<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua creaţie - Organizarea Noii creaţii
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE=ARIAL>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((195))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua creaţie - Organizarea Noii creaţii</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL V
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
„Pietrele vii&quot; pentru templul spiritual -- Noua Creaţie nominală
faţă de cea adevărată -- „Taina lui Dumnezeu&quot; şi „taina fărădelegii&quot;
-- Marea organizaţie a lui Anticrist -- Scripturile sunt demne de încredere
-- Libertatea permisă lumii şi bisericismului -- Ordine din confuzie -- „La
timpul potrivit&quot; -- „Sfârşiturile veacurilor&quot; -- Via sădită de
Tatăl -- Cei „doisprezece apostoli ai Mielului&quot; -- Pavel succesorul lui
Iuda -- Numărul apostolilor este limitat la doisprezece -- Misiunea apostolică
-- Caracterul tare al apostolilor -- Apostolul Pavel „cu nimic mai prejos&quot;
decât ceilalţi apostoli -- Inspiraţia celor doisprezece -- Supravegherea
divină a scrierilor apostolilor -- „Pe această stâncă voi zidi Biserica
Mea&quot; -- Armonia Evangheliilor -- Cheile autorităţii -- Infailibilitatea
apostolică -- Considerarea unor obiecţii -- „Unul singur este învăţătorul
vostru&quot; -- Biserica adevărată este „turma lui Dumnezeu&quot; -- Apostoli,
profeţi, evanghelişti, învăţători -- Organizarea Noii Creaţii de către Domnul
este absolut completă -- El este şi supraveghetorul ei -- Darurile Spiritului
au încetat când n-au mai fost necesare -- Unitatea „credinţei care a fost
dată sfinţilor o dată pentru totdeauna&quot; -- Unitatea prin forţă este
anticreştină -- Episcopi, bătrâni, diaconi -- Semnificaţia adevărată a
cuvântului „proroc&quot; -- Smerenia este esenţială pentru funcţia de
bătrân -- Alte calităţi necesare -- Diaconi, slujitori şi alţi servi --
învă=ătorii în Biserică -- Mulţi ar trebui să fie în stare să înveţe --
„Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători&quot; -- „Nu aveţi nevoie să vă
înveţe cineva&quot; -- „Cine primeşte învăţătura&quot; şi „cel care
învaţă&quot; -- Locul femeii în Biserică -- Femeile în calitate de
colaboratori -- „Să se acopere&quot;
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">După cum Noua Creaţie nu va ajunge la perfecţiunea
sau completarea ei până la Întâia Înviere, tot aşa nici
organizarea ei nu va fi completă până atunci. Imaginea templului
ilustrează acest lucru: ca pietre vii noi suntem acum chemaţi sau
invitaţi pentru locuri în templul glorios, şi, după cum explică
apostolul (1 Pet. 2:5), venim la Isus, care, ca reprezentant al Tatălui,
ne formează, ne cizelează, ne potriveşte şi ne şlefuieşte
pentru locuri în Templul glorios al viitorului -- locul de întâlnire între
<B>((196))</B>
Dumnezeu şi lume. Aşa cum în templul tipic construit
de Solomon fiecare piatră a fost pregătită amănunţit în
carieră pentru locul ei în clădire, tot aşa este şi cu noi --
toată pregătirea se face în viaţa prezentă. După cum în tip
fiecare piatră formată intra la locul ei fără sunet de ciocan, tot
aşa este şi în antitip -- pietrele vii care se supun acum cu
bucurie pregătirii Domnului vor fi complet organizate sub El ca şi
piatra din vârf, când se vor uni cu El dincolo de văl -- fără
confuzie, fără a mai fi nevoie de aranjare şi pregătire.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Totuşi, Scripturile recunosc o unitate sau o legătură a
acestor pietre vii în perioada pregătirii lor. De fapt ele fac încă un
pas şi recunosc o <I>organizare temporară</I> care permite
fiecărui membru al viitoarei Împărăţii să fie părtaş cu marele
Învăţător şi Maestru în lucrarea pregătitoare de „zidire a unuia pe
altul în credinţa preasfântă&quot; -- ajutându-se unul pe altul la
formarea caracterului în armonie cu liniile modelului -- Domnul
