<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua creaţie - Predestinată
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((163))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua creaţie - Predestinată</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL IV
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Opinia generală despre alegere -- Ideea corectă -- Nici o daună pentru
cei nealeşi -- Deosebirea dintre „aleşi” şi „chiar cei aleşi” --
„Este un păcat care duce la moarte” -- „Înfricoşător lucru este să
cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” -- Mulţimea cea mare --
Hainele lor albite în sângele Mielului -- Viţa aleasă şi mlădiţele
ei -- Diferite alegeri din trecut -- Nici una dintre acestea n-a
fost veşnică -- Iacov şi Esau, tipuri -- „Pe Iacov l-am iubit” -- „Pe
Esau l-am urât” -- Faraon -- „Te-am ridicat înadins” --
Dumnezeu nu constrânge niciodată voinţa -- Faraon nu este o excepţie de la
regulă -- „Dumnezeu a împietrit inima lui faraon” -- Naţiunea lui Israel
aleasă -- „Care este atunci avantajul iudeului? . . . Oricum este mare”
-- „Noua Creaţie” aleasă -- Semnificaţia „harului” -- Ilustraţia
„gărzii regale” -- Predestinaţi „să fie asemenea chipului Fiului
Său” -- „Chemaţi după planul Său” -- Calităţile şi caracteristicile
„celor chemaţi” -- „Dacă Dumnezeu este pentru noi” -- O parafrazare
a argumentării apostolului -- Să ne întărim chemarea şi alegerea -- Alergarea
-- „Alerg spre ţintă ” -- „ştim, fraţi iubiţi de dumnezeu, alegerea
voastră ”
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">Doctrina alegerii aşa cum se înţelege în general
este foarte respingătoare, plină de parţialitate şi inechitate,
dar acesta este rezultatul lipsei de înţelegere a Cuvântului
divin asupra acestui subiect. Toţi trebuie să admită că alegerea
care se învaţă în Scripturi, pe care noi ne vom strădui s-o
prezentăm, este una din cele mai mari doctrine din Biblie -- fondată
nu numai pe har, ci şi pe dreptate, echitate -- şi este cu
totul imparţială. Opinia eronată despre alegere, declarată pe
scurt, este că Dumnezeu, după ce a condamnat toată omenirea
la chin veşnic, a ales numai o „turmă mică” pentru a o salva
-- permiţând ca rămăşiţa vastă să meargă în orori de negrăit
la care preştiinţa divină i-a predestinat înainte de crearea
lor. Mărturisirea de credinţă de la Westminster, care este cea mai
<B>((164))</B>
izbutită declaraţie existentă a acestei doctrine false, în
mod specific spune că această „turmă mică aleasă” nu trebuie să
fie considerată ca mântuită datorită vreunui merit
sau vrednicie din partea ei, ci numai şi numai prin
voinţa suverană a lui Dumnezeu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ideea corectă cu privire la alegere, idee care, după cum
vom arăta, este sprijinită peste tot în Biblie, este tocmai
contrariul acesteia: şi anume, că <I>moartea</I> (şi nu viaţa veşnică în chin)
a fost pedeapsa asupra rasei noastre şi aceasta a cuprins
pe fiecare membru al ei prin neascultarea unui om; că harul
lui Dumnezeu manifestat în răscumpărarea care este în
Cristos Isus a răscumpărat întreaga lume prin sacrificiul Lui, care
a fost „ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele noastre
(ale Bisericii); şi nu numai pentru ale noastre, ci <I>şi pentru ale
întregii lumi</I>” (1 Ioan 2:2). Dumnezeu a ales ca singurul
Său Fiu conceput să aibă privilegiul de a răscumpăra rasa cu
preţul vieţii Sale; şi ca răsplată El să fie mult înălţat, la natură
divină*, şi în final să „binecuvânteze toate familiile pământului”,
trezindu-i din somnul morţii, aducându-i la o cunoştinţă
a adevărului şi ajutându-i pe cei doritori şi ascultători să
urce spre perfecţiunea deplină a vieţii umane şi spre
binecuvântări şi condiţii mai mult decât edenice.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">
*Vol. V, cap. 5
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dumnezeu de asemenea a ales să aibă un număr de
„sfinţi” sub Singurul Conceput ca moştenitori împreună cu El în
gloria, onoarea şi nemurirea Noii Creaţii şi în lucrarea
de binecuvântare a omenirii cu restabilire umană.
Veacul Evanghelic n-a fost pentru scopul binecuvântării şi
restabilirii lumii, ci numai pentru scopul chemării din lume a unei
turme mici care să constituie pe „chiar cei aleşi” (Biblia engleză
King James -- n. e.) ai lui Dumnezeu -- să suporte probe şi
încercări în privinţa credinţei, iubirii şi ascultării, şi astfel
să-şi „întărească chemarea şi alegerea” (2 Pet. 1:10). Dar
chemarea şi alegerea acestei „turme mici” <I>în această manieră</I>
nu produce nici o greutate, nici o daună celor nealeşi, care nu sunt în
nici un sens condamnaţi în plus din cauză că nu sunt chemaţi
-- din cauză că se trece pe lângă ei. Chiar aşa, masa poporului
<B>((165))</B>
din această ţară nu sunt prejudiciaţi sau condamnaţi când
are loc o alegere de funcţionari guvernamentali şi ei nu sunt
printre cei aleşi. După cum obiectivul alegerilor pământeşti este să
se asigure în funcţie persoane potrivite pentru
binecuvântarea generală a oamenilor cu legi şi administraţie înţeleaptă,
tot aşa binecuvântarea pe care Dumnezeu a pregătit-o nu
produce nici o pagubă celor nealeşi, ci este intenţionată să producă
o binecuvântare tuturor -- prin aceea că aleşii vor fi
judecătorii împărăteşti, preoţii şi regii Veacului Milenar, sub a
căror administrare vor fi binecuvântate toate familiile pământului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Scripturile abundă în referiri la „aleşi” şi la „chiar cei
aleşi”: expresia din urmă implicând că „aleşi” poate fi înţeles
ca aplicându-se la toţi câţi ajung într-o anumită stare de
legătură cu Dumnezeu, stare în care au speranţa sau
perspectiva nemuririi, fiind membri ai Bisericii glorificate, deşi pentru
ei există posibilitatea de a cădea şi astfel de a înceta să fie
din clasa aleasă. Cu alte cuvinte, toată clasa consacrată,
acceptând chemarea de sus a lui Dumnezeu pentru Noua Creaţie,
sunt socotiţi ca fiind dintre <I>aleşi</I> când numele lor sunt scrise în
cartea vieţii Mielului şi când le este pusă deoparte o coroană;
dar, fiindcă necredincioşia poate duce la ştergerea numelui lor
şi trecerea coroanei lor la alţii (Apoc. 3:5, 11), ei vor înceta
astfel să fie din Biserica aleasă. „Chiar cei aleşi”, dimpotrivă, vor
fi cei care în cele din urmă vor ajunge la binecuvântările la
care i-a chemat Dumnezeu pe credincioşi în acest Veac
Evanghelic -- cei care-şi „întăresc chemarea şi alegerea” prin
credincioşie faţă de termenii şi condiţiile ei, chiar până la moarte.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În Scripturi ne sunt aduse în atenţie două clase care
nu reuşesc să-şi întărească chemarea şi alegerea. Una din
aceste clase -- totuşi nu o clasă numeroasă, avem motive să
credem -- va pierde nu numai răsplăţile aleşilor, ci, în plus, va
pierde chiar viaţa -- în Moartea a Doua. Aceştia sunt descrişi
de apostolul Ioan, care, vorbind despre clasa Bisericii zice:
„Dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu
duce la moarte, să se roage . . . Este un păcat care duce la
moarte; nu-i zic să se roage pentru acela” (1 Ioan 5:16). Ar
fi nefolositor să ne rugăm sau să avem speranţe pentru
cei care comit păcat spre moarte. Păcatul acela este descris în
<B>((166))</B>
Scripturi ca păcat împotriva <I>Spiritului sfânt</I> al lui
Dumnezeu -- nu fără a fi plănuit, nu din ignoranţă, ci
ca rezultat al persistenţei în ceea ce la început, cel puţin,
a fost clar recunoscut ca greşit, dar care, voind a persista
în el, a devenit ulterior o mare înşelare -- Domnul
predându-i erorii pe care ei au preferat-o în locul adevărului, pe
acei care sunt astfel înclinaţi. 2 Tes. 2:10-12.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolii Petru şi Iuda menţionează această clasă
aproape în acelaşi limbaj. (Vezi Iuda 11-16; 2 Pet. 2:10-22.) Toţi
aceştia au avut odată locuri printre cei aleşi în Biserică. (Nici
unul dintre ei nu este din lume, care nu este în prezent sub
încercare sau judecată, dar a cărei încercare va veni curând
sub Împărăţia Milenară.) Aceştia, în loc să umble după Spirit
în urmele Domnului, pe calea sacrificiului, „umblă după
poftele (dorinţele) lor; gura le este plină de cuvinte arogante şi
admiră pe oameni pentru câştig” -- ei umblă să placă
oamenilor deoarece caută propriile interese, sunt
departe de legământul lor de consacrare chiar până la moarte (Iuda 16).
