<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua Creaţie - Chemarea noii creaţii
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((85))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua Creaţie - Chemarea noii creaţii</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL III
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Numai cei „chemaţi” pot fi aleşi -- Când a început chemarea pentru
această „mare mântuire” -- Chemarea la pocăinţă nu este chemare
pentru natura divină -- Chemarea iudee -- Chemarea evanghelică -- De ce nu
sunt chemaţi mulţi „de neam mare”, „înţelepţi” sau „puternici”
-- Înălţarea ca premiu pentru adevărata smerenie -- Caracterul, o condiţie a
chemării -- Lumea în timpul Mileniului nu va fi chemată, ci i se va porunci
-- Timpul chemării evanghelice este limitat -- Noua Creaţie este chemată sau
atrasă de către Tatăl -- Cristos înţelepciunea noastră -- Cristos
îndreptăţirea noastră -- Îndreptăţirea reală şi socotită sunt diferite -- Are
„Noua Creaţie” nevoie de îndreptăţire? -- Baza îndreptăţirii --
Îndreptăţirea Vrednicilor din Vechime este diferită de a noastră --
Îndreptăţirea în Veacul Milenar -- Cristos făcut pentru noi sfinţire --
Sfinţirea în timpul Veacului Milenar -- Două consacrări distincte în tipurile
levitice -- Nici unul n-a avut moştenire în ţară -- Mulţimea cea mare --
Sfinţirea are două părţi -- Partea omului -- Partea lui Dumnezeu --
Experienţele se deosebesc după temperament -- Sfinţenia nu este nici
perfecţiune, nici emoţie -- „El îşi vindecă toate bolile tale” --
Necesitatea tronului de har -- Cum îndreptăţirea intră treptat în sfinţire --
Consacrarea după încheierea „chemării de sus” -- Mântuirea sau
eliberarea Bisericii
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">Ocazia de a deveni membri ai Noii Creaţii şi de a
participa la posibilităţile, privilegiile, binecuvântările şi gloriile ei
n-a fost deschisă pentru lume în general, ci numai pentru o
clasă „chemată”. Acest lucru este prezentat foarte distinct
în Scripturi. Israelul după trup a fost chemat de Domnul
pentru a fi poporul Său deosebit, separat de alte popoare sau
neamuri de pe pământ, după cum este scris: „Eu v-am ales
(recunoscut) numai pe voi, dintre toate familiile pământului” (Amos
3:2). Totuşi, chemarea lui Israel n-a fost „chemarea de sus”
sau „chemarea cerească” şi ca atare nu găsim nici o menţionare
a lucrurilor cereşti în nici una dintre făgăduinţele
aparţinătoare acestui popor. Chemarea lor a fost la o stare pregătitoare, care
<B>((86))</B>
în cele din urmă a pregătit o rămăşiţă din acea naţiune ca
să primească şi să profite de chemarea de sus pentru „o
mântuire aşa de mare, care, <I>începând să fie vestită</I> de Domnul,
ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Condiţiile
chemării de sus sau chemării cereşti nu trebuie, prin urmare, să
fie căutate în Vechiul, ci în Noul Testament, deşi, pe măsură
ce ochii înţelegerii noastre se deschid pentru a discerne
„lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”, noi putem vedea în procedurile
şi providenţele Sale cu Israelul după trup anumite lecţii
tipice folositoare pentru sămânţa spirituală care a fost chemată cu
o chemare cerească, deoarece, aşa cum ne arată
apostolul, Israelul trupesc şi legile lui, ca şi procedurile lui Dumnezeu
cu el, au fost umbre sau tipuri ale lucrurilor mai
bune aparţinătoare celor chemaţi să fie membri în Noua Creaţie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deoarece în planul divin Cristos trebuia să aibă
întâietate în toate lucrurile, şi astfel era necesar ca El să fie
primul, principalul, Marele Preot, care trebuia să devină
conducătorul acestei Noi Creaţii de fii ai lui Dumnezeu, Căpetenia
mântuirii şi modelul lor, al cărui curs să-l poată copia şi în ai cărui
paşi să poată urma, vedem un motiv satisfăcător pentru
care vrednicii din vechime nu puteau avea nici parte nici soartă
în această Nouă Creaţie. Cuvintele Domnului nostru cu
privire la Ioan Botezătorul atestă lucrul acesta: „Adevărat vă
spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a ridicat nici unul
mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în împărăţia
cerurilor este mai mare decât el” (Mat. 11:11). Astfel declară
şi apostolul Pavel, în timp ce vorbeşte în termeni de cea mai
înaltă laudă despre credinţa şi caracterul nobil al acestor fraţi
din dispensaţia trecută: „Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun
pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:40.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În afară de aceasta, trebuie să ne amintim că nimeni
nu poate fi chemat în timp ce este încă sub condamnare din
cauza păcatului lui Adam. Pentru a fi chemat la această
„chemare de sus” este necesar să fie asigurată întâi îndreptăţirea
de condamnarea adamică, iar aceasta nu putea fi acordată
prin sângele viţeilor şi ţapilor nici chiar Israelului natural, deoarece
<B>((87))</B>
aceste sacrificii nu pot şterge niciodată păcatul şi au fost
numai tipuri ale sacrificiilor mai bune care satisfac în
realitate cerinţele Dreptăţii împotriva rasei noastre. De aceea, n-a
fost posibil să înceapă chemarea până după ce Domnul nostru
Isus a dat preţul de răscumpărare -- „ne-a cumpărat cu
sângele Său preţios”. Chiar şi apostolii au fost chemaţi şi acceptaţi
în Noua Creaţie numai de probă înainte ca Răscumpărătorul
să dea preţul, să Se înalţe şi să-l prezinte în folosul lor. Atunci,
în ziua Cincizecimii şi nu înainte, Tatăl i-a recunoscut pe
aceşti credincioşi în mod direct şi <I>i-a conceput</I> prin Spiritul
Său sfânt pentru a fi „Noi Creaturi”. Este adevărat, în timpul
misiunii Sale Domnul nostru le-a spus fariseilor: „N-am venit să
chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mat. 9:13).
Dar trebuie să recunoaştem o mare diferenţă între
chemarea oamenilor la pocăinţă şi chemarea lor cu o chemare de sus
a naturii divine şi a comoştenirii cu Cristos. Nici un păcătos
nu este acceptat la ea; prin urmare noi toţi, fiind „din fire copii
ai mâniei”, avem nevoie întâi să fim îndreptăţiţi liber de
toate lucrurile prin sângele preţios al lui Cristos.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În deplin acord cu aceasta, citim în introducerea la
Epistola către Romani (1:7) că epistola este adresată „tuturor
care sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu, <I>chemaţi sfinţi</I>”
-- chemaţi ca să fie sfinţi, părtaşi ai naturii divine etc. Introducerea
la Epistola către Corinteni spune: „Către adunarea lui
Dumnezeu care este în Corint, către cei care au fost sfinţiţi în
Hristos Isus, chemaţi sfinţi, împreună cu toţi cei care cheamă în
vreun loc Numele lui Isus Hristos” (1 Cor. 1:2). Caracterul
exclusiv al acestei chemări este mai departe accentuat într-un
verset următor (9), care spune cine este autorul chemării
noastre, zicând: „Credincios este Dumnezeu, care<I> v-a chemat
la părtăşia cu Fiul Său</I> Isus Hristos, Domnul nostru”. Aceasta
sugerează o asociere, o unitate; şi, prin urmare, ideea este că
chemarea are ca scop găsirea printre oameni a celor care să devină
una cu Răscumpărătorul ca Noi Creaturi, moştenitori
împreună cu El în gloria, onoarea şi nemurirea acordate ca răsplată
a credincioşiei Sale.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((88))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Aici ni se amintesc cuvintele apostolului în ideea că noi
vom fi făcuţi moştenitori împreună cu Cristos numai pe
anumite condiţii, şi anume, „dacă suferim cu adevărat împreună cu
El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El” (Rom. 8:17). În
acelaşi capitol către Corinteni (vers. 24), apostolul arată că
chemarea despre care vorbeşte el nu este în nici un caz aceeaşi
chemare care pentru un timp a fost limitată la evrei; şi cuvintele
lui indică mai departe că nu toţi sunt chemaţi. El spune:
„Pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Hristos este puterea
lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” -- deşi pentru
evreii nechemaţi El a fost o piatră de poticnire, iar pentru
grecii nechemaţi o nebunie. În Scrisoarea sa către Evrei (9:14,
15) apostolul arată că chemarea acestui Veac Evanghelic n-a
putut fi promulgată până când mai întâi Domnul nostru prin
moartea Sa a devenit „garant” al Noului Legământ (Evr. 7:22).
Cuvintele sale sunt: „Şi tocmai de aceea El este Mijlocitorul unui
legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea
din abaterile făptuite sub legământul dintâi (Legământul
Legii), cei care sunt chemaţi să capete făgăduinţa moştenirii
veşnice”. Evr. 9:15.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Nu sunt chemaţi mulţi dintre cei mari,
Înţelepţi sau Învăţaţi
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În mod natural am putea presupune că această
chemare specială, dacă este limitată, s-ar limita la cele mai
alese specimene din rasa decăzută -- cele mai nobile, cele
mai virtuoase, cele mai talentate; dar apostolul contrazice
această idee, spunând: „Priviţi la chemarea voastră, fraţilor:
printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi
puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile
nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe înţelepţi. Şi Dumnezeu a
ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.