nostru Isus. Trecând la o examinare amănunţită a
aranjamentelor divine pentru timpul prezent, pe mulţi i-ar putea surprinde
să descopere ce multă libertate a lăsat Domnul fiecărui
membru individual al Noii Creaţii: dar când recunoaştem faptul că
El caută închinători de bună voie, sacrificatori de bună voie,
care sunt îndemnaţi de iubirea faţă de Domnul şi faţă de
principiile dreptăţii să-şi dea viaţa pentru fraţi şi pentru a fi
colaboratori cu El, atunci este clar că planul Domnului, de acordare a
marii libertăţi, este cel mai bun plan -- cel care în modul cel
mai sigur încearcă loialitatea inimii, în modul cel mai
deplin dezvoltă caracterul şi dovedeşte dispoziţia fiecăruia de a
urma Legea Iubirii în relaţiile cu ceilalţi, făcând celorlalţi ceea ce
ar vrea să-i facă alţii lui.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel de libertate, sau independenţă relativă, este
bine adaptată obiectivului Domnului din prezent -- anume,
selecţia turmei mici, desăvârşirea caracterului şi instruirea lor
pentru Preoţia Împărătească din viitor -- dar ar fi total nepotrivită
şi insuficientă pentru lucrarea de convertire a lumii, care
în general se presupune că El o va face. Din cauza acestei
doctrine greşite -- acestei presupuneri că Dumnezeu a însărcinat
<B>((197))</B>
Biserica să cucerească lumea şi să aducă în supunerea
Lui toate lucrurile în decursul veacului actual -- atât de
multe persoane cu o judecată bună s-au minunat de
simplitatea organizării Bisericii de către Domnul şi de către apostoli.
Şi văzând cât de inadecvat ar fi un astfel de aranjament
pentru <I>convertirea lumii</I>, oamenii au încercat să elaboreze
organizarea, după cum se vede în diferitele instituţii eclesiastice
ale creştinătăţii. Printre acestea este papalitatea, una dintre
cele mai subtile şi mai puternice organizaţii imaginabile.
Sistemul Metodist Episcopal este de asemenea autoritar, dar pe un
plan mai înalt; el stăpâneşte o altă clasă. Organizarea
amănunţită a acestor două mari sisteme este cea care le-a adus succesul
şi puterea în „lumea creştină&quot;. Vom vedea, pe măsură ce
vom continua, că acestea şi toate „bisericile&quot;
<I>omeneşti</I> sunt foarte diferite în organizarea lor de Biserica pe care a
instituit-o Domnul -- că procedeele lor nu sunt ale Lui, întocmai
cum nici planurile lor nu sunt planurile Lui; deoarece, cât sunt
de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile şi
planurile Domnului de cele ale oamenilor (Isa. 55:8, 9). În curând cei
cu inima sinceră vor vedea că au greşit mult lăsând
simplitatea lui Cristos şi încercând să fie mai înţelepţi decât Dumnezeu
în conducerea lucrării Sale. Rezultatele vor arăta
înţelepciunea Lui şi nechibzuinţa oamenilor.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Noua Creaţie nominală faţă de cea adevărată
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum în poporul tipic toţi erau israeliţi în sens
nominal, dar comparativ puţini erau „israeliţi adevăraţi&quot;, tot aşa şi
în antitip, nu trebuie să fim surprinşi că găsim o Biserică nominală
şi o Biserică adevărată, o Nouă Creaţie nominală şi o Nouă Creaţie
adevărată. De când creştinătatea a devenit într-o oarecare măsură
populară, „neghina&quot;, „imitaţia de grâu&quot;, a infestat
câmpul de grâu, simulând a fi grâu adevărat. Oricât
de greu ar fi pentru om, care nu poate citi inima, să deosebească
ce este adevărat de ce este fals, grâul de neghină, Domnul însă
ne asigură că El cunoaşte inima, că -- „Domnul cunoaşte pe cei
care sunt ai Săi&quot;. El de fapt aşteaptă de la noi să facem
<B>((198))</B>
deosebire între oile adevărate şi lupii în piei de oaie, şi
între via adevărată care produce roade adevărate şi spinii
şi mărăcinii care ar putea încerca să treacă drept membri ai
Viţei adevărate, şi ne spune să facem acest lucru. Dar
Domnul nu-i permite poporului Său să treacă peste această
