<HTML>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P><B>((263))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL XI
<P ALIGN="CENTER"><B>SPIRITUL SFÂNT AL ÎMPĂCĂRII
<P ALIGN="CENTER">ANALIZAREA UNOR OBIECŢII PRESUPUSE</B>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">Examinarea unor scripturi aparent contradictorii &#151; Nu
stingeţi Spiritul &#151; Nu întristaţi Spiritul
sfânt &#151; Spiritul Adevărului &#151;
Mângâietorul &#151; Umpluţi cu Spiritul
sfânt &#151; A minţi pe Spiritul sfânt &#151; A ispiti pe Spiritul Domnului &#151;
Păcatul împotriva Spiritului sfânt &#151; „Duhul a zis” &#151; „S-a
părut bine Duhului Sfânt” &#151; „Opriţi de Duhul
Sfânt” &#151; „Duhul Sfânt mărturiseşte” &#151;
„Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori” &#151; Spiritul
sfânt ca învăţător &#151; „Ungerea din partea Celui
Sfânt” &#151; Spiritul mijloceşte cu
suspine &#151; Cum mustră Spiritul lumea &#151; „Prin aceasta
să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu” faţă de „duhul lui Antihrist”
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">CA URMARE a traducerii Scripturilor de
către trinitarieni (atât a versiunii comune cât şi a
versiunii revizuite), multe pasaje au fost redate părtinitor sau
au fost distorsionate, ceea ce cauzează un dezacord
aparent între unele dintre acestea şi ceea ce am văzut anterior
că este vederea scripturală şi raţională asupra
subiectului în discuţie &#151; că Spiritul sfânt al Tatălui şi prin Fiul
este Spiritul împăcării în poporul Domnului. De aceea,
vom lua acum diferite scripturi &#151; toate la câte ne putem
gândi că ar putea face confuzie în mintea multora. Să
le examinăm împreună, cu inimile pline de loialitate
faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi doritori să fim conduşi
de Spiritul Adevărului; apoi vom trece la alte faze
ale subiectului, care nu pot fi înţelese atât de bine până
când aceste obiecţii presupuse sunt îndepărtate.

<P><B>((264))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
„Nu stingeţi duhul”<BR>
1 Tes. 5:19

<P ALIGN="JUSTIFY">Cuvântul folosit aici este a stinge, ca atunci când
stingi un foc sau stingi o lumină. Cuvântul grecesc redat aici
prin „a stinge” apare de opt ori în Noul Testament şi în
toate celelalte cazuri se referă la stingerea focului sau a
luminii. Cu aceasta în minte, să ne amintim că datorită faptului
că posedăm Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu care
ne luminează, noi suntem numiţi „lumina lumii” (Mat.
5:14); astfel vedem că apostolul a vrut să spună că dacă
suntem ademeniţi de spiritul lumii în cele lumeşti, efectul va
fi stingerea în noi a luminii minţii sfinte sau a Spiritului
lui Dumnezeu şi a strălucirii lui de la noi asupra altora.
În armonie cu aceasta avem expresia Domnului nostru:
„Dacă lumina care este în tine este întuneric [se
stinge], cât de mari trebuie să fie întunecimile!” Mat. 6:23.
<P ALIGN="CENTER">„Nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin
care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”
<P ALIGN="CENTER">Efes. 4:30
<P ALIGN="JUSTIFY">A pecetlui înseamnă a însemna sau a desemna.
Copiii acestei lumi pot fi deosebiţi prin anumite semne, iar
copiii lui Dumnezeu, creaturile noi în Cristos, prin alte semne
sau caracteristici. Semnul primei clase este spiritul
(mintea, dispoziţia, voinţa) lumii; pecetea sau semnul celeilalte
clase este Spiritul (mintea, dispoziţia, voinţa) lui Dumnezeu.
Din momentul adevăratei consacrări lui Dumnezeu
dovezile, semnele sau pecetluirea, pot fi observate în cuvinte,
gânduri şi purtare. Aceste semne devin tot mai distincte pe
măsură ce mintea cea nouă creşte în har, cunoştinţă şi iubire.
Cu alte cuvinte, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu devine
mintea sau spiritul <I>nostru</I>, în măsura în care noi renunţăm la
voinţa sau spiritul uman şi ne supunem în toate lucrurile
voinţei sau Spiritului lui Dumnezeu. Astfel suntem îndemnaţi
să permitem sau să <I>lăsăm</I> să fie în noi acceaşi minte care era
<B>((265))</B>
şi în Cristos Isus Domnul nostru &#151; o minte sau o
dispoziţie de a face numai voinţa Tatălui. Ca atare, mintea sau
Spiritul nostru <I>nou</I> este sfânt sau îndrumat de Dumnezeu. În
textul pe care-l avem în analiză apostolul ne îndeamnă să nu
facem nimic ce ar fi o încălcare a legământului nostru &#151; să
nu facem nimic ce ar cauza întristare minţii noastre noi
sau ne-ar vătăma conştiinţa prin abandonarea datoriei &#151;
nimic ce ne-ar leza conştiinţa ca noi creaturi în Cristos.
Nu întristaţi Spiritul sfânt, mintea lui Dumnezeu din voi,
care este pecetea divină a calităţii voastre de fii.
<P ALIGN="CENTER">„Duhul adevărului”
<P ALIGN="CENTER">„Duhul adevărului ... nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va
fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare.” Ioan 16:13.
<P ALIGN="JUSTIFY">Această scriptură a fost deja analizată la pagina 170,
dar aici se cer a fi analizate alte aspecte. Ucenicii, ca evrei
şi oameni naturali, priveau lucrurile din punct de
vedere pământesc, aşteptând o eliberare umană şi o
împărăţie pământească în mâinile oamenilor decăzuţi. Domnul
nostru le vorbise despre Împărăţia lui Dumnezeu, dar până
atunci nu le explicase că El trebuia să moară, trebuia
să-i părăsească şi să plece într-o ţară depărtată ca să
primească autoritatea Împărăţiei, şi să Se întoarcă să
stabilească Împărăţia şi să glorifice pe credincioşii Săi la Sine
ca împreună moştenitori în acea Împărăţie (Luca
19:12). Consolându-i, dată fiind dezamăgirea stârnită
prin declaraţia Sa, El i-a asigurat că nu vor fi lăsaţi
complet singuri, dar că, după cum Tatăl Îl trimisese pe El să facă
o lucrare, tot aşa, în timpul absenţei Sale, Tatăl va trimite
un alt Mângâietor în numele Său sau ca reprezentant al
Său pentru acel timp. Ei nu trebuiau să înţeleagă că
viitorul Mângâietor trebuia să fie un alt Mesia, sau un
învăţător diferit; de aceea El spune: „El nu va vorbi de la Sine”; el
nu va învăţa independent şi în dezarmonie cu învăţăturile
Mele, pe care voi deja le-aţi primit, ci „va vorbi tot ce va fi auzit”.

<P><B>((266))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Adică, acest Mângâietor va fi numai un canal de
comunicare între Tatăl şi Mine pe de o parte, şi voi urmaşii Mei
credincioşi pe de altă parte: Spiritul Adevărului, ca reprezentant al
Meu, va dezvolta şi vă va aduce în atenţie în mod mai
deosebit diferite adevăruri pe care Eu vi le-am declarat deja, dar
pe care nu sunteţi încă pregătiţi să le înţelegeţi clar &#151; care,
de fapt, nu este încă potrivit să le înţelegeţi, până când mai
întâi voi fi plătit răscumpărarea voastră şi Mă voi fi înălţat
în prezenţa Tatălui şi o voi fi prezentat înaintea Lui pentru
voi. Atunci, în armonie cu planul Tatălui, voi putea, prin
acest Mângâietor, să vă comunic lucrurile spirituale, pentru
care acum sunteţi nepregătiţi şi la care nu aveţi acum
dreptul, nefiind făcută ispăşirea pentru voi. Şi pe măsură ce
lucrurile viitoare îşi vor avea timpul să fie înţelese de voi, acest
Spirit al Tatălui, Spiritul Meu, trimis în numele Meu şi ca
rezultat al lucrării Mele răscumpărătoare, vă va îndruma pas cu
pas în înţelegerea deplină a tot ce este necesar şi cuvenit
să înţelegeţi &#151; „El [Spiritul, influenţa sau puterea sfântă
a Tatălui] Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al
Meu şi vă va vesti. Tot ce are Tatăl este al Meu [planurile Sale
şi ale Mele sunt în unitate perfectă]; de aceea am zis că va
lua din ce este al Meu şi vă va vesti”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Prin urmare, voi nu trebuie să aşteptaţi o învăţătură
nouă, care ar fi subversivă pentru învăţăturile Mele, ci mai
degrabă o dezvoltare şi instruire în continuare în privinţa
învăţăturilor Mele; pentru că toate învăţăturile viitorului Mângâietor
vor fi în armonie cu ale Mele şi sunt intenţionate să vă arate
mai deplin că Eu sunt Mesia. Nu trebuie nici să vă îndoiţi
de învăţăturile acestui Mângâietor, pentru că el este
însuşi Spiritul Adevărului şi vine de la Tatăl. Acest Spirit
al Adevărului va fi mesagerul Meu ca să vă comunice
doctrinele Mele şi vă va arăta lucrurile viitoare. Ioan 16:13.
