<HTML>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P><B>((301))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL XII
<P ALIGN="CENTER"><B>OBIECTUL ÎMPĂCĂRII &#151; OMUL</B>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ce este omul? &#151; Răspunsul „ortodox” &#151;
Răspunsul ştiinţific &#151; Răspunsul Bibliei &#151; Corpul omului &#151; Spiritul omului &#151;
Sufletul uman &#151; Confuzie prin traducere
greşită &#151; înmulţirea sufletelor &#151; Ce este „Şeol”, „Hades”,
în care merg toate sufletele în intervalul dintre moarte
şi înviere? &#151; Declaraţiile scripturale analizate individual
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l
bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi
l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste
lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii
laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării.” Ps. 8:4-8.
<P ALIGN="JUSTIFY">CE FIINŢĂ importantă este omul, încât
Creatorul Universului să Se intereseze de bunăstarea lui atât de
mult încât să facă o pregătire atât de mărinimoasă
pentru reconcilierea lui &#151; chiar prin sacrificiul Fiului Său? Noi
ar trebui, pe cât este posibil, să cunoaştem în amănunt
această creatură, cea mai înaltă dintre creaturile pământeşti ale
lui Dumnezeu: dar atât de limitate sunt puterile noastre
de judecată, iar cunoştinţa noastră atât de mărginită, încât
în acest subiect depindem aproape în întregime de ceea ce
Creatorul nostru cel iubitor ne-a făcut cunoscut în Cuvântul Său.
Deşi zicătoarea „cel mai mare obiect de studiu al omenirii este
omul” a devenit proverbială, totuşi, lucru ciudat, există puţine
subiecte în care omenirea este mai nedumerită decât în acesta &#151; ce
este omul. Există două vederi generale asupra acestui subiect şi
nici una din ele, susţinem noi, nu este cea corectă, cea
scripturală. Deşi ambele conţin în ele anumite elemente de adevăr,
ambele sunt întristător de greşite şi de înşelătoare, aşa încât chiar şi
cei care nu sunt cu totul înşelaţi de ele, sunt totuşi atât
de influenţaţi şi încurcaţi de aceste erori, încât multe
adevăruri sunt despuiate de forţa şi greutatea lor, şi multor înşelări li se
<B>((302))</B>
dă o aparenţă de adevăr. De aceea, subiectul nostru
este important pentru toţi cei care vor să cunoască adevărul şi
să aibă folos deplin din el, prin influenţa lui asupra inimii şi
vieţii lor. Subiectul nostru are o importanţă specială în legătură
cu tema pe care o discutăm, Împăcarea. Cel care nu are o concepţie
clară despre ceea ce este omul, va găsi că este greu, dacă nu
imposibil, să înţeleagă învăţăturile scripturale cu privire la
ispăşirea pentru păcatul omului &#151; la operarea şi la rezultatele ei.
<P ALIGN="JUSTIFY">Vom analiza aici vederea generală şi aşa-numită
ortodoxă asupra întrebării, ce este omul. Apoi vederea strict
ştiinţifică, iar în final vederea Bibliei, care, susţinem noi, se
deosebeşte de ambele, este mult mai raţională decât oricare din ele
şi singura bază de armonie corectă între cele două.
<P ALIGN="CENTER">Vederea ortodoxiei despre om
<P ALIGN="JUSTIFY">La întrebarea, ce este omul, dacă se dă răspunsul
dintr-un punct de vedere aşa-zis „teologic ortodox” (pe care noi
îl contestăm), acesta ar fi cam aşa: Omul este o fiinţă compusă
din trei părţi: corp, spirit şi suflet; corpul se naşte în felul
obişnuit al naşterii animalelor, cu deosebirea că la naştere
Dumnezeu intervine şi în ceva mod misterios implantează în corp un
spirit şi un suflet, care sunt părţi din El Însuşi, şi fiind părţi
din Dumnezeu sunt indestructibile şi nu pot muri
niciodată. „Ortodoxia” nu poate separa şi deosebi aceste două părţi,
suflet şi spirit, şi de aceea foloseşte cei doi termeni alternativ,
după cum îi este convenabil. Ambii termeni (spirit şi suflet)
conform înţelegerii lor, înseamnă <I>omul
adevărat</I>, în timp ce carnea este considerată a fi numai îmbrăcămintea exterioară a
omului adevărat, în care el locuieşte în timpul anilor vieţii
sale pământeşti ca într-o casă. La moarte, spun ei, omul
adevărat este eliberat din această închisoare trupească şi se află
într-o stare mult mai potrivită.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu alte cuvinte, „ortodoxia” pretinde că omul adevărat
nu este o fiinţă pământească, ci o fiinţă spirituală cu
totul nepotrivită pentru pământ, decât doar prin experienţele
<B>((303))</B>
corpului de carne. Există teoria că atunci când este
eliberat de corp prin moarte, omul are experienţa unei
mari binecuvântări, deşi cât timp a trăit a făcut toate eforturile
ca să continue să trăiască în casa de carne, folosind
medicamente, călătorii şi orice mijloc igienic şi invenţie pentru a-şi
prelungi viaţa în trup, care, teoretic, se pretinde că este prost
adaptat nevoilor şi plăcerilor sale. „Eliberarea” numită „moarte”
este socotită a fi un alt pas în procesul evolutiv: şi în
mintea multora o astfel de evoluţie viitoare, de la stările
pământeşti la cele cereşti, de la stările animale la cele spirituale,
este socotită ca o chestiune raţională şi ca un rezultat logic
al concluziei ştiinţifice, că omul na fost creat om, ci a
evoluat de-a lungul veacurilor, din protoplasma vremilor
preistorice până la microorganism, din microorganism, prin
diferite etape şi procese lungi, până la maimuţă, şi de la maimuţă
în final la starea de om. Se pretinde mai departe că omul
în starea lui primară a fost mult inferior faţă de omul din
prezent, că evoluţia a adus omenirea înainte şi că următorul pas
pentru fiecare fiinţă umană este o transformare sau o evoluare
la stările spirituale, ca îngeri şi dumnezei, sau ca diavoli.
<P ALIGN="JUSTIFY">Toate acestea sunt foarte măgulitoare pentru
mândria secolului al nouăsprezecelea, pentru că, deşi pe de o parte
ea recunoaşte o origine chiar şi a celei mai joase inteligenţe,
ea pretinde pentru sine chiar cele mai înalte realizări
prezente, precum şi o înălţare viitoare. Iar această vedere nu
este limitată la oamenii din ţările civilizate: în general
toţi păgânii, chiar şi sălbaticii, au practic aceeaşi gândire
în privinţa omului, cu excepţia că ei nu merg cu originea lui
atât de departe. Această vedere îşi găseşte sprijin în toate
filosofiile păgâne şi este sprijinită în mare măsură de
teoreticienii ştiinţei din prezent, care, deşi definesc subiectul
foarte diferit, totuşi le place să spere într-o viaţă viitoare pe
linia evoluţiei, şi simt o mulţumire a vanităţii lor într-o
direcţie care deloc nu corespunde cu propriile lor deducţii
ştiinţifice în privinţa scânteii de viaţă din om.