Descrierea pe care o face Petru acestei clase este încă şi mai
explicită. El spune că aceştia, după ce „au scăpat de stricăciunea
lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru
Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele”,
asemenea „câinelui care s-a întors la ce vărsase şi scroafei spălate
care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”. El îi
aseamănă cu Balaam, care a părăsit căile dreptăţii pentru un
câştig pământesc. Cuvintele lui sugerează că această clasă se
va găsi în principal printre învăţătorii Bisericii şi mai cu
seamă la sfârşitul acestui veac, şi că parte din calea lor rea va fi
să „batjocorească domniile” -- pe aceia pe care Dumnezeu
i-a onorat şi i-a „pus” în corp. 2 Pet. 2:1, 10.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În Epistola către Evrei avem două descrieri ale
acestei clase care cade -- încetează a fi dintre cei aleşi. În
prima (6:4-9) apostolul pare să arate pe unii care, după ce au
gustat din darul ceresc şi din puterile veacului viitor, după ce
au fost făcuţi părtaşi Spiritului sfânt şi au fost acceptaţi
ca membri ai clasei alese, cad în păcat -- nu prin
slăbiciunile inevitabile ale cărnii şi prin ademenirile Adversarului, ci
<B>((167))</B>
de bună voie, cu bună ştiinţă abandonând dreptatea.
După cum ne asigură apostolul, va fi imposibil ca aceştia să
fie înnoiţi spre pocăinţă. După ce şi-au avut partea
din beneficiile care rezultă din marea jertfă de răscumpărare
şi după ce au ales să dispreţuiască favoarea lui
Dumnezeu, aceştia şi-au epuizat şi şi-au folosit în mod greşit partea
lor în ispăşire, şi, prin urmare, nu mai rămâne nimic
pentru ei; şi după ce şi-au ales poziţia cu voia, apelurile
dreptăţii nu vor mai avea de atunci încolo nici un efect asupra lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
În alt capitol (10:26, 27, 31) apostolul se pare că descrie
o altă clasă, care în loc să cadă într-un fel de viaţă
păcătos, ruşinos, cad de la <I>credinţa</I> care i-a îndreptăţit şi care
este esenţială pentru menţinerea unei relaţii îndreptăţite
cu Dumnezeu. În ambele cazuri se va observa că
<I>încăpăţânarea </I>este cea care constituie gravitatea răului: „Dacă
păcătuim <I>cu voia</I> după ce am primit cunoştinţa deplină a
adevărului (după ce am fost favorizaţi de Dumnezeu în Cristos până
la măsura înţelepciunii, îndreptăţirii şi sfinţirii), nu
mai rămâne nici o jertfă pentru păcate”. Jertfa pe care Cristos
a dat-o pentru toţi a fost pentru păcatul originar,
păcatul adamic şi slăbiciunile ereditare din noi, copiii lui
Adam. Domnul nostru n-a dat nici un preţ de răscumpărare
pentru nici un păcat voit din partea noastră, şi, deci, dacă
păcătuim cu voia nu mai rămâne nici o parte din meritul iniţial
pentru a fi aplicat pe seama încălcărilor noastre voite. Noi
trebuie să fim obligaţi să plătim pedeapsa pentru păcatele
noastre voite. Şi dacă păcatele au fost cu intenţie sau voinţă
deplină, fără nici o măsură de compensare pe seama slăbiciunii
sau ispitei, şi dacă au fost comise după ce am avut o
cunoştinţă clară a poziţiei noastre şi a relaţiei noastre cu Domnul, ar
fi păcat de moarte -- Moartea a Doua -- şi n-ar mai fi
nimic de aşteptat cu speranţă -- numai o aşteptare plină de
groază a judecăţii, a sentinţei şi a mâniei aprinse care va nimici
pe toţi adversarii lui Dumnezeu -- toţi care se opun cu
bună ştiinţă Lui şi dreptăţii Lui, precum şi planurilor Lui
de asigurare a dreptăţii prin răscumpărarea care este în
Cristos Isus, Domnul nostru.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((168))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">
În versetul 29, apostolul pare să sugereze că aici se
referă la cei care, după ce au înţeles despre lucrarea de ispăşire
a lui Cristos ca Răscumpărătorul nostru, desconsideră
această lucrare, socotind comun (sau obişnuit) sângele Său
scump care asigură Noul Legământ, şi acţionează astfel în
ciuda Spiritului harului -- a harului lui Dumnezeu care a
pregătit această ispăşire şi părtăşie cu Domnul nostru în
sacrificiul Său şi în răsplata Sa. Cei care au dispreţuit pe Moise
şi Legea pe care el a mijlocit-o au murit fără milă, deşi
sentinţa morţii asupra lor n-a fost intenţionată să fie veşnică;
dar cei care dispreţuiesc pe antitipicul Moise şi care
dispreţuiesc astfel privilegiul comuniunii în sângele lui
Cristos, dispreţuiesc astfel pe Dumnezeu care a făcut
acest aranjament în favoarea lor, vor fi socotiţi vrednici de
o pedeapsă mai aspră decât cea care a venit asupra
călcătorilor Legământului Legii. Va fi mai aspră prin aceea că va fi
o pedeapsă cu moartea -- din care nu va mai fi
<I>nici o răscumpărare</I>, nici o înviere, nici o recuperare --
Moartea a Doua. Nu este de mirare că apostolul ne previne în
această privinţă, ca noi să fim atenţi să nu respingem
prevederile harului divin: ne asigură că a cădea de sub grija
protectoare a Avocatului nostru pe care L-a numit Dumnezeu -- Isus
-- ar însemna a cădea direct în mâinile Tatălui --
marele Judecător care nu poate face nici o îngăduinţă pentru
păcat, nu poate accepta nici o scuză -- a cărui unică, dar
abundentă pregătire de milă faţă de păcătoşi este prin
răscumpărare -- prin Cristos Isus Domnul nostru.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Mulţimea cea mare
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aşa cum a fost sugerat, pe lângă cei care cad din
poziţia aleşilor şi merg în Moartea a Doua, ni se mai aduce în
atenţie încă o clasă care nu reuşesc să-şi întărească chemarea
şi alegerea, dar care nu vor merge în Moartea a Doua,
fiindcă ei n-au păcătuit cu voia prin imoralitate mare, şi nici
prin negarea meritului sângelui preţios. La această clasă
ne-am referit deja ca la „Marea Mulţime”, care vor ieşi din
marele necaz şi îşi vor spăla hainele şi le vor albi în sângele Mielului;
<B>((169))</B>
dar, deşi ei vor câştiga natura spirituală şi o
mare binecuvântare şi participare la Ospăţul Nunţii Mielului
ca oaspeţi, totuşi vor pierde marele premiu care va fi
numai pentru chiar cei aleşi -- pentru credincioşii învingători,
cei care vor urma în urmele lui Isus cu bucurie şi zel (Apoc.
7). Această Mare Mulţime nu-şi menţin locul între cei aleşi
-- nu sunt dintre „chiar cei aleşi” -- din cauza
zelului insuficient pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru
fraţi -- din cauză că sunt în parte „îngreuiaţi cu . . .
