ALIGN="JUSTIFY">Scripturile vorbesc despre acest spirit care lucrează în
lume contrar Spiritului sfânt, numindu-l „spiritul lui Antihrist”
&#151; spiritul sau dispoziţia care este contrară lui Cristos. Mai
întâi, el doreşte să-L ignore în întregime pe Cristos, să conteste că
El a venit vreodată în lume; apoi, dacă n-are succes în aceasta,
va pretinde că Domnul nostru Isus a fost un simplu om, un
om păcătos; dacă această poziţie va fi dovedită ca neadevărată,
va pretinde totuşi că oricum El n-a realizat nimic, sau că a
fost numai un exemplu şi nu un Răscumpărător. De aceea
suntem sfătuiţi de Scripturi să probăm, să încercăm spiritele
(doctrinele care ni se prezintă, pretinzând că sunt din spiritul
adevărului). Trebuie să le încercăm nu numai după aspectul şi pretenţiile
lor exterioare, ci prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Preaiubiţilor,
să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă
sunt de la Dumnezeu ... Prin aceasta cunoaştem duhul
adevărului şi duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:1, 6.
<P ALIGN="CENTER">Lupta dintre influenţele sfinte
şi nesfinte
<P ALIGN="JUSTIFY">Perfecţiunile caracterului lui Dumnezeu sunt
<I>standardele</I> sfinţeniei, dreptăţii şi adevărului pentru toate creaturile
Sale. Orice lucru şi orice creatură care se opun sau care nu sunt
în armonie deplină cu standardele, sunt nesfinte,
neadevărate, nedrepte. Aceste influenţe adverse sunt atribuite uneori
lui Satan pentru că el este cel mai mare vrăjmaş al lui
Dumnezeu şi a fost primul conspirator împotriva dreptăţii &#151;
iniţiatorul erorii, „tatăl minciunii” şi al înşelării. Trebuie să facem
însă deosebire între <I>fiinţele</I> spirituale rele şi
<I>influenţele</I> spirituale rele, întocmai cum trebuie să facem deosebire şi între
<I>fiinţele</I> spirituale sfinte şi
<I>influenţele</I> spirituale sfinte. Tendinţa
gândirii evoluţioniste printre oamenii educaţi care neglijează
Biblia (inclusiv adepţii aşa-zisei Critici Radicale), este să ignore
<B>((188))</B>
<I>personalitatea</I> lui Satan şi a spiritelor rele din locurile
înalte asociate cu el (Efes. 6:12), şi să pretindă că nu există
influenţă rea <I>în sine</I>, şi că omul se luptă doar cu propria sa ignoranţă
şi canalizare greşită a însuşirilor sale bune. Tot aşa, alţii,
mai avansaţi (în eroare), mai educaţi (în neadevăr) şi mai
bine înarmaţi cu filosofii (pe nedrept numite astfel), ajung la
concluzia că nu există un <I>Dumnezeu personal</I>, ci numai influenţe
bune care, după cum pretind ei, sunt inerente omului şi care
se dezvoltă treptat până la perfecţiune.
<P ALIGN="JUSTIFY">Noi însă dăm atenţie prezicerii lui Dumnezeu,
Cuvântul Său, care, aşa cum ne asigură apostolul, este în stare să
dea înţelepciune spre mântuire, şi care, după cum am găsit
noi, conţine un izvor de viaţă, lumină şi Spirit sfânt al
adevărului, cu care teoriile şi luminile omeneşti nu se pot compara. El
ne arată că Dumnezeu este un Spirit sfânt
(<I>fiinţă</I>) şi că Spiritul Său sfânt
(<I>influenţa</I> Sa) este exercitat întotdeauna în
armonie cu dreptatea, şi că toţi cei care sunt în armonie cu
Dumnezeu şi sunt <I>împăcaţi</I> cu El trebuie să aibă Spiritul Său de
sfinţenie &#151; Singurul Fiu Conceput în care locuieşte plinătatea
Spiritului divin &#151; sfinţii îngeri care nu au altă voinţă decât voinţa
sfântă sau Spiritul Tatălui &#151; Biserica celor aleşi dintre oameni,
care au o măsură din mintea sau Spiritul capului lor (altfel nu
sunt ai Lui) şi care caută să se umple tot mai mult cu acest Spirit
al sfinţeniei şi să se dezbrace de toată dispoziţia şi
influenţele nesfinte. Tot aşa, Cuvântul învaţă că Satan este un
spirit (fiinţă) şi are un spirit, o minte, o dispoziţie nesfântă; şi
el exercită un spirit sau o influenţă nesfântă pe diferite căi şi
prin diferite mijloace.* Îngerii decăzuţi, de asemenea fiinţe
spirituale, au decăzut prin pierderea spiritului lor de sfinţenie,
de devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de standardele
Sale drepte, iar acum au un spirit sau o dispoziţie nesfântă
şi exercită o influenţă sau un spirit rău când au ocazia.**
Şi oamenii, decăzând prin Adam, au devenit slujitorii păcatului:
<B>((189))</B>
unii păcătuiesc voluntar pentru plăcerea păcatului,
alţii involuntar, chiar dacă ei „caută pe Dumnezeu bâjbâind”
şi sunt orbiţi şi înşelaţi de către Adversar şi stăpâniţi
de spiritul erorii.

