<HTML>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P><B>((209))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL IX
<P ALIGN="CENTER"><B>BOTEZUL, MĂRTURIA ŞI PECETEA SPIRITULUI SFÂNT AL ÎMPĂCĂRII</B>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">Botezul spiritului, numai unul &#151; În trei
părţi &#151; Semnificaţia acestui botez &#151; „Cheile
Împărăţiei cerului” &#151; Alt botez al spiritului
promis „peste orice făptură” &#151;
Semnificaţia lui &#151; Rugăciunea pentru spirit &#151;
Mărturia spiritului &#151; Importanţa lui &#151; Nici o pace cu
Dumnezeu fără el &#151; Puţini ştiu dacă-l au sau nu &#151; „Acesta-i un lucru pe
care aş dori să-l cunosc” &#151; Cum să
recunoaştem mărturia spiritului &#151; Deosebirile de administrare &#151;
Mărturia spiritului &#151; „Sfinţiţi prin Duh” &#151; „Plini de Duh” &#151; Pecetea spiritului &#151;
„Făgăduinţa” pe care o pecetluieşte &#151; Pentru ziua
eliberării &#151; Cea mai Înaltă realizare care trebuie
căutată &#151; Şi păstrată
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">„În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată
a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a
umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost
văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi
au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte
limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:1-4.
<P ALIGN="JUSTIFY">ZIUA Cincizecimii a fost foarte însemnată în
istoria Bisericii Evangheliei. Ea a arătat că Răscumpărătorul
nostru Se înfăţişase înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca
Marele nostru Preot; că El prezentase înaintea Tatălui
meritele sacrificiului Său sfârşit la Calvar cu cincizeci de zile
înainte de aceasta; că Tatăl acceptase pe deplin sacrificiul şi că
drept urmare apostolii şi credincioşii care acceptaseră pe Isus
şi care doreau să se apropie de Tatăl şi să devină
<I>fii</I> ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12) erau recunoscuţi acum în
această calitate &#151; Spiritul sfânt mărturisind astfel acceptarea
lor: de aceea este numit „Spiritul înfierii” în familia
lui Dumnezeu. Era potrivit ca o chestiune atât de importantă
<B>((210))</B>
să fie clar demonstrată; era important nu numai ca
apostolii şi credincioşii să primească Spiritul sfânt, Spiritul
favorii divine în inimile lor, ci şi să aibă o manifestare
exterioară care să fie o dovadă satisfăcătoare nu numai pentru ei, ci
şi pentru toţi credincioşii de mai târziu, că
Dumnezeu acceptase deplin Biserica în calitate de fii şi
moştenitori împreună cu Cristos.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar nimic în legătură cu aceasta nu necesită în nici
un sens al cuvântului ideea unui Spirit sfânt personal,
separat de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă: faptul că Spiritul
sfânt a fost primit de către toţi implică de la sine că Spiritul
sfânt nu este o persoană, ci o influenţă, o putere exercitată de
o persoană &#151; puterea sau influenţa lui Dumnezeu în şi
asupra copiilor Săi nou-înfiaţi. Acest lucru este dovedit şi de
faptul că diferitele puteri şi talente ale apostolilor au fost puse
în acţiune, însufleţite şi lărgite prin această
influenţă. Apostolul explică faptul că aici Domnul nostru Isus „a
dat daruri oamenilor” &#151; daruri spirituale (Ps. 68:18; Efes.
4:8). Marele dar al propriei Sale vieţi fusese dat deja şi
constituise <I>preţul de răscumpărare</I> pentru întreaga lume &#151; şi o
parte din marele număr de oameni răscumpăraţi, o turmă
mică, fiindu-I dată în mod special lui Cristos ca să
fie moştenitoare împreună cu El şi asociată în Împărăţie,
şi selecţia acestei turme mici fiind deja începută, aşa
cum este reprezentată prin aceia care au aşteptat binecuvântarea de la Cincizecime, timpul ca ei să
fie recunoscuţi venise. Tatăl a fost Cel care a
recunoscut Biserica lui Cristos, în sensul că împărţirea Spiritului
sfânt, ca influenţă şi putere, a implicat reconcilierea
credincioşilor, astfel că ei nu mai erau trataţi ca păcătoşi şi străini,
nici chiar ca servitori; acum, ca fii, ei erau făcuţi „părtaşi
darului ceresc”. Suntem informaţi că acest Spirit sfânt,
influenţă sfântă, putere sfântă, care emană de la sursa lui, Tatăl,
a fost turnat totuşi în mod potrivit de către reprezentantul
onorat al lui Dumnezeu prin care a venit şi va veni fiecare
<B>((211))</B>
Binecuvântare a lui Dumnezeu, şi anume, Isus
Cristos Domnul şi Capul nostru.
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul Petru, vorbind sub influenţa inspiratoare
a Spiritului sfânt, a explicat chestiunea, că era
<I>de la</I> Tatăl şi <I>prin</I> Fiul, spunând:
„îIsusş fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului
Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” (Fapt. 2:33). Ca atare, nu
se pune destul accent pe acest botez al Spiritului sfânt,
văzând că el marchează acceptarea Bisericii şi că fără el n-am
avea nici o dovadă a acceptării sacrificiului Domnului nostru şi
a îndreptăţirii noastre.
<P ALIGN="JUSTIFY">Totuşi, noi trebuie să obiectăm cu putere la ideea
comună dar greşită şi cu totul nescripturală care predomină
printre mulţi creştini foarte serioşi, în sensul că trebuie
aşteptate şi căutate frecvente botezuri ale Spiritului sfânt. Astfel
de aşteptare nu numai că nu este justificată de nici o
promisiune dată în Cuvântul lui Dumnezeu, dar este şi complet
în contradicţie cu aranjamentul divin prezentat acolo. Ar
trebui observat că Scriptura menţionează numai trei botezuri
ale Spiritului sfânt; iar necesitatea fiecăruia dintre acestea,
fără a mai trebui şi altele, este evidentă &#151; cele trei fiind
părţi sau diviziuni ale singurului botez. (1) Botezul
Domnului nostru Isus. (2) Botezul de la Cincizecime. (3) Botezul
lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri acceptat ca
„fiu”. Să examinăm aceste botezuri ale Spiritului în această ordine.
<P ALIGN="JUSTIFY">1) Botezul Domnului nostru cu Spiritul sfânt nu
numai că a fost necesar pentru El, ca să poată fi părtaş
puterii divine, ca agentul divin şi ca garanţia moştenirii Sale,
a conceperii Sale la natura divină, ci a fost şi potrivit să
existe o astfel de manifestare exterioară sau recunoaştere a
Lui care să permită altora să-L cunoască drept Unsul
lui Dumnezeu. Manifestarea a fost sub forma unui
porumbel coborând şi aşezându-se peste El. Nu ni se dă de înţeles
că oamenii în general au fost martorii acestei manifestări
a favorii divine; înţelegerea este mai degrabă că Ioan
<B>((212))</B>
Botezătorul, care pe vremea aceea făcea o lucrare
reformatoare în Israel şi care era recunoscut ca profet, servitor al
Domnului, a fost singurul martor la coborârea Spiritului peste
Domnul nostru şi care a mărturisit despre acest fapt. Declaraţia
este: „Şi Ioan a <I>mărturisit</I> spunând: «Am văzut Duhul
coborânduSe din cer ca un porumbel; şi a rămas peste El. Eu nu-L
cunoşteam [nu ştiam că El era Mesia]; dar Cel care m-a trimis să botez
cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul
coborându-Se şi rămânând, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi
eu am văzut şi am mărturisit că El este Fiul lui
Dumnezeu»”. Ioan 1:32-34.
<P ALIGN="JUSTIFY">2) Botezul Bisericii la Cincizecime, cum explică Ioan
aici, urma să fie făcut de către Cristos: „El vă va boteaza cu
Duh Sfânt”. Petru confirmă aceasta, după cum am văzut,
spunând că Cristos a turnat Spiritul Său sfânt. El singur poate
boteza astfel, fiindcă El a răscumpărat lumea, i-a cumpărat pe
toţi cu sângele Său preţios, şi fiindcă nimeni nu vine la
Tatăl decât prin El şi fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci
a încredinţat toată judecata Fiului, şi fiindcă Fiul, mult
înălţat, lucrează ca reprezentant al Tatălui ca să-i introducă
în părtăşie deplină cu Tatăl pe aceia care vin la Tatăl prin
El. Am văzut deja că acest botez al Bisericii cu Spiritul sfânt
a fost necesar, ca o mărturie, ca o dovadă, în aceeaşi
manieră în care a fost necesar ca botezul Spiritului asupra
Domnului nostru Isus să fie văzut şi mărturisit.