<P ALIGN="JUSTIFY">Şi aşa este: Spiritul Adevărului arată Bisericii în
timpul Veacului Evanghelic tot mai mult în privinţa suferinţelor
lui Cristos şi a necesităţii ca fiecare membru al „corpului” să
aibă parte de ele, şi a cărării pe care să mergem în urmele
<B>((266))</B>
Răscumpărătorului şi Domnului nostru: arătându-ne
şi înălţimea slavei răsplăţii Sale şi privilegiul nostru de a
deveni „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori
cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să
fim şi slăviţi împreună cu El”. Iehova, Tatăl tuturor, este
Autorul întregului adevăr, şi ca atare tot ceea ce am primit de-a
lungul acestui veac a venit de la El, de la care vine orice dar bun
şi desăvârşit. El la trimis prin mijloace pregătite cu mult
timp în urmă &#151; prin învăţăturile profetice şi tipice din
trecut, deschise nouă prin cuvintele inspirate ale Domnului
nostru Isus şi ale apostolilor Săi inspiraţi: iar prin
primirea Spiritului sfânt în inimile noastre şi prin conduita în
armonie cu Cuvântul şi planul Tatălui, noi suntem făcuţi în stare
să apreciem lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare
pentru cei careL iubesc, şi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.
<P ALIGN="CENTER">„Mângâietorul, adică Duhul
Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite În Numele Meu”
<P ALIGN="CENTER">&#151; Ioan 14:26 &#151;
<P ALIGN="JUSTIFY">Am examinat deja acest cuvânt înşelător „duh” (pag.
169), dar acum observăm declaraţia că Duhul sfânt va fi trimis
de Tatăl, ceea ce arată că acesta este o infuenţă sau o
putere complet sub controlul Tatălui, şi nu este o altă fiinţă egală
în putere şi slavă, aşa cum susţin crezurile oamenilor în
mod greşit. Toate puterile lui Dumnezeu sunt pe deplin
sub controlul Său, după cum puterile noastre sunt sub
controlul nostru, şi ca atare avem declaraţia că Tatăl va
<I>trimite</I> Spiritul Său, sau, cum a exprimat profetul: „Voi pune Duhul Meu
în voi”. Mai mult, se spune despre Spiritul sfânt că a fost
trimis în <I>numele</I> lui Isus &#151; întocmai cum un servitor este trimis
în numele stăpânului său şi nu în propriul său nume. Aici
avem o altă contrazicere a teoriei nescripturale despre trei
Dumnezei egali în putere şi slavă. Aici este clar declarată
superioritatea Tatălui: Spiritul sfânt este Spiritul, puterea, influenţa
Tatălui trimisă la cererea şi în numele Răscumpărătorului
nostru Isus. De ce în numele lui Isus? Fiindcă întreaga lucrare de
<B>((268))</B>
răscumpărare şi restabilire a păcătoşilor, întreaga lucrare
a Împăcării fusese încredinţată Fiului, iar Spiritul sfânt
al Tatălui este calea prin care lucrează Fiul în
acordarea binecuvântărilor cumpărate cu sângele Său preţios.
<P ALIGN="JUSTIFY">Când Spiritul sfânt al Tatălui a venit peste Domnul
nostru Isus la botezul şi consacrarea Sa, a fost într-adevăr o
mângâiere, o mare binecuvântare, dar ea a însemnat totuşi pentru
El sacrificarea oricărui scop şi a oricărei speranţe pământeşti
în executarea planului divin. Dacă Domnul nostru ar fi
gândit altfel, dacă Şi-ar fi urmărit propria voinţă şi propriile
interese, îndrumarea Spiritului sfânt în loc să fie mângâietoare
pentru El, ar fi fost neliniştitoare; inima Sa ar fi fost plină
de insatisfacţie, nemulţumire şi răzvrătire. Şi la fel este şi
cu poporul Domnului: cu cât omul natural discerne mai mult
din mintea Domnului, cu atât devine mai nefericit şi
mai neconfortabil, pentru că aceasta este în conflict cu
spiritul, mintea sau voinţa sa şi îl mustră. Dar „creaţia nouă în
Hristos”, a cărei voinţă este moartă şi care caută să cunoască voia
Tatălui şi s-o facă &#151; pentru ea înţelegerea clară a voinţei şi
planului Tatălui şi conducerea providenţei divine în legătură
cu instrucţiunea Cuvântului divin sunt într-adevăr
mângâietoare &#151; aducând pace, bucurie şi mulţumire, chiar în
mijlocul necazurilor şi persecuţiilor. În armonie cu acest gând este
şi declaraţia apostolului în privinţa Cuvântului adevărului,
al cărui Spirit trebuie primit şi apreciat pentru a
aduce mângâiere. El spune: „Şi toate câte au fost scrise mai
înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le dau Scripturile,
să avem nădejde”. Rom. 15:4.
<P ALIGN="CENTER">„Umpluţi de Duh Sfânt”
<P ALIGN="CENTER">„Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească
în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:4.
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest text descrie o dublă lucrare a Spiritului
sfânt: 1) Mintea, dispoziţia, Spiritul lui Dumnezeu a lucrat <I>în</I> ucenici
<B>((269))</B>
ca Spirit al înfierii, aducându-le inimile în strânsă simpatie
şi legătură cu Tatăl şi cu Răscumpărătorul glorificat. 2)
Spiritul sau puterea sau influenţa sfântă a lui Dumnezeu a
acţionat <I>asupra</I> lor de asemenea, conferindu-le daruri
miraculoase speciale ca o mărturie pentru lume şi pentru stabilirea
Bisericii. În timp ce ar fi extrem de iraţional să ne gândim la
un Dumnezeu care ar intra personal într-un om, şi încă
mai iraţional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra
personal într-o sută, o mie sau un milion de oameni, nu există nici
cea mai uşoară urmă de iraţional în gândul că puterea
Celui Preaînalt, puterea, influenţa lui Iehova ar putea fi în sau
peste sute, mii sau milioane, fără ca în vreun fel să afecteze
prezenţa personală a lui Iehova pe tronul universului.
<P ALIGN="CENTER">A minţi pe Duhul sfânt
<P ALIGN="CENTER">„Dar Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima
ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul
moşioarei?»” Fapt. 5:3.
<P ALIGN="JUSTIFY">Satan i-a umplut inima lui Anania în acelaşi mod în
care Dumnezeu umple inimile poporului Său; prin Spiritul
Său, influenţa Sa. Spiritul lui Satan este un spirit de lăcomie
şi egoism, care nu ezită să înşele pentru a-şi îndeplini
scopurile. Petru, care fusese făcut primitorul unui dar special
de „deosebire a duhurilor”, a putut citi mintea, a putut citi
inima şi a putut vedea că Anania şi Safira acţionau
necinstit, pretinzând a face ceea ce în realitate nu făceau. În legătură
cu aceasta se va observa că apostolul foloseşte
cuvintele „Dumnezeu” şi „Duhul sfânt” alternativ, spunând în
versetul 3 că ei minţiseră pe Duhul sfânt, iar în versetul 4 că ei
minţiseră pe Dumnezeu. Ideea este aceeaşi. Spiritul sfânt al
lui Dumnezeu, acţionând prin apostoli, a fost reprezentantul
lui Dumnezeu, foarte convingător; şi, prin urmare, minţind
pe apostoli care reprezentau pe Dumnezeu şi Spiritul Său
sfânt, Anania şi Safira minţeau pe Dumnezeu, minţeau Spiritul
sfânt al lui Dumnezeu, al cărui agent şi reprezentant era Petru.

<P><B>((270))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">A ispiti pe Duhul Domnului
<P ALIGN="CENTER">„Atunci Petru i-a zis [Safirei]: «Cum de v-aţi înţeles între voi
să ispitiţi pe Duhul Domnului?»” Fapt. 5:9.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta trebuie înţeleasă ca şi cea de mai sus, dar
acelaşi Spirit este numit aici „Duhul Domnului”, prin care
apostolii înţelegeau probabil al Domnului Isus. Putem vedea
imediat caracterul raţional şi al acesteia. Spiritul Tatălui,
Spiritul sfânt, a fost în mod special în Biserică,
reprezentantul Domnului sau Capului Bisericii &#151; lucrând prin
mintea „corpului” Său &#151; în acest caz prin apostolul inspirat şi
pus în mişcare de spirit.
<P ALIGN="CENTER">Păcat împotriva Spiritului sfânt
<P ALIGN="CENTER">„Oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va fi iertat, nici
în veacul acesta, nici în cel viitor.” Mat. 12:32.
<P ALIGN="JUSTIFY">Ideea dedusă în general din această declaraţie de
către cei care consideră că Spiritul sfânt este un
Dumnezeu personal, separat şi deosebit de Tatăl şi de Fiul, este
că Spiritul sfânt este un personaj mult mai important
decât Tatăl sau Fiul. Dar după cum am văzut, Scripturile
nu recunosc nicăieri mai mult decât un Dumnezeu, Tatăl, de
la care sunt toate lucrurile, iar El este deasupra tuturor, şi
un Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile, iar
El este alături de Tatăl, înălţat la acea poziţie prin
puterea Tatălui. Spiritul sfânt a fost
<I>de</I> la Tatăl şi <I>prin</I> Fiul, şi ca atare n-ar putea fi superior lor dacă ar fi o persoană; dar
am văzut că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci mai
degrabă este Spiritul unei persoane sau fiinţe, Spiritul
Domnului, influenţa Sa, puterea Sa, şi în acest sens al cuvântului
este El Însuşi, reprezentantul întregii Sale înţelepciuni,
maiestăţi, puteri şi iubiri. Să vedem deci, ce înseamnă acest pasaj.