Şi Dumnezeu a ales lucrurile de neam de jos ale lumii, pe
cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe
cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea
lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:26-29). Apostolul explică motivul
acestei stări de lucruri, spunând că intenţia lui Dumnezeu este
ca nimeni să nu se poată lăuda că el a meritat în vreun sens
sau grad marile binecuvântări care vor fi acordate. Întreaga situaţie
<B>((89))</B>
este intenţionată pentru îngeri şi pentru oameni, ca să fie
o ilustraţie a puterii lui Dumnezeu de a transforma
caracterele, din josnice şi dispreţuite, în nobile şi pure, nu prin forţă,
ci prin puterea transformatoare a adevărului -- lucrând în
cei chemaţi prin făgăduinţele şi speranţele puse în faţa lor,
pentru a voi şi a face buna Sa plăcere. Acest aranjament divin
va avea ca rezultat nu numai gloria Tatălui, dar şi smerenia
şi binele veşnic al celor pe care El îi va binecuvânta. Peste tot
în Noul Testament găsim repetate diferite declaraţii despre
faptul că această chemare şi mântuirea care rezultă din ea nu
sunt de la om, nici prin puterea sa, ci prin harul lui Dumnezeu.
Şi nu este greu de văzut de ce chemarea este în general mai
puţin atractivă pentru cei nobili în comparaţie cu cei ignoranţi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mândria este un element important al naturii decăzute
şi trebuie să ţinem seama de ea continuu. Cei care sunt mai
puţin decăzuţi decât majoritatea semenilor şi care sunt, prin
urmare, mai nobili prin natură decât media semenilor, sunt
potriviţi să-şi dea seama de această stare şi să simtă o
anumită superioritate şi să se mândrească. Aceştia, chiar dacă Îl
caută pe Domnul şi aspiră la binecuvântarea şi favoarea Sa, ar
fi înclinaţi să aştepte să fie primiţi de Domnul pe o bază
diferită de cea a semenilor lor mai decăzuţi, mai puţin nobili.
Totuşi, standardul lui Dumnezeu este<I> perfecţiunea;</I> şi El
spune că orice nu este la înălţimea acelui standard este condamnat; şi
oricărui condamnat i se indică acelaşi Răscumpărător şi aceeaşi
jertfă pentru păcate, fie că a suferit mult sau relativ puţin prin
cădere. Aceste condiţii de acceptare sunt desigur mai atractive
pentru membrii cei mai de jos şi mai decăzuţi ai familiei umane
decât pentru cei mai nobili -- cei slabi, cei decăzuţi dându-şi
seama mai acut de nevoia unui Mântuitor, pentru că îşi recunosc
mai mult imperfecţiunile, pe când cei mai puţin decăzuţi, având
o măsură de mulţumire de sine, nu sunt prea înclinaţi să
se aplece în faţa crucii lui Cristos, pentru a accepta
îndreptăţirea ca un dar liber şi pe această bază, şi numai pe aceasta, să
se apropie de tronul harului ceresc pentru a căpăta milă şi a
găsi har spre ajutor. Ei sunt mai înclinaţi să se sprijine pe
propria lor înţelegere şi să aibă acel sentiment de mare
mulţumire care-i împiedică să intre prin poarta joasă şi pe calea îngustă.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((90))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dumnezeu în mod evident pune un premiu
pentru smerenie în faţa tuturor celor chemaţi să devină membri
ai Noii Creaţii. Apostolul arată aceasta spunând:
„Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la
timpul potrivit, El să vă înalţe” (1 Pet. 5:6). Pavel le indică
spre model, Isus Cristos -- cum S-a smerit şi S-a lipsit de
un nume bun, căutând o natură mai joasă şi suferind
moartea, chiar moarte de cruce etc., ascultare şi smerenie
datorită cărora Dumnezeu L-a înălţat foarte sus. Apoi
Petru punctează învăţătura spunând: „Dumnezeu stă
împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5).
Vedeţi chemarea voastră fraţilor, cum nu mulţi mari, înţelepţi
sau învăţaţi sunt chemaţi, ci în principal cei săraci din
această lume, bogaţi în credinţă. Odată cu premiul pe
care Dumnezeu îl pune pentru smerenie este şi un premiu
pe care-l pune pentru credinţă. El îi vrea ca Noi Creaţii
pe aceia care au învăţat să se încreadă în El
necondiţionat, care acceptă că harul Său le este deajuns şi că prin
puterea dată de El obţin -- odată cu înălţarea -- biruinţa la care
El îi cheamă.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Caracterul este totuşi o condiţie a chemării
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi Dumnezeu nu cheamă pe cei înţelepţi, pe cei
mari sau pe cei învăţaţi, nu trebuie să înţelegem din aceasta
că poporul Său este josnic sau ignorant, în sensul că este
rău, corupt sau degradat. Dimpotrivă, Domnul pune cel mai
înalt standard posibil în faţa celor pe care-i cheamă; ei
sunt chemaţi la sfinţenie, puritate, credincioşie şi la
principiile dreptăţii -- la aprecierea acestor lucruri în inimă şi
la manifestarea lor în viaţă, spre slava Celui care i-a
chemat din întuneric la lumina Sa minunată (2 Pet. 1:3; 1 Pet.
2:9). Lumea îi poate cunoaşte numai după trup, iar după trup
se poate ca ei să nu fie mai nobili sau mai rafinaţi decât
alţii -- adesea fiind mai puţin nobili sau rafinaţi --
dar acceptarea lor de către Domnul nu este după trupul lor,
ci după spiritul, după mintea, după intenţiile, după „inima”
<B>((91))</B>
lor. Prin urmare, din momentul în care acceptă harul
lui Dumnezeu în Cristos şi iertarea păcatelor, şi fac o
consacrare Domnului, ei sunt socotiţi ca eliberaţi de aceste
neajunsuri pe care le au în calitate de copii ai lui Adam; ei sunt
socotiţi ca şi cum trupul lor ar fi îmbrăcat cu meritul lui
Cristos, ascunzându-i toate defectele. „Noua Creatură” acceptată
şi chemată de Dumnezeu este mintea nouă, voinţa nouă,
şi numai ea este luată în considerare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Este adevărat, mintea cea nouă, pe măsură ce se
dezvoltă, se va dovedi a fi nobilă, onorabilă, dreaptă, şi treptat va
ajunge să aibă tot mai multă putere şi control asupra cărnii, aşa
încât cei care nu recunosc Noile Creaturi, întocmai cum nu
L-au recunoscut nici pe Domnul, pot ajunge în cele din urmă să
se minuneze de faptele lor bune, de viaţa lor sfântă şi de
spiritul minţii sănătoase, deşi uneori chiar şi pe acestea ei le pot
atribui unor motive josnice. Şi chiar dacă treptat mintea nouă
va ajunge tot mai mult în armonie cu mintea Domnului, se
poate ca aceştia să nu aibă niciodată control deplin asupra
corpului lor muritor de care sunt legaţi, deşi obiectivul şi efortul lor
va fi desigur să slăvească pe Dumnezeu atât în corpul lor cât şi
în spiritul, în mintea lor, care sunt ale Lui. 1 Cor. 6:20.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să remarcăm unele specificări şi limite în
privinţa caracterului „Noii Creaţii”. Îndemnul apostolului către
unul dintre aceşti chemaţi -- dar aplicabil la toţi -- este:
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care
ai fost chemat” (1 Tim. 6:12). Aceste Creaturi Noi nu
trebuie să se aştepte să câştige biruinţa şi marea răsplată fără
luptă cu Adversarul şi cu păcatul care abundă în toate
relaţiile lor, precum şi cu slăbiciunile propriei lor cărni, chiar
dacă aceasta din urmă este acoperită cu meritul dreptăţii
lui Cristos sub condiţiile Legământului de Har.
Apostolul îndeamnă iarăşi această clasă: „Să vă purtaţi într-un
chip vrednic de Dumnezeu, care <I>vă cheamă</I> la împărăţia şi
slava Sa” (1 Tes. 2:12). Noua Creatură trebuie nu numai
să-şi recunoască chemarea şi răsplata ei finală în Împărăţie
şi slavă, ci trebuie şi să-şi amintească faptul că în viaţa
<B>((92))</B>
prezentă ea a devenit un reprezentant al lui Dumnezeu
şi al dreptăţii Sale şi trebuie să caute a umbla în armonie
cu acestea. Astfel citim: „După cum Cel care v-a chemat
este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci
este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1 Pet. 1:15, 16).