<P><B>((304))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">Omul, aşa cum este văzut de Ştiinţă
<P ALIGN="JUSTIFY">Răspunsul ştiinţific la întrebarea, ce este omul, formulat
în limbaj simplu, ar fi: Omul este un animal de cel mai înalt
tip dezvoltat şi cunoscut până acum. El are un corp care
se deosebeşte de corpul celorlalte animale prin aceea că este
cea mai înaltă şi mai nobilă dezvoltare. Structura creierului
său corespunde cu cea a animalelor inferioare, dar este de un
ordin mai bine dezvoltat şi mai rafinat, cu capacităţi mai multe
şi mai mari, care fac din om prin natură domnul, regele
creaţiei inferioare. Suflarea sau spiritul vieţii omului este la fel cu
al altor animale. Organismul şi scânteia vieţii omului vin de
la părinţii lui, în acelaşi fel în care animalele îşi primesc viaţa
şi corpul de la părinţii lor.
<P ALIGN="JUSTIFY">Ştiinţa recunoaşte că fiecare om este un suflet sau o
fiinţă simţitoare; dar în privinţa viitorului, a eternităţii
fiinţei omului, ştiinţa nu are de oferit nici o sugestie, pentru că
nu găseşte nimic pe ce să-şi întemeieze concluziile, nici chiar
o ipoteză raţională. Ştiinţa însă, deşi nu speculează, speră
într-un viitor pe linia evoluţiei, despre care ea crede că o poate
urmări în trecut. Ştiinţa este mândră de paşii evolutivi amintiţi,
deja făcuţi de dumnezeul ei, legea naturii, şi speră că
aceleaşi acţiuni ale legii naturii (fără un Dumnezeu personal)
vor aduce în cele din urmă omenirea la stări încă mai
dumnezeieşti şi mai performante decât în prezent.
<P ALIGN="CENTER">Omul din punctul de vedere al Bibliei
<P ALIGN="JUSTIFY">Vederea Bibliei, deşi este de acord în unele privinţe
cu ambele vederi prezentate mai sus, le contrazice în
mod absolut în unele din cele mai importante puncte ale
lor. Biblia nu face speculaţii, ci în mod potrivit, fiind vocea
sau revelaţia lui Dumnezeu, vorbeşte cu autoritate şi
elocvenţă, arătând începutul, prezentul şi viitorul omului.
Vederea Bibliei este singura vedere consecventă, şi ca atare
singura vedere<I> cu adevărat</I> ştiinţifică şi ortodoxă asupra
acestui subiect. Dar prezentarea Bibliei nu satisface mândria umană,
<B>((305))</B>
nu-l face pe om propriul său evoluator şi nici nu pune
creaţia pe seama unui dumnezeu natură, care nu este
Dumnezeu. Vederea Bibliei în privinţa omului dă lui Dumnezeu
slava pentru creaţia Sa originară (Adam), în asemănarea
divină, şi-l învinuieşte pe om pentru faptul că n-a menţinut
acea asemănare şi pentru căderea în păcat şi pentru toate
urmările păcatului &#151; sărăcirea calităţilor mintale, fizice şi
morale, până la moarte. Vederea Bibliei Îl onorează pe Dumnezeu
şi prin aceea că ne descoperă îndurarea şi mărinimia Sa faţă
de om în starea lui decăzută, prin prevederea
pentru răscumpărarea omului şi pentru restabilirea lui la starea
de la început, prin Răscumpărătorul lui, în timpul Mileniului.
<P ALIGN="JUSTIFY">O rodnică sursă de confuzie în mintea creştinilor,
când studiază natura omului şi mai ales când încearcă să
obţină vederea scripturală în acest subiect, este neputinţa de a
face deosebire între omenire în general şi Biserică, turma mică,
pe care Dumnezeu o alege dintre oameni în veacul prezent şi
o potriveşte şi pregăteşte pentru stări noi şi supraomeneşti
&#151; stări spirituale. Neputând „împărţi drept Cuvântul
adevărului”, ei aplică tuturor oamenilor declaraţiile şi făgăduinţele
Scripturii, mai cu seamă cele ale Noului Testament, care se
adresează numai clasei Bisericii şi care n-au nici o legătură cu
speranţele de restabilire oferite omenirii întregi. Aceste „făgăduinţe
nespus de mari şi scumpe” sunt tot atât de nelegitime pentru lume
pe cât sunt de legitime pentru Biserică. Astfel, de
exemplu, cuvintele apostolului, „Trupul este mort din pricina
păcatului, dar duhul este viaţă din pricina dreptăţii” (Rom. 8:10), se
aplică numai la Biserică: astfel condiţiile speciale şi deosebite
ale chemării Bisericii în acest Veac Evanghelic sunt interpretate
a avea aceeaşi semnificaţie pentru toată omenirea. Aici
cuvintele „mort” şi „viaţă” sunt folosite în sens relativ, despre cei
care, după ce au fost îndreptăţiţi prin credinţă, prin harul
lui Dumnezeu, sunt imediat socotiţi ca eliberaţi de
condamnarea morţii, cu scopul de a-şi putea prezenta corpul ca jertfă
vie, socotindu-şi corpul şi tratându-l ca mort în ceea ce priveşte
<B>((306))</B>
drepturile şi interesele pământeşti: şi socotindu-se pe ei
înşişi ca nemaifiind fiinţe de carne sau umane, ci ca „noi
creaţii”, concepute la o natură nouă prin făgăduinţele lui
Dumnezeu. Ca atare, credincioşii îndreptăţiţi şi sfinţiţi (Biserica)
se consideră, din punct de vedere divin, că au obţinut un
nou spirit de viaţă prin lucrarea credinţei în Cristos şi
prin ascultare de El. Dar o astfel de folosire a cuvintelor „mort”
şi „viaţă” în privinţa lumii ar fi cu totul nepotrivită,
fiindcă lumea nu are altă natură decât natura umană; ea n-a
fost, în nici un sens al cuvântului, concepută
<I>din nou</I>.
<P ALIGN="JUSTIFY">Un alt text adeseori aplicat greşit la lume, dar care
aparţine poporului consacrat al Domnului, spune: „Comoara aceasta
o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere
nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Cor.
4:7). Şi aici se referă numai la Biserică &#151; la cei care au
primit comoara minţii noi, a naturii noi. Ei au această comoară,
sau natură nouă, în corpul natural, care este socotit mort,
fiind numit aici „vas de lut”. Ilustraţia aceasta este foarte
corectă pentru clasa căreia i se aplică, Biserica; dar este cu
totul incorect a o aplica la omenire în general şi a presupune
că fiecare fiinţă umană are o comoară cerească sau o natură
nouă, şi că astfel fiecare corp uman este un vas de lut sau
receptacul pentru o astfel de natură nouă. Lumea are doar o
singură natură &#151; natura umană: ea nu are o natură nouă, nici ca
o comoară, nici în alt sens; şi nici nu este vreo făgăduinţă că
va avea vreodată. Chiar dimpotrivă, cea mai înaltă
aspiraţie posibilă pentru omenire, conform Cuvântului
făgăduinţei divine, este „<I>restabilirea</I>” &#151; să fie restabilită la
perfecţiunea deplină a naturii umane, pierdută în Eden, răscumpărată
la Calvar. Fapt. 3:19-23.
<P ALIGN="JUSTIFY">La fel am putea discuta zeci de declaraţii din
Noul Testament, care nu se aplică la omenire în general, ci
numai la Biserica consacrată, concepută din nou de Spiritul
sfânt la o natură nouă, spirituală. Ar fi folositor pentru toţi
să observe atent saluturile cu care apostolii îşi încep diferitele
<B>((307))</B>
lor epistole. Ele nu sunt adresate omenirii în general,
cum mulţi presupun, ci Bisericii, „sfinţilor”, „casei credinţei”.
<P ALIGN="JUSTIFY">De aceea, să se aibă în vedere că în discuţia noastră din
acest capitol despre ce este omul, noi nu discutăm despre ce
este Biserica, „noua creaţie” în Cristos Isus, nici ce este
natura spirituală la care membrii Bisericii sunt deja concepuţi
de Spirit şi dacă sunt credincioşi vor fi făcuţi părtaşi
primei învieri în cea mai deplină măsură. Dimpotrivă, noi
discutăm despre primul Adam şi despre copiii lui. Vrem să ştim cine
şi ce suntem prin natură, ca rasă &#151; ce este
<I>omul?</I> Astfel putem înţelege cel mai bine
<I>de la </I>ce a căzut omul, <I>în </I>ce a căzut
omul, <I>din</I> ce a fost răscumpărat omul şi
<I>la</I> ce va fi restabilit omul, precum şi alte subiecte înrudite cu acestea.
<P ALIGN="CENTER">Omul &#151; corp, spirit, suflet
<P ALIGN="JUSTIFY">Acceptând definiţia obişnuită a cuvântului „animal”
&#151; „un organism viu, simţitor”, nu trebuie să ezităm deloc
în a-l clasifica pe om ca cel mai însemnat dintre animale
şi rege peste animalele pământului, şi până aici
Scripturile sunt în deplin acord cu deducţiile ştiinţei. Să
observăm textul care deschide acest capitol: în el profetul
David arată în mod special că omul, prin natura sa, este
inferior îngerilor şi este rege şi cap peste toate
creaturile pământeşti, reprezentantul lui Dumnezeu pentru
toate ordinele inferioare de fiinţe simţitoare.
<P ALIGN="JUSTIFY">Scripturile nu declară nicăieri, nici direct, nici
prin implicaţie, că fiecărei fiinţe umane îi este transmisă o
bucată, o parte sau o scânteie din fiinţa divină. Aceasta este
o presupunere fără temei din partea celor care doresc
să construiască o teorie dar nu le ajunge materialul pentru
ea. Şi această ipoteză fără temei, că o parte din Dumnezeu
se transmite fiecărei creaturi umane la naştere, a devenit
baza multor învăţături false, în mod grosolan păgubitoare
pentru caracterul divin &#151; lipsite de respect faţă de
înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea divină.

<P><B>((308))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Această presupunere, că o scânteie din fiinţa divină îi
este transmisă la naştere fiecări creaturi umane, este cea care
a făcut necesară teoria unui iad de chin veşnic. Sugestia este
că dacă omul ar fi fost creat cum au fost create celelalte
animale, el ar fi putut muri ca şi celelalte animale, fără frica
unei eternităţi de chin; dar fiindcă Dumnezeu i-a dat omului
<I>o scânteie din propria Sa viaţă</I>, omul este prin urmare
veşnic, fiindcă Dumnezeu este veşnic: şi ca atare este imposibil
ca Dumnezeu să nimicească creaţia Sa, chiar dacă o astfel
de nimicire ar putea fi de dorit. Şi dacă omul nu poate fi
nimicit, se susţine că el trebuie să existe toată eternitatea undeva:
şi deoarece marea majoritate a oamenilor sunt răi, după cum
se ştie, şi numai o „turmă mică” sunt evlavioşi şi plăcuţi
lui Dumnezeu, se susţine că acei neevlavioşi trebuie să aibă
un viitor de chin, pe măsura viitorului de fericire acordat
puţinilor evlavioşi. Altfel, se admite că ar fi mai mult în interesul
omului, mai mult spre slava lui Dumnezeu şi mai mult spre pacea
şi prosperitatea Universului dacă toţi cei răi ar putea fi
<I>distruşi. </I>Se pretinde că Dumnezeu, având puterea să creeze, nu
are puterea să şi nimicească pe om, propria Sa creaţie, pentru că
o scânteie de viaţă divină a fost unită cu el într-un fel
inexplicabil. Sperăm să arătăm că toată această teorie este falsă: că este
nu numai fără suport scriptural, ci este o născocire a
Veacurilor Întunecate, foarte clar contrazisă de Scripturi.
<P ALIGN="JUSTIFY">Scripturile recunosc că omul este compus din
două elemente: trup şi spirit. Acestea două formează
sufletul, fiinţa simţitoare, inteligenţa, omul însuşi, fiinţa sau
sufletul. Termenul „trup” se aplică numai la organismul fizic. Nu
se referă nici la viaţa care-l însufleţeşte, nici la fiinţa
simţitoare care este rezultatul însufleţirii. Un trup nu este un om,
deşi n-ar putea exista un om fără trup. Spiritul vieţii nu este
un om, deşi n-ar putea exista om fără spiritul vieţii.
Cuvântul „duh” în Vechiul Testament este tradus din cuvântul
ebraic <I>ruah</I>. Semnificaţia lui primară este
<I>suflare</I>, şi de aici avem expresia
„<I>suflarea</I> vieţii”, sau „<I>duhul </I>vieţii”, fiindcă
scânteia de viaţă odată pornită, este susţinută prin suflare.