<P ALIGN="JUSTIFY">Din context vedem că Domnul nostru Isus tocmai
Îşi folosise această putere divină, sau Spirit sfânt conferit
Lui de către Tatăl, ca să scoată afară un demon. Fariseii care au
<B>((271))</B>
văzut minunea şi n-au putut-o nega, au căutat să-i
răstoarne forţa pretinzând că a fost făcută cu putere satanică.
În răspunsul dat, Domnul nostru a negat în mod clar că
puterea pe care a folosit-o era a Sa proprie, şi a susţinut că era
puterea sau influenţa divină, spunând: „Eu scot afară demonii
cu Duhul lui Dumnezeu”. Apoi El a mustrat pe farisei pentru
că erau aşa de <I>răutăcioşi</I> încât atribuiau unei surse rele ceea
ce nu puteau să nege că era o lucrare bună şi nu era însoţită
de nici cea mai mică dovadă de păcat, egoism sau chiar
ambiţie. El îi numeşte neam de vipere, atât de fixaţi în tradiţia
bisericii lor încât mintea lor era orbită faţă de cele mai simple şi
mai evidente adevăruri. Era cu totul evident că puterea
sau influenţa care posedase pe cel atins de suferinţă
era diavolească, rea; şi că orice putere care o înlătura trebuia
să fie în dezarmonie cu acea dispoziţie rea, aşa că aceşti
învăţători nu erau de scuzat când pretindeau, fără nici o cauză,
că minunea era făcută cu puterea lui Satan.
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru a arătat mai departe că, deşi ei nu
huliseră intenţionat pe Iehova şi nici nu-L huliseră în mod special
pe El, ei huliseră împotriva <I>puterii</I> sfinte sau
împotriva Spiritului care lucra în El. Să-L fi înţeles greşit şi să-L
fi prezentat într-o lumină falsă pe Dumnezeul cel
nevăzut, pentru ei ar fi fost o ofensă mult mai uşoară; şi să fi vorbit
rău despre Domnul nostru Isus şi să-I fi denaturat
motivele, pretinzând că El încerca numai să uzurpe un tron şi să
Se înalţe la putere, ar fi fost de asemenea o ofensă relativ
uşoară &#151; măsurând motivele Lui după propria lor ambiţie egoistă
şi mândrie. Dar conduita lor a fost mai rea: după ce au
fost martorii manifestării puterii divine în facerea unei fapte
bune pentru a elibera pe un semen de-al lor de sub puterea
diavolului &#151; a huli această putere sfântă însemna un grad de răutate
şi de animozitate a inimii mai adâncă decât ar fi implicat
vreuna din celelalte ofense.
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru le-a arătat că în ignoranţa şi orbirea lor
se poate să-L fi interpretat greşit pe El, cuvintele Sale, eforturile
<B>((272))</B>
Sale; şi în aceeaşi orbire se poate să fi interpretat greşit
multe din procedurile lui Dumnezeu şi să fi vorbit rău despre
ele; dar odată ce au fost <I>martorii</I> puterii lui Dumnezeu, în
contrast direct cu puterea diavolului, faptul că au vorbit rău de ea
sugera negreşit că inimile lor erau într-o stare cât se poate de
nesfântă. Păcatele din ignoranţă le pot fi iertate oamenilor &#151;
le<B> </B><I>vor</I> fi iertate oamenilor &#151; pentru că ignoranţa a venit prin
cădere, şi pentru toţi cei care au avut parte de cădere şi de
blestemul ei a fost plătită o răscumpărare. Dar păcatele
împotriva manifestărilor clare ale harului divin nu pot fi
atribuite slăbiciunilor cărnii şi eredităţii, ci trebuie să fie puse
în socoteală ca răutate <I>voită</I> a inimii, care este de neiertat.
<P ALIGN="JUSTIFY">Răul voit, intenţionat, nu va avea niciodată iertare &#151; nici
în veacul acesta, nici în veacul viitor. Propunerea lui Dumnezeu
nu este să forţeze pe oameni la armonie cu El, ci
după răscumpărarea lor, El le va da tuturor o ocazie să vină la cunoştinţa
adevărului şi să vadă bunătatea lui Dumnezeu prin lucrarea
Spiritului Său sfânt: oricine va continua atunci în dezarmonie
cu aranjamentul divin, se va dovedi un păcătos cu voia,
un împotrivitor cu bună ştiinţă al puterii sfinte a lui
Dumnezeu &#151; pentru aceştia Domnul nu mai are alte prevederi de har.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă fariseii şi cărturarii au ajuns sau nu la o
apreciere destul de clară a puterii sfinte a lui Dumnezeu ca să-i
facă pasibili de Moartea a Doua, pentru că au discreditat-o, ca
fiind o putere rea, nu putem judeca. Noi nu putem judeca,
fiindcă nu le putem citi inima şi fiindcă Domnul nostru n-a
declarat deplin chestiunea în legătură cu aceasta. Dacă am fi siguri
că au păcătuit împotriva luminii clare, au păcătuit
<I>deplin</I> împotriva puterii lui Dumnezeu, n-am putea avea nici
o speranţă pentru ei, ci numai să aşteptăm ca ei să piară
în Moartea a Doua, ca unii care au respins cu voia harul
lui Dumnezeu. Dar dacă ei n-au primit suficientă lumină
şi cunoştinţă, suficient contact cu puterea sfântă a lui
Dumnezeu ca să constituie pentru ei o încercare deplină, ei vor trebui
să ajungă în cele din urmă la o astfel de <I>încercare
deplină</I><B>, </B>înainte de a putea suferi o
<I>pedeapsă deplină</I> &#151; Moartea a Doua.

<P><B>((273))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dar <I>orice</I> păcat împotriva Spiritului sfânt, împotriva
luminii şi cunoaşterii clare a puterii divine, este
<I>de</I><B> </B><I>neiertat,</I> fiindcă este cu voia. Dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri de
lumină, atunci vor urma inevitabil „lovituri”, pedeapsă; dacă este
păcat cu voia împotriva unei măsuri mai mari de lumină şi
împotriva unei favori mai mari în legătură cu puterea sfântă a
lui Dumnezeu, atunci va fi o măsură mai mare de lovituri; dar
dacă încălcarea implică o concepţie clară a ceea ce este corect şi
greşit, şi o împotrivire deplină, cu bună ştiinţă, puterii sfinte a
lui Dumnezeu, ar însemna distrugere veşnică, Moartea a Doua,
plata deplină a păcatului. <I>Iertarea</I> păcatelor asigurată
de răscumpărare acoperă păcatele din neştiinţă sau
slăbiciunile rezultate din cădere, şi nu păcatele personale, cu
voia, deliberate, împotriva luminii. Noi însă nu trebuie să uităm
că în multe păcate care conţin o măsură de voinţă se combină şi
o măsură de slăbiciune sau de necunoştinţă a principiilor
corecte, sau a ambelor. În măsura necunoştinţei şi a slăbiciunii,
orice păcat <I>se poate ierta</I> prin harul lui Dumnezeu în Cristos
&#151; prin credinţă şi prin acceptarea ispăşirii Sale; şi în măsura
în care un păcat este voit, intenţionat, acesta este de neiertat
&#151; trebuie să fie <I>ispăşit</I> prin pedeapsă &#151; „lovituri”, atâta
vreme cât păcatul conţine în el unele aspecte care se pot ierta;
moartea, distrugerea, când nu se poate găsi în păcat nici un aspect
care se poate ierta.
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel văzute lucrurile, orice păcat cu voia este
păcat împotriva luminii, păcat împotriva Spiritului sfânt
al adevărului &#151; şi astfel de păcat nu are niciodată
<I>iertare</I>.
<P ALIGN="CENTER">„Duhul a zis lui Filip: «Du-te Şi ajunge carul acesta!»”
<P ALIGN="CENTER">&#151; Fapt. 8:29 &#151;
<P ALIGN="JUSTIFY">Nimic asociat cu aceste cuvinte şi nici cu contextul nu
pare să implice necesitatea unui alt Dumnezeu. Dimpotrivă,
toate cerinţele sunt împlinite şi armonia cu restul scripturilor
este menţinută când înţelegem că Domnul, prin
Spiritul, influenţa, puterea Sa, a îndrumat şi a instruit pe Filip să
se apropie de carul famenului. În ce mod a fost îndrumat Filip
<B>((274))</B>
de Spiritul sfânt, nu suntem informaţi şi ar fi neînţelept
să speculăm. Dumnezeul nostru are la dispoziţia Sa
mijloace nelimitate pentru a comunica dorinţele Sale poporului
Său. Compară cu versetul 39.
<P ALIGN="CENTER">„Duhul i-a zis: «Iată, trei bărbaţi te caută»”
<P ALIGN="CENTER">Fapt. 10:19
<P ALIGN="JUSTIFY">La aceasta se aplică acelaşi răspuns ca şi la
obiecţia precedentă. Nu are nici o importanţă pentru noi
<I>cum</I> i s-a adresat lui Petru puterea, influenţa, Spiritul lui
Dumnezeu, dându-i această informaţie. Este suficient să ştim că
Domnul l-a îndrumat pe apostol, şi încă în aşa mod încât el a
discernut clar şi corect, după cum se arată în restul naraţiunii.