În aceeaşi epistolă (2:9) citim iarăşi: „Să vestiţi virtuţile
Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Israeliţii spirituali ai Noii Creaţii n-au fost puşi în robia
unor legi specifice, cum au fost israeliţii trupeşti, ci au fost puşi
sub „legea libertăţii”, pentru ca iubirea lor faţă de Domnul să
fie demonstrată nu numai în privinţa evitării voluntare
a lucrurilor recunoscute ca dezaprobate de Domnul, ci şi
în privinţa jertfirii voluntare a drepturilor şi intereselor
umane în serviciul adevărului şi dreptăţii, pentru Domnul şi
pentru fraţi. În armonie cu aceasta apostolul spune:
„Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (1 Tes. 4:7).
El spune iarăşi: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la
libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi
pentru carne” (Gal. 5:13), o ocazie de a face rău: folosiţi-vă
libertatea în sacrificarea drepturilor prezente pentru adevăr şi
pentru serviciul lui -- ca astfel să puteţi fi preoţi jertfitori în
preoţimea împărătească, care va domni curând în Împărăţia
lui Dumnezeu ca moştenitori împreună cu Cristos pentru a
împărţi lumii binecuvântările divine.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Sunt multe scripturi care arată că chemarea pentru a
fi „Noi Creaturi” este o chemare la slavă, cinste şi
nemurire (Filip. 3:14; 2 Pet. 1:3 etc.), dar peste tot Domnul arată
că această cale spre slavă este o cale îngustă de încercare,
probare, sacrificiu, aşa încât numai cei concepuţi de spiritul Său, da,
umpluţi cu el, vor putea ieşi în final biruitori şi vor obţine lucrurile
glorioase la care sunt chemaţi, calea spre ele devenind posibilă pentru
cei chemaţi prin Cel care a făgăduit: „Harul Meu îţi este de
ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu trebuie nici să ne gândim că sunt diferite chemări,
ci trebuie să ne amintim declaraţia apostolului (Efes. 4:4): „Voi
<B>((93))</B>
aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre”.
Este prin urmare o greşeală ca cineva să creadă că are de ales
în această chestiune. Într-adevăr, pentru lume în veacul
viitor nu va fi nici o chemare; în veacul acela Dumnezeu nu va
căuta să aleagă o clasă specială separată şi distinctă de altele şi
pentru o poziţie specială. În timpul Veacului Milenar, în loc
<I>să cheme</I> pe oameni, Domnul le va porunci -- va porunci ascultare
de legile şi principiile dreptăţii; şi fiecărei fiinţe i se va
<I>cere </I>(nu va fi rugată) să dea ascultare guvernului milenar, altfel va
primi lovituri pentru neascultare şi în cele din urmă va fi
nimicită dintre oameni, după cum este scris: „Oricine nu va asculta
(nu se va supune) de Prorocul acela, va fi nimicit din
mijlocul poporului” -- va muri în Moartea a Doua, din care nu va
fi speranţă de revenire.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nici nu există o a doua chemare în timpul acestui
Veac Evanghelic, deşi, după cum am văzut mai înainte, există
o a doua clasă de mântuiţi, aleşi în timpul acestui veac
-- Mulţimea cea Mare (Apoc. 7:9-14) „pe care nimeni nu
putea s-o numere, din orice neam, din orice seminţie, din
orice popor şi din orice limbă”, care va servi pe Dumnezeu
<I>în</I> templul Său şi <I>înaintea</I> scaunului de domnie, spre
deosebire de Mireasă care va fi <I>pe</I> scaunul de domnie şi membrii
sau pietrele vii <I>ale</I> templului. Însă aceştia din a doua clasă
nu au o chemare separată şi distinctă. Ei ar fi putut
ajunge aşa de uşor şi cu mai mare satisfacţie la gloriile naturii
divine dacă ar fi dat ascultare promptă şi entuziastă. Ei
ajung biruitori la sfârşit, aşa cum este arătat prin faptul că
primesc ramuri de palmier; dar lipsa lor de zel îi împiedică să
fie acceptaţi în clasa biruitoare, astfel împiedicându-i de
la comoştenirea lor veşnică şi de la gloria ca participanţi
în Noua Creaţie, de asemenea lipsindu-i de marea bucurie,
pace şi satisfacţie care aparţin învingătorilor şi de care
aceştia se bucură chiar şi în viaţa prezentă. Locul pe care-l
vor obţine, după cum am văzut mai înainte, se pare că va fi
în multe privinţe similar cu starea sau cu planul îngerilor.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((94))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Altă idee în legătură cu chemarea este că ea are un
timp limitat, după cum spune apostolul: „Iată, acum este
timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. „Astăzi, dacă
auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (2 Cor. 6:2; Evr.
3:15). Această zi potrivită, an potrivit, perioadă sau epocă
potrivită, a început cu Domnul nostru Isus şi cu consacrarea Sa. El
a fost <I>chemat</I>, El nu Şi-a luat singur onoarea, şi chemarea
a continuat de atunci încoace -- „Nimeni nu îşi ia cinstea
aceasta singur” (Evr. 5:4). Îndrăzneţ într-adevăr ar fi omul care
şi-ar asuma dreptul la schimbare de natură, din natură umană
în natură divină, şi de la a fi un membru al familiei lui Adam
şi moştenitor împreună cu el al domeniului său pierdut, la a
fi moştenitor împreună cu Cristos al tuturor bogăţiilor, al
gloriei şi onoarei, El devenind moştenitorul de drept şi veşnic
al acestora, prin aceea că a răspuns chemării Sale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
După cât este de sigur că această chemare, sau această „zi
a mântuirii” sau acest „timp potrivit”, a avut un început, pe
atât este de sigur că va avea şi un sfârşit. Un număr definit,
clar, au fost hotărâţi de Dumnezeu ca să constituie Noua
Creaţie, şi imediat ce numărul acesta va fi completat, lucrarea
acestui Veac Evanghelic se va sfârşi. Am putea observa de
asemenea că imediat ce numărul cuvenit va fi fost chemat,
chemarea însăşi va trebui să înceteze; deoarece n-ar fi compatibil
cu Dumnezeu faptul ca El să cheme chiar şi cu o persoană
mai mult decât predestinase, chiar dacă El a ştiut dinainte câţi
din cei chemaţi nu vor asculta, nu-şi vor întări chemarea
şi alegerea, şi de aceea va fi nevoie să fie înlocuiţi cu alţii.
Logica pare să ceară că Atotputernicul n-ar glumi nici măcar
în aparenţă cu creaturile Sale, făcându-le chiar şi o singură
invitaţie care n-ar putea fi împlinită dacă ar fi acceptată.
Scripturile prezintă ideea că pentru fiecare din acest număr limitat
de aleşi ai Preoţimii Împărăteşti a fost pregătită o coroană, şi că
pe măsură ce fiecare acceptă chemarea Domnului şi se consacră sub
această chemare, pentru el este pusă deoparte una din coroane. Ca
atare, nu este potrivit să presupunem că Domnul ar chema pe vreunul
care, prezentându-se şi acceptând chemarea, ar trebui să fie informat
<B>((95))</B>
că nu i-ar putea fi încă alocată o coroană, ci ar trebui să
aştepte până când cineva s-ar dovedi necredincios şi şi-ar
pierde dreptul. Îndemnul Domnului nostru, „Păstrează ce ai,
ca nimeni să nu-ţi ia cununa”, pare să implice nu numai
că numărul coroanelor este limitat, dar şi că în cele din urmă,
la sfârşitul veacului, va veni un timp când cei care n-au trăit
cu credincioşie la înălţimea legământului lor vor fi respinşi şi
că atunci alţii îşi vor aştepta coroanele. Apoc. 3:11.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Conform înţelegerii noastre, chemarea generală la
moştenire împreună cu Răscumpărătorul nostru ca membri ai Noii
Creaţii a lui Dumnezeu a încetat în 1881. Dar noi înţelegem că
un număr mare (din toate denominaţiile creştinătăţii --
probabil douăzeci sau treizeci de mii) care atunci făcuseră o
deplină consacrare, nu s-au dovedit credincioşi legământului lor
de jertfire de sine. Aceştia, unul câte unul, când ajung la
măsura deplină a încercării lor, dacă sunt găsiţi necredincioşi,
sunt respinşi de la părtăşie în compania chemată -- cu scopul
ca alţii care între timp s-au consacrat, deşi nu sunt încă
sub chemare, să poată fi admişi la legătură deplină în
această părtăşie cu Cristos şi cu comoştenitorii Săi, pentru ca ei,
la rândul lor, să poată fi încercaţi, şi dacă sunt găsiţi
nevrednici să fie în mod similar respinşi, iar locurile lor să fie
completate cu alţii care vor aştepta într-o atitudine de consacrare.