îngrijorările vieţii”. Cu toate acestea, fiindcă inimile lor Îi sunt
loiale Răscumpărătorului şi deoarece ei îşi menţin credinţa
în sângele preţios, se ţin strâns şi nu se leapădă de El, de
aceea Domnul Isus, Avocatul nostru, Căpetenia Mântuirii
noastre, care conduce pe chiar cei aleşi spre glorie prin
paşii sacrificiului voit, îi va conduce pe aceştia spre
o binecuvântare spirituală -- spre perfecţiune pe un plan
mai jos, de fiinţe spirituale -- fiindcă ei s-au încrezut în El şi
nu s-au lepădat de numele Lui ori de lucrarea Lui.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru Se referă la Biserica aleasă, Noua
Creaţie, în pilda Sa despre Viţă, spunându-ne că El este Viţa şi
că urmaşii Săi credincioşi consacraţi care merg în urmele
Sale sunt mlădiţele. El ne asigură că a fi mlădiţe nu va
însemna imunitate la încercări şi dificultăţi, dar că, dimpotrivă,
Tatăl, marele Vier, Se va îngriji ca noi să avem încercări
ale credinţei, răbdării şi devotării, ca acestea să ne cureţe
aşa încât afecţiunile noastre să se prindă mai puţin de
lucrurile, speranţele şi ambiţiile pământeşti -- cu scopul ca ele
să aducă roadă a Spiritului mai bogată -- smerenie,
răbdare, blândeţe, îndelungă răbdare, amabilitate frăţească,
iubire -- şi ca aceste lucruri să poată fi în noi şi să prisosească
tot mai mult -- aşa încât să ni se dea o intrare atât de îmbelşugată
în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos,
ca membri ai Creaţiei Noi. 2 Pet. 1:11.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Totuşi, El ne previne că nu este suficient să se obţină
un loc printre mlădiţele adevărate ale Viţei adevărate:
că Spiritul Viţei trebuie să fie în noi -- dispoziţia de a produce
<B>((170))</B>
roada Viţei trebuie să fie în inima noastră -- că Vierul
ne va permite să rămânem ca mlădiţe un timp rezonabil,
pentru a şti dacă dăm sau nu dăm dovezi de producerea
roadei cuvenite înainte de a ne condamna ca nepotriviţi -- că
El nu va căuta ciorchini copţi pe mlădiţele noi şi nu va
căuta nici chiar struguri verzi. La început El va căuta mai
degrabă micile semne de muguri, apoi dezvoltarea acestora în
floarea de struguri; mai târziu rodul verde, apoi şi mai târziu,
cel delicios, copt. Vierul are multă răbdare în dezvoltarea
acestui rod al Viţei, al „răsadului pe care l-a sădit dreapta
Tatălui” (Ps. 80:15); dar, dacă după un timp rezonabil nu
găseşte fructe, El taie mlădiţa ca „neproductivă”, care doar
absoarbe puterea şi hrana Viţei pentru creşterea sa şi nu
pentru dezvoltarea fructului dorit. Astfel Domnul nostru arată
clar că noi trebuie să ne întărim chemarea şi alegerea
prin producerea roadelor spre sfinţenie, al cărei sfârşit
sau răsplată este viaţa veşnică.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Diferite alegeri din trecut
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să remarcăm şi alte alegeri asupra cărora ne atrag
atenţia Scripturile, pentru ca astfel minţile să ni se deschidă şi
să ni se extindă asupra acestui subiect, înainte de a
analiza faza lui specifică asupra căreia ni se concentrează mai
cu seamă interesul -- aceea a Noii Creaţii. Trebuie să
facem distincţie clară între alegerile care au fost înaintea
primei veniri a Domnului nostru şi alegerea Noii Creaţii sub El
ca şi Cap, Căpătenie, Îndrumător etc. Despre clasa din
urmă se spune: „Voi aţi fost chemaţi la o singură
<I>nădejde</I> a chemării voastre”, dar alegerile din trecut au fost
pentru scopuri diferite şi pentru realizarea unor intenţii
diferite ale lui Dumnezeu. Avraam a fost ales ca tip al lui
Iehova, iar soţia lui, Sara, ca tip al Legământului Avraamic,
prin care urma să vină Mesia. Roaba Agar a fost aleasă ca tip
al Legământului Legii, iar fiul ei, Ismael, ca tip al
israeliţilor naturali, care, deşi născut întâi, nu trebuia să fie
moştenitor împreună cu Isaac, fiul făgăduinţei. Isaac a fost ales ca
tip al lui Cristos, iar soţia lui, Rebeca, tip al Bisericii, Mireasa,
<B>((171))</B>
soţia Mielului; în timp ce robul lui Avraam, Eliezer, a
fost ales ca tip al Spiritului sfânt, a cărui misiune va fi să
invite Biserica şi s-o ajute, şi în cele din urmă s-o aducă pe ea şi
pe fecioare, însoţitoarele ei, la Isaac.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste alegeri n-au implicat şi nici nu s-au aplicat în
vreun sens la viitorul etern al vreuneia dintre aceste
persoane; dar, în măsura în care aceste tipuri alese au fost folosite
de Domnul, au primit probabil unele
binecuvântări compensatoare în viaţa prezentă; şi în măsura în care
au intrat în spiritul planului divin, li s-a permis să
aibă mângâiere şi bucurie, compensându-i pe deplin pentru
unele sacrificii şi încercări prilejuite de alegerea şi serviciul lor
ca tipuri. Raţionamentul apostolului asupra acestui subiect
al alegerii şi încercarea lui de a arăta că Israelului după
trup nu i s-a făcut nici o nedreptate prin întoarcerea
lui Dumnezeu către neamuri ca să completeze dintre ele
Noua Creaţie aleasă, indică spre faptul că Atotputernicul are
de împărţit favoruri şi este o chestiune pur personală cui i
le va da. El arată că Dumnezeu i-a dat Israelului trupesc
sau natural anumite favoruri şi privilegii ca naţiune, iar
unora dintre părinţii lor privilegii şi favoruri ca indivizi,
folosindu-i ca tipuri, şi că ei au avut în mod corespunzător
o binecuvântare, dar că Domnul în nici un sens al
cuvântului n-ar fi obligat să-Şi continue binecuvântările
preferenţiale faţă de ei şi să ignore pe alţii tot atât de vrednici.
Dimpotrivă, ar fi cu totul potrivit ca Domnul să-Şi întrerupă
favorurile faţă de cei care nu le-ar folosi şi să le dea altora.
Romani, capitolele 9, 10, 11.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mai mult, apostolul vrea ca noi să vedem că Domnul
a ştiut mai dinainte care va fi rezultatul favorurilor Sale
faţă de Israel; că, după ce ei s-au bucurat de binecuvântările
Lui, nu vor fi (cu excepţia unei „rămăşiţe” mici -- Rom.
9:27-32) în starea potrivită pentru a primi cea mai mare dintre
toate binecuvântările pe care le avea El de dat --
„premiul chemării de sus” ca să formeze Noua Creaţie.
Ilustrând aceasta, el atrage atenţia asupra celor doi fii ai lui Isaac
şi ne arată că Dumnezeu, pentru a ilustra condiţiile care vor
<B>((172))</B>
fi cu sute de ani mai târziu, pe care El le cunoştea
dinainte, a făcut o alegere arbitrară între cei doi fii ai Rebecăi,
Iacov şi Esau. Domnul a făcut tipuri din aceşti gemeni, unul ca
să reprezinte pe credincioşii Săi, Noua Creaţie, iar celălalt
să reprezinte Israelul natural, care vor prefera lucrurile
vieţii prezente şi vor vinde privilegiile lor cereşti pentru o
ciorbă de linte -- pentru lucrurile bune pământeşti. În cazul
lui Iacov şi Esau, alegerea lui Iacov ca tip al biruitorilor a
fost desigur o binecuvântare pentru el, chiar dacă l-a
costat considerabil; dar alegerea lui Esau ca tip al clasei cu o
minte naturală, care va prefera lucrurile pământeşti celor
cereşti, n-a fost cu nimic spre dezavantajul lui. Ea n-a
însemnat nici că el va merge în chin veşnic, nici că în viaţa
prezentă va suferi ceva ca urmare. Dimpotrivă, el a fost
binecuvântat -- întocmai cum oamenii lumeşti, naturali, au
astăzi binecuvântări de vreun fel, pe care Domnul plin de graţie
le reţine de la Noua Creaţie aleasă, fiind mai puţin
favorabile pentru interesele lor spirituale -- întocmai cum a
reţinut unele dintre binecuvântările pământeşti de la Iacov,
pentru ca în dezamăgirile lui etc., el să poată fi un tip al
acestei clase; Iacov totuşi a avut bucurii şi binecuvântări pe
care Esau nu le-a avut şi pe care nu le-ar fi apreciat --
întocmai cum Noua Creaţie acum, în mijlocul încercărilor
şi dezamăgirilor timpului prezent, are pace, bucurie
şi binecuvântare pe care omul natural nu le cunoaşte.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Declaraţia: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am
urât” (Rom. 9:13), este pentru mulţi o „expresie tare”,
deoarece cuvântul <I>urât</I> pare să dea ideea de antagonism
nejustificat -- cât poate discerne mintea umană -- pentru ceva ce
Esau a făcut mai rău decât alţi oameni şi pentru că i-a fost
ataşat de la naştere, „înainte de a fi făcut bine sau rău”.
Cuvântul „urât”, evident a însemnat <I>iubit mai puţin,
</I>ca în Deuteronom 21:15-17. Ideea este că Iacov a fost favorizat de Domnul,
iar Esau a fost favorizat mai puţin; şi că aceştia doi, după
cum arată apostolul, au fost tipuri ale Israelului, natural
şi spiritual. Favoarea lui Dumnezeu faţă de Israelul
natural, reprezentat prin Esau, a fost mai mică decât favoarea Sa
<B>((173))</B>
faţă de Israelul spiritual, născut mai târziu, reprezentat prin
Iacov. Cu această idee, totul este armonie şi consecvenţă.