<P ALIGN="JUSTIFY">Rafala de vânt care a umplut locul şi „limbile ca de
foc văzute împărţindu-se printre ei”, care „s-au aşezat pe
fiecare dintre ei” (probabil numai peste cei unsprezece apostoli
&#151; desemnându-i ca reprezentanţi speciali ai Domnului
şi purtătorii de cuvânt ai Spiritului sfânt &#151; vezi versetul
14), n-au fost ele însele Spiritul sfânt, ci au fost doar
<I>manifestări</I> pentru simţurile lor, reprezentând ceea ce era invizibil.
La fel porumbelul pe care l-a văzut Ioan n-a fost
Spiritul, ci o manifestare pentru simţurile lui.
Porumbelul, simbolul păcii şi purităţii, a reprezentat în mod
potrivit plinătatea spiritului iubirii lui Iehova în Isus; după cum
<B>((213))</B>
limbile ca de foc au reprezentat în mod potrivit
misiunea viitorilor apostoli, sub Spiritul sfânt, ca să mărturisească
în calitate de „<I>martori”</I>. Fapt. 2:32; 3:15; 5:32; 10:39, 41; 13:31.
<P ALIGN="JUSTIFY">(3) O manifestare specială a puterii divine în legătură
cu acceptarea lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri,
a fost necesară fiindcă până atunci neamurile
fuseseră respinse, inacceptabile pentru Dumnezeu chiar şi
ca servitori; prin urmare credincioşii evrei n-au gândit
că neamurile vor fi acceptate în înalta poziţie de
<I>fii</I> ai lui Dumnezeu, decât dacă era acordată în acea privinţă
o manifestare evidentă a favorii divine.
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum s-a văzut deja, programul divin n-a fost
ca vreunul dintre neamuri să fie acceptat până la sfârşitul
celor „şaptezeci de săptămâni” de favoare specială iudaică, la
trei ani şi jumătate după Cincizecime*; ca atare, faptul
că convertiţii dintre neamuri urmau să fie confraţi
moştenitori (la egalitate) cu convertiţii dintre evrei nu putea fi
indicat prin botezul Spiritului de la Cincizecime. Şi în
vederea prejudecăţilor adânc înrădăcinate ale apostolilor precum
şi ale altor evrei, era foarte potrivit ca acceptarea lui
Corneliu să fie <I>manifestată</I> simţurilor apostolului prin
<I>aceleaşi</I> dovezi date la Cincizecime. Nu este nici necesar să presupunem
că „limbile ca de foc” s-au aşezat peste Corneliu; el în
comun cu convertiţii la iudaism a primit probabil unele
dintre „darurile” care au venit peste <I>toţi</I> la Cincizecime.

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, Cap. 7
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Cum altfel am fi putut şti vreodată că neamurile au
fost acceptate de Domnul? Dacă botezul Spiritului
şi binecuvântările Cincizecimii ar fi venit numai
peste credincioşii care erau din sămânţa naturală a lui
Avraam, aceasta ne-ar fi putut lăsa în îndoială de-a lungul
Veacului Evanghelic în privinţa situaţiei poporului Domnului
care prin descendenţă naturală erau neamuri. Dar prin
botezul Spiritului sfânt care a venit asupra lui Corneliu, Domnul
a arătat pe deplin faptul că nu mai era nici o deosebire între
<B>((214))</B>
evrei şi neamuri, robi şi slobozi, bărbaţi şi femei, în
privinţa acceptării în Cristos din partea Sa. Nimeni nu este
acceptabil prin sine, în propria sa nedreptate &#151; ca atare numai cei
care vin la Tatăl prin Cel Preaiubit sunt acceptaţi în El. 1 Cor. 12:13.
<P ALIGN="JUSTIFY">În afară de aceste trei botezuri ale Spiritului sfânt nu
este nici o altă referinţă la acest subiect în Scripturi; prin
urmare, ideea multora din poporul Domnului, că ei trebuie să
aştepte, să lucreze şi să se roage pentru alt botez sau pentru
botezuri repetate ale Spiritului sfânt este cu totul nejustificată.
Astfel de botezuri nu sunt nicidecum necesare, fiindcă acel
singur botez de la Cincizecime, suplimentat de cel al lui
Corneliu, împlineşte toate cerinţele. Acele botezuri n-au venit
numai asupra persoanelor care s-au bucurat de binecuvântare, ci
în mod reprezentativ au fost pentru şi asupra Bisericii,
Corpul lui Cristos, ca un întreg. Faptul că această
lucrare reprezentativă pentru Biserică a fost făcută în două părţi
&#151; asupra primilor credincioşi evrei la Cincizecime şi
asupra primilor credincioşi dintre neamuri în casa lui Corneliu,
este numai în armonie cu declaraţia Domnului nostru făcută
lui Petru asupra acestui subiect, înainte de răstignirea Sa,
zicând: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mat. 16:19). O
cheie semnifică puterea de a deschide, iar chei, la plural,
implică faptul că nu doar o uşă trebuia deschisă. De fapt erau
numai două uşi şi numai două chei; şi apostolul Petru a folosit
ambele chei &#151; făcând lucrarea de deschidere, atât pentru evrei, cât
şi pentru neamuri, aşa cum prezisese Domnul. El a folosit
prima cheie la Cincizecime, unde a fost primul, cel mai
important, principalul vorbitor, care a introdus noua dispensaţie
a Spiritului celor trei mii care au crezut imediat şi au
intrat prin uşă (Fapt. 2:37-41). Iarăşi, când a venit timpul să
se propovăduiască neamurilor Evanghelia, Domnul,
conform alegerii Sale, l-a trimis pe Petru să facă această
lucrare, spunându-i lui Corneliu să trimită după Petru şi
spunându-i lui Petru să meargă la Corneliu şi să-i spună lui şi casei
sale cuvintele Evangheliei. Cu această ocazie Petru a folosit
cealaltă cheie, deschizând uşa Evangheliei în faţa neamurilor,
<B>((215))</B>
Dumnezeu dând mărturie despre acest fapt prin
manifestările miraculoase ale Spiritului Său sfânt asupra lui Corneliu
şi asupra celorlalţi credincioşi consacraţi dintre neamuri
care erau cu el.
<P ALIGN="JUSTIFY">Ideea potrivită în privinţa botezului Spiritului sfânt
este aceea de turnare, vărsare, ungere, care însă este atât
de completă (<I>acoperind</I> pe fiecare membru al corpului) încât
poate fi numită în mod potrivit <I>scufundare,</I> sau „botez”. Şi
aceeaşi ungere sau acelaşi botez continuă asupra Bisericii de-a
lungul veacului &#151; acoperind, pătrunzând, sfinţind,
binecuvântând, ungând, de atunci până acum, pe fiecare persoană care
<I>intră</I> în corpul „uns”. Şi aceasta va continua până când
ultimul membru va fi fost primit şi uns pe deplin. Apostolul
Ioan vorbind şi el despre acest botez, numindu-l ungere,
spune: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi” (1
Ioan 2:27; Ps. 133:2). El nu spune numeroasele ungeri pe care le-aţi
primit, ci <I>ungerea,</I> singura ungere, mai multe fiind cu totul de
prisos şi nefiind în armonie cu aranjamentul divin.
<P ALIGN="JUSTIFY">Din punctul de vedere divin întreaga Biserică
este recunoscută ca una &#151; ca un întreg, căci, „după cum
trupul este unul şi are multe mădulare ... tot aşa este şi Hristos.
... Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele
Lui” (1 Cor. 12:12, 27). În armonie cu acest gând,
prezentarea scripturală a acestei chestiuni este că deşi Domnul ne
priveşte individual şi în multe privinţe lucrează cu noi individual,
totuşi starea noastră înaintea Tatălui nu este atât de mult ca
unităţi separate, ci ca membri sau părţi ale unei unităţi, unitate
care este Cristos, Cap şi corp. Ca atare suntem informaţi că
după ce am crezut, pasul nostru următor este să intrăm în
corpul lui Cristos &#151; să fim botezaţi în corpul Său.
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu vom discuta aici subiectul botezului în general,
lăsândul pentru o analiză viitoare, ci remarcăm faptul că
credincioşii sunt invitaţi să fie botezaţi în Cristos, pentru ca ei să
poată intra în sau sub botezul Său cu Spirit sfânt. Spiritul
sfânt nefiind o persoană, ci un Spirit sau o putere sfântă
posedată de Biserică, toţi care vreau să aibă această binecuvântare
<B>((216))</B>
trebuie să vină în relaţie cu <I>această
Biserică,</I> corpul lui Cristos. Nu poate fi obţinută altfel. Nici nu vrem să spunem că
aceasta înseamnă a fi membru într-o Biserică pământească &#151; un
corp metodist, un corp presbiterian, un corp luteran, un
corp romano-catolic, sau orice alt corp de organizare umană.
Vrem să spunem că înseamnă a face parte din
<I>ecclesie,</I> ai cărei membri pot fi recunoscuţi în mod sigur numai prin posesia
Spiritului sfânt al iubirii &#151; atestată de diferitele lui roade şi
demonstrată după cum am văzut în cele precedente.