Evident, printr-un asemenea aranjament n-a mai fost necesară
o chemare generală de la 1881 încoace. Celor admişi acum li
se pot acorda la fel de bine privilegiile şi ocaziile lor fără să
vină sub chemarea sau invitaţia generală care a încetat în 1881
-- sunt admişi la cerere, pe măsură ce ocazia permite, ca
să completeze locurile celor care ies. Aşteptarea noastră este
că activitatea aceasta de ieşire şi intrare va continua până
când ultimul membru al noului ordin de creaţie va fi fost
găsit vrednic şi toate coroanele vor fi fost împărţite pentru totdeauna.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul spune: „Voi fraţilor, nu sunteţi în întuneric,
pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). În
armonie cu toate cele precedente din Scripturi, noi suntem înclinaţi
să credem că în acest timp de seceriş al Veacului Evanghelic va
fi adusă în atenţia tuturor consacraţilor Domnului o cunoştinţă
<B>((96))</B>
a adevărului cu privire la planul divin al veacurilor, la
prezenţa Fiului Omului şi la lucrarea secerişului. Noi înţelegem
că „adevărul prezent” va fi astfel o încercare mare sau o dovadă
a stării potrivite a inimii printre consacraţii de acum,
întocmai cum mesajul prezenţei Domnului nostru şi al
secerişului Veacului Iudeu a servit ca să încerce pe Israelul pământesc
la prima venire. Parte din aşteptarea noastră este că aceia
care în acest timp ajung la o cunoştinţă clară a adevărului şi
dau dovadă de sinceritate a credinţei în sângele scump şi
de adâncime a consacrării faţă de serviciul Domnului, şi
cărora le este acordată o înţelegere clară a planului divin, trebuie
să fie consideraţi că au dovada acceptării de către Domnul
ca viitori moştenitori cu Isus Cristos, chiar dacă s-au
consacrat de la 1881 încoace. Dacă consacrarea lor a fost făcută cu
mult înainte, înainte de încetarea chemării, putem înţelege că
după aşa de mult timp ei ajung în atitudinea de consacrare
cuvenită, şi că, prin urmare, cunoştinţa adevărului prezent le-a
fost acordată ca o binecuvântare şi ca o dovadă a părtăşiei lor
de spirit cu Domnul. Dacă în 1881 sau înainte n-au fost
printre consacraţi, deducţia ar fi că ei au fost acum acceptaţi
pentru asociere în clasa chemată, dându-li-se locurile unora
chemaţi înainte, dar care au dovedit că le lipseşte zelul -- nici reci,
nici în clocot -- şi de aceea au fost vărsaţi din gură -- pentru
a-şi avea partea cuvenită în timpul de strâmtorare care vine
şi atunci să înveţe lecţii valoroase sub disciplinări şi corecţii
pe care le-ar fi putut învăţa din Cuvântul lui Dumnezeu, şi
să ajungă prin timpul de mare strâmtorare la un loc în
„Mulţimea cea Mare”, în timp ce ar fi putut ajunge de bună voie şi
cu bucurie prin strâmtorare la un loc cu Cristos pe tron.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Cum cheamă Dumnezeu?
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost
făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate (îndreptăţire), sfinţire
şi răscumpărare.” 1 Cor. 1:30.</I>
</P>
<P ALIGN="CENTER">Cristos înţelepciunea noastră
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aici se dă înţelepciunea pe locul întâi şi în sensul
acesta locul cel mai important printre paşii mântuirii. Mărturia
<B>((97))</B>
înţeleptului este în armonie cu aceasta, zicând: „Iată începutul
înţelepciunii . . . cu tot ce ai, dobândeşte priceperea”. Oricât
de receptivi am fi, oricât de slabi sau tari, înţelepciunea este
prima necesitate pentru ca noi să apucăm pe o cale cuvenită. Şi
acest lucru este în general recunoscut printre oameni. Toţi cei
care au o anumită inteligenţă caută mai multă cunoştinţă
şi înţelepciune; chiar şi cei care apucă pe căile cele
mai nechibzuite, în general apucă pe acele căi fiindcă la
timpul acela nu li se par a fi neînţelepte. Aşa a fost cu mama Eva:
ea a tânjit după cunoştinţă, înţelepciune; şi însuşi faptul că
pomul oprit părea să fie o poartă spre înţelepciune a constituit
ispita spre neascultare de Creatorul ei. Cât de necesar este deci
un sfătuitor înţelept care să ne îndrume în căile plăcute
ale înţelepciunii şi în cărările ei de pace.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Şi dacă mama Eva, chiar în perfecţiunea ei, a avut
nevoie de un îndrumător înţelept, cu mult mai mult noi, copiii
ei decăzuţi, imperfecţi, avem nevoie de un astfel de
îndrumător. Chemându-ne să fim membri în Noua Creaţie, Tatăl
nostru ceresc a prevăzut toate nevoile noastre: că propria
noastră înţelepciune nu va fi suficientă pentru noi şi că
înţelepciunea Adversarului şi a urmaşilor săi înşelaţi va fi exercitată
spre dauna noastră -- să facă lumina să apară întuneric,
iar întunericul lumină; de aceea este prevederea textului
nostru, că Cristos trebuie să fie înţelepciunea noastră. Înainte de
a veni la Dumnezeu, înainte de a primi meritul ispăşirii
sau înainte de a ajunge prin acesta în relaţia de fii, noi avem nevoie
de ajutor, de îndrumare, de înţelepciune, de deschiderea
ochilor înţelegerii ca să putem discerne prevederea făcută prin Fiul Său.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Pentru a avea ureche să auzim înţelepciunea care vine
de sus este necesară o stare de inimă serioasă. Trebuie să
posedăm o măsură de smerenie, altfel vom gândi despre noi mai
presus decât ar trebui să gândim şi nu vom discerne
slăbiciunile noastre, neajunsurile noastre şi nevrednicia noastră, din
punct de vedere divin. Trebuie de asemenea să avem o
anumită măsură de cinste sau sinceritate -- să fim dispuşi să
admitem, să recunoaştem defectele văzute de mintea smerită.
Privind din acest punct de vedere, cei care doresc dreptatea şi armonia
<B>((98))</B>
cu Dumnezeu sunt îndrumaţi de providenţele
Domnului către Isus ca Mântuitor. Oricât de imperfect ar înţelege
unii la început filosofia ispăşirii îndeplinită pentru noi, ei
trebuie să înţeleagă cel puţin faptul că erau „din fire copii ai
mâniei, ca şi ceilalţi” -- păcătoşi; că jertfa lui Cristos a
fost neprihănită şi că Dumnezeu a pregătit-o şi a
acceptat-o pentru noi; că prin rănile Lui putem fi vindecaţi,
prin ascultarea Lui putem fi acceptaţi de Tatăl, păcatele
noastre socotindu-se a fi puse asupra Lui şi a fi purtate de El,
iar dreptatea şi meritul Său socotindu-ni-se aplicabile ca o
haină a dreptăţii. Noi trebuie să vedem aceasta -- Cristos
trebuie să fie făcut astfel pentru noi <I>înţelepciune --
</I>înainte ca noi să putem acţiona conform cunoştinţei, şi prin
acceptarea deplină a meritului Său să fim îndreptăţiţi în faţa
Tatălui şi să fim acceptaţi şi sfinţiţi, şi în curând eliberaţi
şi glorificaţi. Dar Cristos nu încetează a fi
înţelepciunea noastră când facem pasul următor şi când El
devine îndreptăţirea noastră. Nu: noi totuşi avem nevoie de El
ca Înţelepciunea noastră, Sfătuitorul nostru înţelept.
Sub îndrumarea Lui avem nevoie să vedem înţelepciunea de
a face o deplină consacrare şi înţelepciunea de a continua
acea consacrare într-o viaţă de sfinţire, spre a face voia
Tatălui. În fiecare pas pe care-l facem înţelepciunea este
lucrul principal; şi de-a lungul întregii vieţi de consacrare
sau sfinţire, la fiecare pas al călătoriei spre Cetatea
Cerească, noi avem nevoie de înţelepciunea care vine de sus,
despre care apostolul spune că este -- „mai întâi curată,
apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi
de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iac.
3:17). Înţelepciunea pământească lucrează pe linia
egoismului, bunului plac, autoaprecierii, autoîndreptăţirii, încrederii
în sine; şi, după cum arată apostolul, aceste lucruri duc
la invidie amară şi ceartă, deoarece această înţelepciune,
în loc să fie de sus, este „pământească, sufletească,
demonică”. Înţelepciunea cerească, dimpotrivă, este în armonie
cu caracterul divin al iubirii care „nu se laudă, nu se umflă
de mândrie, nu se poartă necuviincios . . . nu se bucură
de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((99))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">În lucrarea acestei înţelepciuni există de asemenea
ordine; pentru că, deşi ea cuprinde toate condiţiile menţionate
mai sus de apostolul Iacov, există diferenţe în rangul pe care ea
îl acordă fiecăreia. Deşi spiritul înţelepciunii de sus este
paşnic -- doreşte pace şi caută s-o promoveze -- totuşi ea nu
pune întâi pacea, ci curăţenia -- „întâi curată, apoi
paşnică”. Înţelepciunea pământească este cea care sugerează „pacea
cu orice preţ” şi-i comandă conştiinţei să fie liniştită ca să poată
fi promovată pacea egoistă. Înţelepciunea curată este
simplă, fără prefăcătorie, onorabilă, deschisă: ea iubeşte lumina;
nu este a întunericului, a păcatului, şi nici nu este favorabilă
faţă de ceva ce are nevoie să fie ascuns: ea recunoaşte că
faptele ascunse sunt de obicei fapte ale întunericului, că
lucrurile secrete sunt de obicei lucruri rele. Ea este paşnică în
măsura în care există armonie cu onestitatea şi puritatea; ea
doreşte pacea, armonia, unitatea. Dar, deoarece pacea nu este
prima, de aceea ea poate fi moral în pace şi pe deplin în armonie
numai cu lucrurile care sunt oneste, pure şi bune.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această înţelepciune cerească este blândă -- nu
este nedelicată, aspră, nici în planuri nici în metode. Blândeţea
ei însă urmează curăţeniei şi păcii. Cei care o posedă nu sunt
în primul rând blânzi şi apoi curaţi şi paşnici, ci întâi sau în
primul rând sunt curaţi, sfinţiţi prin adevăr. Ei doresc pacea şi
sunt dispuşi s-o promoveze; ca atare sunt blânzi şi uşor
de înduplecat. Dar ei pot fi uşor de înduplecat numai în
armonie cu puritatea, pacea şi blândeţea; nu pot fi uşor de
înduplecat ca să ajute la vreo faptă rea, pentru că spiritul
înţelepciunii cereşti interzice o astfel de cale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Înţelepciunea cerească este plină de îndurare şi de
roade bune: ea se bucură în îndurare, pe care o vede a fi un
element esenţial al caracterului divin, încercând să-l copieze.