</P>
<P ALIGN="CENTER">„Te-am ridicat înadins”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ca dovadă pentru susţinerea sa, că Domnul a
exercitat tot timpul autoritate, suzeranitate în afacerile omenirii,
şi recunoscând pe deplin dreptul Lui de a face astfel,
apostolul citează cazul lui faraon, regele Egiptului pe
vremea eliberării lui Israel. El citează cuvintele Domnului
prin Moise (Exod. 9:16): „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt
în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit
pe tot pământul”. „Astfel El are milă de cine vrea şi
împietreşte pe cine vrea.” Rom. 9:17, 18.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu câtva timp în urmă guvernul francez a pus
deoparte câţiva prizonieri care fuseseră condamnaţi legal la
moarte, dându-i pe mâna oamenilor de ştiinţă ca să
experimenteze pe ei influenţa exercitată de frică asupra omenirii. Unul
a fost plasat într-o celulă şi i s-a spus că în noaptea
anterioară acolo murise de vărsat negru un prizonier şi că probabil
se va molipsi de acea boală şi până dimineaţa va
muri. Prezicerea s-a adeverit, deşi nici un bolnav cu vărsat
negru nu ocupase vreodată celula. Altul a fost legat la ochi şi i
s-a trecut braţul printr-un paravan de tablă. I s-a spus că
urma să fie ucis prin sângerare, în interesul ştiinţei, pentru a
se constata în cât timp ar surveni moartea prin
sângerare dintr-o rană mică a unei artere de la braţ. Omul a fost
doar zgâriat şi a pierdut doar câteva picături de sânge, dar
se făcuseră aranjamente ca pe braţul lui să curgă apă caldă
ca sângele şi el s-o simtă curgând în jos pe braţ şi să
audă picăturile căzând de pe degete într-un vas. A murit în
câteva ore. Asemenea tratament al cetăţenilor care se supun
legii n-ar fi încuviinţat de nimeni; dar nimeni n-ar putea în
mod rezonabil găsi că este greşită asemenea procedură faţă
de oameni a căror viaţă a fost deja pierdută prin lege. Şi
tocmai aşa sunt procedurile Domnului cu familia umană; dacă
omul ar fi continuat să fie ascultător de Dumnezeu, el ar fi
rămas fără condamnarea morţii, şi rămânând astfel el ar fi avut
<B>((174))</B>
anumite drepturi sub legea divină, pe care acum nu le
are. Ca rasă noi am fost cu toţii vinovaţi de păcat şi cu
toţii condamnaţi la moarte (Rom. 5:12); şi Domnului I-a
plăcut să-Şi arate puterea şi înţelepciunea în legătură cu unii
dintre aceşti vinovaţi într-un mod, iar în legătură cu alţii în
alt mod -- cum a ales El. Am observat acest lucru în
legătură cu amaleciţii, hitiţii şi canaaniţii, pe care Israelului i
s-a poruncit să-i nimicească -- Israelul simbolizându-i
pe credincioşii Domnului din viitor, iar vrăjmaşii
lor simbolizându-i pe păcătoşii cu voia şi pe vrăjmaşii
dreptăţii din veacul viitor. Vedem acelaşi principiu ilustrat
în distrugerea Sodomei şi a Ierihonului, în măturarea
prin molime a mii de israeliţi, prin lovirea lui Uza, care doar
şi-a întins mâna pentru a sprijini chivotul, încălcând
sfinţenia lui şi porunca Domnului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Folosirea de către Domnul a lui faraon şi a diferitelor
plăgi asupra egiptenilor, inclusiv uciderea întâilor-născuţi
dintre oameni şi animale, şi nimicirea finală a oştilor egiptene
în Marea Roşie, sunt în armonie cu aceste ilustraţii;
deoarece egiptenii, ca parte a omenirii, erau condamnaţi sub
sentinţa morţii şi, fără nici cea mai mică nedreptate, puteau fi
trataţi în consecinţă -- pentru a face cunoscut peste tot
demnitatea lui Dumnezeu şi pentru a-I arăta puterea în legătură
cu eliberarea poporului Său tipic, Israel. Similar, pe de
altă parte, Dumnezeu a arătat favoare îmbelşugată faţă de
unii dintre aceşti condamnaţi -- Avraam, Moise şi alţii --
făcând din ei tipuri ale lucrurilor bune pe care El intenţionează
să le îndeplinească în viitorul apropiat în întregime şi în
mod real -- şi acest lucru fără a elibera, în vreun sens
al cuvântului, pe Avraam, pe Moise, pe faraon sau pe alţii
de partea lor în sentinţa morţii, ci lăsând acea lucrare să
fie realizată prin răscumpărarea care este în Isus
Cristos Domnul nostru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După ce am văzut clar faptul că Dumnezeu a
exercitat autoritate suzerană printre creaturile Sale condamnate
şi că El a ales ca unii să aibă o experienţă şi alţii
altă experienţă, iar toate aceste lucruri n-au fost decât lecţii
<B>((175))</B>
ilustrative ale acestui subiect, lecţii pregătitoare, după
cum arată apostolul, pentru marea alegere a Noii Creaţii
în timpul acestui Veac Evanghelic, trebuie să vedem
că Dumnezeu în nici un caz n-a forţat sau n-a încălcat
voinţa umană în nici una din aceste alegeri. Vom fi satisfăcuţi
să vedem că a constrânge vreodată voinţa umană ar fi
contrar programului divin. Alegând pe Avraam, pe Isaac, pe
Iacov, pe Moise şi pe toţi ceilalţi ca tipuri şi ilustraţii,
Dumnezeu a ales oameni a căror minte era în acord general cu
planurile şi revelaţiile Sale, dar nici o forţă n-a fost exercitată
pentru a-i reţine dacă ei ar fi vrut altfel. Astfel, în mod
asemănător, pentru a ilustra latura opusă şi principiile opuse,
alegând oameni cum sunt: Ismael, Esau, canaaniţii,
sodomiţii, egiptenii, Domnul a folosit iarăşi oameni potrivit
tendinţelor lor naturale. Ceea ce dorim să fixăm este că Dumnezeu
n-a constrâns voinţa lui Avraam, Isaac, Iacov, Moise etc., şi
n-a constrâns nici voinţa celor care au făcut rău şi au
ilustrat anumite principii rele. Domnul a procedat cu anumite
clase doar potrivit înclinaţiilor acestora.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Declarând despre faraon că El l-a ridicat tocmai
pentru acel scop, nu trebuie prin urmare să înţelegem că
Dumnezeu vrea să spună că El a format în faraon un caracter rău --
că El „l-a ridicat înadins” în sensul de a-l obliga să fie
un caracter rău. Trebuie să înţelegem că printre
diferiţii moştenitori ai tronului Egiptului, conform obiceiurilor
acelui popor, Dumnezeu aşa a orânduit, prin moartea unora
dintre membrii familiei regale care au intervenit, încât acest
anume faraon să vină la tron <I>fiindcă el avea un caracter atât
de încăpăţânat</I> încât lupta sa împotriva lui Dumnezeu şi a
lui Israel să ceară pe drept pedepse -- ceea ce
Dumnezeu preorânduise nu numai ca un semn al favorii Sale faţă
de Israel şi al credincioşiei Sale faţă de făgăduinţele făcute
lui Avraam, Isaac şi Iacov, ci, pe lângă acestea, şi pentru
că aceste pedepse asupra Egiptului au fost intenţionate
într-o măsură să preumbrească, să ilustreze pedepsele cu care
se va sfârşi acest Veac Evanghelic -- primele trei şi
„ultimele şapte urgii”. Apoc. 15:1.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((176))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dar trăsătura specifică a acestei ilustraţii prin
faraon, care le produce multora confuzie, se găseşte în
declaraţia că „Domnul a împietrit inima lui faraon” şi „n-a lăsat
pe popor să plece”. La început aceasta ar părea să
fie contradictorie cu ceea ce tocmai am spus, şi anume,
că Dumnezeu nu intervine în voinţa umană. Noi credem
totuşi că nepotrivirea poate fi rezolvată dacă ne amintim
<I>cum</I> a împietrit Domnul inima lui faraon -- ce procedură din
partea Domnului a avut ca efect creşterea îndărătniciei
faraonului. <I>Bunătatea</I> lui Dumnezeu a fost cea care l-a împietrit
pe faraon -- bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-i
asculta rugăciunea pentru uşurare şi de a-i accepta făgăduinţa
de a lăsa pe Israel să plece -- mila lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar fi continuat cu prima urgie sau pedeapsă
până când Israel ar fi fost lăsat să plece, acea singură
pedeapsă ar fi fost suficientă ca să împlinească eliberarea; dar
când Domnul uşura poporul şi ţara de o pedeapsă, faraon
trăgea concluzia că trecuse şi că poate nu vor mai veni; şi
astfel, pas cu pas, mila lui Dumnezeu l-a dus tot mai departe
în ostilitatea lui. Astfel privind lucrurile, libertatea de
voinţă a faraonului se evidenţiază cu totul, iar Domnul este în
afara oricărei cooperări cu răul. „Lucrarea Lui este perfectă”;
chiar dacă bunătatea lui Dumnezeu, care ar trebui să ducă
pe oameni spre pocăinţă, poate exercita uneori o
influenţă opusă asupra lor, din cauza condiţiilor prezente imperfecte.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Naţiunea israelită aleasă
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Toţi creştinii care sunt familiari cu Biblia vor
admite repede că Dumnezeu a făcut o alegere a naţiunii Israel
dintre toate naţiunile lumii, pentru a fi poporul Său şi pentru
a simboliza Israelul spiritual. Declaraţia prin profetul
Amos (3:2) este exact la subiect: „Eu v-am ales numai pe voi,
dintre toate familiile pământului”. Prin gura lui Isaia
(45:4) Domnul îi spune lui Cirus, regele mezilor care urma
să permită întoarcerea lui Israel din captivitate: „Din
dragoste pentru slujitorul Meu Iacov şi pentru Israel, <I>alesul</I>
Meu, te-am chemat pe nume”. Faptul că în această declaraţie
<B>((177))</B>
putem vedea o anumită aplicare tipică la Cristos şi
la eliberarea Israelului spiritual nominal din Babilonul
mistic, nu vine în contradicţie cu faptul că Israelul tipic este
numit aici „ales”. În argumentările sale clare şi convingătoare
cu privire la trecerea favorii divine de la Israelul natural la
cel spiritual (Rom. 9-11), apostolul arată clar că favoarea
divină a fost acordată pentru un timp Israelului natural ca
poporul tipic ales a lui Dumnezeu -- cu toate acestea Domnul a
ştiut mai dinainte şi a prezis respingerea lor din locul de
favoare specială şi aducerea altui Israel, cel spiritual, în locul
acela reprezentat prin Iacov.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul arată cum Israelul, ca naţiune favorizată
sau aleasă de Dumnezeu pentru un timp, prin acest fapt a
avut „avantaj mare, oricum”, mai presus de toate
naţiunile înconjurătoare din lume; că lor le-au aparţinut
făgăduinţele, că ei au fost ramurile de măslin şi că Dumnezeu a rupt
din favoarea Sa numai pe acelea dintre ramurile naturale
care nu erau în armonie cu rădăcina făgăduinţei şi cu
tulpina reprezentată tipic prin Avraam, Isaac şi Iacov. El arată
că „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi (cei vrednici
-- Ioan 1:12, 13) au căpătat, pe când ceilalţi au fost
împietriţi”. Deşi iniţial toată naţiunea a fost aleasă ca să
primească favorurile cele mai alese ale lui Dumnezeu, totuşi când
a venit timpul pentru această favoare, numai cei
credincioşi au fost în starea cuvenită a inimii pentru a deveni
israeliţi spirituali. Aceştia au fost chiar cei aleşi din acea
naţiune, cărora la încheierea acelui veac li s-a permis să intre
în dispensaţia mai înaltă -- trecând din casa servitorilor
în casa fiilor (Evr. 3:5, 6; Ioan 1:12). Apostolul arată că
noi, care am fost neamuri din fire, „fără drept de cetăţenie
. . . străini” faţă de legămintele şi făgăduinţele făcute
Israelului tipic, am dezvoltat acum sub harul lui Dumnezeu
credinţă şi ascultare asemănătoare celei a lui Avraam şi vom fi
socotiţi ca <I>mireasa</I> lui Cristos, sămânţa adevărată a lui
Avraam, luând locul ramurilor tăiate, în planul originar al
lui Dumnezeu şi în făgăduinţele legate de el; dar, deşi
aceste ramuri tăiate au fost tratate ca vrăjmaşi în cursul Veacului
<B>((178))</B>
Evanghelic, totuşi, „în ce priveşte <I>alegerea,</I> sunt iubiţi din
cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea
lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Rom. 11:28, 29.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Suntem astfel informaţi că unele aspecte ale
alegerii originare rămân la Israelul natural, în ciuda respingerii
lor ca popor de la favoarea principală din planul divin
-- respingerea lor de a fi din Israelul spiritual ales.