<P ALIGN="JUSTIFY">Oricine ajunge să fie într-adevăr unit cu Cristos şi
astfel într-adevăr unit cu toţi membrii corpului lui Cristos, nu
trebuie să se roage pentru binecuvântări ale Cincizecimii prezente
sau viitoare, ci se poate uita în urmă cu bucurie şi încredere
la binecuvântările iniţiale ale Cincizecimii şi la
binecuvântările asupra lui Corneliu, ca dovezi pe care le-a dat Tatăl prin
Cristos că a acceptat Biserica în ansamblul ei: şi toţi trebuie să fie
pe deplin mulţumiţi cu aranjamentul divin. Nu spunem
că Domnul este mânios pe acei care, având gânduri greşite,
cer, contrar voinţei Lui, numeroase Cincizecimi; mai degrabă
vom presupune că El va avea compătimire în privinţa
ignoranţei lor şi a rugăciunilor îndreptate în direcţie greşită, şi fără
să-Şi schimbe planurile şi aranjamentele va turna peste ei
o binecuvântare &#151; atâta binecuvântare cât vor
permite aşteptările lor eronate şi neglijarea Cuvântului Său
&#151; acceptând suspinele spiritului lor după comuniune cerească.
<P ALIGN="JUSTIFY">Este ciudat că aceşti prieteni dragi care se roagă
continuu pentru botezuri ale Spiritului n-au observat niciodată
că apostolii nu s-au rugat pentru Cincizecimi viitoare, nici
nau instruit Biserica să se roage astfel. Oare astfel de
prieteni se cred mai înţelepţi decât apostolii inspiraţi, sau mai
sfinţi decât ei, sau mai nerăbdători să fie umpluţi cu Spirit?
Noi avem încredere că ei nu au astfel de închipuiri egoiste
şi îndrăzneţe şi că simţămintele lor sunt numai ca ale
copiilor ignoranţi, care cu nesocotinţă şi uneori cu
încăpăţânare sâcâie pe părinţii indulgenţi pentru binecuvântări şi
îndurări care nu le sunt necesare şi promise, care nu le pot fi acordate.

<P><B>((217))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">Botezul general al spiritului
<P ALIGN="CENTER">„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.
<P ALIGN="JUSTIFY">Spiritul sfânt trebuie să fie mijlocul de reconciliere
între Atotputernicul şi rasa păcătoşilor răscumpăraţi cu
viaţa preţioasă a lui Cristos. După cum obiectivul sacrificiului
lui Cristos a fost să deschidă calea prin care Dumnezeu a
putut fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care
cred în El, şi care caută să vină la Tatăl prin El, tot aşa
lucrarea Lui, în calitate de Mijlocitor glorificat, este să aducă
înapoi în părtăşie deplină cu Dumnezeu pe toţi din
rasa răscumpărată care vor fi dispuşi să se întoarcă atunci
când li se va da deplină cunoştinţă şi ocazie. Am văzut că
această lucrare de aducere a membrilor rasei decăzute înapoi
în armonie cu Dumnezeu este împărţită în două părţi:
(1) Biserica din acest Veac Evanghelic şi (2) toţi din
restul omenirii care vor vrea, în veacul viitor, Veacul Milenar.
<P ALIGN="JUSTIFY">Am văzut că baza armoniei nu este faptul că
Dumnezeu trece cu vederea păcatul şi-l scuză, şi ne permite să
ne întoarcem în favoarea Sa ca păcătoşi, ci păcătoşii trebuie
să se lase de păcatele lor, să accepte din inimă
standardul dreptăţii divine şi să vină înapoi în armonie deplină
cu Dumnezeu, aşa încât ei să caute şi să obţină, prin
mijloacele stabilite şi sub supravegherea lui Cristos, Spiritul
sfânt, mintea, voinţa sau dispoziţia Tatălui ceresc &#151; primind-o
ca mintea, voinţa sau dispoziţia lor proprie, şi astfel să
fie transformaţi prin înnoirea minţii lor. Acesta, care aşa cum
am văzut este programul lui Dumnezeu pentru Biserică, este
de asemenea arătat a fi programul lui Dumnezeu, prin
Cristos, pentru reconcilierea lumii cu Sine în veacul viitor. Nici o
iotă din legea divină nu va fi modificată; păcatul şi
imperfecţiunea nu vor fi scuzate şi socotite ca perfecţiune şi dreptate.
<P ALIGN="JUSTIFY">Omenirea va fi în mâinile lui Cristos pentru reformare
şi restaurare la chipul lui Dumnezeu, pierdut de Tatăl
Adam prin încălcare; şi ca parte din mijloacele de aducere a
lumii înapoi în armonie cu Dumnezeu, influenţa lui Satan, care
<B>((218))</B>
este acum asupra lumii, legând şi orbind omenirea, va
fi îndepărtată (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:2), şi după aceea lumea,
în loc să fie sub influenţa sau sub spiritul înşelării şi
erorii, ignoranţei şi superstiţiei, va fi sub influenţa sau
Spiritul adevărului, dreptăţii şi iubirii. Influenţele din afară, în
loc să fie o presiune asupra inimii oamenilor, ca să le umple
de mânie şi răutate, ură, ceartă şi egoism, aceste influenţe
sau acest spirit va fi restrâns şi în cele din urmă distrus,
şi influenţa contrară sau Spiritul dreptăţii,
bunătăţii, îndurării, simpatiei, iubirii, va fi dezvoltat. Astfel,
prin Cristos, Spiritul sfânt al lui Dumnezeu va fi turnat
peste omenire &#151; mai întâi luminându-i, apoi
ajutându-i, întărindu-i să biruie propriile lor tendinţe moştenite, şi
în al treilea rând, instruindu-i şi conducându-i înapoi la
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pierdute prin
neascultarea tatălui Adam.
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi aceste privilegii şi binecuvântări viitoare pentru
lume sunt glorioase şi ne bucură inimile cu mult mai mult
decât orice a văzut poporul Domnului în trecut, totuşi ele nu
oferă nici o mângâiere pentru vrăjmaşii Domnului sau pentru
cei care, atunci când au ocazia, refuză să primească din
Spiritul Său sfânt şi să fie umpluţi cu el. Acesta va fi turnat
pentru toată carnea, dar va fi necesar ca aceia care vor vrea să
se bucure de el şi să le fie spre beneficiu, să se folosească
de privilegiile lui; întocmai cum este necesar ca credincioşii
din acest Veac Evanghelic, cei care vreau să vină sub
Spiritul sfânt şi să fie binecuvântaţi prin el, să se folosească
de mijloace &#151; să se consacre şi să se hrănească din adevăr,
ca să poată avea „Spiritul adevărului”. Când Marele Profet
şi Dătător de viaţă, marele Preot după rânduiala
lui Melhisedec (Cristos, cap şi corp, complet), va ieşi în faţă
să binecuvânteze lumea, va fi o binecuvântare pentru toţi
cei care vor primi cuvintele acelui Profet, vor asculta de ele
şi vor obţine binecuvântarea vieţii veşnice, prin ascultare;
şi va însemna nimicirea în Moartea a Doua pentru toţi cei
care vor refuza să-L asculte, după cum este scris: „Şi oricine nu
<B>((219))</B>
va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din
mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.
<P ALIGN="JUSTIFY">Se va observa că profeţia lui Ioel este declarată în
ordine inversă faţă de aceea a împlinirii ei; întâi spune
despre binecuvântarea întregii făpturi, iar apoi
despre binecuvântarea Bisericii.
<P ALIGN="JUSTIFY">Fără îndoială că această ordine a declaraţiei a
fost intenţionată de Domnul, aşa încât să acopere sau să
ascundă unele din aspectele glorioase ale acestei mari făgăduinţe
până când îşi va avea timpul să fie înţeleasă (Dan. 12:9, 10). Deşi
a fost citită de-a lungul secolelor, ea nu şi-a putut deschide
şi dezvălui toate comorile ei minunate până când a
venit „timpul potrivit” al lui Dumnezeu. În tot acest Veac
Evanghelic Domnul a turnat Spiritul Său numai peste robii şi
roabele Sale; şi binecuvântată a fost experienţa tuturor celor
care lau primit &#151; a tuturor celor care au fost scufundaţi în
corpul lui Cristos şi au fost făcuţi părtaşi ungerii Sale ca fii; şi
la acest aspect s-a referit apostolul Petru în discursul său
la Cincizecime. El a citat ambele părţi ale profeţiei, dar,
sub conducerea Spiritului sfânt, el n-a explicat sau n-a
clarificat prima parte, fiindcă nu venise timpul ca ea să fie
înţeleasă. De aceea, în loc să explice
<I>deosebirea</I> între Spiritul sfânt peste robi şi roabe în timpul acestui Veac Evanghelic
(„<I>în</I> zilele acelea”), şi Spiritul sfânt peste toată carnea
<I>„după aceea”,</I> în veacul următor, el spune doar, referindu-se
la Spiritul sfânt asupra sa şi asupra celorlalţi
credincioşi: „<I>Aceasta </I>este ceea ce a fost spus prin
prorocul Ioel” &#151; o parte din aceea, începutul lucrării despre care s-a spus. Nu toată
va fi completă până la turnarea Spiritului sfânt peste toată
carnea, ceea ce nu este încă. Mai mult, profetul menţionează şi
alte lucruri, care nu sunt împlinite încă. El se referă la
întunecarea soarelui şi a lunii şi la venirea zilei mari şi însemnate
a Domnului, care sunt evenimente aproape sosite acum,
marea zi a mâniei care intervine şi face despărţirea între
turnarea Spiritului sfânt peste Biserică, „robi şi roabe” în aceste zile
şi peste „orice făptură” după aceea.