<P ALIGN="CENTER">„Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba
Şi pe Saul pentru lucRarea la care i-am chemat»”
<P ALIGN="CENTER">Fapt. 13:2
<P ALIGN="JUSTIFY">Aici, ca şi în alte cazuri, Spiritul sfânt foloseşte forma
de exprimare personală şi masculină, conform textului
nostru. La aceasta nu se poate găsi desigur nici o obiecţie,
deoarece Dumnezeu foloseşte peste tot forma de exprimare personală
şi masculină în privinţa Sa. Nu este mai puţin potrivit
aici, vorbind despre puterea lui Iehova şi despre informaţia pe
care El a dat-o. În ce mod Spiritul sfânt a comunicat, „a zis” sau
a indicat punerea deoparte a lui Pavel şi a lui Barnaba,
nu suntem informaţi. Ştim însă că toţi din poporul consacrat
al Domnului sunt chemaţi prin Spiritul Său să fie
administratori sau slujitori ai adevărului, şi conform capacităţilor şi
ocaziilor lor, ei trebuie să fie slujitori credincioşi şi activi. Spiritul
le spune tuturor acestora prin chemarea generală: „De ce
staţi aici toată ziua fără lucru? ... Duceţi-vă şi voi în via mea”.
Iar capacitatea specială şi ocazia favorabilă ar trebui
recunoscute ca o chemare specială a Domnului la mai multă lucrare
publică în serviciul adevărului. Dar deşi talentele posedate de Pavel
şi de Barnaba ar trebui considerate că au accentuat chemarea
<B>((275))</B>
generală a Spiritului către ei, să facă servicii pentru care
aveau talente speciale, este cu totul posibil ca Spiritul sfânt să fi
folosit cu acea ocazie unul dintre „darurile” care erau atunci
operative în Biserică &#151; darul prorociei &#151; pentru a indica voia
Domnului în privinţa lui Pavel şi a lui Barnaba, deoarece citim: „În
biserica din Antiohia erau nişte proroci”. Fapt. 13:1.
<P ALIGN="JUSTIFY">Să nu uităm însă cuvintele apostolului către Galateni
(1:1) în privinţa chemării sale la slujire. El declară că
autoritatea sa a venit de la Tatăl şi de la Fiul, dar ignoră cu totul
faptul că Spiritul sfânt ar fi un alt dumnezeu şi egal cu
Dumnezeu, când spune: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om,
ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat
dintre cei morţi”. Dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, dacă ar
fi <I>chiar</I> Dumnezeu, a cărui providenţă specială este
să numească pe slujitorii adevărului (şi aceasta este
pretenţia generală), o astfel de omitere de a menţiona Spiritul
sfânt ar fi necorespunzătoare, iraţională; dar când
avem înţelegerea corectă despre Spiritul sfânt, şi anume, că
este Spiritul, influenţa, puterea sau autoritatea Tatălui şi
a Fiului, sau a ambilor unită, fiindcă scopurile lor sunt
una, atunci totul este armonios şi raţional.
<P ALIGN="CENTER">„Căci s-a părut bine Duhului
Sfânt şi nouă”
<P ALIGN="CENTER">&#151; Fapt. 15:28 &#151;
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolii s-au adunat într-o conferinţă, ca să răspundă
la întrebările Bisericii din Antiohia cu privire la
obligaţiile celor care nu erau evrei prin naştere, faţă de
Legământul Evreiesc sau al Legii. Hotărârea la care s-a ajuns a fost,
după cum suntem asiguraţi, nu numai judecata apostolilor, ci
pe lângă aceasta, judecata lor a fost confirmată în oarecare
fel de către Domnul, şi ei au avut dovada că hotărârea lor
era gândul Domnului, Spiritul Domnului, voinţa Domnului.
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul Iacov, vorbitorul principal al consiliului, dă
o sugestie în privinţa felului cum a fost recunoscută
atunci voinţa, gândul lui Dumnezeu: iar noi găsim că
aceeaşi metodă este recomandată întregii Biserici şi este folosită de
<B>((276))</B>
credincioşii de acum, şi anume, prin cercetarea Scripturilor
în lumina Providenţei divine. El deduce gândul
Domnului asupra acestui subiect, prin aceea că aruncă o
privire retrospectivă asupra îndrumării providenţiale speciale a
lui Petru &#151; care a fost trimis la Corneliu, primul
convertit dintre neamuri &#151; el urmăreşte aceasta apelând la o
profeţie neîmplintă, pe care o citează. El şi toată Biserica au
acceptat concluzia trasă din acestea ca învăţătura Spiritului
sfânt. Examinaţi Fapte 15:13-18.
<P ALIGN="CENTER">„Opriţi de Duhul Sfânt să predice
cuvântul în Asia”
<P ALIGN="CENTER">Fapt. 16:6
<P ALIGN="JUSTIFY">Aici forma de exprimare ar părea să implice ideea
comună, că Spiritul sfânt este o persoană şi ea a vorbit şi a interzis
etc. Însă o examinare a acestui text în lumina contextului
său arată că este în deplin acord cu tot ceea ce am văzut cu
privire la acest subiect: întărind ideea că Spiritul sfânt este
influenţa sau puterea sfântă a lui Iehova Dumnezeu şi a
Domnului nostru Isus Cristos, prin care voinţa Tatălui şi a Fiului
sunt aduse în atenţia consacraţilor &#151; oricare ar fi procesul.
Nu suntem informaţi cum anume li s-a interzis apostolilor
şi însoţitorilor săi să facă lucrarea de propovăduire în Asia,
dar se pare că ei au fost împiedicaţi sau nu li s-a permis
să meargă în Asia &#151; împrejurări nefavorabile oprindu-i.
Nu contează însă <I>cum</I> au fost împiedicaţi; învăţătura este
că Dumnezeu Însuşi Îşi conducea lucrarea şi că îndrumarea
şi cursul apostolilor era o chestiune de supraveghere divină;
ei erau îndrumaţi de Spiritul Domnului; El a folosit
putere nevăzută pentru a-i îndruma ca slujitori ai Săi.
<P ALIGN="JUSTIFY">În orice caz, putem fi siguri că îndrumarea Domnului a
fost mai mult decât o simplă impresie mintală a
apostolului. Contextul ilustrează unul din modurile de conducere
ale Spiritului în astfel de chestiuni: lui Pavel i s-a arătat
noaptea o viziune. Un om din Macedonia sta în picioare şi îl ruga
zicând: Treci în Macedonia şi ajută-ne! După viziunea aceea au căutat
<B>((277))</B>
îndată să se ducă în Macedonia,
<I>căci înţelegea că Domnul îi cheama să le vestească
Evanghelia</I> (vers. 9). Aceste diferite procedee ne arată că metodele prin care în zilele
acelea Dumnezeu a dat învăţătură şi a condus n-au fost atât de
diferite de cele pe care le foloseşte acum în îndrumarea slujitorilor
Săi. Şi toate aceste instrucţiuni indirecte, nepersonale, sunt
descrise în mod corect ca venind de la sau prin Spiritul sfânt,
influenţa sau puterea Domnului. Dacă un înger ar fi predat mesajul,
ca şi lui Petru în închisoare (Fapt. 5:19; 12:7), sau dacă
Domnul nostru i s-ar fi adresat personal lui Pavel, cum a făcut când
era pe drum spre Damasc (Fapt. 9:4; 1 Cor. 15:8), acest lucru
<I>nu</I> ar fi pus pe seama Spiritului sau puterii sfinte a Domnului, ci
pe seama Domnului Însuşi sau a îngerului.
<P ALIGN="CENTER">„Duhul Sfânt îmi mărturiseşte
în fiecare cetate că mă aşteaptă lanţuri şi
necazuri.”
<P ALIGN="CENTER">&#151; Fapt. 20:23 &#151;
<P ALIGN="JUSTIFY">Aici nimic nu cere ideea că Spiritul sfânt ar fi o
persoană. Dimpotrivă, ca o ilustrare a mijloacelor prin care voinţa
sau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu l-a informat pe Pavel
despre lanţurile care-l aşteptau în Ierusalim, să remarcăm
relatarea despre una din aceste ocazii de mărturie în Cezareea.
În Biserica din locul acela era un proroc numit Agab, care
avea darul prorociei obişnuit pe timpul acela. Relatarea
este: „Agab ... a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a
legat picioarele şi mâinile şi a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt:
Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este
brâul acesta şi-l vor da în mâinile neamurilor»” (Fapt.
21:11). Prietenii de cauză au încercat mai întâi să-l convingă
pe apostol să nu meargă la Ierusalim, dar el a hotărât că nu
va interveni sub nici o formă în programul Domnului cu privire
la el, declarând că, dimpotrivă, el era gata nu numai să fie
legat, ci şi să moară în Ierusalim pentru numele Domnului Isus.
(Să se observe că apostolul nu s-a referit la Spiritul sfânt &#151; că el
era dispus să moară pentru numele Spiritului sfânt.)

<P><B>((278))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Când prietenii din Cezareea au văzut fermitatea
apostolului au zis: „Facă-se voia Domnului!” Astfel, în fiecare
caz, mărturia Spiritului sfânt a fost acceptată de Biserica
timpurie, ca fiind numai voinţa Domnului nostru Isus, a cărui
voinţă era şi voinţa Tatălui. Fapt. 21:10-14.