<P><B>((309))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dar cuvintele „duhul vieţii” înseamnă mai mult
decât numai suflare; ele se referă la scânteia vieţii însăşi, fără
de care suflarea ar fi cu neputinţă. Această scânteie de viaţă
o primim de la tatăl nostru, fiind hrănită şi dezvoltată
prin mama noastră*. Este cu totul neadevărat că scânteia
vieţii umane este transmisă în chip miraculos, după cum nu
este transmisă nici scânteia vieţii animale. Animalele
inferioare, calul, câinele, vitele etc. sunt concepute de masculii
şi născute de femelele din genurile lor respective, exact
în acelaşi mod cum se reproduce şi specia umană, şi nimic
din Scripturi nu sugerează contrariul. Este numai
invenţie umană, menită a susţine o teorie falsă, cea care
pretinde intervenţie divină în naşterea odraslei umane. A
presupune că Dumnezeu este creatorul direct al fiecărui prunc
născut în lume înseamnă a presupune ceea ce contestă
Scripturile, deoarece în acest fel El ar fi autorul păcatului, al confuziei
şi al imperfecţiunii, în timp ce Scripturile declară:
„lucrarea Lui este perfectă” (Deut. 32:4). Nu, nu! Cei cu defecte
şi deformaţi mintal, fizic şi moral nu sunt opera lui
Dumnezeu. Ei sunt mult îndepărtaţi, mult căzuţi de la starea
părinţilor lor perfecţi, Adam şi Eva, singurii pentru a căror
creare Dumnezeu Îşi ia responsabilitatea. Cei care pretind
că Dumnezeu creează pe fiecare fiinţă umană pretind
că Dumnezeu este răspunzător de toată debilitatea
mintală, boala psihică şi prostia din lume: dar atât ştiinţa cât şi
Biblia declară că copiii moştenesc de la părinţii lor viciile şi
virtuţile, slăbiciunile şi talentele. Apostolul declară foarte
lămurit: „Prin neascultarea unui singur om ... a intrat păcatul
în lume şi prin păcat [ca rezultat al păcatului] moartea, şi
astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi
[prin ereditate] au păcătuit”. Profetul se referă la acelaşi
lucru când spune: „Părinţii au mâncat aguridă
[păcat], şi copiilor li s-au strepezit dinţii” &#151; toţi sunt degradaţi. Rom. 5:19,
12; Ier. 31:29, 30; Ezec. 18:2.

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Vezi pag. 98
<HR>

<P><B>((310))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dar cineva ar putea întreba: Nu este posibil ca Dumnezeu să
fi implantat o scânteie din divinitatea Sa nemuritoare în
primii noştri părinţi, şi astfel acea scânteie coboară
<I>volens-nolens</I> la urmaşi? Să examinăm declaraţia scripturală cu privire la
acest subiect, şi făcând astfel să ne amintim că în afară de
relatarea Scripturilor nu există altă revelaţie deschisă cuiva, ca atare
putem cunoaşte tot ce se poate cunoaşte asupra acestui subiect. Ce
aflăm în relatarea din Geneza? Aflăm într-adevăr că crearea omului
este menţionată în mod deosebit, în timp ce aceea a creaţiei
animale nu este menţionată atât de deosebit. Aflăm însă că
declaraţiile sunt făcute într-un limbaj foarte simplu şi că ele nu conţin
nici o sugestie referitoare la împărţirea vreunei
scântei supraomeneşti de existenţă. Conform relatărilor
Genezei, superioritatea omului faţă de animale constă nu în faptul că
el are alt fel de suflare sau spirit, ci în faptul că are o formă
nobilă, un corp superior, un organism mai fin &#151; înzestrat cu un
creier care-i permite să raţioneze asupra unor planuri care
depăşesc mult inteligenţa animalelor inferioare, a creaţiei brute.
Aflăm deci că în aceste privinţe a fost creat omul o asemănare
naturală a Creatorului său &#151; care este o fiinţă spirituală. Ioan 4:24.
<P ALIGN="CENTER">Duhul omului
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum am văzut deja*, în versiunea comună a
Bibliei noastre cuvântul „duh” este tradus din cuvântul ebraic
<I>ruah </I>şi din cuvântul grecesc <I>pneuma;
</I>de aceea, pentru a putea aprecia corect termenul
<I>duh</I> din Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie
să ţinem întotdeauna minte sensul dat cuvintelor originale,
din care este tradus. După cum am văzut, „duh” înseamnă
în primul rând <I>vânt</I>, iar în al doilea rând a fost făcut să se
aplice la orice <I>putere nevăzută</I>. În legătură cu Dumnezeu, după
cum am văzut, înseamnă că El este <I>puternic</I>, dar
<I>nevăzut</I>; şi folosit în legătură cu influenţa şi lucrarea lui Dumnezeu
sugerează că acestea sunt făcute de o putere nevăzută. Se aplică
la <I>minte</I>, deoarece ea este o putere nevăzută şi intangibilă;
<B>((311))</B>
<I>cuvintele</I> sunt de asemenea invizibile, dar puternice;
<I>viaţa</I>, deşi atotimportantă şi atotpătrunzătoare, este o putere sau o
însuşire nevăzută, ca electricitatea: de aceea cuvântul „duh” este aplicat
la toate aceste diferite lucruri. Ca urmare, Scripturile vorbesc
despre duhul minţii noastre, puterea nevăzută a minţii; despre duhul
unui om, puterile mintale şi voinţa omului; despre duhul vieţii,
puterea de viaţă, care însufleţeşte trupurile noastre şi întreaga
creaţie; despre duhul lui Dumnezeu, puterea sau influenţa pe care
o exercită Dumnezeu, fie asupra celor însufleţite, fie asupra
celor neînsufleţite; despre duhul înţelepciunii, o minte înţeleaptă;
despre duhul iubirii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de iubire;
despre duhul răului şi al răutăţii, o minte sau o dispoziţie însufleţită
de răutate; despre duhul adevărului, influenţa sau puterea
exercitată de adevăr; despre duhul lumii, influenţa sau puterea pe care
o exercită lumea. În mod asemănător, fiinţele cereşti sunt descrise
ca fiinţe spirituale, adică fiinţe nevăzute, care posedă putere,
inteligenţă etc. Aceasta se aplică nu numai la Dumnezeu, Tatăl, despre
care Domnul nostru Isus a spus: „Dumnezeu este Duh”, ci şi la
Domnul nostru Isus de la învierea Sa, căci este scris despre El: „Domnul
este Duhul”. Se aplică de asemenea la îngeri şi la membrii Bisericii,
care au asigurarea că la întâia înviere fiecare biruitor va avea un
corp spiritual. Se mai aplică în Scripturi şi la Satan şi la asociaţii
lui, fiinţe spirituale, nevăzute dar puternice.