<P><B>((220))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">După cum am văzut, nu va fi nici o deosebire între
Spiritul lui Dumnezeu cum va veni peste lume în veacul viitor
şi Spiritul lui Dumnezeu cum vine peste Biserică în acest
veac, fiindcă este <I>acelaşi</I> Spirit al adevărului, Spirit al
dreptăţii, Spirit al sfinţeniei, Spirit al armoniei cu Dumnezeu
&#151; Spiritul sau influenţa pe care Dumnezeu o va exercita
în favoarea dreptăţii, bunătăţii şi adevărului. Cu toate
acestea, atunci nu va însemna în fiecare amănunt acelaşi lucru
cum înseamnă acum. A primi acum Spiritul sfânt al
lui Dumnezeu şi a trăi în armonie cu el, înseamnă în
mod necesar un conflict cu spiritul lumii care
abundă pretutindeni. Pentru acest motiv, cei care primesc
acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi care umblă în armonie
cu el, sunt instruiţi să aştepte persecuţie şi opoziţie din
partea tuturor celor care nu au Spiritul &#151; marea majoritate.
<P ALIGN="JUSTIFY">A primi Spiritul sfânt în viitor, nu va însemna
persecuţie, fiindcă ordinea, aranjamentul, guvernarea din veacul
viitor vor fi foarte diferite de cele prezente: în timp ce prinţul
lumii acesteia este Satan, prinţul lumii sau veacului viitor va
fi Cristos; şi în timp ce majoritatea din omenire sunt
acum sub influenţa lui Satan, cu sau fără voie, ştiind sau
neştiind, în veacul viitor întreaga lume va fi sub influenţa lui
Cristos şi a guvernului Său drept. Adevărul va fi atunci liber şi
la îndemâna tuturor, de la cel mai mic până la cel mai
mare. Deoarece legea veacului viitor va fi legea
dreptăţii, adevărului, bunătăţii, şi va
<I>stăpâni</I> ca Împărăţie a lui Dumnezeu, cei care vor veni în armonie cu acel guvern şi
cu legea lui, şi care vor avea Spiritul Adevărului, nu vor
suferi persecuţie ca rezultat al acesteia, ci, dimpotrivă, vor
avea favoare şi binecuvântări şi vor progresa în măsura în
care vor primi acel Spirit al sfinţeniei.
<P ALIGN="JUSTIFY">Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar nu
va însemna, ca şi în acest veac, o
<I>concepere</I> a Spiritului la o natură spirituală, nici nu va însemna o acceptare la
moştenire împreună cu Cristos în Împărăţie. Această făgăduinţă aparţine
<B>((221))</B>
numai acestui Veac Evanghelic, clasei robilor şi roabelor,
care primesc Spiritul sfânt şi sunt însufleţiţi de el în timpul
acestui veac, când, ca urmare a predominării actuale a răului,
sunt obligaţi să <I>sufere pentru dreptate, </I>şi peste care, prin
urmare, „Se odihneşte Duhul <I>slavei</I> şi al lui Dumnezeu”. 1 Pet. 4:14.
<P ALIGN="JUSTIFY">Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar
va însemna doar că primitorul va fi venit în armonie cu
Cristos, Mijlocitorul, şi în acea măsură va fi în armonie cu
Dumnezeu şi în acord cu binecuvântările pe care Dumnezeu le-a
pregătit pentru omenire în general, binecuvântări care nu sunt
o <I>schimbare</I> de natură, la cea divină, ci o
<I>restabilire</I> la tot ce a fost pierdut prin eşecul primului Adam (Fapt.
3:19-21). Posesia Spiritului sfânt de către aceştia va fi o dovadă
că lucrarea <I>re</I>generării făcute de către al doilea Adam,
la perfecţiunea naturii umane „cumpărate” pentru ei
prin marea jertfă pentru păcat, a început în ei, şi că, dacă va
fi continuată, în cele din urmă va aduce
perfecţiunea restabilirii la asemănarea umană a Tatălui divin.
<P ALIGN="JUSTIFY">Trebuie să ne amintim că binecuvântările pe care le va
da Cristos lumii în timpul Veacului Milenar, ca regenerator
al lumii, vor fi binecuvântări pe care El le-a cumpărat pentru
ei prin jertfirea de Sine. După cum El S-a dat pe Sine, ca
„Omul Hristos Isus”, un preţ corespunzător pentru omul Adam
peste care a venit condamnarea, tot aşa starea de om
matur, drepturile, privilegiile, viaţa şi împărăţia lui Adam au
fost cumpărate prin marele sacrificiu pentru păcate; şi
aceste lucruri cumpărate sunt lucrurile care trebuie să fie
<I>redate</I> lumii regenerate, prin regeneratorul sau tatăl ei, Cristos Isus
Domnul nostru, al doilea Adam. Efes. 1:14; Fapt. 3:19-23.
<P ALIGN="JUSTIFY">Faptul că Domnul nostru Isus n-a fost al doilea Adam
pe când era încă în trup, ci este al doilea Adam ca fiinţă
spirituală (de la învierea Sa), n-ar sugera că El, ca al doilea tată al
rasei, va da omenirii viaţă spirituală sau existenţă spirituală
la regenerarea ei. Dimpotrivă, să nu uităm că ideea dată
prin cuvântul „tată” este <I>numai</I> „dătător de viaţă”, fără referire la
<B>((222))</B>
natură. Astfel, tatăl Adam la creare a fost numit fiu al
lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat în asemănarea morală şi
în chipul lui Dumnezeu, şi nu ca şi cum ar sugera că a
fost creat de natură divină; pentru că ştim că el a fost din
pământ, din ţărână, în timp ce Dumnezeu este un spirit.
Principiile ce stau la baza acestei puteri prin care Dumnezeu, ca
dătător de viaţă, a devenit Tatăl întregii creaţii, prin agentul
Său activ, Domnul nostru, sunt arătate mai în amănunt
într-un capitol anterior, sub titlul „Cel fără pată”; aici doar
atragem atenţia asupra acestei chestiuni pentru a ne feri de
o înţelegere greşită. Scopul lui Dumnezeu în legătură
cu crearea lumii şi a omului ca locuitor şi domn al ei, şi
a animalelor inferioare ca supuşi ai lui, n-a fost schimbat
din cauza neascultării permise şi a căderii: planul
originar rămâne ca la început. După ce răul încercat de
către Adversar va fi în cele din urmă lichidat, planul divin,
aşa cum a fost iniţial întocmit, va fi pe deplin realizat
prin Cristos. Biserica acestui Veac Evanghelic, care va fi,
după cum am văzut, mult înălţată şi glorificată ca Mireasa
lui Cristos şi moştenitori împreună cu El, este o excepţie de
la restabilirea omenirii: ea este chemată şi aleasă pentru
un scop special, şi este în amănunţime probată şi
încercată, potrivită şi pregătită pentru marea înălţare,
moştenire împreună cu Cristos &#151; schimbare de la natura umană la
o natură mai presus de a celei îngereşti &#151; „cu mult mai
presus de îngeri, stăpâniri şi puteri”, părtaşi naturii divine.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar în timp ce nu trebuie să ne rugăm pentru
<I>botezuri</I> noi ale Spiritului sfânt nepromise, suntem învăţaţi foarte clar
să căutăm să ne rugăm pentru Spirit ca o parte satisfăcătoare.
<P ALIGN="CENTER">A ne ruga pentru Spirit sfânt
<P ALIGN="JUSTIFY">„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune
copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh
Sfânt celor care I-L cer.” Luca 11:13.
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi „toate sunt prin Fiul”, totuşi aici ca şi peste tot El
dă gloria şi onoarea Tatălui, ca fiind fântâna binecuvântării.
<B>((223))</B>
Întreaga lucrare a răscumpărării şi reconcilierii este
lucrarea Tatălui &#151; prin Fiul. Şi Domnul nostru declară că
buna plăcere a Tatălui este ca noi să avem tot mai mult din
Spiritul Său de sfinţenie. El ne spune să căutăm şi să cerem
această binecuvântare, care este marea, suprema binecuvântare.