judecată generală -- o examinare liberală a caracterului exterior
general -- zicând: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme&quot;. Printre cei
pe care-i recunoaşteţi ca mlădiţe legitime în Viţă, să nu
încercaţi să hotărâţi cât timp trebuie să li se acorde pentru a
produce roadele coapte. Trebuie să lăsăm acest lucru pentru
Tatăl, Vierul, care curăţă fiecare mlădiţă şi care în cele din urmă
va tăia fiecare mlădiţă sau membru „care n-aduce roadă&quot;. De
aceea noi lăsăm pentru Vier curăţarea „Viţei&quot; -- corectarea
fiecărui membru cu adevărat consacrat al Bisericii lui Cristos
-- lăsându-L pe El să facă excluderea, recunoscând că El
a semănat şi El a şi udat, şi a făcut să odrăslească fiecare
mlădiţă în Viţa adevărată. Spiritul Viţei trebuie să fie
recunoscut într-o anumită măsură în fiecare mlădiţă sau membru şi
fiecare trebuie să fie încurajat şi ajutat în creşterea sa. Iubirea
trebuie să fie legea printre toate aceste mlădiţe; şi numai aşa cum
este auzit Cuvântul divin -- fără a trece cu nimic peste ceea ce
el ne autorizează -- are vreo mlădiţă dreptul să critice,
să mustre, sau în vreun alt fel să cureţe ori să facă
ceva împotriva altei mlădiţe. Spiritul iubirii este, dimpotrivă,
să îndemne la milă, amabilitate, îndelungă răbdare şi
răbdare până la chiar limitele îngăduite de marele Vier, care,
după cum am sugerat deja, sunt largi, liberale şi menite
să dezvolte caracterul în fiecare mlădiţă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Toată această organizare este diferită de cea omenească,
în măsura în care oamenii au ignorat sau au
abandonat simplitatea aranjamentului divin. Ei au făcut reguli
arbitrare în privinţa celor care pot fi recunoscuţi ca membri sau
mlădiţe ale Viţei şi a celor care nu pot fi admişi la părtăşie deplină;
au făcut impuneri financiare şi diferite reguli şi reglementări
pe care Scripturile nu le-au făcut, au aşezat diferite crezuri
şi confesiuni pe care Scripturile nu le-au aşezat, au prescris
<B>((199))</B>
pedepse pentru violarea acestora pe care Scripturile nu
le-au prescris şi au făcut reglementări de excludere, de
excomunicare etc., contrare oricărei autorizări date Bisericii
Adevărate, Corpul lui Cristos, Viţa Adevărată, Noua Creaţie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Am atras deja atenţia asupra faptului că Biserica lui
Cristos este numită în Scripturi „Taina lui Dumnezeu&quot;*
deoarece, contrar aşteptării, Biserica urma să fie <I>Corpul</I>
Mesianic, care, sub Capul ei Uns, Isus, va domni şi va binecuvânta
lumea. Această taină sau acest secret descoperit acum sfinţilor a
fost ţinut ascuns în veacurile şi dispensaţiile trecute (Efes.
3:3-6), şi este taina lui Dumnezeu care se va sfârşi curând,
prin desăvârşirea Noii Creaţii la sfârşitul acestui Veac
Evanghelic. Am atras atenţia şi asupra faptului că Scripturile se referă
la Babilon ca fiind un sistem fals (mama şi fiicele -- unele
mai corupte, altele mai puţin corupte, unele fiind o imitaţie
mai bună, altele mai slabă) şi că acesta este numit
„Taina Fărădelegii&quot;. Să nu fim înţeleşi că vrem să spunem că
fondatorii acestor sisteme false le-au organizat cu scopul şi intenţia de
a induce în eroare poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă să
nu uităm că în Scripturi lui Satan i se atribuie „înşelarea
întregii lumi&quot; asupra acestui subiect, punând răul în locul binelui
şi binele în locul răului, lumina în locul întunericului
şi întunericul în locul luminii. Satan „lucrează acum în
fiii neascultării&quot; (Isa. 5:20; Efes. 2:2), întocmai cum I-a
oferit cooperare şi Domnului nostru Isus. Lui îi place să
coopereze cu toţi urmaşii lui Cristos pe care-i poate abate de la
umblarea în urmele Învăţătorului. După cum a încercat să-L
convingă pe Domnul nostru că erau căi mai bune -- căi care
implică mai puţin sacrificiu personal şi mai puţină negare de sine
decât căile Tatălui -- prin care El putea binecuvânta toate