<P ALIGN="CENTER">Duhul Sfânt a pus pe unii episcopi
<P ALIGN="JUSTIFY">„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a
pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi biserica lui
Dumnezeu.” Fapt. 20:28.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste cuvinte au fost adresate Bătrânilor Bisericii din
Efes. Apostolul le atrage aici atenţia asupra faptului că poziţia lor
de slujitori ai adevărului în Biserică nu era numai o
numire proprie, nu era numai o numire sau o recunoaştere de
către Biserică, dar că Domnul lucrase prin Spiritul Său sfânt
în această chestiune a alegerii lor. El voia ca ei să-şi dea seama
că toată autoritatea funcţiei lor avea în vedere faptul că
era recunoscută divin, iar ei erau slujitori ai Bisericii prin
numirea Domnului, prin Spiritul sau influenţa Sa sfântă care a
îndrumat, a condus şi a supravegheat în problema alegerii lor. Tot
astfel, în alt loc, apostolul spune adresându-se Bisericii, nu lumii:
„Şi fiecăruia [care este în Cristos] i se dă manifestarea
Duhului spre folosul tuturor ... <I>Dumnezeu a
rânduit</I> în biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători ... sunt
felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul
[toate lucrurile] în [printre] toţi”. 1 Cor. 12:7, 28, 6.
<P ALIGN="JUSTIFY">În această declaraţie apostolul arată că numirea
tuturor slujitorilor Bisericii este de la Dumnezeu, prin
manifestarea Spiritului Său sfânt &#151; şi nu este o lucrare a Spiritului
sfânt separată şi independentă de Tatăl şi de Fiul. Dumnezeu
prin Cristos supraveghează afacerile poporului Său,
Biserica, prin <I>Spiritul Său</I> &#151; puterea Sa sfântă care lucrează în
mod atotputernic şi atotştiutor &#151; în tot universul Său.
Aceasta contrazice ideea că Spiritul sfânt este o altă persoană
şi arată că lucrarea a fost realizată de către Domnul
prin Spiritul Său sfânt. Acei bătrâni ai Bisericii se consacraseră
<B>((279))</B>
slujirii Domnului şi au fost aleşi să fie slujitori,
învăţători, bătrâni ai Bisericii, datorită potrivirii speciale şi
talentului lor sub îndrumarea Spiritului sfânt &#151; în acord cu voinţa
sau Spiritul sau gândul sau scopul lui Dumnezeu. Şi cu toate
că au fost chemaţi la acea funcţie prin intermediul
oamenilor, ei au acceptat slujba ca fiind prin îndrumare şi numire
din partea lui Dumnezeu, şi urmau să considere
responsabilităţile poziţiei lor în conformitate cu aceasta.
<P ALIGN="CENTER">Spiritul sfânt ca Învăţător
<P ALIGN="JUSTIFY">„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său;
căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.
... Şi vorbim despre ele nu prin cuvinte învăţate de la
înţelepciunea omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul.” 1 Cor. 2:10, 13 şi contextul.
<P ALIGN="JUSTIFY">Această scriptură, după cum am sugerat deja,
dovedeşte că atunci când copiii lui Dumnezeu primesc Spiritul
sfânt sau mintea lui Dumnezeu, acesta îi pregăteşte sau le
dă capacitatea mintală să înţeleagă planul Său. Numai
venind în deplină armonie cu Dumnezeu, prin
Cuvântul adevărului Său şi prin spiritul sau prin înţelesul
adevărat al acestui Cuvânt, suntem noi făcuţi capabili să
înţelegem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Se va observa că
aici apostolul compară „Duhul care vine de la Dumnezeu”,
care lucrează în noi, cu „duhul lumii”, care locuieşte în
omul firesc şi-l influenţează. Cât este de clar că spiritul lumii
nu este o persoană, ci o minte sau dispoziţie sau
influenţă lumească! La fel Spiritul lui Dumnezeu în poporul Său
nu este o persoană, ci mintea sau influenţa sau dispoziţia
lui Dumnezeu în ei.
<P ALIGN="CENTER">„Lucrurile Duhului lui Dumnezeu”
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui
Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru
că ele se înţeleg duhovniceşte.” 1 Cor. 2:14.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta este o afirmaţie foarte convingătoare şi în
deplină armonie cu tot ce am văzut. Omul plin de spiritul lumesc este
<B>((280))</B>
în aceeaşi măsură nepregătit să vadă şi să aprecieze
lucrurile adânci, ascunse, glorioase ale lui Dumnezeu &#151; „lucrurile
pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”.
Aceste lucruri adânci, sau cum le numeşte Domnul,
„mărgăritare”, nu sunt pentru cei cu dispoziţie de porc, pentru cei
egoişti, plini de spiritul acestei lumi, ci pentru cei care s-au
curăţat prin spălarea apei prin Cuvânt, care au fost aduşi
aproape de Domnul prin credinţă în sângele preţios şi au fost
sfinţiţi, s-au consacrat deplin Domnului. Acestora Dumnezeu
are plăcerea să le descopere lucrurile Sale adânci, da,
toate bogăţiile harului Său, pas cu pas &#151; pe măsură ce
diferitele puncte ale adevărului devin „hrană la timp”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta este o probă foarte hotărâtoare, după cum toţi îşi
vor da seama. Ea face deosebire strictă între omul decăzut şi
noua creatură, cel spiritual. Oricine este orb faţă de
adevărurile spirituale mai adânci, în mod sigur îi lipseşte
<I>mărturia</I> sau dovada menţionată aici ca dovadă a stării sale de fiu, a
relaţiei sale cu Tatăl ceresc şi a fidelităţii sale în asemenea relaţie.
Cei care sunt indiferenţi faţă de lucrurile menţionate de
apostol aici, „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei
ce-L iubesc”, au în aceste cuvinte o sugestie, că motivul
indiferenţei lor este că le lipseşte Spiritul Domnului. Şi totuşi, am
cunoscut pe unii care au declarat că sunt învăţători în biserică, unii
care nu numai că şi-au recunoscut ignoranţa în privinţa
acestor lucruri, dar care s-au lăudat cu acea ignoranţă. Prin aceasta
ei spun că n-au mintea lui Dumnezeu, că nu cunosc planurile
Lui, şi de aceea nu pot avea mult din Spiritul Său, Spiritul
adevărului &#151; şi în aceeaşi măsură nu pot avea mult din adevăr. Aici
este dată proba posesiei de către noi a Spiritului şi a
capacităţii noastre de a discerne şi a aprecia lucrurile lui Dumnezeu,
care sunt ascunse de cei lumeşti &#151; <I>„nouă însă Dumnezeu ni
le-a descoperit prin Duhul Său”.</I>
<P ALIGN="CENTER">Ungerea din partea Celui Sfânt
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dar voi aveţi <I>ungerea</I> din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate.”
<P ALIGN="JUSTIFY">„<I>Ungerea</I> pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi
<B>((281))</B>
nevoie să vă înveţe cineva; ci, după cum
<I>ungerea</I> Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după
cum v-a învăţat ea.” 1 Ioan 2:20, 27.
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest cuvânt
<I>„ungere”</I> aminteşte celor care studiază
Biblia în mod inteligent, despre untdelemnul sfânt al
ungerii turnat pe capul fiecărui succesor în funcţia de Mare Preot
şi Împărat în Israel. După cum poporul Israel a fost un tip
al adevăratului „Israel al lui Dumnezeu”, tot aşa preoţii
şi împăraţii lor, fiecare a fost un tip al lui Cristos, Marele
Preot şi Împărat antitipic. Şi după cum preoţii şi împăraţii lor
au fost unşi cu „untdelemnul pentru ungerea sfântă”, ca
o instalare în funcţie, tot aşa Domnul nostru Isus a fost uns
cu Spiritul sfânt la consacrarea Sa. El a devenit astfel
Cristosul &#151; unsul lui Iehova.
<P ALIGN="JUSTIFY">Biserica aleasă va fi o „preoţie împărătească”
(împăraţi-preoţi) subordonată Domnului şi Capului lor &#151;
„mădularele trupului Celui Uns [lui Cristos]”. Spiritul sfânt al
ungerii care a venit peste Domnul nostru Isus la botezul Său
în Iordan, şi cu „toată autoritatea ... în cer şi pe pământ”
când a fost înviat dintre morţi prin Spiritul sau puterea sfântă
a Tatălui (Mat. 28:18; Efes. 1:19, 20), El, cu aprobarea
Tatălui, l-a „turnat” sau l-a vărsat ca uleiul antitipic al ungerii
peste reprezentanţii Bisericii Sale la Cincizecime. Atunci
(având tipul în minte) uleiul ungerii a trecut de la „Cap” la
„trupul” Său, Biserica, iar de atunci încolo cei credincioşi,
rămânând <I>în</I> corp, au fost recunoscuţi în Cuvântul divin ca „aleşii”
lui Dumnezeu, unşi de El (în Cristos) să conducă şi
să binecuvânteze lumea după ce mai întâi sunt „învăţaţi
de Dumnezeu” sub îndrumarea Spiritului ungerii.
<P ALIGN="JUSTIFY">Semnificaţia cuvântului
<I>ungere</I> (şi a originalului în greacă, <I>chrisma)
</I>este netezime, gresare cu ulei, lubrifiere.
Conform obiceiului, cuvântul mai dă şi ideea de mireasmă, parfum.