Îndurarea şi toate roadele bune ale Spiritului sfânt al Domnului în
mod sigur pornesc dintr-o inimă iluminată de înţelepciunea de
sus, şi se coc şi se dezvoltă complet în ea; dar această
îndurare, deşi cuprinde cu simpatie şi ajutor pe răufăcătorii ignoranţi
şi neintenţionaţi, ea nu poate avea simpatie sau legătură
cu răufăcătorii cu voia, pentru că spiritul înţelepciunii nu
este întâi îndurare, ci întâi curăţenie. Prin urmare, îndurarea
<B>((100))</B>
acestei înţelepciuni se poate exercita deplin numai faţă
de răufăcătorii neintenţionaţi sau ignoranţi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Se spune că înţelepciunea cerească este „fără
părtinire”. Părtinirea ar implica nedreptate; şi curăţenia, pacea,
blândeţea, îndurarea şi roadele bune ale Spiritului înţelepciunii de
sus ne-au condus spre a nu mai fi din aceia care
respectă persoanele, decât acolo unde caracterul demonstrează
valoarea lor adevărată. Aspectul exterior al omului natural,
culoarea pielii etc., este ignorat de Spiritul Domnului --
Spiritul înţelepciunii care vine de sus; el este nepărtinitor şi
doreşte ceea ce este curat, paşnic, blând, adevărat, oriunde s-ar găsi
şi în orice împrejurări s-ar manifesta.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această înţelepciune de sus este şi „nefăţarnică” -- ea
este atât de curată, atât de paşnică, atât de blândă, atât
de îndurătoare către toţi, încât acolo unde ea are controlul
nu este necesară nici o prefăcătorie. Dar în mod hotărât nu va
fi în armonie, nu va fi în simpatie, în părtăşie cu nimic din
ceea ce este păcătos, deoarece ea este în părtăşie, în simpatie cu
tot ceea ce este curat sau cu ceea ce face posibilă curăţenia,
pacea şi blândeţea; şi în asemenea condiţii nu este loc
pentru prefăcătorie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dumnezeu ne-a dat prin Fiul Său înţelepciunea cerească
în privinţa tuturor acestor lucruri -- nu numai în mesajul
operei Sale răscumpărătoare, ci şi în manifestarea de către El
a darurilor Spiritului şi a ascultării de Tatăl, instruindu-ne
astfel prin cuvânt şi exemplu. Mai mult, această înţelepciune de
sus ajunge la noi prin apostoli, ca reprezentanţi ai lui Cristos,
prin învăţăturile lor -- ca şi prin toţi aceia care au primit
acest Spirit al înţelepciunii de sus şi care caută zilnic să facă lumina
lor astfel să strălucească încât să slăvească pe Tatăl lor din Cer.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Cristos îndreptăţirea noastră
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Am discutat deja într-o anumită măsură împăcarea
între Dumnezeu şi om, în care Domnul nostru Isus a fost
făcut Îndreptăţire pentru toţi cei care-L acceptă*. Aici însă vrem
să examinăm mai în amănunt sensul acestui cuvânt obişnuit,
<B>((101))</B>
Îndreptăţire, care pare a fi numai imperfect înţeles de
către majoritatea poporului Domnului. Prima idee din
cuvântul Îndreptăţire este (1) dreptate, sau standardul a ceea ce
este drept; (2) că ceva nu este în armonie cu acel standard --
nu este la înălţimea cerinţelor lui; (3) aducerea persoanei
sau lucrului care este deficitar până la standardul cuvenit
sau drept. O ilustraţie a acestui lucru ar fi o balanţă sau un
cântar; o greutate pusă pe un braţ ar reprezenta Dreptatea; de
cealaltă parte ar trebui găsit ceva de greutate egală care să
reprezinte ascultarea umană, ca să echilibreze Dreptatea. Aceasta
este mai mult sau mai puţin deficitară la toţi, iar deficitul se cere
a fi compensat prin adăugarea a ceva la ea, pentru a
îndrepta sau echilibra. Aplicând această ilustraţie în mod mai
specific, îl vedem pe Adam aşa cum a fost creat iniţial, perfect,
în armonie cu Dumnezeu şi ascultător de El. Aceasta a fost
starea lui, dreaptă, cuvenită, justă, în care el trebuia să
continue. Dar prin păcat el a venit sub condamnarea divină şi a
fost imediat respins, nemaifiind la înălţimea standardului
divin. Începând de atunci, urmaşii lui „născuţi în păcat şi
concepuţi în nelegiuire” au venit la viaţă pe un plan încă şi mai jos
decât tatăl lor, Adam -- încă şi mai departe de standardul cerut
de Dreptatea divină. Acest lucru fiind recunoscut, este inutil
ca vreunul din urmaşii lui Adam să-I ceară Creatorului o
nouă echilibrare sau încercare, pentru a se vedea dacă poate
ajunge sau nu până la standardul Dreptăţii infinite. Noi
recunoaştem că o asemenea încercare ar fi absolut inutilă, că, dacă
omul perfect şi-a pierdut poziţia prin neascultare, noi care
suntem imperfecţi, decăzuţi, degradaţi, n-am putea avea nici o
speranţă de a satisface cerinţele Dreptăţii sau de a ne echilibra, de a
ne îndreptăţi pe noi înşine înaintea lui Dumnezeu -- „Căci
toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu” în
care rasa noastră a fost iniţial creată, reprezentativ în tatăl Adam.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY"> *Vol. V, cap. 15
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă vedem, deci, că noi ca rasă suntem cu toţii
nedrepţi, incorecţi, imperfecţi, şi dacă de asemenea vedem că prin
vreo faptă nimeni nu poate satisface cerinţele Dreptăţii, ne
dăm seama desigur că „nici unul nu poate să răscumpere pe
fratele său” (Ps. 49:7). Nici unul nu poate completa deficitul
altuia, deoarece nu numai că n-are surplus de merit, greutate sau
<B>((102))</B>
virtute ca s-o aplice altuia, dar n-are nici pentru sine, „căci
toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Prin
urmare întrebăm: poate Dumnezeu accepta şi avea relaţii cu
cei nedrepţi, cu cei decăzuţi -- El care deja i-a condamnat şi
i-a declarat nevrednici de favoarea Sa, şi că vor muri ca
fiind nevrednici de viaţă? El ne arată că are un mijloc de a
face aceasta -- un mijloc prin care El să rămână drept şi totuşi
să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus. El arată că a
numit pe Cristos Mijlocitorul Noului Legământ şi că Cristos
a cumpărat lumea cu propriul Său sânge preţios -- jertfă --
şi că la timpul cuvenit, în timpul Veacului Milenar, Cristos Îşi
va lua marea putere şi va domni ca Împărat al pământului, şi
va binecuvânta toate familiile pământului cu o cunoştinţă
a adevărului şi cu o ocazie de restabilire la chipul lui
Dumnezeu aşa cum a fost reprezentat în tatăl Adam -- şi cum acesta va
fi fortificat în ele prin experienţele căderii şi recuperării.
Această lucrare de readucere a omenirii la perfecţiune va fi
lucrarea <I>Îndreptăţirii -- </I>ajungerii<I> în mod real
</I>la perfecţiune, spre deosebire de îndreptăţirea noastră, o „îndreptăţire
prin credinţă”, acordată Bisericii în timpul Veacului
Evanghelic. Îndreptăţirea reală va începe odată cu deschiderea
domniei Milenare a Domnului nostru şi va progresa pas cu pas
până când „fiecare om” va fi avut cea mai deplină posibilitate
de întoarcere la tot ce a fost pierdut prin tatăl Adam -- având
în plus experienţe care vor fi folositoare. Mulţumim lui
Dumnezeu pentru acea perioadă de îndreptăţire reală -- de îndreptare
în mod real -- de scoatere reală din imperfecţiune şi aducere
la perfecţiune -- fizic, mintal, moral -- a acelora din rasă
care vor dori şi se vor supune!