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY"> *Vezi pagina 172
<HR>

<P ALIGN="CENTER">Duh cu referire la natura nouă în Noul Testament
<P ALIGN="JUSTIFY">Analizând folosirea cuvântului
<I>duh</I> în legătură cu omul, remarcăm:
<P ALIGN="JUSTIFY">(1) Cuvintele „duh” şi „duhovnicesc” sunt folosite adeseori
în Noul Testament cu referire la: <I>(a)</I>
<I>voinţă</I>, în special la <I>mintea cea
nouă</I> a „sfinţilor”, concepută de Cuvântul şi Spiritul lui
Dumnezeu. „Creaţiile noi în Hristos” sunt chemate la o schimbare de
natură, de la cea umană la cea spirituală, şi au făgăduinţa că, dacă vor
fi credincioase până la moarte, vor avea la înviere
<I>(b)</I> <I>corpuri spirituale</I> asemenea corpului învierii lui Cristos şi
asemenea persoanei glorioase a Tatălui ceresc. Având în vedere
aceasta, perspectiva lor viitoare, speranţa Bisericii este numită
<I>(c)</I> <I>spirituală</I>
<B>((312))</B>
şi<I> cerească</I>, spre deosebire de speranţele şi făgăduinţele care
vor fi moştenite de omenire în timpul Mileniului. Duh mai
este folosit <I>(d)</I> când se referă la îngeri, care prin natură sunt
fiinţe <I>spirituale &#151;</I> nu fiinţe <I>de
carne.</I> Însă ideea de <I>invizibilitate</I>
este întotdeauna legată de cuvintele „duh” şi „duhovnicesc”,
oriunde şi oricând sunt folosite.
<P ALIGN="JUSTIFY">Urmează câteva exemple în care sunt folosite aceste cuvinte:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(a)</I> „Pavel şi-a pus în
<I>duh</I> [trad. reviz., subsol &#151; n. e.]
[<I>pneuma</I> &#151; minte, voinţă] să se ducă la Ierusalim.” Fapt. 19:21.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(a)</I> „Pe când Pavel îi aştepta în Atena, i se întărâta
<I>duhul</I> [<I>pneuma &#151; </I>mintea,
simţămintele] la vederea acestei cetăţi pline de idoli.” Fapt. 17:16.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(a)</I> „Pavel era dedicat în
<I>duh</I> [<I>pneuma</I> &#151; în minte, era stimulat în
minte] şi mărturisea evreilor că Isus era Hristosul.” Fapt. 18:5
[trad. lit. nouă, 2001, subsol &#151; n. e.].
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(a)</I> „El [Apolo] era învăţat în ce priveşte Calea
Domnului, avea un <I>duh</I> înfocat
[<I>pneuma</I> &#151; minte arzătoare] şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni.” Fapt. 18:25.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(a)</I> „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în
<I>duhul</I> meu [<I>pneuma &#151; </I>mintea mea cea nouă, inima mea cea nouă, voinţa mea
cea reînnoită], în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor.” Rom. 1:9.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(a)</I> „Măriţi dară pe Dumnezeu în corpul vostru şi
în<I> spiritul </I>vostru<I> </I>[<I>pneuma </I>&#151;
mintea], care sunt ale lui Dumnezeu.” 1 Cor. 6:20
[B. I. &#151; n. e.]
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(a)</I> Căci eu<I>, </I>măcar că n-am fost la voi în trup, dar fiind
de faţă în <I>duh </I>[<I>pneuma &#151; </I>în
minte], am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă.” 1 Cor. 5:3.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(a)</I> „În frumuseţea nepieritoare a unui
<I>duh</I> [<I>pneuma &#151; </I>minte dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(b)</I> „Este semănat trup natural şi înviază trup
<I>duhovnicesc</I> [<I>pneumatikos</I>]<I>.</I>” 1 Cor. 15:44.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(b)</I> „Dacă este un trup natural, este şi un trup
<I>duhovnicesc </I>[<I>pneumatikos</I>].<I>”
</I>1 Cor. 15:44<I>.
<P ALIGN="JUSTIFY">(b) </I>„Dar întâi vine nu ce este
<I>duhovnicesc
</I>[<I>pneumatikos</I>]<I>.”</I> 1 Cor. 15:46.

<P><B>((313))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(b)</I> „Ce este
<I>duhovnicesc</I> [<I>pneumatikos</I>] vine pe
urmă.” 1 Cor. 15:46.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(c)</I> „Gândirea
<I>Duhului</I> [<I>pneuma</I> &#151; gândirea controlată
de Spiritul sau voinţa sfântă a lui Dumnezeu] este viaţă
şi pace.” Rom. 8:6.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(c)</I> „Voi care sunteţi
<I>duhovniceşti </I>[<I>pneumatikos &#151;
</I>concepuţi de spirit şi stăpâniţi de mintea cea
nouă] să-l îndreptaţi cu <I>duhul</I>
[<I>pneuma</I> &#151; dispoziţia] blândeţii.” Gal. 6:1.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(c)</I> „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus
Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare
<I>duhovnicească </I>[<I>pneumatikos &#151;
</I>binecuvântare<I> </I>spirituală] în locurile
cereşti, în Hristos.” Efes. 1:3.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(c)</I> „Fiţi plini de
<I>Duh</I> [<I>pneuma &#151;</I> Spiritul sfânt al
lui Dumnezeu], vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de
laudă şi cu cântări <I>duhovniceşti</I>
[<I>pneumatikos</I> &#151; cântări în acord cu spiritul vostru cel
nou].” Efes. 5:18, 19.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(c)</I> „Să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în
orice fel de înţelepciune şi de pricepere <I>duhovnicească
</I>[<I>pneumatikos &#151; </I>înţelegerea tuturor chestiunilor legate de noua
voastră relaţie cu Dumnezeu şi cu planul Său].” Col. 1:9.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(c)</I> „Şi voi ... sunteţi zidiţi ca o casă
<I>duhovnicească </I>[<I>pneumatikos &#151; </I>o familie sau casă de un ordin sau fel
spiritual].” 1 Pet. 2:5.
<P ALIGN="JUSTIFY">(<I>d</I>) „Ne-a ieşit înainte o sclavă, care avea un
<I>duh</I> [<I>pneuma &#151; </I>o putere
invizibilă]<I> </I>de ghicire” &#151; prin legătură cu
fiinţe spirituale decăzute. Fapt. 16:16.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(d)</I> „Pavel ... s-a întors şi a zis
<I>duhului</I> [<I>pneuma &#151;</I> fiinţei spirituale rele care o poseda pe
femeie]: ... îţi poruncesc să ieşi din ea!” Fapt. 16:18.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(d)</I> „Şi ieşeau afară din ei
<I>duhurile</I> [<I>pneuma</I>] rele.” Fapt. 19:12,13.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(d)</I> „Dar <I>duhul
</I>[<I>pneuma</I>] cel rău le-a răspuns.” Fapt. 19:15.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(d)</I> „Saducheii zic că nu este ... nici înger, nici
<I>duh </I>[<I>pneuma &#151; </I>fiinţă
spirituală]<I>.</I>” Fapt. 23:8.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(d)</I> „Dar dacă i-a vorbit un
<I>duh </I>[<I>pneuma</I>] sau un înger?” Fapt. 23:9.

<P><B>((314))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">Cuvântul duh în Vechiul Testament

<P ALIGN="JUSTIFY">(2) Cuvântul „duh” a fost folosit de oameni în general,
mai ales în Vechiul Testament, dar întotdeauna fie cu referire
la <I>(e)</I> <I>spiritul vieţii</I>, scânteia însufleţitoare pe care
Dumnezeu a aprins-o la început în Adam şi care de atunci
(deteriorată) a trecut la toţi urmaşii lui &#151; care este o
<I>putere</I> sau caracteristică <I>nevăzută, </I>fie
<I>(f) </I>cu referire la <I>spiritul minţii</I>, voinţei &#151; o putere nevăzută care stăpâneşte viaţa.