În privinţa binecuvântărilor pământeşti,
Răscumpărătorul nostru ne spune că Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem
nevoie &#151; El ştie mai bine decât noi care binecuvântări
pământeşti ne vor fi de folos şi care ne vor dăuna. De aceea, noi
nu trebuie să ne gândim la binecuvântări pământeşti şi să
ne rugăm pentru ele, cum fac cei neregeneraţi şi păgânii,
ci mai degrabă, fiind din aceia care au venit în relaţie de fii
şi care au încredere deplină în pregătirile Tatălui, noi ne
putem aştepta ca El să ne dea ce este mai bine şi putem
rămâne mulţumiţi în promisiunea aceea şi în credinţă.
<P ALIGN="JUSTIFY">Tatălui ceresc Îi place ca noi să dorim şi să cerem tot
mai mult Spirit sfânt &#151; o dispoziţie tot mai mult în armonie
cu Spiritul Său: şi tuturor celor care astfel îl doresc, îl cer şi
îl caută, le vor fi împlinite dorinţele acestea bune; Tatăl va
fi bucuros ca astfel să aranjeze afacerile acestora, încât
piedicile spre obţinerea Spiritului, fie din ei, fie din mediul
înconjurător, să fie biruite, pentru ca Spiritul Său iubitor să poată prisosi
în ei &#151; pentru ca ei să poată fi umpluţi cu Spirit. Dar în
aceasta nu este nici o sugestie la necesitatea unor botezuri noi
cu Spiritul sfânt; botezul a venit la început, iar acum tot ce
rămâne de făcut este să se deschidă zăgazurile în toate direcţiile,
aşa încât să lase Spiritul sfânt al iubirii şi adevărului să
pătrundă şi să infiltreze fiecare acţiune, cuvânt şi gând al fiinţelor
noastre. Noi avem nevoie de ajutor divin, de operarea înţelepciunii
şi providenţei Domnului, ca să ne arate ce blochează
zăgazurile şi să ne ajute să îndepărtăm obstrucţiile.
<P ALIGN="JUSTIFY">Spiritul sfinţeniei poate fi primit din abundenţă
numai de către aceia care-l doresc serios şi-l caută cu rugăciune
şi efort. Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din
inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu
Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie de asemenea
<B>((224))</B>
să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de
toate celelalte lucruri suntem gata să primim din plinătatea Lui,
de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a
dorinţei sincere de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca noi să
putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să eradicăm orice
altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.
<P ALIGN="JUSTIFY">Evident că acesta este gândul apostolului în rugăciunea
sa pentru Biserica din Efes: „Aşa încât Hristos
[Spiritul lui Hristos] să locuiască în inimile voastre prin credinţă
[în mod figurat El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al
fiecărui cuvânt, gând şi faptă], fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi
în dragoste [Spiritul sau dispoziţia sfântă], ca să puteţi
înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea,
lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui
Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de
<I>toată plinătatea lui Dumnezeu”</I> (Efes. 3:17-19). Cel care este
umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe
care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în măsură deplină.
<P ALIGN="JUSTIFY">Nimic din scriptura pe care o examinăm nu poate
fi interpretat, în nici un fel, ca să implice că Tatăl ceresc ar
fi bucuros ca copiii Săi să ceară un alt Dumnezeu &#151; o a
treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei. Un
astfel de gând este incompatibil cu pasajul şi cu relaţiile
sale contextuale: iar cei care nutresc astfel de vedere eronată
trebuie neapărat să fie orbiţi în acea măsură faţă de frumuseţea
şi forţa adevărată a acestei făgăduinţe. Ar fi într-adevăr
ciudat dacă un membru al unei treimi de Dumnezei egali între ei
ar spune despre altul că este în stare şi dispus să-l dea pe
al treilea, <I>aşa cum</I> părinţii pământeşti dau pâine, peşte şi
ouă copiilor lor. (Vezi versetele precedente.) Întregul pasaj
este armonios numai când Spiritul sfânt este corect înţeles, că
este mintea sau influenţa divină acordată în diferite feluri
pentru mângâierea şi zidirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu.
<P ALIGN="JUSTIFY">Textul nostru face o comparaţie între
părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor,
şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt
<B>((225))</B>
celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc
pune hrana la îndemâna familiei sale dar nu le-o impune
cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la
îndemâna familiei Sale spirituale prevederile bune ale harului
Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame
şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci
cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri
bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi
pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, noi trebuie să
privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a
făcuto ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel
a inspirato şi a îndrumat-o.
<P ALIGN="JUSTIFY">Găsim această prevedere în Cuvântul adevărului; dar
nu este destul să găsim <I>unde</I> este: dacă dorim să fim
umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne
împărtăşim din ospăţ, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea
a fost intenţionată să o dea. Cel care nu va mânca de la
o masă plină, va fi gol şi mort de foame, ca şi cum n-ar fi
deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei
nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim
din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi
cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns;
trebuie să mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să
obţinem din el Spiritul Său.
<P ALIGN="JUSTIFY">Învăţătorul nostru a spus:
„<I>Cuvintele</I> pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63); şi despre toţi
care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune
profetul, „Când am primit cuvintele Tale <I>le-am
înghiţit”</I> (Ier. 15:16; Apoc. 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm,
Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul
adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră.
Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim
mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua
să fim cel mult „prunci în Cristos”, căutând semne
exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei
interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.

<P><B>((226))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">Mărturia Spiritului sfânt
<P ALIGN="CENTER">„Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că
suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:16.
<P ALIGN="JUSTIFY">Puţine doctrine sunt de mai mare importanţă
pentru poporul lui Dumnezeu decât aceasta; pentru că de
ea depinde în măsură considerabilă posesia „păcii
lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filip. 4:7).
Cum pot avea ei „deplină siguranţă a credinţei” (Evr.
10:22) dacă le lipseşte mărturia Spiritului care dovedeşte că
sunt fii &#151; că sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu?
Totuşi, cât de puţini au chiar şi cea mai mică concepţie
despre ceea ce înseamnă această expresie „mărturia
Spiritului”, sau ce fel de experienţe trebuie să fie aşteptate şi
căutate ca mărturie a Spiritului că suntem fii.
<P ALIGN="JUSTIFY">Prin urmare este foarte importantă întrebarea:
Cum mărturiseşte Spiritul sfânt în privinţa împăcării noastre
cu Tatăl, că am devenit fii ai lui Dumnezeu şi că sub
prevederea divină suntem în pregătire pentru lucrurile glorioase pe
care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc şi
care vor fi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul
nostru în Împărăţia Milenară? În puţine subiecte sunt creştinii
mai încurcaţi decât în acesta &#151; mărturia Spiritului. Neştiind
ce este mărturia Spiritului, mulţi dintre cei mai buni
din poporul Domnului trebuie să mărturisească faptul că
nu ştiu dacă o au sau nu. Alţii, mai plini de siguranţă decât
de cunoştinţă, pretind că ei au mărturia Spiritului sfânt şi
ca dovadă se referă la <I>sentimentele</I> lor fericite. Dar mai
curând sau mai târziu aceştia, dacă sunt sinceri, trebuie
să mărturisească faptul că „mărturia” pe care se bazează
este foarte nesatisfăcătoare: îi părăseşte când au cea mai
mare nevoie. Când toţi oamenii vorbesc bine despre ei,
când sănătatea este favorabilă, când sunt prosperi din punct
de vedere financiar, când au mulţi prieteni, ei se simt
fericiţi; dar în măsura în care unele sau toate aceste condiţii se
<B>((227))</B>
inversează, ei se simt nefericiţi: pierd ceea ce ei presupun
a fi „Mărturia Spiritului” şi strigă în neliniştea sufletului:

<P ALIGN="JUSTIFY">
„Unde-i fericirea ce-am cunoscut<BR>
La început când pe Domnul L-am găsit?”

<P ALIGN="JUSTIFY">Aceştia sunt înşelaţi şi induşi în eroare de sentimentele
lor; ei se simt mai fericiţi şi cred că se apropie mai mult de
Domnul când de fapt ei, sub conducerea Adversarului, intră direct
în ispită. Aceasta este cauza frecventelor şi neaşteptatelor
„căderi din har” prin care trec unii şi care-i uimesc atât pe ei cât şi
pe prietenii lor. Înşelaţi de o „mărturie” pe care nu se pot baza,
ei se simt siguri, nu s-au păzit şi au căzut pradă uşoară
ispitei chiar la timpul când s-au simţit „atât de fericiţi în Domnul” (?).
Din nou, încercările şi dezamăgirile vieţii, intenţionate să ne
apropie de Tatăl nostru şi să ne facă să apreciem mai mult simpatia
şi grija iubitoare a Mântuitorului nostru, sunt într-o
măsură zadarnice pentru această clasă; din cauza pierderii
mărturiei sentimentelor lor, pe care o consideră în mod fals
mărturia Spiritului, ei se consideră atât de lipsiţi şi atât de flămânzi
şi însetaţi după întoarcerea sentimentelor bune, încât pierd
multe lecţii preţioase care se pot obţine numai când se
sprijină încrezători pe pieptul Domnului şi au comuniune cu El, în
timp ce trec prin experienţele Ghetsimane ale vieţii.