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Însă acum noi vorbim în special despre Noua Creaţie
şi despre paşii făcuţi de Dumnezeu pentru îndreptăţirea
acestei clase mici din omenire pe care El i-a chemat la natură
divină, glorie şi nemurire. Aceştia, ca şi lumea, au nevoie
de îndreptăţire, deoarece prin natură sunt „copii ai mâniei ca
şi ceilalţi”, căci, după cum Dumnezeu n-a putut avea relaţii
cu lumea în timp ce aceasta era sub sentinţa morţii ca
păcătoasă, din acelaşi motiv n-a putut avea relaţii nici cu cei pe
care-i cheamă să facă parte din Noua Creaţie. Dacă lumea trebuie
<B>((103))</B>
să fie îndreptăţită -- adusă la perfecţiune -- înainte
ca Dumnezeu să poată fi iarăşi în armonie cu ea, cum ar putea
El avea părtăşie cu Biserica, s-o accepte la comoştenire cu
Fiul Său, dacă nu este întâi îndreptăţită? Trebuie recunoscut
că îndreptăţirea este o cerinţă necesară înainte de a
deveni Creaturi Noi, dar cum poate fi efectuată îndreptăţirea
pentru noi? Trebuie să fim restabiliţi la perfecţiune absolută, reală
-- fizic, mintal, moral? Răspundem, nu; Dumnezeu nu S-a
îngrijit pentru noi de o asemenea îndreptăţire reală, ci El S-a
îngrijit de un alt fel de îndreptăţire, care este numită în
Scripturi <I>„îndreptăţire prin credinţă”</I> -- nu o îndreptăţire reală, dar,
cu toate acestea, vitală. Dumnezeu este de acord ca în
această perioadă, de continuare a domniei păcatului şi morţii, toţi
cei care vor auzi mesajul harului şi îndurării Sale prin Cristos
şi astfel vor veni în armonie cu înţelepciunea de sus încât îşi
vor mărturisi starea lor greşită, şi crezând mesajul Domnului
se vor preda Lui, căindu-se de păcat şi reparându-şi greşeala
pe cât posibil -- aceştia, în loc să se întoarcă la perfecţiunea
umană reală, vor fi socotiţi de către El ca având lipsurile acoperite
cu meritul lui Cristos. În relaţiile cu ei, El îi va socoti
drepţi, îndreptăţindu-i prin credinţă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această îndreptăţire socotită, sau îndreptăţire prin
credinţă, se menţine bine atâta vreme cât credinţa continuă şi
este susţinută de străduinţa de a face voia Domnului. (Dacă
credinţa şi ascultarea încetează, îndreptăţirea încetează imediat a
mai fi atribuită.) Dar îndreptăţirea prin credinţă nu încetează
atâta vreme cât lucrarea de <I>Sfinţire</I> progresează. Ea se
menţine pentru noi ca şi Creaturi Noi, acoperindu-ne nu numai
de condamnarea adamică, ci şi de toate slăbiciunile
şi imperfecţiunile cuvântului, gândului şi faptei pe care le
avem prin slăbiciunile cărnii, prin ereditate (fără voie). Ea
continuă să acopere astfel poporul Domnului ca Noi Creaturi chiar
până la sfârşitul călătoriei -- prin toate probele şi
încercările necesare lor ca şi candidaţi pentru Noua Creaţie şi membri
de probă ai acesteia. În această privinţă apostolul declară:
„Acum deci nu este <I>nici o condamnare</I> pentru cei care sunt în
Hristos Isus . . . care umblăm nu potrivit firii păcătoase, ci
potrivit Duhului” -- în ciuda faptului că tezaurul naturii noi se află
<B>((104))</B>
într-un vas de lut şi că datorită acestui lucru există
continuu neajunsuri fără voie, cea mai mică dintre ele
condamnându-ne ca nevrednici de răsplata vieţii veşnice indiferent pe care
plan, dacă n-ar fi acoperite cu meritele hainei noastre de
nuntă, haina dreptăţii lui Cristos, îndreptăţirea atribuită nouă
-- îndreptăţirea prin credinţă. Noi vom avea nevoie de
această îndreptăţire şi ea va continua să fie haina noastră atâta
vreme cât rămânem în Cristos şi suntem încă în trup, dar va
înceta complet când încercarea noastră se va sfârşi prin
acceptarea noastră ca biruitori şi când ni se va acorda o parte în
Întâia Înviere. După cum explică apostolul -- este semănat
în putrezire, necinste şi slăbiciune, dar va fi înviat în
neputrezire, slavă şi putere, în deplină asemănare cu Domnul nostru,
Duhul dătător de viaţă, care este reprezentarea exactă a
persoanei Tatălui. Când vom ajunge la acea perfecţiune nu va mai
fi necesară dreptatea atribuită, fiindcă atunci vom fi drepţi
în realitate, perfecţi în realitate. Faptul că perfecţiunea
Noii Creaţii va fi pe un plan mai înalt decât a lumii nu
are importanţă, adică în privinţa îndreptăţirii; cei care vor
primi harul lui Dumnezeu prin restabilire la natura umană
în perfecţiunea ei vor fi drepţi sau <I>perfecţi</I> când
această lucrare va fi completă, dar vor fi perfecţi sau drepţi pe un plan mai
jos decât planul spiritual. Cei chemaţi acum la natură divină
şi îndreptăţiţi prin credinţă mai înainte, aşa încât să
permită chemarea şi încercarea lor ca fii ai lui Dumnezeu, nu vor
fi îndreptăţiţi sau desăvârşiţi în realitate, până când la
Întâia Înviere vor ajunge la plinătatea vieţii şi perfecţiunii, în care nu
va mai exista nimic din imperfecţiunea prezentă în nici un
amănunt -- perfecţiune care acum le este numai socotită sau atribuită.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Cauza sau baza îndreptăţirii noastre
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În mintea multora există confuzie în acest subiect,
datorită faptului că se neglijează compararea declaraţiilor
Cuvântului lui Dumnezeu. De exemplu, unii, remarcând
expresia apostolului că noi suntem „îndreptăţiţi prin
credinţă” (Rom. 5:1; 3:28; Gal. 3:24), susţin că credinţa este atât
de valoroasă în ochii lui Dumnezeu încât <I>ea</I> ne acoperă
imperfecţiunile. Alţii, remarcând declaraţia apostolului că noi
<B>((105))</B>
suntem „îndreptăţiţi prin <I>harul</I> Său” (Rom. 3:24; Tit 3:7),
susţin că Dumnezeu îndreptăţeşte sau absolvă în mod arbitrar
pe oricine voieşte El, indiferent de calităţile, meritul, credinţa
sau faptele acestora. Iar alţii remarcă declaraţia scripturală că
noi suntem „îndreptăţiţi prin <I>sângele Lui</I>” (Rom. 5:9;
Evr. 9:14; 1 Ioan 1:7), şi din aceasta trag concluzia că moartea lui
Cristos a efectuat o îndreptăţire a tuturor oamenilor, indiferent
de credinţa şi ascultarea lor. Iar alţii încă, iau declaraţia scripturală
că Cristos a fost „<I>înviat</I> pentru îndreptăţirea noastră” (Rom.