Cât de frumos şi de convingător reprezintă acest cuvânt
efectul <I>influenţei</I> lui Dumnezeu spre bunătate, asupra celor care
vin sub această ungere antitipică &#151; spre sfinţenie,
blândeţe, răbdare, amabilitate frăţească &#151; spre iubire! Ce parfum dulce,
<B>((282))</B>
curat, aduce această ungere a Spiritului sfânt al iubirii
tuturor acelora care o primesc! Oricât de urât, necioplit sau
grosolan sau ignorant ar fi omul din afară, „vasul de lut”, ce repede
se împărtăşeşte din influenţa îndulcitoare şi curăţitoare a
comorii „inimii noi”, a voinţei noi dinăuntru &#151; unsă cu Spiritul sfânt
şi adusă în armonie cu „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic
de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic
de iubit!” Filip. 4:8.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cuvântul „ungere” este în deplină armonie cu ideea
corectă despre Spiritul sfânt &#151; că el este o
<I>influenţă</I> de la Dumnezeu, o putere nevăzută de la Dumnezeu, exercitată prin
poruncile Sale, făgăduinţele Sale, sau altfel, cum I S-ar părea
potrivit Celui atotînţelept şi atotputernic. Acest cuvânt desigur
nu dă ideea de <I>persoană. </I>Cum am putea fi unşi cu o persoană?
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar poate cineva ar sugera că în expresia „ungerea
din partea Celui Sfânt”, nu <I>ungerea</I>, ci
<I>Cel Sfânt</I> reprezintă Spiritul sfânt. Noi răspundem, nu; Cel Sfânt este Tatăl. Petru,
descriind binecuvântarea Cincizecimii, spune că aceasta a fost
„turnată” sau <I>vărsată &#151; </I>ca uleiul ungerii, dar nu cum s-ar spune
despre o persoană care ar fi trimisă. El a zis, vorbind despre
Isus: „Primind de la Tatăl făgăduinţa [din Ioel] Duhului Sfânt,
a <I>turnat</I> ce vedeţi şi ce auziţi” &#151; această putere sau
influenţă miraculoasă care se manifestă în diferite feluri: în
gânduri înviorătoare, în limbi de foc şi în diverse limbi vorbite de
oameni fără carte. Din nou, profeţia lui Ioel a fost: „Voi
<I>turna</I> Duhul Meu”. Poate cineva pretinde că aceasta ar fi o
exprimare potrivită în privinţa unei
<I>persoane?</I> Că persoana a fost <I>dată</I> de către Tatăl Fiului şi că ea a fost turnată sau vărsată şi
văzută şi auzită cum spune în expresia „<I>ce vedeţi şi ce
auziţi”</I>? Desigur că nu. Şi desigur că astfel de exprimare ar fi lipsită de
respect, dacă ar fi aplicată la o treia persoană dintr-o treime de
Dumnezei „egali în putere şi slavă”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Însă punctul care izbeşte pe fiecare, fiind cel mai
uimitor, este că acei care au această ungere <I>„ştiu toate”.
</I>Câţi din poporul Domnului au fost absolut siguri că n-au „ştiut
toate” şi prin urmare s-au îndoit că au primit ungerea Spiritului
<B>((283))</B>
sfânt! Cum se simplifică însă problema când este
tradus: „Voi aveţi o ungere din partea Celui Sfânt şi toţi o ştiţi!”*
Da, întradevăr; toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu
cunosc foarte bine deosebirea între mintea sau inima sau
voinţa naturală şi inima nouă, mintea nouă, dispoziţia
nouă, stăpânite de iubire şi dreptate.

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Cuvântul „toate” este omis în cele mai vechi manuscrise greceşti.
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Şi câţi dintre cei mai buni şi mai smeriţi copii ai
lui Dumnezeu n-au citit cu uimire cuvintele: „Ungerea pe
care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi <I>nu aveţi nevoie să
vă înveţe cineva!</I>” Vai, au zis ei, noi n-am primit o astfel
de ungere, căci noi avem foarte mare nevoie să ne înveţe
cineva, şi cunoaştem foarte puţin care să nu fi venit direct
sau indirect prin oameni. Şi aceste suflete smerite s-ar
simţi foarte deprimate şi descurajate datorită onestităţii
gândirii lor, dacă n-ar vedea că şi cei mai buni dintre sfinţii pe
carei cunosc au nevoie în mod asemănător de învăţătorii
umani şii apreciază. Pe de altă parte, unii mai puţin oneşti,
mai puţin sinceri, mai puţin evlavioşi, se străduiesc să se
înşele pe ei înşişi şi pe alţii, pretinzând că ei n-au învăţat nimic
de la oameni, ci au fost învăţaţi tot ce ştiu prin inspiraţie
directă de la Spiritul sfânt. Nu văd că în acest fel ei
pretind infailibilitate pentru gândurile şi cuvintele lor, în sensul
cel mai absolut. Ei nu văd, de asemenea, că
<I>erorile</I> lor în gând, cuvânt şi faptă, pretinse a fi sub inspiraţia deplină a
Spiritului sfânt, se reflectă împotriva Spiritului sfânt al lui
Dumnezeu, ca autor al erorilor şi nechibzuinţelor lor.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă se ia acest pasaj chiar aşa cum este, el
contrazice mărturia generală a Scripturii. Oare nu menţionează
apostolul Pavel printre <I>darurile</I> Spiritului pentru Biserică &#151;
apostoli, profeţi (oratori), pastori, învăţători, evanghelişti? De ce să-i
fi dat pe aceştia dacă Biserica nu are nevoie să fie învăţată
de nimeni? Ce spune apostolul despre
<I>motivul</I> rânduirii acestor daruri speciale în Biserică? Să-l ascultăm: „Pentru
desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului
<B>((284))</B>
lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi
a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”. Efes. 4:11-13;
Compară cu 1 Cor. 12:28-31.
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu putem presupune că apostolul Ioan îl contrazicea
pe apostolul Pavel şi pe ceilalţi apostoli &#151; care erau
toţi învăţători şi care au instruit Biserica să caute pe aceia
pe care-i alegea Spiritul ca pastori, învăţători şi
supraveghetori, şi să cinstească pe aceia care erau astfel „mai-mari”
în Biserică şi care trebuiau să vegheze asupra intereselor
sufletelor, ca unii care trebuiau să dea socoteală Domnului (Evr.
13:17). Fără îndoială era în deplin acord cu sfatul apostolului Pavel,
că Biserica trebuia săşi aleagă ca slujitori oameni „în stare
să înveţe pe alţii”, „în stare atât să încurajeze cu
învăţătura sănătoasă, cât şi să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă”,
iar când este necesar „să-i mustre aspru, ca să fie sănătoşi
în credinţă”. Ei trebuiau să-i recunoască pe păstorii
subordonaţi care n-ar „stăpâni peste cei încredinţaţi” lor de către
Dumnezeu, ci ar „<I>păstori</I> turma” cu hrană la timp cuvenit &#151; evitând
pe învăţătorii pe care îi vor gâdila urechile după popularitate
şi flatări. 1 Pet. 5:2-4; 1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:25; Tit 1:9, 13.
<P ALIGN="JUSTIFY">Mai mult, însuşi Ioan a fost învăţător, şi chiar în
această epistolă învăţa ceea ce el şi noi socotim că este o
învăţătură sănătoasă &#151; care trebuie dată ca învăţătură. Desigur
că nimeni citind scrierile lui Ioan n-ar putea trage concluzia că
el a vrut ca acestea să fie numai scrisori de natură socială,
lipsite de doctrină sau învăţătură. Oare nu-şi începe el epistola
zicând: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim
[vă<I> învăţăm</I>] şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi” (1 Ioan 1:3). Iarăşi spune:
„Vă scriu [vă învăţ] aceste lucruri ca să nu păcătuiţi” (2:1). Apoi:
„Vă scriu o poruncă [<I>învăţătură</I>] nouă” (2:8). Mai
departe: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele [ci daţi atenţie
<I>învăţăturii</I> mele]! Cine practică dreptatea este drept” (3:7). Iar apoi:
„Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ne
ascultă [se supune instrucţiunilor, învăţăturilor
noastre]” (4:6). Precum şi: „V-am scris aceste
lucruri ca să ştiţi [să fiţi învăţaţi]” 
(5:13). El îşi încheie epistola cu o
<I>învăţătură</I> foarte importantă,
<B>((285))</B>
zicând: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli
[nu permiteţi nici unei persoane şi nici unui lucru să-L înlocuiască pe Dumnezeu
în sentimentele şi în reverenţa voastră]”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Văzând deci că nu se poate înţelege că apostolul gândea
că Biserica nu are nevoie de învăţători umani &#151; văzând
că, dimpotrivă, el recunoaşte pe învăţătorii umani ca
mijlocul folosit de Spiritul sfânt, special „rânduiţi în Biserică”
tocmai pentru acest serviciu, ce vrea el să spună prin aceste
cuvinte: „nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva” şi „ungerea Lui
vă învaţă despre toate”? Răspunsul corect la această
întrebare se va vedea uşor dacă vom examina contextul în
lumina faptelor deja discutate.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cercetătorii presupun că această epistolă a fost scrisă în
anul 90 d. Cr. Până la vremea aceea creştinismul ajunsese
la proeminenţă considerabilă în lume. Adunase „rămăşiţa”
din Israelul trupesc şi îşi atrăsese asupra sa ura şi persecuţia
marii majorităţi orbite din acel popor şi fusese răspândit peste tot
în lumea civilizată de atunci. Multe lucruri din creştinism
l-au recomandat filosofilor greci din timpul acela, care căutau să
se combine cu el şi să devină creştini filosofici şi filosofi creştini
&#151; ţinând încă la filosofiile lor, despre care apostolul Pavel
arată că erau „pe nedrept numite” ştiinţă (1 Tim. 6:20). Aceşti
filosofi erau cu totul gata să recunoască pe Isus ca un om bun şi
un învăţător înţelept, dar nu ca Fiul lui Dumnezeu care a lăsat
o natură spirituală, „chipul lui Dumnezeu”, şi a „devenit
trup”, pentru ca prin aceasta să poată fi Răscumpărătorul omului
şi autorul vieţii veşnice pentru toţi cei care-L ascultă. Ei
însă învăţau o viaţă viitoare veşnică şi erau bucuroşi să afle
că creştinii învăţau la fel: deosebirea fiind aceea că filosofii
(Platon şi alţii) învăţau că viaţa veşnică este o caracteristică umană,
o putere inerentă omului &#151; lipsa morţii, nemurirea, în timp
ce creştinii învăţau că viaţa veşnică nu este inerentă omului,
ci este <I>un dar</I> de la Dumnezeu prin Cristos, intenţionat numai
pentru cei care Îl acceptă pe El. Rom. 2:7; 5:15, 21; 6:23; 2 Cor. 9:15.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceşti filosofi le spuneau de fapt creştinilor: Suntem
bucuroşi să cunoaştem oameni atât de respectabili, sensibili şi liberi.