<P ALIGN="JUSTIFY">O altă clasă de creştini care învaţă că nu se pot baza
pe „mărturia” <I>sentimentelor</I> par să conchidă că Dumnezeu
lea refuzat (lor cel puţin) orice dovadă sigură a favorii Sale
&#151; orice „mărturie” sigură asupra subiectului acceptării lor
ca „fii” în familia Sa. Îndoielile lor sunt exprimate
în binecunoscutul imn:

<P ALIGN="JUSTIFY">
„Iată un punct pe care aş vrea să-l cunosc,<BR>
Pentru care atât de ades mă neliniştesc:<BR>
Iubesc eu oare pe Domnul sau nu?<BR>
Sunt eu oare al Lui ori nu-s?”

<P ALIGN="JUSTIFY">Această nesiguranţă se ridică în parte şi
dintr-o neînţelegere a doctrinei alegerii: şi totuşi aceşti prieteni
sunt destul de corecţi în concluzia că sentimentele lor
<B>((228))</B>
schimbătoare n-ar putea fi un criteriu potrivit după care
să judece în privinţa stării lor de fii. Alţii, fiindcă Scripturile
spun, „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe
Tine”, judecă starea lor de fii după pacea minţii lor; dar când se
uită la păgâni şi la cei lumeşti şi văd că aparent mulţi dintre ei
au de asemenea pacea minţii, opinia lor despre mărturia
Spiritului se dovedeşte insuficientă ca să le susţină speranţele sau să
le dea siguranţă. Atunci vine ora întunecată şi ei spun: Ce
uşor lucru este să fii înşelat; şi se chinuie ca nu cumva să fi
întristat Spiritul &#151; fiindcă „frica are cu ea pedeapsa”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Persoanele cu mare credulitate (numită greşit
<I>credinţă</I>) îşi imaginează că aud „şoapta” Spiritului într-o
ureche interioară şi în consecinţă se felicită pe ei înşişi &#151;
chiar dacă ulterior vor trebui să recunoască faptul că
informaţia „şoptită” a fost absolut neadevărată. Alţi creştini cu o
minte mai logică, care nu se pot înşela astfel pe ei înşişi,
sunt nedumeriţi că prietenii lor susţin cu atâta încredere
mărturia Spiritului, în timp ce ei nu au astfel de siguranţă.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dificultatea constă în mare măsură în opinia eronată
că Spiritul este o persoană şi în aceea care caută să
atribuie personalitate mărturiilor lui. Când se recunoaşte faptul
că Spiritul lui Dumnezeu este orice putere sau influenţă pe
care Dumnezeu binevoieşte s-o exercite, subiectul devine clar
şi „mărturia Spiritului” devine o chestiune uşor de
deosebit. Pentru cei care au această mărturie va fi o binecuvântare să
o ştie sigur; şi pentru cei care nu au această mărturie va fi
o binecuvântare să recunoască faptul că le lipseşte, aşa încât
să poată împlini condiţiile şi să obţină mărturia, fără de
care nimeni nu este autorizat să se considere fiu al lui
Dumnezeu, într-o stare acceptabilă Tatălui.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar ce bucurie şi pace divină vin pentru cei care
au adevărata mărturie &#151; pentru cei care au experienţele
corecte şi care au învăţat cum să le citească! Pentru ei
este întradevăr bucurie în necaz, lumină în întuneric,
mângâiere în mâhnire, tărie în slăbiciune. Iar îndrumările depline
şi explicite asupra acestui subiect, ca şi asupra tuturor
<B>((229))</B>
subiectelor, se găsesc în acea carte minunată,
Cuvântul Tatălui nostru &#151; Biblia. În ea şi prin mărturiile ei,
Spiritul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu spiritele noastre.

<P ALIGN="JUSTIFY">
„Ce fermă temelie, voi sfinţii Domnului,<BR>
Este pusă pentru credinţa voastră în minunatul Său Cuvânt.<BR>
Ce altceva poate să vă mai spună decât deja v-a spus:<BR>
Vouă, care aţi fugit să găsiţi refugiu la Isus!”

<P ALIGN="CENTER">Cum să cunoaştem mărturia Spiritului
<P ALIGN="JUSTIFY">Mintea sau spiritul unui om se poate cunoaşte
după cuvintele şi conduita sa; şi la fel noi putem cunoaşte
mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele şi
procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la
El (prin credinţă şi reformare de faptele rele şi de
faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca
atare, întrebările pe care trebuie să şi le pună cei care caută
o mărturie a Spiritului în privinţa calităţii lor de fii sunt:
<P ALIGN="JUSTIFY">Am fost eu vreodată atras spre Cristos? &#151; să-L recunosc
pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate
aş putea avea acces la Tatăl ceresc şi să fiu acceptabil pentru El?
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ,
următoarea întrebare ar fi:
<P ALIGN="JUSTIFY">M-am consacrat eu vreodată pe deplin &#151; viaţa
mea, timpul meu, talentele mele, influenţa mea, tot ce-i al
meu &#151; lui Dumnezeu?
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă şi la această întrebare se poate răspunde afirmativ,
cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a
fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, şi a fost recunoscut de
El ca fiu. Şi dacă, examinându-şi atent dorinţele şi
sentimentele îşi găseşte inima încă încrezătoare în meritul lui Isus
şi consacrată încă să facă voia Domnului, el poate
permite încrederii şi păcii plăcute pe care le aduce acest gând,
al armoniei şi relaţiei cu divinitatea, să-i stăpânească pe
deplin inima. Această convingere despre harul Domnului faţă de
noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre
experienţe, zidită pe caracterul şi Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu,
<B>((230))</B>
nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar
fi zidită pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Dacă în
unele ceasuri întunecate intervin îndoieli şi temeri, trebuie
numai să luăm „Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi să
examinăm din nou faptele şi temelia, şi dacă inimile noastre sunt
încă loiale Domnului, credinţa, bucuria şi pacea se vor întoarce
la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credinţa
în „sângele preţios” şi ni se pierde consacrarea, noi
cunoaştem adevărata stare a lucrurilor şi putem face imediat
reparaţiile cuvenite şi astfel să restabilim „deplina siguranţă a
credinţei” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea
să aibă această <I>siguranţă</I> trebuie să „adeverească
[să pună pecetea &#151; subsol, n. e.] că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33);
că Domnul nostru nu se schimbă, ci este „acelaşi ieri şi azi şi
în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne
asigurat că odată veniţi în condiţiile favorii divine, ei pot continua
sub acele condiţii atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui
Dumnezeu şi dorinţele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât
sunt ascultători în inimă de poruncile divine &#151; pe scurt
cuprinse în cuvântul Iubire &#151; faţă de Dumnezeu şi faţă de
oameni. Evr.11:6; 13:8.
<P ALIGN="JUSTIFY">Oricine a făcut paşii specificaţi are siguranţa,
„mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu;
iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiţă
a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii
adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu
<I>mărturiseşte</I> că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul
lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minţii
lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturiseşte prin
Cuvântul Său. Şi acelaşi Spirit al Adevărului îi asigură pe aceştia
că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până
la încheierea probării lor &#151; dacă iau zilnic de bună voie şi cu
bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele
Învăţătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi
schimbată curând la o stare de membri reali &#151; după ce şi-au sfârşit cursul
şi au fost făcuţi părtaşi ai învierii Sale, întâia
înviere. Filip. 3:10.

<P><B>((231))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Totuşi, Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul
Său, mărturiseşte cu aceeaşi claritate că este posibil ca aceia
care au devenit deja mlădiţe ale Viţei adevărate să fie tăiaţi,
dacă sunt necredincioşi &#151; dacă nu aduc roadele potrivite
ale Spiritului iubirii. „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în
Mine El [Tatăl] o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă,
o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.” Spiritul
lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte astfel, sau ne
dă mărturie în privinţa regulii Tatălui ceresc de a proceda cu
fiii Săi &#151; pedepse corecţionale, curăţiri, îndepărtarea
impurităţilor şi dezvoltarea calităţilor producătoare de roade. Prin
urmare, a avea aceste experienţe, după ce ne-am identificat cu
„Viţa”, înseamnă a avea mărturia Spiritului că suntem încă în
„Viţă” şi încă recunoscuţi ca „Mlădiţe” ale ei &#151; încă sub grija
şi disciplinarea Domnului. Dimpotrivă, dacă cineva nu are
aceste disciplinări, curăţiri etc., după ce s-a identificat cu Viţa, îi
lipsesc aceste „mărturii ale spiritului”, şi în mod corespunzător are
motive să se îndoiască de acceptarea sa de către Domnul. Evr. 12:7.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă toţi am fi perfecţi, absolut perfecţi, şi ne-am
dovedi astfel prin probe, cazul ar fi diferit: Dumnezeu ne-ar iubi
atunci pentru perfecţiunea noastră şi pentru armonia noastră cu
El; atunci pedepsele şi experienţele amare ar fi semne ale
lipsei favorii din partea Sa. Dar aşa cum este, cu toţii ştim că
suntem imperfecţi, că niciunul nu ne putem ridica la standardul
divin şi că numai inima noastră nouă, voinţa noastră nouă,
mintea sau spiritul nostru transformat, numai acestea sunt
acceptabile pentru Dumnezeu &#151; şi aceasta prin meritul lui Cristos şi
în sens de probă, în vederea încercării, dezvoltării şi
desăvârşirii noastre finale. Numai în măsura în care învăţăm să
apreciem perfecţiunile divine şi propriile noastre deficienţe putem
aprecia lecţiile multe şi importante care trebuie învăţate, şi
necesitatea experienţelor grele prin care ni se cere să trecem pentru
a dezvolta în noi asemănarea divină.