familiile pământului, la fel, în acest Veac Evanghelic, el s-a
concentrat ca să-i convingă pe fraţii Domnului cu adevărat consacraţi
să adopte planurile lui -- să nu dea mare atenţie planurilor
şi regulilor Tatălui. El îi voia să fie preaînţelepţi -- să simtă că
<B>((200))</B>
pot servi pe Domnul mai bine prin alte metode decât prin
cele indicate de Scripturi. I-a umflat cu sentimente de zel
pentru sistemele lor omeneşti, de mândrie cu ele, cu lucrarea pe
care o fac şi cu organizaţiile pe care le-au realizat. Adversarul
n-a avut nici un succes la Învăţătorul, răspunsul Său
invariabil fiind: „Este scris&quot;. Dar nu este aşa cu urmaşii Săi. Mulţi,
mulţi neglijează ce este scris; neglijează exemplul şi
cuvintele Învăţătorului; neglijează cuvintele şi exemplul apostolilor
şi se concentrează asupra ducerii la îndeplinire pentru
Dumnezeu a unui plan pe care ei speră şi cred că El îl aprobă şi
pentru care îi va lăuda.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY"> *Vol. I, cap. 5
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">
Ce uimiţi vor fi când vor constata cât au greşit, când
vor vedea în curând Împărăţia aşa cum Dumnezeu a
plănuit-o iniţial şi de atunci înainte a realizat lucrarea după planul
Său! Vor descoperi atunci cu cât este mai bine să ai grijă să te
laşi învăţat de Domnul, decât să încerci să înveţi pe Domnul --
să faci lucrarea Lui în felul dorit de El, mai degrabă decât
să lucrezi pentru El într-un mod pe care El nu l-ar
recunoaşte. Succesul acestor planuri umane -- ca în papalitate,
metodism şi proporţional în alte denominaţii -- ajută să facă din
aceste sisteme „lucrări de rătăcire&quot;.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nu S-a amestecat, sau n-a împiedicat
creşterea „neghinei&quot; în câmpul de grâu de-a lungul Veacului
Evanghelic. Dimpotrivă, El Şi-a instruit poporul să aştepte ca ambele
să crească împreună până la vremea „secerişului&quot;, când El
Însuşi va fi prezent, supraveghind separarea, adunând grâul
în grânarul Său (condiţia glorificată) şi ocupându-Se de
legarea neghinei pentru marele timp de necaz cu care se va sfârşi
veacul şi care-i va nimici ca „neghină&quot; sau <I>imitaţii de Noi
Creaturi, </I>fără a-i nimici ca fiinţe umane.<I> </I>De fapt, mulţi
dintre „neghină&quot; sunt respectabili, morali, şi, cum spune lumea, „oameni
buni&quot;. Tot aşa, printre toate religiile păgâne se află şi elemente
de bunătate, deşi mult mai puţine decât printre „neghină&quot;
care au fost mult binecuvântaţi şi avantajaţi în toate
modurile datorită contactului lor strâns cu „grâul&quot; adevărat şi
datorită discernerii parţiale a spiritului Domnului în acesta din urmă.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((201))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Despre această Taină a Fărădelegii („Babilon&quot;,
confuzie, creştinătate) apostolul Pavel spune că deja în zilele lui
începea să lucreze printre poporul Domnului; dar se pare că
lucrarea era încă slabă, până după moartea lui Pavel şi a
celorlalţi apostoli. Atâta vreme cât apostolii au rămas cu Biserica, ei
au putut indica pe unii dintre învăţătorii falşi prin care
Adversarul căuta în particular, în secret, să introducă erezii
nimicitoare pentru a submina credinţa şi a îndepărta pe credincioşi de
la speranţele, făgăduinţele şi simplitatea Evangheliei (2 Pet.
2:1). Apostolul Pavel de asemenea vorbeşte în termeni
generali despre unii dintre aceştia, care începeau lucrările
nelegiuirii, dar îi numeşte pe unii dintre ei personal, Imeneu şi Filet, şi
pe alţii care „s-au abătut de la adevăr&quot; etc., -- „răsturnând
credinţa unora&quot; (2 Tim. 2:17). În privinţa acestor învăţători
mincinoşi şi a erorilor lor, el previne iarăşi Biserica prin Bătrânii
din Efes, în special arătând că aceştia vor înflori după moartea
sa -- lupi răpitori, care nu vor cruţa turma (Fapt. 20:29).