<P ALIGN="CENTER">Ruah, pneuma &#151; o putere însufleţitoare

<P ALIGN="JUSTIFY">Când vorbim despre crearea omului, prin aceasta
înţelegem <I>spiritul vieţii</I> &#151; suflarea vieţii. Scripturile arată clar că
acest spirit al vieţii este comun tuturor creaturilor lui
Dumnezeu, şi nu este posedat exclusiv de om, după cum
următoarele citate scripturale vor demonstra clar:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Orice făptură ... care are
<I>suflare de viaţă</I> [<I>ruah &#151; duhul sau suflarea
</I>vieţii întregii cărni].” Gen. 6:17; 7:15.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Tot ce avea suflare de
<I>duh de</I> viaţă [<I>ruah</I> &#151; <I>spiritul
</I>sau <I>puterea</I> vieţii] în nările sale.” Gen. 7:22.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „<I>Duhul</I> tatălui lor, Iacov, s-a înviorat
[<I>ruah</I> &#151; <I>puterile </I>vitale sau <I>de
viaţă</I> ale lui Iacov s-au înviorat]”. Gen. 45:27.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Samson a băut,
<I>duhul</I> [<I>ruah</I>] i s-a întremat şi s-a înviorat
[puterea, vigoarea, energia i-a revenit]”. Jud. 15:19.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „El ţine în mână
...<I> suflarea</I> [<I>ruah</I>] oricărui trup omenesc.
[<I>Spiritul vieţii </I>întregii omeniri este în
puterea divină.]” Iov 12:10.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Dumnezeule, Dumnezeul
<I>duhurilor </I>[<I>ruah &#151; </I>puterea vieţii, spiritul
vieţii] oricărui trup! Un singur om a păcătuit şi să Te
mânii împotriva întregii adunări?” Num. 16:22.
<P ALIGN="JUSTIFY">Teoria că deosebirea între om şi animal constă într-un
spirit de viaţă diferit, un alt fel de viaţă, şi că la moarte unul
merge în sus iar altul în jos, pare să fie foarte veche printre
filosofii lumii; fiindcă-l găsim pe Solomon, înţeleptul, întrebând:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Cine ştie [cine poate
dovedi] dacă <I>suflarea</I> [<I>ruah</I> &#151; spiritul
vieţii] fiilor oamenilor se duce în sus şi dacă <I>suflarea</I>
<B>((315))</B>
[<I>ruah</I> &#151; spiritul vieţii] animalului se duce în jos, în
pământ?” (Ecl. 3:19-21). Solomon arată cum înţelege el, chiar
înaintea acestei întrebări zicând:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Căci soarta fiilor oamenilor
[moartea] şi a animalelor este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare
unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi <I>suflare
</I>[<I>ruah &#151; </I>spirit de viaţă, suflare de
viaţă] şi omul nu întrece cu nimic pe animal” &#151;
În această privinţă, în chestiunea posedării unui alt fel
de viaţă &#151; faptul că îl întrece trebuie căutat şi găsit în
altă parte, după cum vom vedea.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „În mâinile Tale îmi încredinţez
<I>duhul </I>[<I>ruah</I> &#151; spiritul vieţii sau energia
vitală].” Ps. 31:5.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta a fost exprimarea profetică a cuvintelor
Domnului nostru când murea. El primise spiritul vieţii în dar de
la Tatăl: în ascultare de planul Tatălui, El devenise om spre
a fi Răscumpărătorul omului: şi când Şi-a predat
<I>spiritul vieţii</I> sau energia vitală, El a declarat că Se baza pe făgăduinţa
lui Dumnezeu că-I va da iarăşi <I>spiritul
vieţii</I> printr-o înviere.
<P ALIGN="JUSTIFY">Omenirea a primit <I>spiritul
vieţii</I> de la Dumnezeu, izvorul vieţii, prin tatăl Adam. Adam a pierdut prin
neascultare dreptul la puterea sau spiritul vieţii, şi treptat a
pierdut posesia lui &#151; murind încet, timp de nouă sute treizeci de
ani. Apoi trupul s-a întors în ţărână cum a fost înainte de
creare, iar spiritul vieţii, privilegiul de a trăi, puterea
sau permisiunea de a trăi, s-a întors la Dumnezeu care a
dat acest privilegiu sau putere: întocmai cum orice alt
privilegiu sau favoare se întoarce la cel care l-a dat dacă nu
sunt respectate condiţiile (Ecl. 12:7). Nimic din acest text nu dă
de înţeles că spiritul vieţii „îşi ia zborul înapoi la
Dumnezeu”, cum vor unii să reprezinte; căci spiritul vieţii nu este
o inteligenţă, nici o persoană, ci doar o <I>putere</I> sau un
<I>privilegiu</I> care a fost pierdut şi ca atare se întoarce la dătătorul
originar al acelei puteri sau al acelui privilegiu. Ideea este că
omul după ce a păcătuit n-a mai avut <I>drepturi de viaţă:
</I>întoarcerea drepturilor sale pierdute la Dumnezeu şi a cărnii sale în
<B>((316))</B>
ţărână i-a redus starea exact la ceea ce a
fost înainte de a fi creat.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar după cum Domnul nostru Isus a avut speranţă
în făgăduinţa divină pentru o întoarcere a „spiritului
vieţii” Sale, sau a puterilor şi drepturilor de viaţă sub
aranjamentul divin, tot aşa, datorită sacrificiului răscumpărător
al Domnului nostru sunt deschise pentru toată
omenirea anumite speranţe şi făgăduinţe prin „Isus,
Mijlocitorul legământului celui nou” (Evr. 12:24). De aceea
credincioşii „nu se întristează ca ceilalţi care n-au
nădejde”. Răscumpărătorul nostru <I>a
cumpărat</I> spiritul drepturilor vieţii pe care tatăl Adam l-a pierdut pentru sine şi
pentru familia sa. Acum, prin urmare, şi credincioşii îşi pot
încredinţa în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi (şi, printr-o cunoştinţă
a planului lui Dumnezeu, în ceea ce-i priveşte şi pe alţii),
spiritele (puterile lor de viaţă) în mâna lui Dumnezeu, aşa cum
au făcut Domnul nostru şi Ştefan &#151; plini de credinţă
că făgăduinţa lui Dumnezeu a unei <I>învieri</I> se va împlini.
O înviere pentru lume va însemna o reorganizare a
corpului uman şi o vitalizare sau o însufleţire cu energia
vieţii, spiritul vieţii (în ebraică, <I>ruah; </I>în
greacă,<I> pneuma). </I>Pentru Biserica Evangheliei, părtaşi la „întâia
[cea mai însemnată] înviere” va însemna acordarea spiritului vieţii sau
energiei vieţii (în ebraică, <I>ruah; </I>în greacă,
<I>pneuma</I>) unui corp spiritual. 1 Cor. 15:42-45.
<P ALIGN="JUSTIFY"> În imaginea aceea grăitoare a învierii pământeşti dată
în profeţia lui Ezechiel (37:5-10, 13, 14) este prezentată
clar relaţia corpului cu spiritul vieţii,
<I>„duhul”</I>. Nu este important că profetul îl foloseşte numai ca
<I>simbol</I>, ilustraţia arată (dovedeşte) totuşi că organismul uman nu are viaţă
până când primeşte <I>ruah </I>&#151; suflarea vieţii &#151; care, după cum
este arătat în altă parte, este comună tuturor animalelor,
nimeni neputând trăi fără ea. Să observăm foarte critic
declaraţiile lui Ezechiel:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Iată, voi face să intre în voi un
<I>duh</I> [<I>ruah</I> &#151; spiritul vieţii, energia
vieţii] &#151; şi veţi trăi.”

<P><B>((317))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu
piele, voi pune un <I>duh </I>[<I>ruah &#151; </I>spiritul vieţii, energia
vieţii] în voi şi veţi trăi.”
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „M-am uitat şi iată, li s-au pus tendoane, carnea
a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era
<I>duh</I> [<I>ruah</I> &#151; spiritul vieţii, energia
vieţii] în ele.”
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „El mi-a zis: «Proroceşte şi vorbeşte
<I>duhului</I> [<I>ruah</I> &#151; spiritul vieţii, energia vieţii &#151; nota marginală,
suflare] ... şi zi <I>duhului </I>[<I>ruah</I> &#151; spiritul vieţii, suflarea
vieţii]: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Duhule, vino din cele
patru <I>vânturi</I> [<I>ruah</I>], suflă peste morţii aceştia, ca să trăiască!»”
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Am prorocit, cum îmi poruncise El. Şi
<I>duhul</I> [<I>ruah</I> &#151; spiritul vieţii, suflarea vieţii, energia
vieţii] a intrat în ei şi ei au prins viaţă.”
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Şi veţi şti că Eu sunt
Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi face să ieşiţi din mormintele
voastre, poporul Meu! Voi pune <I>Duhul </I>Meu<I>
</I>[<I>ruah</I> &#151; spiritul vieţii, suflarea
vieţii] în voi şi veţi trăi.”
<P ALIGN="JUSTIFY">Adam a avut privilegiul să
<I>păstreze</I> veşnic, dacă era ascultător,
<I>spiritul</I> vieţii sau <I>puterea</I> vieţii dată lui de către Creator. El
a pierdut acest drept prin neascultare şi <I>dreptul la
viaţă</I> a revenit la marele Dătător; nu ca o persoană, nici ca un lucru, ci ca
un drept sau privilegiu, spiritul vieţii se întoarce sau revine
la Dumnezeu, care a dat acel drept sau privilegiu condiţionat,
şi ale cărui condiţii au fost încălcate. Ecl. 12:7.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(e)</I> „Omul nu este stăpân pe
<I>suflarea </I>[<I>ruah </I>&#151; spiritul vieţii, scânteia
vieţii] lui ca s-o poată reţine.” Ecl. 8:8.
<P ALIGN="JUSTIFY">Prin harul lui Dumnezeu, toate acele drepturi de viaţă
sau privilegii pe care fiecare om le predă lui Dumnezeu
prin moarte, au fost cumpărate cu sângele preţios,
iar cumpărătorul este anunţat ca noul Dătător de
viaţă, regenerator sau tată pentru rasă, care va da viaţă, şi
aceasta mai abundent, tuturor celor care în final Îl vor primi.
<P ALIGN="JUSTIFY">Vom da numai un exemplu din Noul Testament:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Trupul fără <I>duh
</I>[<I>pneuma</I> &#151; scânteia vieţii,
suflarea vieţilor] este mort.” Iac. 2:26.

<P><B>((318))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">Ruah, pneuma &#151; mintea, voinţa
<P ALIGN="JUSTIFY">Întrucât mintea sau voinţa este o
<I>putere</I> sau influenţă <I>invizibilă</I>, ea este reprezentată prin aceleaşi cuvinte în limbile ebraică
şi greacă, după cum ne vor arăta următoarele exemple:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Ana a răspuns şi i-a zis: «Nu, domnul meu, eu sunt
o femeie cu <I>duhul </I>[<I>ruah &#151; </I>mintea,
dispoziţia] plin de durere».” 1 Sam. 1:15.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Nebunul îşi arată toată
<I>patima </I>[<I>ruah</I> &#151; planurile, gândurile, mintea,
scopul].” Prov. 29:11.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „<I>Duhul
</I>[<I>ruah</I> &#151; mintea, curajul] îmi este copleşit.” Ps. 77:3.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „<I>Duhul </I>[<I>ruah
&#151;</I> mintea] meu caută cu stăruinţă.” Ps. 77:6.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „<I>Sufletul
</I>[<I>ruah</I> &#151; dispoziţia, mintea] credincios ţine ce
i s-a încredinţat.” Prov. 11:13.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar Cel
care cântăreşte <I>duhurile </I>[<I>ruah</I> &#151; mintea, gândurile,
motivele] este Domnul.” Prov. 16:2.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Mândria merge înaintea distrugerii şi un
<I>duh </I>[<I>ruah </I>&#151; dispoziţie, voinţă,
minte] îngâmfat înaintea căderii.” Prov. 16:18.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Mai bine este să fii într-un
<I>duh</I> [<I>ruah</I> &#151; minte, dispoziţie] smerit.” Prov. 16:19
[trad. lit. nouă, 2001 &#151; n. e].
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Deşertăciune şi goană după
<I>vânt</I> [<I>ruah</I> &#151; minte,
dispoziţie].” Ecl. 6:9.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Mai bun este un<I>
duh</I> [<I>ruah &#151;</I> minte, dispoziţie]
răbdător decât un <I>duh</I> [<I>ruah
&#151;</I> minte, dispoziţie] îngâmfat.” Ecl. 7:8,9
(trad. lit. nouă, 2001 &#151; n. e.).
<P ALIGN="JUSTIFY">Câteva ilustraţii din Noul Testament:
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> Iar copilul [Ioan] creştea şi se întărea în
<I>duh </I>[<I>pneuma</I> &#151; minte, caracter].” Luca 1:80.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „În activitate, nu fiţi leneşi; în
<I>duh </I>[<I>pneuma &#151;</I> minte, dispoziţie,
caracter] fiţi fierbinţi, slujind Domnului.” Rom. 12:11.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Şi noi n-am primit
<I>duhul </I>[<I>pneuma</I> &#151; dispoziţia,
mintea] lumii.” 1 Cor. 2:12.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „N-am avut linişte în
<I>duhul</I> [<I>pneuma </I>&#151; mintea]
meu.” 2 Cor. 2:13.
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> Aţi fost înnoiţi în
<I>duhul </I>[<I>pneuma &#151; </I>caracterul,
dispoziţia] minţii voastre.” Efes. 4:23.