<P ALIGN="JUSTIFY">Scripturile ne informează că Tatăl ceresc pregăteşte
un Templu spiritual glorios, în care şi prin care omenirea va
avea privilegiul de a ajunge la împăcare, la reconciliere cu El. În
<B>((232))</B>
Scripturi vedem idealul marelui Arhitect în privinţa
acestui templu &#151; că idealul întregului a fost reprezentat în
persoana Domnului nostru Isus Cristos, piatra lui principală şi
„piatra din vârf”, „aşezată în cer”. Putem vedea cu atât mai bine ce
se cere de la toţi cei care vor fi acceptabili pentru Dumnezeu
ca „pietre vii” ale acelui Templu &#151; să fie zidiţi împreună cu
Cristos Capul, „ca ... o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Şi
noi discernem starea noastră neprelucrată prin natură,
lipsa noastră de armonie cu liniile graţioase ale Templului,
trasate în „piatra din capul unghiului” acestuia. Putem uşor vedea
că pentru noi este absolut necesară multă dăltuire şi
multă şlefuire, dacă vrem să fim potriviţi şi pregătiţi pentru locul
din Templu la care aspirăm, prin harul lui Dumnezeu. Şi ca
atare, cei care află că nu primesc lovituri de la ciocanul şi
dalta Domnului, nu au această „mărturie” care, după
cum mărturiseşte Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvânt, trebuie
să vină la toate pietrele vii ale Templului Său, şi de care nici
chiar marea Piatră din Vârf n-a scăpat. Dacă providenţa divină
nu marchează pentru noi o „cale îngustă” cu o anumită
dificultate şi împotrivire &#151; dacă ni se permite pur şi simplu să ne
odihnim fără necazuri, încercări etc., atunci putem şti sigur
că Dumnezeu nu lucrează cu noi ca pietre vii care vor forma
o parte din Templu &#151; fiii &#151; pentru că ne lipseşte
această „mărturie” a acceptării şi pregătirii noastre. O înţelegere
că astfel este starea noastră, ar trebui să ne trimită prompt
la Domnul ca să ne întrebăm <I>de ce</I> nu avem deloc strâmtorări
şi împotriviri şi să ne „cercetăm ... pe noi înşine” dacă suntem
încă în credinţă sau nu (2 Cor. 13:5) şi dacă ne străduim încă
să umblăm cu credincioşie în urmele Învăţătorului nostru
sau nu, în deplinătatea consacrării faţă de voinţa Tatălui. Dar
dacă avem această „mărturie” a dăltuirilor, şlefuirilor,
curăţirilor, disciplinărilor, pedepselor corecţionale, să le luăm cu
răbdare, cu bucurie, cu apreciere, ca dovezi ale iubirii Tatălui
nostru, esenţiale pentru ajungerea noastră la chemarea de sus &#151;
în deplin acord cu mărturia sau dovada Spiritului &#151; că
suntem fii ai lui Dumnezeu, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună
<B>((233))</B>
moştenitori cu Hristos, [numai] <I>dacă suferim cu adevărat
împreună cu El,</I> ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.
<P ALIGN="CENTER">„Feluritele slujbe” ale Spiritului
<P ALIGN="JUSTIFY">„Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte
pe orice fiu pe care-l primeşte. Dar dacă sunteţi scutiţi
de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi nişte
copii nelegitimi, iar nu fii” (Evr. 12:6, 8). Necazuri şi
strâmtorări vin peste lume, precum şi peste sfinţii Domnului, dar
acestea nu sunt <I>semne ale stării de fii,</I> decât pentru cei
deplin consacraţi voinţei şi lucrării Tatălui. Spiritul şi
Cuvântul lui Dumnezeu „mărturisesc” numai pentru fiii Săi.
Nici curăţirile şi pedepsele corecţionale în familia Domnului
nu sunt întotdeauna aceleaşi. După cum copiii pământeşti
cer diferite feluri şi grade de disciplinare, tot aşa este şi
în privinţa copiilor lui Dumnezeu: pentru unii o
<I>privire</I> dezaprobatoare este suficientă; pentru alţii este necesar
un cuvânt mustrător, în timp ce alţii trebuie loviţi cu
nuiaua, şi unii încă în mod repetat. Un părinte pământesc se
bucură cel mai mult de copilul care ascultă şi se supune
prompt, pentru care cuvântul sau privirea de reproş este suficientă
să cureţe răul; şi la fel Tatăl nostru din cer Îşi exprimă
aprobarea faţă de aceia care „tremură la cuvântul Lui”. Isaia 66:5.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceştia cooperează cu Dumnezeu la
dezvoltarea caracterului lor, observându-şi defectele şi căutând să
le corecteze &#151; ascultând vocea îndrumării, instruirii
sau mustrării iubitoare a Tatălui şi căutând
întotdeauna zâmbetul Său aprobator: sentimentele lor sunt bine
descrise prin cuvintele poetului:

<P ALIGN="JUSTIFY">
„Soare al sufletului meu, iubitul meu Tată,<BR>
Nu cunosc noapte să nu-mi fii aproape.<BR>
O, nor pământesc nu lăsa să apară<BR>
De-ai servului Tău ochi să te ascundă”.

<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta este clasa despre care scrie apostolul, care
se judecă pe ei înşişi, şi care, prin urmare, au nevoie de
mai puţină corectare de la Domnul (1 Cor. 11:31). A fi din această
<B>((234))</B>
clasă cere deplinătatea consacrării; şi aceştia sunt şi vor
fi biruitorii, care vor fi socotiţi vrednici să fie
moştenitori împreună cu Cristos Isus Domnul lor în Împărăţie.
Acestei clase, ascultătoare şi veghetoare, Domnul îi spune: „Te
voi sfătui cu ochiul asupra ta”; „Tu mă vei călăuzi cu sfatul
Tău, apoi mă vei primi în slavă”. Cei care pot fi îndrumaţi
numai prin lovire continuă nu sunt clasa biruitoare şi nu vor
fi socotiţi vrednici să fie din Mireasa Domnului şi să aibă
o astfel de „mărturie” de la Domnul prin Spiritul
Adevărului. Ps. 32:8; 73:24; compară cu Apoc. 7:9, 14.
<P ALIGN="JUSTIFY">Pedepsele corecţionale nu sunt întotdeauna dovezi
ale greşelilor sau „mărturie” a dezaprobării
Domnului. Dimpotrivă, cum a fost cu Domnul nostru, aşa este şi
cu urmaşii Săi credincioşi, providenţa divină conduce pe
cei credincioşi şi ascultători pe cărarea suferinţei şi
lepădării de sine, nu ca pedeapsă a unei voinţe contrare, ci ca
probe, prin sacrificiu de sine, a măsurii de iubire şi devotare
voinţei Tatălui şi cauzei dreptăţii. După cum Domnul nostru a
fost pedepsit pentru încălcările noastre, nu pentru ale Sale,
când a purtat păcatele multora, tot aşa urmaşii Săi suferă în
multe privinţe, nu pentru faptele lor greşite, ci pentru
faptele greşite ale altora, pentru că ei sunt chemaţi, după
cum declară apostolul, să „împlinească ce lipseşte necazurilor
lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.
<P ALIGN="CENTER">Ce mărturiseşte Spiritul sfânt
<P ALIGN="JUSTIFY">În lumina celor precedente, fiecare fiu declarat
al Domnului să se examineze dacă are sau nu
„mărturia Spiritului”, dacă este unul din copiii lui Dumnezeu: şi
să repetăm examinarea frecvent şi astfel să „veghem” şi să
ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, bucurându-ne în
mărturia Spiritului Său.
<P ALIGN="JUSTIFY">Suntem noi curăţiţi continuu? Trecem noi prin
asemenea experienţe, mari sau mici, care îndepărtează de la noi mai
rapid sau mai lent tendinţele carnale, care se războiesc
împotriva sufletului &#151; mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, egoismul,
<B>((235))</B>
lipsa de politeţe şi toate câte sunt contrare legii Spiritului
vieţii în Isus Cristos &#151; Spiritul iubirii? Dacă este aşa, în măsura
în care putem vedea această lucrare de curăţire înaintând,
fără îndoială vom putea recunoaşte creştere în direcţia potrivită
&#151; în smerenie, răbdare, blândeţe, bunătate frăţească, iubire.