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Turnul de Veghere al Sionului, 1 aug. 1894
<P ALIGN="JUSTIFY">**<I>„Ce spun Scripturile despre
spiritism</I>?”
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Omenirea &#151; mintea sau „inima” oamenilor &#151; este câmpul
de luptă unde spiritul sfânt al luminii, iubirii, dreptăţii,
adevărului, sfinţeniei, Spiritul lui Iehova şi al Fiului Său,
Răscumpărătorul omului, se luptă cu spiritul rău al lui Satan, al
păcatului, întunericului, neadevărului, urii, invidiei, răutăţii etc.
Vânduţi păcatului de către primul nostru părinte, Adam,
membrii familiei lui au devenit „robi ai păcatului”, „din pricina
slăbiciunii”, prin slăbiciunile moştenite (Rom. 5:12, 21; 6:16-23;
7:14; 8:20, 21). În această stare de captivitate oamenii au fost
orbiţi de dumnezeul (conducătorul) lumii (stării) rele de acum,
care le înfăţişează răul ca bine şi întunericul ca lumină (2 Cor.
4:4; Efes. 6:12; Isa 5:20), şi pervertind astfel pe marea majoritate
şi înlesnind înfăptuirea răului şi îngreunând înfăptuirea
binelui, precum şi aranjând toate avantajele actuale de partea răului
şi făcând imposibil a le obţine altfel decât prin conformare
cu spiritul său nesfânt, care este „spiritul lumii”, el are
control general, întâi asupra maselor prin ignoranţă, iar apoi,
asupra celor mai inteligenţi prin mândrie, egoism etc.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>Lupta</I> n-a început până la întâia venire a Domnului
nostru; căci Spiritul Adevărului a venit întâi asupra Domnului
nostru Isus, iar la Cincizecime asupra Bisericii
Sale.* Lumea era întunecoasă când Domnul Isus a apărut în ea, plin de
Spiritul lui Dumnezeu, de lumina adevărului divin, ceea ce a făcut ca
El să fie „Lumina lumii”; şi imediat a început
<I>lupta; </I>adevărata lumină, Spiritul sfânt, începând de la Cincizecime, fiind
<B>((190))</B>
reprezentată, nu prin bisericile nominale, ci prin
adevăraţii membri ai corpului lui Cristos, posesorii Spiritului sfânt
al Capului lor. Lupta nu putea începe mai devreme
deoarece nimeni din omenire (toţi fiind păcătoşi) nu putea fi canal
al Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, reprezentant al
Său, ambasador al dreptăţii şi al adevărului, soldat al crucii.
Trebuia <I>ispăşit păcatul omului</I> înainte ca Spiritul sfânt să aibă
vreo misiune de împlinit &#151; înainte de a avea pentru ce
<I>să se dea lupta</I>. Omenirea a fost condamnată la moarte, la
nimicire eternă, ca duşmana dreptăţii; de ce să fie o luptă pentru
cei condamnaţi? De ce să încerce a-i influenţa spre dreptate
când nu le putea oferi nici o speranţă de răsplată pentru
eforturile lor? De aceea, în mod potrivit întâi a venit
<I>răscumpărarea; </I>şi ca rezultat al acceptării acestei răscumpărări de
către Tatăl, a fost acordat Spiritul sfânt celor adoptaţi în
familia Sa ca fii prin Cristos.

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*<I>Lupta</I> Legii Dreptăţii a fost limitată la acea naţiune mică, Israel,
şi după cum a prevăzut Dumnzeu, „Legea n-a făcut nimic
<I>desăvârşit”</I> &#151; nu se putea aştepta ca cineva din omenirea decăzută să câştige în
acea luptă. Ea a fost de fapt pentru a arăta pe Isus Cristos, singurul care
a împlinit Legea, ca fiind canalul milei divine, şi în acelaşi timp pentru
a disciplina un popor şi a pregăti o „rămăşiţă” dintre ei pentru
Dispensaţia Spiritului şi pentru conflictele ei, indicându-le spre Cristos.
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dar cineva ar putea spune că
<I>lupta</I>, de la începutul ei, pare să fie împotriva Spiritului sfânt şi în favoarea
spiritului răului &#151; deoarece astăzi slujitorii păcatului, prin
creşterea naturală a populaţiei, sunt de multe ori mai numeroşi
decât atunci când a început lupta şi numărul lor creşte mai
rapid decât chiar acela al creştinătăţii nominale, deşi
<I>lupta</I> este în desfăşurare de aproape nouăsprezece secole.