<P><B>((319))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY"><I>(f)</I> „Frumuseţea nepieritoare a unui
<I>duh </I>[<I>pneuma</I> &#151; minte,
dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste exemple scripturale de folosire a cuvintelor
originale arată că acest cuvânt, <I>duh,</I> este un echivalent bun,
deoarece noi nu vorbim numai despre duhul vieţii, ci şi despre un
duh blând, un duh bun, un duh sau o dispoziţie mânioasă, un
duh amarnic şi un duh înfocat: şi de asemenea folosim
aceste expresii şi în privinţa animalelor inferioare şi în
privinţa omului. Faptul pe care-l dovedim este cu
prisosinţă demonstrat &#151; şi anume, că
<I>duhul</I> nu este omul real, nici alt om, ci că acest cuvânt, când este folosit în legătură cu
crearea omului, înseamnă pur şi simplu scânteia vieţii sau
puterea vieţii, care este comună tuturor animalelor.

<P ALIGN="CENTER">Neşama &#151; suflarea vieţilor

<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi cuvântul <I>ruah</I> este uneori tradus „suflare”,
totuşi evreii aveau un alt cuvânt pentru „suflare”, şi
anume, <I>neşama</I>. El apare de douăzeci şi şase de ori, şi este tradus
de nouăsprezece ori „suflare” &#151; o dată „inspiraţie”, de două
ori „spirit”, o dată „suflete”, de trei ori „explozie, suflu,
suflare”. Ca exemple referitoare la sensul acestui cuvânt, şi că
el înseamnă pur şi simplu putere de viaţă şi în nici un sens
nu dă nici o idee de viaţă veşnică sau nemurire,
observăm următoarele modalităţi de folosire a cuvântului:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului,
i-a <I>suflat </I>[<I>nafah</I>] în nări <I>suflarea
</I>[<I>neşama</I>]<I> vieţilor </I>[<I>haia</I>].”
[redarea autorului &#151; n. e.]  Gen. 2:7.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ,
atât păsările cât şi vitele şi animalele sălbatice, tot ce se mişca
pe pământ şi toţi oamenii. Tot ce avea
suflare<I> </I>[<I>neşama</I>] de duh de viaţă<I>
</I>[<I>haia</I>] în nările sale, tot ce era pe pământul uscat
a murit.” Gen. 7:21, 22.
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste două prime apariţii ale cuvântului
<I>neşama</I> în Biblie sunt cu prisosinţă suficiente pentru a dovedi ceea
ce susţinem noi, că acest cuvânt nu se referă nicidecum
la nemurire, nici la un principiu legat de nemurire, ci se referă
<B>((320))</B>
numai la vitalitate, la puterea vieţii. Ni se spune că
această putere de viaţă i-a fost dată lui Adam, şi aceeaşi putere
de viaţă, după cum se spune în al doilea text citat, a fost în
toate animalele de pe uscat, atât în păsări, în vite, în
animale slăbatice şi în tot ce se mişcă pe pământ, cât şi în om, iar
când a fost lipsit de această suflare de viaţă, declaraţia este
că, drept rezultat, toate aceste suflete sau fiinţe au murit &#151;
atât omul cât şi creaturile inferioare. Ele au murit la fel,
cu deosebirea că în privinţa omului există un scop divin, care
la timpul potrivit s-a îngrijit de o răscumpărare, şi mai
departe la timpul potrivit va aduce făgăduita eliberare de sub
puterea morţii, printr-o înviere a fiinţei, a sufletului.