4:25) şi, în virtutea acesteia, pretind că îndreptăţirea ne vine
prin învierea lui Cristos. Iar alţii încă, luând scriptura care
spune, „omul este îndreptăţit prin fapte” (Iac. 2:24), pretind că
după tot ce s-a spus şi s-a făcut, faptele noastre decid
chestiunea favorii sau lipsei favorii în faţa lui Dumnezeu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Faptul este că toate aceste expresii sunt adevărate
şi reprezintă numai diferite laturi ale acestei mari probleme,
exact cum o clădire mare poate fi privită din faţă, din spate,
dintr-o parte şi din diferite unghiuri. Prin expresiile de mai
sus, apostolii au tratat la ocazii diferite faze diferite
ale subiectului. Rămâne ca noi să le punem pe toate
împreună şi să vedem în această combinaţie adevărul întreg
asupra subiectului îndreptăţirii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Întâi de toate, suntem îndreptăţiţi prin <I>harul
lui Dumnezeu.</I> Creatorul nostru n-a avut nici o obligaţie să facă ceva
pentru recuperarea de sub pedeapsa justă pe care El o pusese
asupra noastră. Numai prin favoarea sau harul Său,
prevăzând căderea chiar înainte de crearea noastră, El a avut
compasiune pentru noi şi în planul Său a pregătit pe Mielul junghiat
înainte de întemeierea lumii pentru răscumpărarea noastră. Să
ne fixăm bine această chestiune a împăcării cu Tatăl -- că
totul este prin harul Său, indiferent de mijloacele pe care El
a binevoit să le folosească.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În al doilea rând, suntem îndreptăţiţi <I>prin
sângele lui Cristos </I>-- prin opera Sa răscumpărătoare, moartea Sa;
adică, harul Creatorului faţă de noi s-a manifestat prin faptul că a
făcut <I>această</I> pregătire pentru noi -- ca Isus Cristos „prin harul
lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi” şi astfel să
plătească pedeapsa pentru Adam. Şi deoarece întreaga lume a venit sub
<B>((106))</B>
condamnare prin Adam, efectul final va fi anularea
păcatului întregii lumi. Să fim siguri şi de acest punct, ca şi de cel
dintâi, că harul lui Dumnezeu operează numai prin această
singură cale, astfel că, „cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul
lui Dumnezeu n-are viaţa”, ci continuă să fie sub sentinţa
morţii. 1 Ioan 5:12.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În al treilea rând, faptul că Cristos a fost înviat din
moarte pentru îndreptăţirea noastră este un lucru la fel de
adevărat; căci parte din planul divin a fost nu numai ca Mesia să
fie răscumpărătorul oamenilor, ci El să fie şi binecuvântătorul
şi restauratorul tuturor celor care vor dori să se întoarcă
la armonie cu Tatăl. De aceea, deşi moartea lui Isus ca bază
a reconcilierii noastre a fost de primă importanţă, El
niciodată nu putea fi canalul binecuvântării şi restabilirii noastre
dacă rămânea în moarte. Prin urmare Tatăl, care a pregătit
moartea Sa ca preţul nostru răscumpărător, a pregătit şi învierea
Sa din morţi, pentru ca la timpul cuvenit El să poată fi
agentul pentru îndreptăţirea omului -- pentru întoarcerea omenirii
la o stare dreaptă sau justă, la armonie cu Dumnezeu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În al patrulea rând, noi (Biserica) suntem îndreptăţiţi
prin credinţă în sensul că prevederea Domnului nu este pentru
o îndreptăţire sau restabilire reală a cuiva în acest veac, ci
numai pentru o restabilire socotită sau prin credinţă; iar
aceasta desigur se poate aplica numai la cei care vor exercita
credinţă. Nici credinţa nici necredinţa noastră nu pot avea nimic
de-a face cu aranjamentul divin pe care Dumnezeu l-a
intenţionat în Sine, pe care-l duce la împlinire şi-l va împlini la
timpul cuvenit; dar participarea noastră la aceste favoruri
acordate nouă mai înainte de a-i fi acordate lumii depinde de
credinţa noastră. În timpul Veacului Milenar, lungimea şi
lăţimea planului divin de mântuire se va manifesta faţă de toţi
-- Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită în lume, iar Cel care
a răscumpărat omenirea şi care a fost împuternicit
să-i binecuvânteze pe toţi cu o cunoştinţă a adevărului va
îndreptăţi <I>în mod real, </I>sau va restabili la perfecţiune, pe toţi care
vor dori şi vor accepta favoarea divină pe condiţiile divine.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((107))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Este adevărat, se poate spune că <I>credinţa</I> va fi
chiar şi atunci esenţială pentru progresul restabilirii spre <I>îndreptăţirea
reală,</I> deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui
. . . Dumnezeu” şi deoarece binecuvântările şi răsplăţile
restabilirii vor fi acordate pe criterii care vor cere credinţă; dar
credinţa care se va cere atunci pentru a progresa în restabilire va
fi foarte diferită de credinţa care se cere acum de la cei
„chemaţi să fie sfinţi”, „împreună moştenitori cu Isus”, „Creaţii
Noi”. Când Împărăţia lui Dumnezeu va avea controlul, când
Satan va fi legat şi cunoştinţa de Domnul va umple pământul,
aceste împliniri ale făgăduinţelor divine vor fi recunoscute de toţi
şi astfel <I>vederea</I> sau <I>cunoştinţa</I> va cuprinde în realitate
multe lucruri care acum se pot recunoaşte numai prin ochiul credinţei.
Dar, cu toate acestea, credinţa va fi necesară pentru a putea merge
spre perfecţiune; şi astfel îndreptăţirea reală care se va putea obţine
până la încheierea Mileniului va fi atinsă numai de către cei care
vor exercita în mod constant credinţa şi faptele. Deşi despre timpul
acela este scris: „Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în
cărţile acelea, <I>potrivit</I> faptelor <I>lor”,</I> spre
deosebire de judecata prezentă a Bisericii, „<I>după</I> credinţa<I>
voastră”, </I>totuşi faptele lor nu vor fi fără credinţă, întocmai
cum credinţa noastră nu trebuie să fie fără fapte, în măsura capacităţii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Declaraţia apostolului, că Dumnezeu va îndreptăţi pe
păgâni prin <I>credinţă </I>(Gal. 3:8), după cum arată contextul,
înseamnă că reconcilierea prin restabilire nu va veni ca rezultat
al Legământului Legii, ci prin har, sub condiţiile
Noului Legământ, în care vor trebui să aibă credinţă, să fie
acceptat şi respectat de către toţi cei care vor vrea să beneficieze de
el. O diferenţă între îndreptăţirea prezentă şi cea viitoare este
că în prezent celor consacraţi, prin exercitarea credinţei
cuvenite, li se acordă <I>imediat</I> părtăşie cu Tatăl, prin
îndreptăţirea <I>socotită, </I>prin credinţă; în timp ce sub condiţiile
mai favorabile ale veacului viitor exercitarea credinţei supuse nu va
aduce deloc îndreptăţire <I>socotită,</I> şi va avea ca efect o
îndreptăţire reală şi părtăşie cu Dumnezeu numai la încheierea
Mileniului. Între timp lumea va fi în mâinile marelui Mijlocitor, a cărui
<B>((108))</B>
lucrare va fi să le prezinte voinţa divină şi să lucreze cu
ei, corectând şi restabilind pe acei care vor asculta, până când
îi va fi îndreptăţit în <I>realitate</I> -- când îi va prezenta fără
vină înaintea Tatălui, când va fi gata să predea Împărăţia Sa
lui Dumnezeu, Însuşi Tatălui. 1 Cor. 15:24.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acum Domnul caută o clasă specială care să constituie
Noua Sa Creaţie, şi nimeni n-a fost chemat cu acea chemare
cerească decât cei care au fost aduşi la o cunoştinţă a harului
lui Dumnezeu în Cristos şi au putut accepta acest
aranjament divin prin credinţă -- pentru a se încrede atât de deplin
în marele rezultat al planului lui Dumnezeu, încât credinţa
lor în acesta să influenţeze şi să formeze mersul vieţii lor
în prezent, şi să-i facă să aprecieze viaţa viitoare ca fiind de
o importanţă atât de mare, încât prin comparaţie viaţa
prezentă şi interesele ei nu li se vor părea decât pierdere şi
gunoaie. Prin faptul că în acest timp întunecat exercită credinţă,
când predominarea răului pare să pună sub semnul
întrebării înţelepciunea, iubirea şi puterea Creatorului, Biserica
este considerată de Dumnezeu ca şi cum ar fi trăit în Veacul
Milenar şi ar fi avut experienţa restabilirii la perfecţiune umană;
iar această stare socotită este acordată cu scopul de a
putea prezenta ca jertfă acea perfecţiune umană la care ar ajunge
în curând prin aranjamentele divine -- pentru a putea
astfel să-şi prezinte corpurile (socotite perfecte) şi toate
privilegiile restabilirii, speranţele, scopurile şi interesele pământeşti,
ca jertfă vie -- schimbându-le pe acestea cu speranţele cereşti
şi cu făgăduinţele naturii divine şi ale moştenirii împreună
cu Cristos, la care sunt ataşate, ca dovezi ale sincerităţii
noastre, condiţii de suferinţă şi pierdere în privinţa
intereselor pământeşti şi a onorurilor din partea oamenilor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În al cincilea rând, această clasă, îndreptăţită acum
prin credinţă, trebuie să se aştepte să nu-şi tăgăduiască
credinţa prin fapte voit contrare. Trebuie să ştie că deşi Dumnezeu
se poartă îndurător cu ei din punctul de vedere al
credinţei, neimputându-le greşelile, ci socotindu-le toate acoperite
de Răscumpărătorul lor la Calvar -- neimputându-le păcatele,
ci tratându-i potrivit spiritului, voinţei sau intenţiei lor, şi
nu potrivit cărnii sau a ceea ce fac ei de fapt -- totuşi El aşteaptă
<B>((109))</B>
ca trupul să fie adus pe cât posibil, „cât depinde de el”,
în supunere faţă de mintea cea nouă şi acesta să coopereze
la toate faptele bune în măsura ocaziilor şi posibilităţilor lui.
În acest sens şi în acest grad faptele noastre au de-a face
cu îndreptăţirea noastră -- ca mărturie întăritoare,
dovedind sinceritatea devotării noastre. Totuşi, Domnul nu ne
judecă potrivit faptelor, ci potrivit credinţei: dacă am fi judecaţi
potrivit faptelor, toţi am fi găsiţi „lipsiţi de slava lui Dumnezeu”;
dar dacă suntem judecaţi potrivit inimilor, intenţiilor,
Noile Creaturi pot fi aprobate de standardul divin sub
condiţiile Legământului de Har, prin care meritul jertfei lui Cristos
le acoperă greşelile neintenţionate. Şi desigur nimeni n-ar
putea obiecta la faptul că Domnul aşteaptă de la noi să
producem asemenea roade ale dreptăţii cum sunt posibile în
condiţiile imperfecte actuale. Mai mult de atât El nu cere, iar mai
puţin de atât să nu ne aşteptăm ca El să accepte şi să răsplătească.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ca o ilustraţie a acestei lucrări generale a îndreptăţirii
prin har, prin sânge şi prin credinţă, şi a relaţiei acesteia cu
faptele, să ne gândim la serviciul tramvaiului electric.