Dacă cineva, după o examinare atentă în privinţa acestora,
marcate în Cuvântul Domnului, poate observa astfel de experienţe
în desfăşurare, poate şti că este acceptat de Dumnezeu
în continuare, fiindcă are <I>această mărturie a Spiritului.</I>
<P ALIGN="JUSTIFY">Iarăşi, Spiritul mărturiseşte că „Oricine este născut
[conceput] din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 Ioan 5:18). Copilul lui
Dumnezeu poate fi supraîncărcat de vechea sa natură (socotită
<I>moartă</I>, dar nu deplin, nu în realitate moartă); el poate fi surprins
într-o greşeală, poate greşi în judecată sau cuvânt, dar el nu va
încălca niciodată <I>cu voia</I> legea divină. Astfel deci, dacă inimile
noastre pot răspunde că ne place să facem voia lui Dumnezeu şi
n-am încălca-o cu voia sau în vreun fel să ne împotrivim ei &#151; că
mai degrabă vrem să se facă voia lui Dumnezeu şi să se
împlinească planul Său, chiar dacă ni s-ar sfărâma cele mai dragi
speranţe şi ni s-ar rupe fiecare legătură delicată &#151; atunci avem
această mărturie că spiritul sau mintea noastră este de acord
cu mărturia Spiritului Adevărului consemnată aici; şi aceasta
este o mărturie nu numai că am fost odată acceptaţi în familia
lui Dumnezeu, dar că suntem încă în ea.
<P ALIGN="JUSTIFY">Spiritul mărturiseşte prin Cuvântul lui Dumnezeu, că
acei care sunt din poporul Domnului sunt separaţi de lume
&#151; că speranţele, scopurile şi spiritul, dispoziţia lor
generală sunt diferite. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este
al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu
v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte.” „De
fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus
vor fi persecutaţi.” Ioan 15:19; 2 Tim. 3:12.
<P ALIGN="JUSTIFY">Pot inimile noastre mărturisi că aceste cuvinte
reprezintă propriu-zis experienţa noastră în viaţă? Dacă pot,
Spiritul (mintea) lui Dumnezeu iarăşi mărturiseşte astfel
împreună cu spiritul (mintea) nostru că suntem ai Lui. Să nu uităm
<B>((236))</B>
nici aceea că lumea despre care vorbeşte Domnul nostru
include pe toţi cei cu o minte lumească, în care spiritul lumii are
teren. În zilele Domnului nostru acest lucru a fost adevărat în
legătură cu Biserica nominală iudaică: de fapt toate persecuţiile Lui
au venit din partea celor care pretindeau a fi religioşi. Ca
atare, nu trebuie să ne mirăm dacă toţi care merg în urmele
Domnului nostru trebuie să aibă o experienţă la fel de dezamăgitoare
şi să afle că Spiritul lumii, în forma lui cea mai antagonistă, va
fi manifestat acolo unde în mod natural l-am aştepta cel
mai puţin &#151; printre cei care pretind a fi copii ai lui
Dumnezeu. Religioşii cei mai de seamă din zilele Domnului nostru au
fost aceia care L-au numit Beelzebul, prinţul diavolilor. Şi
Spiritul sfânt mărturiseşte prin Cuvântul Domnului nostru
zicând: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai
mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” (Mat. 10:25). Dacă,
prin urmare, am fost vorbiţi de rău, datorită identificării
noastre cu Adevărul şi a serviciului nostru pentru el, avem în
aceasta o dovadă în plus sau o mărturie a Spiritului că suntem
pe calea cea bună.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă Domnul nostru ar fi dat mâna cu
conducătorii populari din Biserica iudaică şi S-ar fi abţinut să
vorbească adevărul în iubire, S-ar fi abţinut să arate doctrinele
false din zilele Sale, n-ar fi fost „urât”, nici
„persecutat”, dimpotrivă, ar fi fost probabil „înălţat între oameni”.
Dar, după cum El Însuşi a spus, mult din „ce este înălţat
între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”. Luca 16:15.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă Domnul nostru ar fi tăcut pur şi simplu şi S-ar
fi abţinut de la a expune ipocriziile, impostura,
rugăciunile lungi şi învăţăturile false ale cărturarilor şi fariseilor,
fără îndoială că ei L-ar fi lăsat în pace, nu L-ar fi persecutat
şi nar fi suferit pentru Adevăr. La fel este şi cu urmaşii
Lui: Adevărul şi cei care au Spiritul Adevărului şi care
urmează instrucţiunea Domnului, lăsând lumina lor să
strălucească, îşi vor atrage acum ura şi persecuţia din partea unei
clase asemănătoare. Şi dacă unii, pentru aceleaşi motive şi în
timp ce vor face tot ce vor putea ca să vorbească Adevărul în iubire,
<B>((237))</B>
vor suferi din pricina aceasta, fericiţi vor fi, pentru că,
aşa cum a spus apostolul: „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu
Se odihneşte peste voi”. Ei au această mărturie a
Spiritului pentru credincioşia lor pe calea îngustă. 1 Pet. 4:14.
<P ALIGN="JUSTIFY">Iarăşi, Spiritul sfânt mărturiseşte, prin mărturia
Domnului nostru, că oricine se ruşinează de Răscumpărătorul şi
de Adevărul pe care El l-a dat ca învăţătură, şi Domnul Se
va ruşina de el când va veni să-Şi adune mărgăritarele
(Marcu 8:38). Prin urmare, oricine îşi găseşte inima atât de cuprinsă de
iubire faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său încât îi face plăcere,
la fiecare ocazie potrivită, să-L recunoască pe Isus
ca Răscumpărătorul şi Învăţătorul său, şi cu credincioşie
să prezinte Cuvântul mărturiei Sale, în acea măsură unul
ca acesta are şi această mărturie a Spiritului sfânt că este
copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei. Aceştia au
motiv să se bucure în făgăduinţa Învăţătorului că ei sunt chiar
de felul celor pe care El va fi bucuros să-i mărturisească
înaintea Tatălui Său şi înaintea sfinţilor îngeri. Dar, dacă cineva
nu are această mărturie &#151; dacă, dimpotrivă, inima lui
mărturiseşte că se ruşinează de Domnul, se ruşinează să
mărturisească faptul că este urmaş al Lui, se ruşinează de „fraţii” Lui,
membrii corpului Său, şi se ruşinează să mărturisească doctrinele
pe care El le-a dat ca învăţătură &#151; oricine are aceste
experienţe, are mărturia Spiritului că dacă această stare de lucruri nu
se schimbă, Domnul Se va ruşina de el la a doua venire a Sa
şi nu-l va mărturisi înaintea Tatălui şi a sfinţilor Săi mesageri.
<P ALIGN="JUSTIFY">Mai departe, Spiritul sfânt mărturiseşte că „Oricine
este născut [conceput] din Dumnezeu <I>biruie</I> lumea; şi ceea
ce câştigă biruinţa asupra lumii este
<I>credinţa</I> noastră” (1 Ioan 5:4). Să ne examinăm inimile, spiritele, minţile în lumina
acestei mărturii a Spiritului sfânt. Suntem noi biruitori,
conform acestui standard? Standardul este că pentru a fi ai
Domnului nu trebuie să fim în armonie cu lumea, trebuie să fim
în conflict cu ea &#151; cu scopurile ei, speranţele ei, ambiţiile
ei. Ideea de conflict este conţinută în expresia „biruie
lumea”. Şi putem uşor vedea că nimeni nu poate fi biruitor al lumii
<B>((238))</B>
dacă este în simpatie şi legătură cu ea şi cu spiritul ei
general de egoism, mândrie, ambiţie etc.
<P ALIGN="JUSTIFY">Înainte de a hotărî clar dacă biruim lumea sau nu,
să observăm că noi nu trebuie să biruim lumea nici prin
flatare, nici prin a ne alătura la nebuniile ei şi a încerca să le dăm
o turnură religioasă; nu trebuie nici să biruim
lumea angajându-ne în vreo lucrare morală sau religioasă, cum
ar fi a preda la o şcoală duminicală, sau a ajuta săracii, sau
a ne alătura unei biserici sectare. În nici unul din
aceste moduri nu ne indică sau nu ne „mărturiseşte” Domnul
că putem birui lumea. Declaraţia Lui, că biruinţa care
biruie lumea este <I>credinţa</I> noastră, este clară. Spiritul
mărturiseşte astfel că pentru a fi biruitori trebuie să „umblăm
prin <I>credinţă</I>, nu prin vedere”. Trebuie să privim nu la
lucrurile care se văd &#151; popularitate, spectacol lumesc,
importanţă d