<P ALIGN="CENTER">Un suflet uman

<P ALIGN="JUSTIFY">Citind relatarea creaţiei în Geneza, mulţi au
observat faptul declarat, că atunci când Dumnezeu a format pe om
din ţărâna pământului şi i-a dat suflare (duh) de viaţă, „omul
a devenit un <I>suflet viu</I>”. Pentru cititorul obişnuit,
această declaraţie, luată în legătură cu ideea generală greşită
despre sensul cuvântului „suflet”, prezentată greşit de către cei
care ar fi trebuit să-l informeze corect şi care ar fi trebuit ei
înşişi să înţeleagă subiectul, este suficientă să-l
nedumerească, şil face să creadă că există cumva o bază pentru
eroarea predominantă pe care el n-o înţelege, dar care, presupune
el, învăţătorii teologi aleşi de el au investigat-o şi au
dovedit-o fără nici o îndoială.
<P ALIGN="JUSTIFY">Neînţelegând sensul cuvântului
<I>suflet, </I>mulţi se simt liberi să-l folosească într-o
manieră<I> </I>nesocotită şi ca atare inversează declaraţia scripturală, şi în loc să spună că omul
<I>este</I> un suflet, spun că omul <I>are</I> un suflet, care este o idee
foarte diferită. Este necesar, de aceea, ca fiecare căutător
al adevărului, pe cât este posibil, să-şi dezbrace mintea
de prejudecată cu privire la acest subiect, şi în special la
lucruri şi aspecte despre care el admite că <I>nu le
înţelege;</I> pentru că este o tendinţă naturală să
se dea atribute şi puteri lucrurilor
<B>((321))</B>
tainice şi neînţelese. Astfel ideea generală cu privire la
suflet este că el este uimitor de inteligent, posedând puteri
minunate, că este indestructibil, intangibil şi incomprehensibil.
<P ALIGN="JUSTIFY">Se spune că un episcop metodist a dat următoarea
definiţie sufletului, care desigur se potriveşte bine cu aşa-zisele
teorii „ortodoxe”, chiar dacă este absurdă când este
analizată îndeaproape: „Este fără interior sau exterior, fără corp,
fără formă sau părţi, şi s-ar putea pune un milion într-o coajă
de nucă”. Aceste diferite lucruri se afirmă despre suflet,
pentru a ajuta să se lărgească o teorie care este complet
eronată. Teoria este că sufletul este fiinţa reală, o scânteie
din dumnezeire, având calitate dumnezeiască şi viaţă
inteligentă etc., deosebit şi aparte de corp; şi că el locuieşte în
corpul uman o vreme şi-l foloseşte drept casă, iar când corpul
este sleit sau inapt, îl abandonează. Fiindcă nimeni n-a
văzut vreodată un suflet intrând într-un corp, şi fiindcă un
suflet nu poate fi găsit în timp ce este în corp, nici prin cea
mai atentă cercetare şi cu toate mijloacele perfecţionate, cum
ar fi microscopul, aparatele fotografice şi „Roentgen”, de
aceea se presupune că este „fără corp, fără formă şi fără părţi”;
şi deoarece se presupune că este atât de mic încât nu poate
fi văzut la microscop, se poate spune la fel de bine că
într-o coajă de nucă se pot pune cincizeci de milioane.
Într-adevăr, episcopul a dat o definiţie excelentă
<I>nimicului; </I>şi toţi vor fi de acord că o sută de milioane de nimicuri pot încăpea în
cea mai mică coajă de nucă şi mai rămâne loc liber.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar ce temelie există pentru o astfel de speculaţie
fantezistă? Noi răspundem: este complet fără temei. Este rezultatul
faptului că omul a acceptat propria sa teorie despre o viaţă viitoare şi
a respins teoria şi planul divin. Teoria umană spune: Trebuie
să fie ceva ce nu moare, altminteri n-ar putea exista nici o
viaţă viitoare. Teoria divină spune: Acelaşi Dumnezeu care a creat
la început, poate şi să învie morţii. Acesta este conflictul
între Cuvântul lui Dumnezeu şi toate teoriile oamenilor de
pe pământ, atât printre cei civilizaţi cât şi printre barbari: toate
<B>((322))</B>
teoriile umane învaţă că omul nu moare, şi deci nu are
nevoie de un Dătător de viaţă şi de o înviere. Teoria Bibliei este
că omul moare şi că fără Dătătorul de viaţă şi fără
înviere moartea ar pune capăt într-adevăr la toate şi n-ar mai
exista nici o viaţă viitoare.
<P ALIGN="JUSTIFY">Pentru a sprijini această teorie, lumea şi toate cărţile
religioase ale ei (cuprinzând, ne pare rău că trebuie să spunem,
majoritatea lucrărilor de escatologie scrise de creştini mărturisiţi)
învaţă doctrina nemuririi sufletului &#151; că în om există un suflet
care are viaţă separată de corpul său şi că el este
nemuritor, indestructibil, şi de aceea este destinat unei eternităţi
de durere sau plăcere. Atunci ajungem la întrebarea:
<P ALIGN="CENTER">Ce este un suflet?
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă examinăm această întrebare din punctul de
vedere al Bibliei, vom afla că omul <I>are</I> un trup şi
<I>are</I> un spirit, dar <I>este</I> un suflet. Ştiinţa este de acord cu Scripturile în
aceasta. Într-adevăr, una dintre ştiinţe, frenologia, se preocupă
să studieze craniile oamenilor şi ale animalelor inferioare
ca indexuri şi să descifreze din ele trăsăturile naturale
şi caracteristicile proprietarilor acestora: şi nu constată
oare toţi oamenii că au o anumită capacitate să judece
caracterul din punct de vedere fizionomic? Toţi pot deosebi între
un intelectual şi un debil mintal, între un binevoitor blând şi
un brutal înrăit. Cei care n-au învăţat că
<I>organismul</I> (forma corporală) este indisolubil legat de natură, caracter
şi dispoziţie, n-au folosit lecţiile vieţii şi sunt nepregătiţi
să judece asupra subiectului nostru sau a oricărui alt
subiect.
<P ALIGN="JUSTIFY">Cuvântul „suflet”, cum se găseşte în Scripturi,
înseamnă <I>fiinţă simţitoare</I>; adică, o fiinţă care posedă puteri de
simţire, simţuri. Cu mintea eliberată de prejudecăţi, să mergem
cu această definiţie la relatarea din Geneza cu privire la
crearea omului, şi să observăm că: (1) a fost format organismul
sau <I>corpul</I>; (2) i s-a dat <I>spiritul</I> vieţii numit „suflare de viaţă” şi
(3) a rezultat un <I>suflet viu</I> sau o fiinţă simţitoare. Acest lucru este
<B>((323))</B>
foarte simplu şi uşor de înţeles. Arată că trupul nu este
sufletul, şi nici spiritul sau suflarea vieţii nu este sufletul, ci că
atunci când acestea două au fost unite de către Domnul, însuşirea
sau starea care a rezultat a fost omul viu, fiinţa vie &#151; un suflet
viu, care poseda puteri de percepţie. Nu există nimic misterios
în aceasta &#151; nu este nici o aluzie că o scânteie de divinitate a
fost insuflată în om, după cum n-a fost nici în animalele
inferioare. Într-adevăr, în timp ce crearea animalelor inferioare
este trecută cu vederea şi nu este descrisă în mod special, putem
şti că şi în cazul lor procesul trebuie să fi fost cumva
asemănător. Ştim că n-ar putea exista un câine fără un organism sau
corp de câine, şi nici fără spiritul sau suflarea vieţii în acel
corp. Corpul câinelui dacă n-ar fi însufleţit, n-ar fi câine; se cere
întâi infuzarea scânteii de viaţă, a suflării vieţii, atunci ar
începe viaţa câinelui. Acelaşi lucru s-ar aplica la toate animalele.
<P ALIGN="JUSTIFY">În deplin acord cu aceasta, atragem acum atenţia
asupra unui fapt care va surprinde pe mulţi, <I>şi anume
</I>că, potrivit relatării scripturale, fiecare câine este un suflet, fiecare
cal este un suflet, fiecare vacă este un suflet, fiecare pasăre
şi fiecare peşte este un suflet. Aceasta înseamnă că toate
sunt creaturi <I>simţitoare</I>, care posedă puteri de percepţie.
Este adevărat, unele dintre ele sunt pe un plan mai înalt şi
unele pe un plan mai jos decât altele; dar cuvântul
<I>suflet</I> în mod potrivit şi scriptural se aplică atât la planurile inferioare
cât şi la om, cea mai înaltă, cea mai nobilă dintre ele &#151; la
peşti, reptile, păsări, animale, om. Toate sunt suflete. Să se
observe, noi nu spunem că ele <I>au</I> suflete în sensul obişnuit şi
greşit al termenului, totuşi ele <I>au</I> suflete în sensul că au
<I>viaţă, fiinţă, existenţă &#151; </I>ele
<I>sunt</I> suflete vii. Să dovedim aceasta:
<P ALIGN="JUSTIFY">În capitolele 1, 2 şi 9 din Geneza, cuvintele „suflet viu”
sunt aplicate în limba ebraică la animalele inferioare de nouă
ori, dar traducătorii (ca şi cum au fost atenţi să apere
ciudăţenia falsă dar obişnuită în privinţa sufletului, provenită
din filosofia platonică) şi-au apărat cu sârguinţă lucrarea,
aşa că, pe cât posibil, cititorul este ţinut în ignoranţă de acest
<B>((324))</B>
fapt &#151; că acest cuvânt, <I>suflet,</I> este comun pentru
creaturile inferioare şi se aplică la ele ca şi la om în uzanţa
scripturală inspirată. Cum se putea întâmpla altfel decât că în
toate aceste cazuri, şi în multe alte exemple din scripturi, ei
au ascuns cu grijă ideea, folosind un alt cuvânt pentru a
traduce cuvântul ebraic, care în cazul omului este redat „suflet”?
Cu atâta grijă au apărat acest punct, încât numai într-un loc
din Biblie acest cuvânt este tradus „suflet” în legătură
cu creaturile inferioare, <I>şi anume</I> în Numeri 31:28, şi
acolo, foarte evident, au fost obligaţi să arate situaţia,
datorită construcţiei deosebite a frazei &#151; nici o altă traducere
nefiind în mod raţional posibilă. Pasajul spune:
<P ALIGN="JUSTIFY">„De la oştenii care au fost la război, ia dare pentru
Domnul, câte un suflet la cinci sute, din oameni, din vite, din asini şi
din oi” [Num. 31:28 &#151; B. B., n. e.]. Se va observa că aici
cuvântul „suflet” este folosit atât în privinţa creaturilor inferioare cât
şi în privinţa omului; şi astfel ar apărea şi în altă parte
în Scripturi, dacă traducătorii ar fi fost liberi de deformările
şi răstălmăcirile falselor lor teorii în privinţa acestui subiect.
<P ALIGN="JUSTIFY">Să observăm acum nouă texte din Geneza, în care
cuvântul ebraic original <I>suflet
</I>(<I>nefeş</I>) survine în legătură cu
animalele inferioare:
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de
<I>vieţuitoare»</I> îebr., <I>nefeş</I> &#151;
sufleteş».” Gen. 1:20. Să observăm că traducerea marginală este
<I>suflete</I> [K. J. &#151; n. e.], şi că aceasta a
fost în a cincea zi sau perioadă de creare, cu
mult înainte de crearea omului.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate
<I>vieţuitoarele</I> [ebr., <I>nefeş</I> &#151;
<I>suflete</I> vii] care se mişcă şi de care
mişună apele” (Gen. 1:21). Şi aceasta a fost în „ziua” a cincea,
înainte de crearea omului. Acestea au fost
suflete-<I>peşti</I>.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dumnezeu a zis: «Să dea pământul
<I>vieţuitoare</I> [ebr., <I>nefeş</I> &#151;
<I>suflete</I> vii] după specia lor, vite, reptile şi animale
sălbatice»” (Gen. 1:24). Acestea au fost suflete de uscat, superioare
peştilor &#151; dar omul, sufletul sau fiinţa umană, nu fusese creat încă.

<P><B>((325))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">„Şi Dumnezeu a zis: ... «şi tuturor animalelor
pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă
pe pământ, care au în ele o suflare de
<I>viaţă</I> [<I>suflet</I> viu &#151;
<I>nefeş</I>] le-am dat ca hrană toată iarba verde»” (Gen. 1:30). Aici
sunt specificate animalele inferioare, şi în mod clar se spune
că toate acestea sunt suflete vii &#151; exact în aceiaşi termeni
în care se referă la om.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Şi Domnul Dumnezeu făcuse din pământ toate
animalele câmpului şi toate păsările cerului ... şi orice nume pe
carel dădea omul fiecărei <I>vieţuitoare</I> [ebr.,
<I>suflete</I> vii &#151; <I>nefeş</I>], acela-i era
numele<I>” </I>(Gen. 2:19). Aici nu este necesar nici
un comentariu: nu poate fi nici o îndoială că
<I>sufletul</I> nu este o parte sau o însuşire exclusiv
<I>umană,</I> ci dacă este corect înţeles este aplicabil la toate
<I>creaturile simţitoare</I>, de la cele mai joase până la cele mai înalte &#151; toate creaturile
care posedă simţire.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană ...
numai carne <I>cu viaţa ei </I>[ebr., carne,
<I>suflet</I> &#151;<I> nefeş</I>]<I> </I>adică sângele ei,
să nu mâncaţi” (Gen. 9:3, 4). Despre animalele pe care omul
le poate mânca se spune nu numai că posedă suflet sau
<I>fiinţă</I>, ci se spune şi că <I>sângele</I> lor reprezintă
<I>existenţa</I>, <I>fiinţa</I> sau
<I>sufletul</I> lor, şi ca atare omului îi este interzis să
folosească sângele ca hrană &#151; interzis să cultive setea de sânge.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Iată, Eu fac un legământ cu voi
[Noe] şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate
<I>vieţuitoarele</I> [ebr., <I>suflete </I>vii<I>
&#151; nefeş</I>] care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele şi
toate animalele de pe pământ care sunt cu voi” (Gen. 9:9, 10).
O declaraţie foarte clară că toate creaturile vii sunt suflete ca
şi omul &#151; cu toate că sunt inferioare lui în natură, organism etc.
<P ALIGN="JUSTIFY">„Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi
şi între toate <I>vieţuitoarele</I> [ebr.,
<I>suflete</I> vii &#151; <I>nefeş</I>]”
(Gen. 9:12). Ce ar putea fi mai explicit decât aceasta?
<P ALIGN="JUSTIFY">„Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi
voi şi dintre toate <I>vieţuitoarele</I> [ebr., toate
<I>sufletele</I> vii &#151; <I>nefeş</I>] de orice fel.” Gen. 9:15.