Centrala electrică va ilustra într-o măsură sursa îndreptăţirii
noastre -- harul lui Dumnezeu. Firul prin care se transmite
curentul va reprezenta în mod imperfect pe Domnul nostru Isus,
Agentul Tatălui în îndreptăţirea noastră; vagoanele vor reprezenta
pe credincioşi, iar dispozitivul de captare a curentului
va reprezenta credinţa care trebuie exercitată şi care trebuie
să preseze firul conductor. (1) Totul depinde de curentul
electric. (2) Următorul ca importanţă este firul care transmite
curentul la noi. (3) Fără braţul credinţei care să atingă şi să se
ţină strâns de Domnul Isus, calea îndreptăţirii noastre, noi
n-am primi nici o binecuvântare. (4) Binecuvântarea primită de
noi prin atingerea cu Domnul nostru Isus ar corespunde
cu luminarea vagonului cu electricitate, indicând că puterea
se află acolo şi poate fi folosită; dar (5) vatmanul şi maneta
sa reprezintă voinţa umană, în timp ce (6) motorul în
sine reprezintă activităţile sau energiile noastre sub puterea
care ne vine prin credinţă. Toate aceste puteri combinate
sunt necesare pentru înaintarea noastră -- ca să putem face
cursa şi să ajungem în final la depou care, în această ilustraţie, ar
<B>((110))</B>
corespunde cu locul nostru ca Nouă Creaţie în casa Tatălui
cu multe locaşuri sau stări, pentru fiii lui Dumnezeu cei mulţi
de diferite naturi.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Îndreptăţirea şi Vrednicii din Vechime
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Privind în urmă, din relatarea apostolilor putem vedea
că în trecutul îndepărtat, înainte ca sângele preţios să fi fost
dat pentru îndreptăţirea noastră, au existat oameni vrednici
-- Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, David şi alţi profeţi
sfinţi care au fost îndreptăţiţi prin credinţă. Deoarece ei nu
puteau avea credinţă în sângele preţios, ce credinţă care
să-i îndreptăţească au avut? Noi răspundem cum este scris: „Ei
au crezut pe Dumnezeu şi le-a fost socotit ca
dreptate (îndreptăţire)”. Este adevărat, Dumnezeu nu le-a
descoperit filosofia planului Său aşa cum ne-a descoperit-o nouă,
pentru ca noi să putem vedea cum poate El rămâne drept şi totuşi
să fie îndreptăţitorul celor care cred în Isus; şi ca atare ei
n-au fost răspunzători pentru faptul că n-au crezut ce nu le-a
fost descoperit. Însă ei au crezut ce le-a descoperit Dumnezeu
şi acea descoperire conţinea tot ce avem noi acum, dar într-o
formă foarte condensată, după cum o ghindă conţine un
stejar. Enoh a profeţit despre venirea lui Mesia şi
despre binecuvântările care vor urma; Avraam a crezut
pe Dumnezeu, că sămânţa lui va fi atât de mult favorizată
de Dumnezeu, încât toate popoarele vor fi binecuvântate
prin ea. Aceasta implica o înviere a morţilor, pentru că
multe din popoarele pământului intraseră deja în moarte.
Avraam a crezut că Dumnezeu era în stare să învie morţii --
până acolo încât, fiind încercat, el a fost în stare chiar să
se despartă de Isaac prin care trebuia să se
împlinească făgăduinţa, socotind că Dumnezeu putea să-l învie
din moarte. Cât de clar a discernut el şi alţii metodele
exacte prin care Dumnezeu Îşi va stabili Împărăţia în lume şi
va aduce dreptatea veşnică prin îndreptăţirea tuturor celor
care se vor supune lui Mesia, noi nu putem şti sigur; dar
avem chiar cuvintele Domnului nostru, că Avraam a înţeles
cel puţin ideea despre ziua Milenară viitoare cu o
claritate considerabilă, şi, este posibil, într-o anumită măsură a
<B>((111))</B>
înţeles şi ideea jertfei pentru păcate pe care Domnul
nostru o împlinea, când a spus: „Avraam a săltat de bucurie că
va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. Ioan 8:56.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu toţi văd clar diferenţa care este între îndreptăţirea
<I>la tovărăşie</I> cu Dumnezeu a lui Avraam şi a altora din
trecut, înainte ca Dumnezeu să fi completat baza acelei tovărăşii
prin sacrificiul lui Cristos, şi îndreptăţirea <I>la viaţă</I> din
timpul acestui Veac Evanghelic. Există totuşi o diferenţă mare între
aceste binecuvântări, deşi credinţa este necesară în ambele
cazuri. Toţi au fost sub condamnarea morţii în mod just, şi,
prin urmare, nici unul nu putea fi socotit eliberat de
sub condamnare, nu putea avea o „îndreptăţire a vieţii” (Rom.
5:18), până după ce marea jertfă pentru păcate a fost dată de
către Răscumpărătorul nostru; după cum spune apostolul,
<I>mai întâi</I> a fost necesară acea jertfă pentru ca Dumnezeu „să fie
<I>drept”</I> în această chestiune (Rom. 3:26). Dar Dreptatea,
prevăzând executarea planului de răscumpărare, nu putea avea nici
o obiecţie ca acesta să fie anunţat mai înainte, ca o dovadă
a favorii divine, numai celor care au avut credinţa cerută
-- îndreptăţindu-i până la acest grad şi la această dovadă
de tovărăşie cu Dumnezeu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul se referă la „îndreptăţirea <I>vieţii”</I>
(Rom. 5:18) ca fiind aranjamentul divin prin Cristos, care va fi deschisă
în cele din urmă pentru toţi oamenii; iar cei chemaţi pentru
Noua Creaţie sunt socotiţi că au ajuns acum, înaintea lumii,
la această îndreptăţire a vieţii, prin exercitarea credinţei --
ei nu numai că realizează o îndreptăţire la termenii
tovărăşiei cu Dumnezeu ca prieteni ai Săi, şi nu înstrăinaţi,
străini, vrăjmaşi, ci, în plus, este posibil ca prin aceeaşi credinţă
ei să-şi însuşească drepturile restabilirii <I>la
viaţa</I> asigurată lor prin sacrificiul Răscumpărătorului, iar apoi să
jertfească aceste drepturi de viaţă pământească, în calitate
de împreună-jertfitori şi preoţi subordonaţi în asociere
cu Marele Preot al mărturisirii noastre, Cristos Isus.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi vrednicii din vechime au putut veni în armonie
cu Dumnezeu prin credinţă în eficacitatea unui plan care nu
le era descoperit în întregime şi care nu era încă nici început,
se părea că era imposibil ca dreptatea divină să facă mai mult
<B>((112))</B>
pentru cineva, până când ispăşirea pentru păcate prin
jertfa lui Cristos era efectuată în realitate. Acest lucru este în
deplin acord cu declaraţia apostolului, că „Dumnezeu avea în
vedere ceva mai bun pentru noi (Biserica Evanghelică, Noua
Creaţie), ca să nu ajungă ei (smeriţii şi credincioşii vrednici din
vechime) la desăvârşire fără noi” (Evr. 11:40). Este în armonie şi
cu declaraţia Domnului nostru despre Ioan Botezătorul, că,
deşi nu se ridicase un profet mai mare decât el, totuşi, fiindcă el
a murit înainte ca jertfa de ispăşire să fi fost în
realitate completată, cel mai mic din clasa Împărăţiei cerurilor, din
Noua Creaţie, îndreptăţit <I>la viaţă</I> (după ce se dăduse în
realitate jertfa pentru păcat) şi chemat să sufere şi să
domnească împreună cu Cristos, va fi mai mare decât el. Mat. 11:11.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Am remarcat deja faptul că Cristos şi Biserica în glorie
vor face o lucrare de îndreptăţire (restaurare) a lumii în
timpul Veacului Milenar şi că aceasta nu va fi o îndreptăţire
prin credinţă (sau socotită), cum este a noastră acum, ci
o îndreptăţire <I>reală</I> -- îndreptăţire prin fapte în sensul că
deşi acestea vor fi îmbinate cu credinţa, încercarea finală va
fi „potrivit faptelor” (Apoc. 20:12). Acum Noua Creaţie
trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere; şi credinţa lor
este încercată şi i se cere să îndure „ca şi cum ar fi văzut pe Cel
ce este nevăzut”, să creadă lucruri care, în ceea ce priveşte
dovezile exterioare, sunt improbabile, iraţionale pentru
mintea naturală. Şi această credinţă, susţinută de faptele
noastre <I>imperfecte</I>, este susţinută şi de faptele <I>perfecte</I>
ale Domnului pentru noi şi este acceptabilă pentru Dumnezeu, pe
principiul că, dacă noi în asemenea condiţii imperfecte ne strădui