Deoarece făgăduinţele făcute lui Avraam, Isaac, Iacov şi
profeţilor trebuie să fie împlinite faţă de ei, şi ei vor deveni
„prinţi” sau reprezentanţi ai Împărăţiei spirituale peste tot
pământul în decursul Veacului Milenar, fără îndoială că aceasta
va lucra în mare măsură spre avantajul multor israeliţi
naturali care în prezent sunt într-o stare de înstrăinare şi
întuneric. Ei vor putea veni şi vor veni mai repede decât restul
lumii în armonie cu conducătorii lor din trecut; şi astfel
Israelul ca popor va avea iarăşi locul cel mai proeminent
printre naţiuni la începutul Mileniului. „Dumnezeu a închis pe
toţi în neascultare, ca să aibă milă de toţi.” Rom. 11:32.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Noua Creaţie aleasă
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ajungem acum la cea mai importantă trăsătură
a subiectului nostru, echipaţi însă cu o anumită
cunoştinţă în privinţa alegerilor din trecut şi cu înţelegerea că
multe dintre acestea au fost tipuri sau umbre ale acestei
mari lucrări a lui Dumnezeu -- alegerea Noii Creaţii. Am
văzut deja că această alegere nu presupune că nealeşii vor
fi prejudiciaţi, ci, dimpotrivă, presupune binecuvântarea
celor nealeşi la timpul cuvenit. În legătură cu aceasta am
putea adăuga că nici Dreptatea, nici Iubirea nu puteau obiecta
la acordarea unei favori speciale unora, care nu le-a
fost acordată altora, chiar dacă n-ar fi fost intenţionat
ca favorizaţii să fie canale de binecuvântare a celor mai
puţin favorizaţi sau a celor nefavorizaţi. Acesta este
sensul cuvântului har sau favoare: el implică a face ceva ce nu
este cerut sau pretins în mod special de către Dreptate, şi
aceste cuvinte, „har” şi „favoare”, sunt în mod repetat folosite
peste tot în Scripturi în legătură cu această clasă aleasă în
Veacul Evanghelic. „Prin har sunteţi mântuiţi” şi alte scripturi
<B>((179))</B>
similare ne învaţă că n-a existat nici o obligaţie din
partea Atotputernicului să recupereze de sub sentinţa morţii
pe cineva din rasa lui Adam şi nici să dea cuiva
posibilitatea vieţii veşnice printr-o răscumpărare; cu atât mai
mult Dumnezeu n-a avut nici o obligaţie faţă de vreuna
din creaturile Sale cu privire la chemarea de sus -- pentru a
fi membru în Noua Creaţie. Totul este prin favoare divină
-- „har după har” sau favoare după favoare -- şi oricine
nu înţelege clar această idee nu va aprecia niciodată cum
se cuvine ceea ce are loc acum.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul Petru ne asigură că noi, ca şi clasă, am
fost <I>„aleşi</I> după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu
Tatăl”. El nu se opreşte însă la această declaraţie, ci
continuă spunând: „prin sfinţirea Duhului, prin ascultarea
şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1 Pet. 1:2).
Aceasta înseamnă că Dumnezeu a cunoscut mai dinainte
Noua Creaţie ca şi clasă -- El a ştiut mai dinainte intenţia Sa
de a-i <I>îndreptăţi prin credinţă</I>, prin sângele lui Cristos -- El
a ştiut mai dinainte că destui din cei care să
completeze această clasă vor fi ascultători şi vor ajunge la sfinţire
prin adevăr. Nimic din Scriptură nu implică o cunoaştere
mai dinainte a <I>indivizilor</I> care vor compune clasa aleasă,
cu excepţia Capului Bisericii. Ni se spune că Dumnezeu
L-a cunoscut mai dinainte pe Isus ca fiind Cel ales al Său.
Să nu fim înţeleşi că noi limităm capacitatea Domnului de
a-i identifica pe indivizii care vor compune clasa aleasă, ci
doar că, oricare I-ar fi puterea în această direcţie, El n-a spus
că intenţiona să exercite asemenea putere. El a orânduit
ca Cristos să fie Răscumpărătorul lumii şi ca răsplata Lui
să fie înălţarea ca cel dintâi dintre membri -- Cap,
Domn, Căpetenia Noii Creaţii. De asemenea a orânduit să fie
aleşi dintre oameni un număr specific pentru a fi
moştenitori împreună cu El în Împărăţie -- participanţi cu El în
Noua Creaţie. Avem toate motivele să credem că numărul
definit, fixat al celor aleşi este cel declarat de câteva ori în
Apocalipsa (7:4; 14:1); adică 144.000
„răscumpăraţi<I> dintre oameni”</I>.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Preorânduirea sau alegerea mai înainte de
întemeierea lumii, ca să fie aleasă o astfel de companie, înţelegem că
<B>((180))</B>
este după aceeaşi manieră ca preorânduirea unei
anumite trupe de soldaţi din armata britanică, cunoscută ca
„Garda Regală”, compusă din oameni mari de statură, de o
dezvoltare specială, diferitele particularităţi de înălţime, greutate
etc., fiind determinate dinainte, iar numărul care să constituie
trupa fiind clar fixat, înainte ca membrii actuali să se fi născut.
După cum decretul regal a orânduit aceste cerinţe fizice şi
numărul care să constituie acea trupă, tot aşa decretul regal
al Creatorului a fixat şi a limitat numărul care să constituie
Noua Creaţie a lui Dumnezeu, şi a definit, nu măsurătorile fizice,
ci calităţile lor morale şi măsurătorile inimii. După cum n-a
fost necesar să se orânduiască mai dinainte numele celor care
să constituie „Garda Regală”, nu este necesar nici ca
Creatorul nostru să orânduiască mai dinainte numele sau
persoanele acceptabile pentru El ca Noi Creaţii în Cristos, sub
măsurătorile şi limitele prezentate de El.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Asupra acestui lucru ni se atrage în mod special
atenţia într-un pasaj din Scripturi care în general este
menţionat şi este citat numai în parte -- „Pe care i-a cunoscut
mai dinainte, i-a şi <I>hotărât mai dinainte”.