<P ALIGN="JUSTIFY">Mai mult, spiritul răului, al răutăţii şi al rătăcirii a
triumfat împotriva Spiritului sfânt al Domnului nostru până acolo
încât L-au răstignit; şi tot astfel a triumfat şi împotriva
tuturor membrilor credincioşi ai corpului lui Cristos &#151;
prezentându-i în lumină falsă, defăimându-i şi batjocorindu-i în
felurite chipuri, după timp, loc şi împrejurări. Scopul acestor
atacuri ale spiritului răului şi ale slujitorilor lui împotriva
Spiritului sfinţeniei şi a credincioşilor lui este totdeauna acelaşi &#151;
să submineze influenţa Spiritului adevărului, să facă în aşa fel
ca ceea ce este sfânt să apară nesfânt; să facă în aşa fel ca ceea
ce este curat şi neegoist să apară egoist şi necurat; să
pună întunericul în locul luminii. Nu întotdeauna
slujitorii nesfinţeniei îşi dau seama de ceea ce fac; devenind plini de
<B>((191))</B>
spiritul răului, spiritul urii, răutăţii, invidiei,
conflictului, acesta îi orbeşte aşa încât „nu ştiu ce fac” şi adesea, evident,
li „se pare că aduc o jertfă lui Dumnezeu”. De ce este
această înfrângere a Spiritului sfinţeniei? Oare întotdeauna va fi aşa?
<P ALIGN="JUSTIFY">Răspundem că această „înfrângere” a Spiritului
sfinţeniei este numai o înfrângere aparentă şi nu reală. În
realitate Spiritul sfinţeniei a fost întotdeauna învingător de când
a început lupta. Îndoita lui misiune din acest veac
al Evangheliei a fost bine împlinită.
<P ALIGN="JUSTIFY">1) Urma să fie<I> în poporul lui
Dumnezeu</I> potrivit gradului consacrării şi zelului lor pentru Dumnezeu şi pentru
dreptatea Lui, şi datorită răspândirii şi puterii spiritului răului
în lumea din jurul lor, urma să fie o probă a caracterului
lor, condiţiile actuale cerând ca oricine
vrea<I> să trăiască evlavios</I> în prezent trebuie să sufere persecuţie &#151; trebuie să
fie dispus să suporte vorbindu-se împotriva lui „tot felul
de lucruri rele” pe nedrept, dar să primească cu răbdare, cum
a făcut Învăţătorul lui, continuând totuşi credincios
Domnului şi cauzei Sale cu orice preţ &#151; nesocotindu-şi scumpă
viaţa pământească. 2 Tim. 3:12; Mat. 5:11; 1 Pet. 2:23; Fapt. 20:24.
<P ALIGN="JUSTIFY">2) Lumina Spiritului sfinţeniei
<I>din</I> poporul lui Dumnezeu urma să strălucească
<I>în</I> lume aşa încât să atragă pe toţi cei
care nu sunt cu totul orbiţi de spiritul stricat al Adversarului.
Urma să strălucească <I>mustrător </I>în întunericul păcatului &#151; fiind
o mărturie împotriva întregii nedreptăţi, trezind astfel
conştiinţa chiar şi a celor orbiţi, la o înţelegere a responsabilităţii faţă
de Dumnezeu şi în legătură cu o zi viitoare de judecată.
Astfel Domnul nostru a învăţat pe urmaşii Săi că după ce vor
primi Spiritul sfânt vor fi <I>martori</I> pentru Adevăr printre
toate popoarele &#151; fie că oamenii ascultă fie că nu.
<P ALIGN="JUSTIFY">Spiritul sfânt a fost învingător în ambele scopuri
pentru care a fost trimis. El a ales o „turmă mică” credincioasă
de „biruitori”, urmaşi pe calea dreptăţii &#151; Isus Căpetenia
şi ceata sa credincioasă de soldaţi ai crucii, toţi aceştia
fiind consacraţi „până la moarte” şi dându-li-se în curând
răsplata Împărăţiei &#151; când ultimul membru va fi fost pe deplin
<B>((192))</B>
încercat şi făcut desăvârşit prin suferinţă pentru dreptate.
A fost învingător şi în privinţa <I>mărturiei</I> către lume.
Domnul nostru a prezis că efectul mărturiei va fi să convingă lumea
în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi o zi viitoare de
judecată dreaptă, când faptele rele din viaţa prezentă vor avea o
răsplătire dreaptă, potrivit gradului de lumină avută de păcătos.
<P ALIGN="JUSTIFY">Această mărturie s-a dat în toate părţile, şi astăzi
lumea în general recunoaşte aceste trei puncte pe care
Spiritul sfinţeniei din Biserică le-a pus în faţa ei &#151; păcatul,
dreptatea şi judecata. Este