<B>((286))</B>
Marele vostru învăţător, Isus, într-adevăr v-a făcut
<I>liberi </I>de multe obiceiuri şi superstiţii de-ale evreilor şi de aceea
vă felicităm. Dar voi sunteţi încă într-o măsură de robie: după
ce veţi investiga filosofiile noastre veţi avea încă
<I>mai multă libertate</I> şi veţi afla că mult din ceea ce aveţi în comun cu evreii &#151;
speranţele lor într-o Împărăţie Mesianică, ideile lor ciudate despre un
singur Dumnezeu şi ideile voastre ciudate că Învăţătorul vostru, Isus,
a fost singurul Lui Fiu etc., aceste lucruri le veţi depăşi, cu
ajutorul filosofiei noastre. 2 Pet. 2:19; Iuda 4.
<P ALIGN="JUSTIFY">Epistola lui Ioan a fost scrisă pentru a fortifica pe
creştini împotriva acestor învăţături subversive. În acest
capitol (2:24) el îi îndeamnă să rămână fermi în învăţăturile
auzite de ei la început şi să considere aceste învăţături filosofice
ca minciuni, şi pe toţi aceşti învăţători mincinoşi ca
reprezentanţi ai lui Anticrist, despre care ei auziseră atât de adesea că
se vor arăta în Biserică (2 Tes. 2:3-7; 1 Ioan 2:18). El zice:
„V-am scris aceste lucruri în vederea celor care caută să vă
rătăcească [de la Cristos]”. Vers. 26.
<P ALIGN="JUSTIFY">Apoi vine exprimarea deosebită din versetul 27, care
este acum în discuţie, pe care o parafrazăm astfel:
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar, preaiubiţilor, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu pot
fi amăgiţi de vreo astfel de filosofie: în ceea ce ne priveşte, nici
o filosofie nu poate lua locul lui Cristos în inimile noastre &#151;
nici o teorie n-ar putea să ne facă să punem la îndoială
plinătatea şi corectitudinea marelui mesaj pe care l-am primit
ca Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos &#151; Preaiubitul
Tatălui, Unsul Tatălui. Pe lângă <I>caracterul
raţional</I> al „credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, gândiţi-vă
la minunatul efect al acestui mesaj asupra voastră: el a fost
însoţit de „darurile” miraculoase, ale „limbilor”, „minunilor”
etc., despre care aceşti filosofi afirmă că sunt imitate de fachirii
din orient; dar pe lângă aceasta voi aveţi încă o mărturie în
inimile voastre cele noi &#151; în ungerea care v-a transformat şi
v-a reînnoit minţile, producând în viaţa voastră zilnică
<I>roade</I> ale Spiritului sfinţeniei, pe care fachirii nu le pot imita şi pe
care filosofii care vreau să vă amăgească nu le pot tăgădui.

<P><B>((287))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Pe baza acestor principii fundamentale ale religiei
voastre sfinte &#151; că Cristos Isus n-a fost un impostor, ci însuşi
Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru, şi că viaţa
veşnică se poate obţine numai prin unire vitală cu El &#151; voi
n-aveţi nevoie de instruire, nici de la aceşti învăţători mincinoşi,
nici de la mine. Şi atâta vreme cât acest Spirit al iubirii
rămâne în voi, el va servi ca o apărare împotriva tuturor acestor
teorii blasfematoare, anticreştine. Atâta vreme cât vă amintiţi
că „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” a venit
în inima voastră prin acceptarea lui Isus ca Fiul lui
Dumnezeu şi ca singura putere a lui Dumenzeu spre mântuire,
atâta vreme acest spirit vă va ţine fermi, neclintiţi la acest
punct. Şi veţi afla că aceeaşi probă (a loialităţii faţă de Spiritul
sfânt al iubirii primit prin Tatăl şi prin Fiul) este de ajutor ca
să dovedească toate lucrurile: căci orice contrazice sau
ignoră acest Spirit al iubirii este un spirit nesfânt &#151; o
învăţătură falsă. Şi să nu uitaţi că învăţătura lui este că dacă vrem
să primim vreo răsplată trebuie să „rămânem în El” &#151;
a abandona pe Cristos înseamnă a abandona totul.
<P ALIGN="CENTER">Suspine negrăite
<P ALIGN="JUSTIFY">„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel
care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului.” Rom. 8:26, 27.
<P ALIGN="JUSTIFY">Această expresie, intenţionată să dea poporului
lui Dumnezeu o înţelegere a iubirii şi grijii Tatălui ceresc
faţă de ei, este înţeleasă foarte greşit de către mulţi. Aceştia
ne spun că Spiritul sfânt suspină pentru ei la Tatăl; şi
unii încearcă să dea expresie auzibilă acestor suspine, iar
alţii presupun că suspinele lor ajută cumva pe Spiritul sfânt
în această chestiune, compensând pentru suspinele pe
care el nu le poate rosti &#151; chiar dacă ei nu pot vedea exact
cum. Ar fi ciudat într-adevăr, dacă Spiritul sfânt ar fi o
persoană, şi, după cum susţin catehismele, „egală în putere”
cu Tatăl şi cu Fiul, ca el să considere necesar să se
adreseze Tatălui şi Fiului pentru poporul Domnului cu
suspine negrăite. Domnul nostru Isus a spus că am putea veni
<B>((288))</B>
direct la El şi că am putea veni direct la
Tatăl, asigurândune că „Tatăl Însuşi vă iubeşte”. Totuşi, din această
scriptură pe care o analizăm unii au ajuns la ideea că noi trebuie
să mergem la Tatăl şi la Fiul prin Spiritul sfânt ca
mijlocitor, care va suspina pentru noi şi va mijloci pentru noi, ca
să putem fi acceptaţi de Tatăl şi de Fiul. Aceasta este
în armonie cu încurcătura de gândire predominantă
în privinţa Spiritului sfânt şi a funcţiei lui.
<P ALIGN="JUSTIFY">Eroarea acestei interpretări se vede şi atunci când
ne gândim că dacă suspinele n-ar putea fi grăite, atunci
n-ar mai fi deloc suspine; deoarece ceea ce nu poate fi rostit
nu este suspin. Dar acest pasaj ar apărea la fel de ciudat şi
de necorespunzător dacă l-am interpreta în sensul că
Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Atotputernicului Iehova nu
este în stare să se exprime în mod inteligent. Ştim că în
veacurile trecute mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu şi-a
găsit expresie abundentă prin cuvintele şi faptele profeţilor, şi
nu putem presupune că astăzi El are mai puţină putere
sau capacitate. Atunci ce poate însemna această scriptură:
„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”?
<P ALIGN="JUSTIFY">Greşeala constă în presupunerea că Spiritul lui
Dumnezeu este cel care imploră. Însă, dimpotrivă, spiritul care
mijloceşte pentru noi este <I>propriul nostru
spirit</I>, spiritul sfântului care imploră pe Dumnezeu şi adesea nu reuşeşte să se
exprime cum se cuvine. O privire la text, împreună cu relaţiile
lui contextuale, va arăta că această interpretare este
potrivită. Apostolul tocmai scrisese despre omenirea încărcată
de păcat, suspinând în lanţurile ei. El ne asigură că omenirii
i se va acorda libertate de această robie, când Biserica,
„copiii lui Dumnezeu”, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii
lor, vor fi fost glorificaţi (versetele 19-21). Apoi el trece de
la <I>suspinele</I> lumii la starea prezentă a Bisericii, în care
<I>noi suspinăm</I>: „Şi noi care avem cele dintâi roade ale
Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică
răscumpărarea trupului nostru”. Versetul 23.