<P><B>((326))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Exact aceeaşi expresie este repetată în versetul 16. Şi nu
mai este loc de critică în privinţa înţelesului când vălul erorii
de traducere este ridicat şi vedem ideea pe care Dumnezeu a
voit s-o primim din Cuvîntul Său.
<P ALIGN="JUSTIFY">Am putea continua la fel prin alte cărţi ale Bibliei, dar
am citat suficient pentru a dovedi oricărei minţi raţionale ceea
ce susţinem noi &#151; că în utilizarea scripturală cuvântul suflet
se aplică la fel de potrivit la animalele inferioare ca şi la om; şi
ca atare toate pretenţiile sau teoriile construite pe ideea
că speranţele omului într-o viaţă viitoare şi superioritatea
lui actuală asupra animalelor inferioare rezultă din faptul că
el este un <I>suflet,</I> iar ele nu sunt suflete, este o teorie falsă şi
are nevoie de reconstrucţie radicală dacă vrem să vedem
chestiunea din adevăratul punct de vedere, al revelaţiei divine.
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar nimeni să nu ne înţeleagă greşit că noi învăţăm că
deoarece toate creaturile care trăiesc, care se mişcă, de la cea mai mică
până la elefant şi de la mormoloc la balenă, sunt
<I>suflete vii, </I>de aceea toate acestea trebuie să aibă o viaţă viitoare, fie prin transfer la
stările spirituale, fie printr-o înviere viitoare. O astfel de idee ar fi
o absurditate evidentă &#151; nebunie &#151; fără umbră de raţiune.
Miliarde de <I>suflete</I> vii de pe aceste planuri inferioare ale naturii animale
se nasc în fiecare minut, în timp ce alte miliarde mor în fiecare minut.
<P ALIGN="JUSTIFY">Argumentarea noastră este că omul este un
<I>suflet </I>sau o <I>fiinţă </I>de ordinul cel mai înalt &#151; rege şi domn peste ordinele de
suflete inferioare sau de fiinţe simţitoare, totuşi una dintre ele &#151;
un suflet animal uman, pământesc; dar la origine atât de
minunat constituit (Adam), încât a fost în mod potrivit descris ca fiind
în <I>asemănarea</I> lui Dumnezeu &#151; chipul Celui care l-a creat.
<P ALIGN="JUSTIFY">Ca suflet omul se deosebeşte de animalele sau de
sufletele inferioare datorită <I>organismului</I> său superior: superioritatea
lui este indicată nu numai prin forma sa verticală; ea este dovedită
şi prin înzestrările sale mintale superioare, care sunt asemenea
lui Dumnezeu şi sunt reflectate în înfăţişarea sa. Omul a fost creat
în asemănarea divină prin înzestrările sale mintale şi morale
mai degrabă decât prin forma fizică. În timp ce multe din ordinele
de suflete sau fiinţe animale posedă <I>puteri de judecată</I> şi le
<B>((327))</B>
demonstrează în mii de feluri, totuşi fiecare are un nivel peste
care nici un progres nu se poate face; dar puterile de judecată ale
omului sunt aproape nelimitate, fiindcă a fost creat „după chipul
lui Dumnezeu”, „după asemănarea” Celui care l-a creat. Şi în
ciuda căderii omului în păcat şi a miilor lui de ani de întuneric dens
şi degradare, putem încă vedea asemănarea cu Dumnezeu &#151;
în special la cei care au acceptat slujba lui Cristos de reconciliere
cu Dumnezeu şi au devenit iarăşi „copii ai lui Dumnezeu”, şi
care caută să se conformeze chipului Fiului iubit al lui Dumnezeu.
<P ALIGN="JUSTIFY">Pentru a ilustra: caii, câinii, păsările pot fi
învăţate semnificaţia multor cuvinte, aşa încât să poată înţelege
multe lucruri ce aparţin vieţii. Ele îşi demonstrează adeseori
puterile de gândire, iar unele pot număra &#151; chiar până la douăzeci:
dar cine ar încerca să-l înveţe pe un cal sau pe un câine sau pe
o pasăre algebra sau geometria sau astronomia? Cel mai
înalt dintre animalele inferioare poate fi învăţat un anumit grad
de onestie morală şi de obligaţie faţă de stăpânii lor &#151; să
nu omoare oile, să nu muşte, să nu dea cu picioarele etc., dar
cine ar încerca să-şi înveţe animalele necuvântătoare
Decalogul? Ele pot fi învăţate un anumit fel de iubire faţă de stăpânul
lor şi faţă de prietenii lui, dar cine s-ar gândi să le înveţe
să-L iubească sau să-L venereze pe Dumnezeu, sau mai mult
decât simpla tolerare a duşmanilor care le-au tratat cu cruzime.
<P ALIGN="JUSTIFY">Punctul care trebuie observat este că toate aceste
deosebiri nu sunt datorită faptului că animalele inferioare au un alt
fel de <I>suflare</I> sau duh de viaţă, căci, după cum am văzut, „toţi
au <I>aceeaşi suflare</I>” (Ecl. 3:19); nici fiindcă omul este un suflet
şi animalul inferior nu este, căci, după cum am văzut, toate
sunt suflete. Dar, după cum am găsit şi după cum toţi oamenii
pot mărturisi, fiecare are o organizare corporală
<I>diferită</I> care-i dă fiecăruia caracteristicile sale specifice, şi numai aceasta
îl plasează pe unul mai sus, iar pe altul mai jos pe scara
inteligenţei. Să se observe de asemenea că nici mărimea nici greutatea
nu dau virtute şi superioritate, altfel elefantul şi balena ar
fi domnii pământului; superioritatea constă în
<I>„calitatea organică”,</I> reprezentată mai cu seamă în structura şi funcţiile creierului.

<P><B>((328))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">De aceea, omul este cel mai înalt tip al creaţiei
pământeşti &#151; „din pământ, făcut din ţărână” &#151; şi superioritatea
lui constă în superioritatea înzestrării sale mintale &#151; nu
o dezvoltare, ci un dar de la Creatorul său.

<P ALIGN="CENTER">„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”

<P ALIGN="JUSTIFY">Cu totul în armonie cu cele precedente, dar în dezacord
cu gândirea obişnuită asupra acestui subiect, găsim că
Scripturile declară în mod repetat că sufletul moare, în timp ce
filosofia umană şi teologia din cărţile de cântări declară în mod
foarte accentuat că este indestructibil. Citim de exemplu că
Domnul nostru, când a devenit preţul de răscumpărare pentru noi,
„Şia dat <I>sufletul</I> [fiinţa] la moarte”.
„<I>Sufletul</I> Său se va fi făcut o jertfă pentru vină”
[Isa. 53:10, 12 &#151; trad. lit. nouă, 2001, n.
e.]. Acest lucru a fost necesar deoarece
<I>sufletul</I> lui Adam a fost condamnat la moarte, iar făgăduinţa pentru omenire este
o răscumpărare a <I>sufletului</I> sau a fiinţei din puterea morţii.
„Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra
<I>sufletul</I> din mâna Locuinţei Morţilor
[<I>şeol</I> &#151; starea morţii]” (Ps. 49:15). Şi, după cum
am văzut, deoarece toate sufletele sunt astfel răscumpărate
prin unica răscumpărare, despre toţi prietenii noştri &#151; despre
toată omenirea &#151; se spune că „au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14.
<P ALIGN="JUSTIFY">Remarcăm aici că apostolul nu se putea referi în
această expresie numai la sfinţi, ca atunci când vorbeşte despre cei
care sunt „în Hristos”; căci cei la care se referă ca şi „creaţii noi”
sunt numai cei concepuţi de Dumnezeu prin Spirit, la
moştenire împreună cu Cristos, ca Biserica Sa, membri ai corpului
Său. Însă în cei „adormiţi în Isus” este cuprins tot neamul
omenesc, deoarece Domnul nostru Isus a fost ispăşire pentru
păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru
păcatele întregii lumi, şi în virtutea acestui sacrificiu El este
Dătătorul nostru de viaţă, şi nu numai al nostru, ci şi Dătătorul de
viaţă al întregii lumi &#151; mărturia şi ocazia de acceptare fiind
pentru majoritatea încă în viitor. 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:4-6.
<P ALIGN="JUSTIFY">Că acesta este gândul apostolului se vede din acest
context: el îndeamnă aici pe credincioşi să nu se întristeze ca ceilalţi care
<B>((329))</B>
n-au nici o nădejde; şi dă ca motiv al speranţei acest fapt, că
Isus a murit pentru păcatul omului şi a înviat spre a
fi îndreptăţitorul omului, şi ca atare toţi sunt „adormiţi în
Isus”, sau sunt legal eliberaţi de sentinţa morţii şi supuşi lui
Isus, pentru a fi aduşi din morţi prin putere divină. Dacă
apostolul ar fi spus sau dacă ar fi vrut să spună că numai sfinţii vor
fi astfel binecuvântaţi prin I