</I>Poporul Domnului să nu se mulţumească să ia astfel o parte din Cuvântul
divin şi să-l separe de context. Când citim restul pasajului
aşa cum este scris, totul ne este clar în minte: „Pe care
i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi <I>hotărât mai dinainte să
fie asemenea chipului Fiului Său</I> (adică, să fie în
asemănarea Fiului Său), pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre
mai mulţi fraţi”. Rom. 8:29.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">O asemenea predestinare este diferită într-adevăr de
cea înţeleasă în general de către cei care în trecut au
apărat doctrina alegerii. După concepţia şi învăţătura lor,
pasajul ar trebui să spună -- pe aceia pe care El i-a cunoscut
mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să scape de chinul
veşnic şi să aibă binecuvântare veşnică în slavă. Cât de
diferită este o asemenea vedere de cea raţională şi
cuvenită, prezentată în cuvintele Scripturii! Dumnezeu a
predestinat ca Singurul Său Conceput să fie Capul acestei Noi
Creaţii şi El a hotărât cu mult înainte de a ne chema pe
vreunul dintre noi, ca nici unul să nu fie membru al Noii Creaţii
<B>((181))</B>
decât dacă va deveni asemenea Fiului Său. Ce frumoasă,
ce raţională este doctrina scripturală a alegerii! Cine ar
putea pune la îndoială Înţelepciunea, Dreptatea sau Iubirea
unei astfel de alegeri, având astfel de limitări în
privinţa asemănării de caracter cu Isus şi pentru o lucrare aşa
de mare cum a intenţionat Dumnezeu? -- să fie
moştenitori împreună cu Cristos în binecuvântarea tuturor
familiilor pământului.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Chemaţi după planul Său”
-- Rom. 8:28-30 --
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În analizarea acestui subiect n-am putea face mai
bine decât să urmărim cu atenţie cuvintele şi raţionamentul
logic al apostolului. Versetele precedente (22, 23) arată care
este scopul lui Dumnezeu în chemarea Creaţiei Noi -- că ei
sunt chemaţi să primească o mare binecuvântare şi de
asemenea să dea altora o binecuvântare, adică creaţiei care suspină
şi suferă durerile naşterii, aşteptând descoperirea acestor
fii aleşi ai lui Dumnezeu din Noua Creaţie (Vers. 21,
22). Apostolul continuă apoi şi arată că totul lucrează
favorabil pentru această clasă pe care Dumnezeu o cheamă
pentru Noua Creaţie; că acesta este sensul prezentelor
dezamăgiri, încercări, supărări, opoziţii din partea lumii, a cărnii şi
a Adversarului -- că aceste experienţe sunt menite să
lucreze în noi roadele paşnice ale dreptăţii şi astfel să producă
pentru noi „mai presus de orice măsură o greutate veşnică de
slavă”, la care noi am fost chemaţi şi la care în mod cuvenit
aspirăm. Apostolul urmăreşte împreună cu noi
providenţele Domnului legate de cei chemaţi, pentru care toate
lucrurile lucrează favorabil. Noi nu trebuie să ne gândim la
chemarea noastră decât în legătură cu Fratele nostru mai mare
şi subordonaţi Lui. Nimeni nu L-a putut preceda, căci
numai observând şi mergând în urmele Lui putem spera să
devenim părtaşi ai gloriei Sale. Predestinarea lui Dumnezeu, că
toţi aceşti fraţi ai lui Cristos trebuie să fie asemenea
Fratelui lor mai mare, dacă vreau să fie părtaşi în Noua Creaţie,
ne-ar lăsa fără speranţă în privinţa atingerii acelei glorii de
către vreun membru al familiei umane, dacă Domnul nostru nu
<B>((182))</B>
ne-ar arăta foarte clar în altă parte pregătirea făcută de
El pentru noi prin răscumpărarea care este în Cristos Isus
Domnul nostru; că toate slăbiciunile cărnii, pe care noi le moştenim
şi nu le putem controla cu totul, sunt acoperite prin
meritul sacrificiului Răscumpărătorului; aşa încât Domnul ne
poate scuza că în carne nu suntem în mod absolut asemenea
Fiului Său şi ne poate accepta după predestinarea Sa, dacă
găseşte că suntem asemenea Lui în inimă, în intenţie, în voinţă
-- confirmând voinţa noastră printr-un astfel de control al
cărnii cum ne este posibil, Domnul nostru Isus, prin al Său „har
care ne este de ajuns”, acoperindu-ne lipsurile neintenţionate.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Continuând descrierea acestei clase de chemaţi
astfel predestinată, apostolul zice: „Şi pe aceia pe care i-a
hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat,
i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi
slăvit”. Acest pasaj este de obicei greşit înţeles, pentru că
cititorii primesc impresia că aici apostolul urmăreşte
experienţele creştine în modul obişnuit -- aşa cum tocmai le-am urmărit
în capitolul anterior -- unde am analizat cum Cristos a fost
făcut pentru noi înţelepciune, îndreptăţire, sfinţire şi eliberare;
însă aici apostolul ia un punct de observaţie opus şi începe de
la celălalt capăt. El vede aici Biserica în sfârşit completată,
ca aleasa lui Dumnezeu sub Cristos Capul ei -- Biserica,
„chiar cei aleşi” în glorie. El urmăreşte <I>înapoi</I>
dezvoltarea Bisericii, Noua Creaţie. El arată că nimeni nu va ajunge la marea
poziţie de aleşi slăviţi ai lui Dumnezeu în afară de cei
<I>chemaţi</I> (acceptaţi) pentru aceasta prin harul lui Dumnezeu; iar
aceştia trebuie să fi fost înainte <I>îndreptăţiţi,</I> pentru că
Dumnezeu nu cheamă sau nu invită pe alţii să alerge în alergarea
pentru acest mare premiu, decât pe credincioşi. Şi aceşti
îndreptăţiţi trebuie întâi, înaintea îndreptăţirii lor, să fi fost
<I>onoraţi (</I> nu „slăviţi”, cum redă versiunea comună) -- onoraţi de
Dumnezeu prin aceea că le-a trimis o cunoştinţă despre El şi despre
Fiul Său iubit -- Calea, Adevărul şi Viaţa.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta este o onoare mai mare decât au presupus
mulţi, chiar şi a auzi despre harul lui Dumnezeu în prezent.
După cum mântuirea este un dar de la Dumnezeu care se va
deschide pentru lume în timpul Veacului Milenar, tot aşa este o onoare
<B>((183))</B>
</P>
<P ALIGN="CENTER">Noua Creaţie, predestinată
</P>
<P ALIGN="RIGHT">
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">specială să ai o cunoştinţă despre harul Domnului şi
o posibilitate de reconciliere cu El în prezent, înaintea
lumii; căci astfel fiind onoraţi şi astfel având cunoştinţa
necesară pentru îndreptăţirea noastră prin credinţă, acesta devine
<I>al doilea pas</I>, după cum am văzut, care duce la sfinţire în
armonie cu chemarea, şi acesta iarăşi ducând mai departe
prin credincioşie la „slava viitoare care va fi descoperită faţă de
noi”, constituindu-ne membri ai Noii Creaţii a „chiar celor aleşi”.
</P>
<P ALIGN="CENTER">„Dacă Dumnezeu este pentru noi”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Urmărind pe apostol mai departe în analizarea
acestei alegeri, parafrazăm exprimarea lui astfel: Nu vedem noi
oare, fraţilor, că Dumnezeu are un plan mare şi minunat pe
care-l duce la îndeplinire? Nu vedem noi oare că după ce a
hotărât asupra alegerii unei anumite clase pentru a coopera la
planul Său, El ne favorizează prin aceea că ne descoperă termenii
şi condiţiile -- îndreptăţindu-ne şi chemându-ne cu
această chemare cerească? Aceasta înseamnă că Dumnezeu <I>este
pentru noi</I> -- că El doreşte ca noi să fim din această clasă
aleasă; că El a făcut toate aranjamentele necesare prin care să
putem ajunge la o poziţie în ea. Simţim noi uneori că deşi
Domnul este pentru noi, Satan, păcatul şi slăbiciunile noastre
ereditare sunt toate împotriva noastră, căutând să ne prindă în
capcană şi să ne pună piedică? Să reflectăm că,
Atotputernicul Dumnezeu fiind de partea noastră, nici una dintre
aceste opoziţii nu trebuie să ne cauzeze frică sau agitaţie,
deoarece El este cu prisosinţă capabil să ne scoată din toate acestea.
Să privim în urmă şi să remarcăm favoarea Lui faţă de noi
pe când eram încă păcătoşi, îngrijindu-Se de răscumpărarea
care este în Isus Cristos. Să reflectăm că dacă El a făcut toate
acestea pentru noi pe când eram păcătoşi, El va face mult mai
mult pentru noi acum că am devenit copiii Săi -- acum că
I-am auzit glasul, că am acceptat pe Fiul Său, că ne încredem în
El şi am fost îndreptăţiţi prin meritul Său -- acum că am
auzit chemarea la natura divină şi am făcut consacrarea,
punând puţinul nostru pe care-l avem pe altar -- desigur,
Dumnezeu ne va favoriza şi va face pentru noi cu mult mai mult
acum, deşi nu ne putem gândi cum ar putea face mai mult decât ce
<B>((184))</B>
este reprezentat în darul Fiului Său. Putem fi siguri că
Acela care nu Se schimbă ne iubeşte încă, este pentru noi încă şi
Îşi va folosi puterea ca să facă toate lucrurile să lucreze
pentru binele nostru spiritual cel mai înalt şi pentru obţinerea în
final a unui loc în Noua Creaţie, dacă noi rămânem în El, în
credinţă, iubire şi supunere de inimă -- oricât de slabe şi imperfecte
ar fi chiar cele mai bune eforturi ale noastre de a ne
controla carnea. Să fim asiguraţi că dându-ne pe Fiul Său şi
astfel deschizându-ne calea să ajungem la chemarea pentru
Noua Creaţie, Domnul a făcut pregătire în Cristos pentru
fiecare necesitate a noastră care s-ar putea ivi. În El ne-a dat
generos toate lucrurile.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Sugerează cineva că poate Legea ne-ar condamna,
neţinând seama de Dumnezeu? Să ne gândim că Dumnezeu este
Cel care ne-a condamnat sub Legea Sa; şi chiar acelaşi
Dumnezeu care ne-a condamnat, fiind marele Judecător, este Cel
care acum a pronunţat îndreptăţirea noastră -- care a
pronunţat că suntem „îndreptăţiţi prin El de toate lucrurile de care
n-am putut fi îndreptăţiţi prin lege” -- prin harul Său, prin
Cristos Isus Domnul nostru. În faţa acestui fapt, „cine va ridica
vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu” -- pe
care Dumnezeu i-a favorizat? Cine ne-ar putea condamna
pe seama defectelor sau slăbiciunilor neintenţionate?