<P><B>((289))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Spiritul sau mintea reînnoită sau transformată a
Bisericii, care era odată lumească, acum este sfântă şi spirituală:
dar corpurile noastre sunt încă umane şi au
imperfecţiunile adamice. De aceea, ca noi creaturi suntem împovăraţi
de carne şi <I>suspinăm</I> după eliberarea promisă în
asemănarea lui Cristos la întâia înviere. Apostolul arată că prin
credinţă noi putem socoti mort corpul pământesc, şi ne putem
gândi la noi înşine ca fiind noi creaturi desăvârşite şi astfel
înţelegem că suntem <I>mântuiţi acum</I> &#151;
<I>„mântuiţi în nădejde”</I> (versetul
24). Apoi, după ce arată cum ne putem socoti pe noi înşine, el
ne arată că din punct de vedere divin suntem socotiţi fiinţe
„noi”, „sfinte” şi „spirituale”: arată că Dumnezeu, privindune
din acest punct de vedere, recunoaşte nu carnea şi slăbiciunile
şi imperfecţiunile ei &#151; ci spiritul, mintea, intenţiile,
voinţa noastră, „creaţia nouă” devotată slujirii Sale. Dumnezeu
ştie când spiritul nostru sfânt (mintea nouă) este doritor
şi carnea este slabă, şi El ne judecă nu după trup, ci după spirit.
<P ALIGN="JUSTIFY">Conceperea noastră de Spirit, adoptarea unei voinţe
noi deplin consacrate Domnului, este ceea ce ne-a adus
într-o legătură nouă cu Dumnezeu şi în aceste speranţe noi
în care ne bucurăm: „Şi tot astfel şi Duhul [mintea
noastră nouă, sfântă] ne ajută [completează] în slăbiciunea
noastră [trupească]: căci nu ştim [nici măcar] să ne rugăm
cum trebuie [cu mult mai puţin suntem întotdeauna în stare
să facem cum am vrea]. Dar însuşi Duhul [mintea
noastră sfântă] mijloceşte [pentru noi &#151; este omis în
manuscrisele cele mai vechi] cu suspine negrăite [în
cuvinte]. Şi Cel care cercetează inimile
[Dumnezeu] ştie care este gândirea [în greceşte
<I>phronema</I> &#151; înclinarea] Duhului
[nostru]: pentru că El [duhul nostru] mijloceşte pentru sfinţi
după voia lui Dumnezeu”.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu alte cuvinte, Dumnezeu este bucuros să
accepte dorinţele inimii poporului Său, atât în rugăciune, cât şi
în slujire, în ciuda imperfecţiunilor cărnii lor &#151; a vasului
lor pământesc. Şi El acceptă aceste dorinţe ale inimii.

<P><B>((290))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Ce fericire pentru noi, în ignoranţa şi slăbiciunea
noastră, că Tatăl nostru ceresc acceptă intenţiile inimilor noastre
în locul cuvintelor noastre; căci adesea poporul Său a cerut
foarte greşit! Ne gândim la aceasta ori de câte ori auzim pe unii
din poporul Domnului rugându-se ca Dumnezeu să-i boteze
cu Spirit sfânt şi cu foc. Rugăciunea este făcută într-o
conştiinţă bună şi numai cu dorinţa de a avea o binecuvântare;
dar neînţelegând pasajul de scriptură pe care-l citează,
persoana cere de fapt ca o binecuvântare să fie urmată de un
blestem. Prezicerea că Cristos va boteza cu Spirit sfânt şi cu foc a
fost făcută de Ioan Botezătorul. Partea de binecuvântare
din aceasta a venit peste Biserica în aşteptare la
Cincizecime, iar apoi asupra întregii „rămăşiţe” credincioase din
Israel, dar aspectul din urmă s-a împlinit asupra poporului
evreu respins &#151; prin botezul cu foc, distrugere, necaz, care
a nimicit complet statul lor naţional în anul 70 d. Cr.
Dar foarte îndurător, Dumnezeu nu răspunde la
rugăciunile poporului Său după cererea lor, ci după intenţiile celui
care cere &#151; acordându-le numai binecuvântare.
<P ALIGN="JUSTIFY">Unii au fost surprinşi într-o greşeală şi prinşi în cursă
de Adversar prin ceva slăbiciune a naturii umane decăzute:
ei s-au simţit aproape descurajaţi când s-au apropiat de
tronul harului ceresc în rugăciune. Nu puteau rosti cuvinte,
ci numai suspinau în spiritul lor către Dumnezeu,
<I>„gemând apăsaţi”.</I> Dar Tatăl ceresc n-a insistat că ei trebuie
să-şi formuleze cererea în cuvinte potrivite cu exactitate
pentru ai asculta: în loc de aceasta, El a răspuns cu
îndurare dorinţelor inimii lor, suspinelor neexprimate ale inimii
lor, care căutau iertarea Lui, binecuvântarea şi mângâierea
Lui. El le-a răspuns la rugăciunile nerostite, le-a acordat
putere şi binecuvântare, cu o binecuvântată realizare a iertării.
<P ALIGN="JUSTIFY">Acesta este argumentul apostolului în tot contextul de aici,
şi se va observa că el rezumă argumentarea zicând: „Deci, ce
vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? [Având în vedere
că Dumnezeu a făcut pentru noi toate aranjamentele,
ignorând slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, care sunt contrare
<B>((291))</B>
voinţei noastre, şi nu le socoteşte ca fapte &#151; şi
ignorând şchiopătarea rugăciunilor noastre şi incapacitatea de a ne
exprima dorinţa, şi dimpotrivă, făcând aranjamente să ne binecuvânteze
după spiritul minţii noastre, deoarece nu suntem capabili să
ne exprimăm nici măcar suspinele în rugăciunile noastre imperfecte, noi
vom trage concluzia:] Dacă Dumnezeu este [astfel] pentru noi, cine
va fi împotriva noastră?” Versetul 31.

<P ALIGN="CENTER">
Cum mustră Spiritul lumea „Şi când va veni El [Spiritul adevărului],
va dovedi lumea vinovată [va mustra lumea &#151; B. I., n. e.]
în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata.” Ioan 16:8.

<P ALIGN="JUSTIFY">Am văzut deja motivul pentru care Spiritului
adevărului i se aplică pronumele masculin &#151; pentru că Îl reprezintă
pe Dumnezeu, care este de gen masculin. Vom examina
acum acest text, folosit de unii ca dovadă că Spiritul sfânt
lucrează <I>în</I> cei păcătoşi pentru a-i reforma. Noi susţinem că
această părere este cu totul incorectă &#151; că Scripturile,
înţelese corect, învaţă că Spiritul sfânt este acordat
numai credincioşilor consacraţi; că nu le este dat necredincioşilor
şi ca atare n-ar putea lucra în ei, după modul în care se
pretinde în general. Tocmai dimpotrivă, copiii acestei lumi au
spiritul lumii; şi numai copiii lui Dumnezeu au spiritul lui
Dumnezeu, Spiritul, mintea, dispoziţia sau voinţa sfântă. „Duhul
lumii” sau „gândirea firii păcătoase este vrăjmăşie împotriva
lui Dumnezeu”. Iar cei care au mintea firii păcătoase nu
pot cunoaşte lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, pentru că
ele sunt înţelese spiritual &#151; pot fi înţelese numai de către
aceia care au Spiritul sfânt. De aceea, oriunde găsim Spiritul
sfânt al armoniei cu Dumnezeu şi al ascultării de voinţa
şi providenţa Sa, el dă dovadă de regenerare, de concepere
la înnoirea vieţii. În armonie cu aceasta citim
cuvintele apostolului: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este
al Lui”. Cei care n-au Spiritul lui Cristos şi care nu sunt ai
Lui formează lumea în general &#151; ei nu sunt ai lui Cristos
fiindcă <I>n-au primit</I> Spiritul Tatălui.

<P><B>((292))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Spiritul lui Dumnezeu, prin roadele şi mărturiile sale
prin Cuvânt, este dovada că am fost reînnoiţi. Este evident
pentru toţi că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care este în Biserică
nu este acelaşi Spirit care este în cei lumeşti &#151; că Spiritul
lui Dumnezeu nu este în nici un sens în cei cu o minte
lumească, carnală, care, de aceea, în Scripturi sunt numiţi „copii
ai mâniei”, „fiii veacului acestuia”, „copiii tatălui lor,
diavolul”. Totuşi, să nu uităm că „Duhul adevărului”, „Duhul iubirii”
a modificat într-o măsură considerabilă spiritul lumii; aşa
încât deşi este tot un spirit al întunericului, un spirit al
egoismului, un spirit carnal, totuşi lumea copiază într-o anumită
măsură, într-o manieră formală, exterioară, unele din darurile
Spiritului sfânt. Ar fi ciudat, într-adevăr, dacă frumuseţile
Spiritului sfinţeniei, reprezentate prin blândeţe, bunătate şi răbdare
n-ar face nici o impresie asupra celor neregeneraţi.
<P ALIGN="JUSTIFY">Unii oameni din lume cultivă aceste daruri ale
Spiritului pentru că ele sunt considerate ca parte din plăcerile
vieţii, semne de bună creştere etc., şi mulţi dintre cei a căror
inimă este complet în dezarmonie cu principiile Spiritului
sfinţeniei copiază aceste daruri ca un lustru sau o spoială
exterioară, pentru a acoperi metalul de proastă calitate al unei
naturi degradate &#151; neregenerate, nesfinţite, egoiste, lipsite de
armonie cu Domnul şi cu Spiritul sfinţeniei Sale. Trebuie, prin
urmare, să facem distincţie clară între cei care spoiesc suprafaţa
conduitei lor şi cei ale căror inimi au fost transformate de
Spiritul Domnului. Numai cei din urmă sunt fiii lui Dumnezeu, care
au favoarea Lui şi care vor fi în curâ