Acestora noi le-am răspunde: Cristos este Cel care a murit; da, care
a înviat şi S-a înălţat la cer ca reprezentantul nostru şi care a
atribuit pentru noi îndestularea meritului Său,
acoperindu-ne toate neajunsurile. Rom. 8:34.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Se mai susţine că poate interveni ceva să ne separe
de dragostea lui Dumnezeu sau de Cristos şi de dragostea
şi îndurarea Sa, şi că astfel putem fi lăsaţi singuri şi ne
putem ruina credinţa şi viitorul în privinţa Noii Creaţii?
Răspundem: Dimpotrivă, Cristos are mare iubire pentru noi, altfel
nu ne-ar fi răscumpărat. Fiecare procedură a Sa este iubitoare
şi nu trebuie să permitem nimic să ne separe de acea
dragoste. Dacă vin necazurile, noi trebuie să le permitem numai ca
să ne ducă mai aproape de Domnul, singurul care ne poate
sprijini. Dacă suferinţa sau persecuţia sau foametea sau lipsa sau
alt pericol ar veni peste noi -- să înceteze oare iubirea noastră
<B>((185))</B>
pentru Domnul din cauza fricii de acestea, să renunţăm
la numele şi la cauza Lui şi să nu mai mergem în urmele
Lui, alegând mai degrabă o cale mai uşoară în viaţă? Nu,
tocmai prin aceste experienţe trebuie să fim dezvoltaţi ca
biruitori. Cum am putea fi marcaţi ca învingători dacă n-ar fi nimic
de învins -- dacă toată calea ar fi netedă şi fără un
urcuş nefavorabil? Noi am fost făcuţi primitorii îndurărilor
şi binecuvântărilor lui Dumnezeu; şi acum El ne încearcă,
să vadă în ce măsură suntem vrednici să rămânem în iubirea
Sa şi în favorurile Sale. El vrea ca noi să rămânem în ele şi
a făcut toate pregătirile necesare, însă El nu ne va
constrânge voinţa. Sunt convins, am încredere că noi suntem hotărâţi
să nu permitem nimic ce să ne separe de dragostea lui
Dumnezeu manifestată în Cristos -- nici frica de moarte, nici
dragostea de viaţă; şi că nici una dintre celelalte creaturi ale lui
Dumnezeu nu va lua sau nu va îndepărta de la noi favoarea lui
Dumnezeu -- nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile create acum,
nici cele care vor mai fi create vreodată. În toate aceste
lucruri suntem mai mult decât doar biruitori -- suntem adoptaţi ca
fii ai lui Dumnezeu pe planul divin, prin Cel care ne-a iubit.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Să ne întărim chemarea şi alegerea”
-- 2 Petru 1:10, 11 --
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea
şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi
aluneca niciodată; (lucrurile specificate anterior, adică, să ne dăm silinţa,
să unim cu credinţa virtutea şi cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea,
evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, lucruri care dacă le avem din belşug
nu ne vor lăsa nici leneşi, nici neroditori) căci în felul acesta vi se va
da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi
Mântuitorului nostru Isus Hristos.”</I>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În această alegere vedem că paşii importanţi aparţin
lui Dumnezeu; adică: (1) predeterminarea de a avea o astfel
de Creaţie Nouă; (2) invitarea unora să dezvolte
caracterul necesar; (3) aranjarea lucrurilor aşa încât cei invitaţi să
poată ajunge la o stare acceptabilă în conformitate cu chemarea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Pe de altă parte, cei care ajung printre cei aleşi trebuie
să facă paşi importanţi: (1) Depinde de cei chemaţi, pentru
care s-au făcut toate aceste pregătiri şi aranjamente, să accepte
<B>((186))</B>
chemarea -- făcând o deplină consacrare. (2) Ei trebuie
să devină atât de plini de spiritul chemării lor şi atât
de recunoscători pentru binecuvântările lor, încât se
vor conforma cu zel condiţiilor şi limitărilor legate de ea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Am văzut deja că aceste condiţii şi limitări sunt, pe
scurt, asemănarea în inimă cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu;
dar, analizând această <I>asemănare </I>mai în amănunt, aflăm
că înseamnă, aşa cum arată aici apostolul Petru, că noi
trebuie să avem roadele spiritului sfinţeniei. Dumnezeu este
sfânt, iar cei aleşi trebuie să aibă spiritul Său, dispoziţia Sa
de iubire faţă de dreptate şi de opoziţie faţă de nelegiuire.
În scriptura de mai sus apostolul arată diferitele elemente
ale acestui Spirit sfânt al lui Dumnezeu şi indică faptul că
noi nu ajungem la această asemănare perfectă
(perfecţiunea iubirii) la începutul căii noastre, ci mai degrabă ea este
<I>ţinta</I> sau standardul care indică sfârşitul căii. Iubirea ca
expresie generală cuprinde toate aceste elemente ale
caracterului, care de fapt sunt părţi ale iubirii. Smerenia,
blândeţea, dragostea frăţească, evlavia, toate sunt elemente ale iubirii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cineva a sugerat că aceste roade ale spiritului
lui Dumnezeu ar putea fi definite după cum sunt arătate
mai jos, şi noi suntem cu totul de acord:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
(1) Bucuria -- iubire exuberantă<BR>
(2) Pacea -- iubire în linişte<BR>
(3) Îndelunga răbdare -- iubire care îndură<BR>
(4) Blândeţea -- iubire în societate<BR>
(5) Bunătatea -- iubire în acţiune<BR>
(6) Credinţa -- iubire pe câmpul de luptă al vieţii<BR>
(7) Smerenia -- iubire în resemnare<BR>
(8) Înfrânarea poftelor (moderaţia) -- iubire în antrenament.
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Când am început alergarea, hotărâţi să facem acest
lucru fiindcă Dumnezeu ne-a îndreptăţit prin harul Său şi
ne-a invitat să alergăm în acest concurs pentru premiul
chemării de sus a Noii Creaţii, noi am spus întâi de toate: vom
lăsa deoparte greutăţile şi piedicile ambiţiilor pământeşti
prin consacrarea voinţei noastre Domnului şi prin hotărârea că
vom face acest singur lucru; adică, vom căuta şi prin harul Domnului
<B>((187))</B>
vom ajunge la binecuvântările la care El ne-a chemat. În
acelaşi timp am hotărât că vom îndepărta, pe cât posibil,
păcatele care atât de uşor ne asaltează -- oricare ar fi ele -- fie că
sunt la fel cu ale altora din alergare fie că nu; şi că vom alerga
cu credincioşie în această alergare pentru marele premiu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Intrarea noastră în alergare corespunde cu
consacrarea. Acesta a fost începutul. Noi ne-am consacrat Domnului --
ca să fim stăpâniţi de spiritul Său de iubire; totuşi noi ne-am
dat seama că datorită căderii eram grozav de deficitari în
acele elemente de caracter pe care Tatăl le-ar aproba. Totuşi,
alergăm şi perseverăm în dobândirea acestei asemănări de caracter
cu Fiul Său -- care este voinţa Sa în privinţa noastră şi a
condiţiei de părtăşie a noastră cu El. În privinţa aceasta noi ne
deosebim de Domnul nostru, deoarece El fiind perfect nu putea
ajunge făcând un pas după altul sau trecând de la un grad la altul
în dezvoltarea iubirii. El a fost umplut de spirit de la început
-- El a fost la <I>ţintă</I> de la început; probarea Sa a fost ca să
se constate dacă va sta sau nu va sta credincios la acea ţintă
a iubirii perfecte faţă de Dumnezeu, faţă de poporul Său şi
faţă de vrăjmaşii Săi. Noi însă trebuie să alergăm, să ne
străduim să ajungem la ţinta aceea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Am putea împărţi alergarea în patru părţi egale şi
să spunem că în prima pătrime recunoaştem iubirea ca o <I>cerinţă</I>
divină şi căutăm s-o avem, deşi nu suntem în stare s-o înţelegem
decât din punctul de vedere al <I>datoriei. </I>Noi simţim
iubire-datorie faţă de Dumnezeu pentru că El, ca şi Creator al nostru,
are dreptul să ne ceară ascultarea, iubirea, devotamentul;
de asemenea o iubire-datorie faţă de Domnul nostru Isus
pentru că El ne-a iubit, şi noi ar trebui, în dreptate, să-I
răspundem cu iubire; şi o iubire-datorie faţă de tovarăşii noştri pentru
că ne dăm seama că aceasta este voia lui Dumnezeu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">A doua pătrime a alergării ne duce puţin mai încolo,
puţin mai aproape de „ţintă”, aşa încât acele lucruri pe care
la început am căutat să le facem dintr-o <I>iubire-datorie,
</I>le-am privit treptat într-o manieră apreciativă şi nu doar ca
o datorie. De atunci încolo am văzut că lucrurile pe
care Dumnezeu le porunceşte ca fiind drepte şi datoare,
sunt<I> lucruri bune; </I>că principiile cele mai nobile pe care le
<B>((188))</B>
putem concepe sunt indentificate cu Dreptatea, Iubirea
şi Înţelepciunea pe care Domnul le porunceşte şi le pune în
faţa noastră şi pe care de atunci încolo începem să le apreciem.
Noi am început să-L iubim pe Dumnezeu nu numai pentru că
era datoria noastră faţă de Creator, ci, pe lângă aceasta şi în
mod special, pentru că am văzut că El posedă acele elemente
mari de caracter pe care ni le cere nouă -- personificarea
oricărui har şi a oricărei bunătăţi. Cei care ajung la această ţintă de
la a doua pătrime iubesc pe Domnul nu numai fiindcă El
ne-a iubit întâi şi fiindcă este datoria noastră să-L iubim la
rândul nostru, ci fiindcă acum ochii înţelegerii noastre au fost
deschişi destul de mult pentru a le permite să vadă ceva din
maiestatea glorioasă a caracterului Său, ceva din lungimea şi
lăţimea, înălţimea şi adâncimea Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii
şi Puterii Creatorului nostru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ţinta de la a treia pătrime a acestei alergări o numim
-- iubire de fraţi. De la început noi recunoaştem o
iubire-datorie faţă de fraţi întocmai cum recunoaştem faţă de Tatăl,
dar într-un grad mai mic, fiindcă fraţii au făcut mai puţin
pentru noi; şi noi îi recunoaştem mai cu seamă fiindcă aşa este
voinţa Tatălui. Dar ajungând să vedem principiile dreptăţii,
să apreciem pe Tatăl şi să vedem că Însuşi Tatăl ne iubeşte
în ciuda lipsurilor noastre neintenţionate, inimile noastre
au început să se lărgească şi să se adâncească faţă de fraţi, şi
am fost în stare tot mai mult să le trecem cu
vederea imperfecţiunile, lipsurile şi greşelile neintenţionate, când
am putut vedea în ei dovezi ale dorinţei inimii de a merge în
urmele lui Isus şi în armonie cu principiile caracterului divin.
Iubirea de fraţi a devenit clar marcată în experienţele noastre. Vai!
se pare că mulţi din poporul iubit al Domnului n-au ajuns încă
la această ţintă de la a treia pătrime a alergării către
premiul chemării noastre de sus. Există mare nevoie de a
dezvolta iubirea frăţească, îndelunga răbdare, răbdarea pe
care Scripturile o învaţă -- şi care sunt în mod necesar încercate
şi probate mai mult în legătura noastră cu fraţii decât în
legătura noastră cu Tatăl şi cu Domnul nostru. Noi putem
vedea perfecţiunea Tatălui şi a Fiului, şi că Ei n-au nici
o imperfecţiune; ne putem da seama de mărinimia Lor în
<B>((189))</B>
comparaţie cu noi şi de neajunsurile noastre în comparaţie
cu Ei; dar când privim către fraţi, vedem la unul o slăbiciune şi
la altul altă slăbiciune; iar ispita este, vai, prea obişnuit,
să-i spunem unui frate: „Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochiul
tău” -- în loc să ne dăm seama că o asemenea dispoziţie de
scotocire, zgândărire şi găsire de greşeli la fraţi este o dovadă că
noi avem totuşi bârna noastră mare de nerăbdare şi de lipsă
de iubire cu care să ne luptăm. Apropiindu-ne de această ţintă
de la a treia pătrime, ne scoatem treptat bârna din propriii
ochi -- ajungem să ne vedem propriile neajunsuri şi să
apreciem tot mai mult bogăţiile harului Domnului nostru faţă de noi;
şi influenţa asupra inimii noastre este să producă în noi un
grad mai mare din spiritul smereniei, răbdării şi blândeţii faţă
de toţi -- iar aceasta iarăşi ne permite să trecem cu vederea
sau să acoperim o mulţime de păcate, o mulţime de
imperfecţiuni care se află la fraţi, atâta vreme cât ne dăm seama că
ei sunt în mod sigur fraţi -- atâta vreme cât ei se încred
în sângele preţios şi caută să alerge aceeaşi alergare
pentru acelaşi premiu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">A patra pătrime sau ţinta finală a alergării noastre
este Iubirea Perfectă -- faţă de Dumnezeu, faţă de fraţii
noştri, faţă de toţi oamenii -- şi este cea pe care în mod serios
trebuie să căutăm cu toţii s-o atingem, şi aceasta cât se poate de
repede. Nu trebuie să zăbovim la fiecare ţintă, ci să alergăm cu
răbdare, cu perseverenţă, cu energie. Există un sens în care nu
trebuie să „iubim lumea, nici lucrurile din lume”; dar există un sens
în care trebuie să iubim pe toţi oamenii şi „cât avem ocazie,
să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa
credinţei” (Gal. 6:10) -- o iubire care include chiar şi pe vrăjmaşii
noştri. Această iubire nu anulează sau nu diminuează iubirea
noastră faţă de Tatăl, faţă de principiile caracterului Său şi faţă
de fraţi, ci o intensifică; şi în acea intensificare ea face posibil
ca noi să includem în iubirea bunăvoinţei şi simpatiei toată
creaţia care geme în durerile naşterii şi aşteaptă descoperirea
fiilor lui Dumnezeu. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine
celor ce vă urăsc”, este porunca Învăţătorului; şi până când
n-am ajuns la acest grad de iubire -- iubirea chiar de vrăjmaşi
-- să nu ne gândim nici măcar o clipă că am ajuns la <I>ţinta </I>pe
<B>((190))</B>
care Domnul a fixat-o pentru noi ca urmaşi ai Săi.
Până când n-am ajuns la acea poziţie, nu suntem
asemenea iubitului Fiu al lui Dumnezeu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Trebuie să ajungem la această culme a iubirii înainte de
a putea fi socotiţi vrednici de un loc în Noua Creaţie şi nu
trebuie să aşteptăm ca fiecare din urmaşii Domnului să ajungă
la această ţintă doar la momentul stingerii în moarte.
Chiar dimpotrivă. Trebuie să aşteptăm să ajungem la ea cât se
poate de devreme în experienţa noastră creştină şi apoi să ne
amintim cuvintele apostolului: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi
fi biruit toate” (Efes. 6:13). Avem nevoie de încercări ale
iubirii după ce am ajuns la ţintă; şi antrenarea noastră când
suntem la ţintă -- străduinţa noastră pentru a menţine acea ţintă
sau standard în viaţa noastră -- va fi foarte întăritoare
pentru caracterul nostru. În aceasta, în mod special,
experienţele noastre vor corespunde cu cele ale Domnului nostru, căci
El, deşi n-a trebuit să alerge ca să ajungă la ţintă, a trebuit
să lupte o luptă bună a credinţei fiind <I>la ţintă</I> -- ca să
nu fie mişcat de la ea, să nu fie biruit de diferitele atacuri ale lumii
şi ale Adversarului. „Alerg spre ţintă”, spune apostolul; şi
tot astfel, fiecare dintre noi trebuie să stăm neclintiţi la acea
ţintă după ce am ajuns la ea şi să avem grijă ca în toate
încercările pe care Domnul le permite să vină asupra noastră să fim
socotiţi de El ca biruitori -- nu prin putere proprie, ci prin
puterea ajutorului Răscumpărătorului nostru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Împotriva noastră vor fi atacuri ca să ne abată de la
iubirea perfectă faţă de Tatăl, ca să ne facă să consimţim a da
mai puţin decât omagiul şi ascultarea deplină datorate Lui.
Vor fi atacuri şi în privinţa fraţilor, ca să ne sugereze să
nu permitem ca iubirea de fraţi să acopere o mulţime de
greşeli -- sugestii să ne supărăm pe aceia pe care am învăţat
să-i iubim şi să-i apreciem şi să-i compătimim pentru
slăbiciunile lor. Vor fi atacuri împotriva noastră în privinţa
vrăjmaşilor noştri, după ce am învăţat să-i iubim -- sugerându-ne
că sunt cazuri excepţionale şi că mărinimia noastră faţă de
ei trebuie să aibă limite. Binecuvântaţi suntem dacă în
aceste ispite stăm neclintiţi, aruncându-ne înainte spre
ţintă, străduindu-ne să păstrăm poziţia la care deja am ajuns --
<B>((191))</B>
luptând lupta bună a credinţei -- ţinându-ne cu tărie
de viaţa eternă care ne este socotită prin Isus.
</P>
<P ALIGN="CENTER">„Ştim . . . alegerea voastră”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră, pentru
că Evanghelia noastră v-a fost adusă nu numai prin cuvânt, ci şi
cu putere şi cu Duhul sfânt şi cu o mare siguranţă.” 1 Tes. 1:4, 5.</I>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În altă parte am arătat care sunt semnele, dovezile
că suntem copii ai lui Dumnezeu, adică, conceperea
noastră de Spiritul sfânt, sigilarea noastră, însufleţirea
noastră*. Nu vom repeta aici, ci doar vom atrage atenţia într-un