Aceasta din urmă este în armonie remarcabilă cu prezicerea
Domnului nostru din pildă (Mat. 13:25, 39). Domnul nostru arată clar
că aceşti învăţători mincinoşi şi învăţăturile lor mincinoase
erau mijloace ale Adversarului care a semănat neghină printre
grâul pe care-l semănaseră El şi apostolii. El zice: „În timp ce
oamenii (servii speciali, apostolii) <I>dormeau,
</I>a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină&quot;.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">N-a trecut mult după ce apostolii au adormit, putem
fi siguri, până ce spiritul rivalităţii sub
conducerea Adversarului a dus pas cu pas la organizarea în final
a marelui sistem Anticrist -- papalitatea. Organizarea
lui, după cum am văzut deja*, nu s-a făcut instantaneu,
ci treptat -- începând să-şi asume puterea cam prin secolul
al patrulea. Marele Anticrist a prosperat un timp cu
atâta succes încât toate istoriile scrise de la acea vreme şi până
la „Reformă&quot; au nesocotit practic dreptul oricărei persoane
şi clase la numele de creştin sau dreptul de a fi considerat
<B>((202))</B>
ortodox şi credincios, dacă nu aparţinea acestui
sistem Anticrist sau dacă în vreun fel nu-l sprijinea. Altora nu
le-a fost permis să existe decât în privat şi sub interdicţie,
iar dacă au fost istorii despre ei, se pare că au fost distruse,
dar probabil că credincioşii din timpul acela, asemenea celor
care umblă astăzi în lumina adevărului prezent, erau atât
de neînsemnaţi ca număr şi influenţă, încât nimeni nu
i-a considerat vrednici să fie menţionaţi, în comparaţie
cu sistemul mare şi plin de succes căruia au încercat să i
se opună şi care s-a căţărat atât de rapid până la locul
influent de putere, atât în problemele pământeşti cât şi în
cele spirituale.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Vol. II, cap. 9
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">De la „Reformă&quot; încoace Adversarul şi-a arătat din
nou şiretenia organizând fiecare nou început (fiecare nou
efort de a ajunge la adevăr) ca un alt Anticrist, aşa încât
astăzi avem nu numai „mama prostituatelor&quot; iniţială, ci şi
multele ei „fiice&quot;*. Având în vedere aceste fapte, nu vom căuta
istorii ale Bisericii adevărate în afara celor pe care le găsim
în Noul Testament, care evident au fost păstrate pentru noi
cu mare sfinţenie şi puritate, în ciuda interpolărilor
ocazionale, cum este ilustrat în Ioan 21:25 şi 1 Ioan 5:7.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Vol. 3, pag. 42, 154, 155
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Vom atrage totuşi atenţia pe scurt asupra unor fapte,
care ne dovedesc nu numai că Scripturile au fost păstrate
în relativă puritate, dar care în acelaşi timp atestă şi că
multele sisteme care pretind că au fost organizate de Domnul şi
de apostoli sunt cu totul diferite de cel pe care ei l-au
organizat, despre care se relatează în Noul Testament.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">1) Dacă Biserica primară ar fi fost organizată
după maniera papalităţii sau a altor denominaţii de
astăzi, relatările ar fi fost cu totul diferite de cum sunt. Am fi
avut unele referiri la instalarea cu mare pompă a apostolilor
în funcţie de către Domnul nostru, El Însuşi şezând undeva
la loc de cinste ca papă, primind pe apostoli în robe stacojii ca
<B>((203))</B>
şi cardinali etc., etc.; am fi avut legi şi reglementări
stricte cu privire la ziua de vineri, la abţinerea de la carne etc.
-- ceva în privinţa „apei sfinţite&quot; stropite peste apostoli şi
peste mulţime, precum şi ceva despre facerea semnului crucii.
Nici Maria, mama Domnului nostru, n-ar fi fost uitată. S-ar
fi dat o relatare despre presupusa concepere miraculoasă a
ei şi ar fi fost anunţată ca „mama lui Dumnezeu&quot;, iar Isus ar
fi fost prezentat ca aducându-i ceva omagii speciale
şi informându-i pe apostoli să se apropie de El prin ea.
Ceva sugestii s-ar fi dat în privinţa „sfintelor lumânări&quot;,
când, cum şi unde să fie folosite; ceva instrucţiuni în
privinţa invocării sfinţilor; ceva instrucţiuni despre „liturghie&quot;,
şi cum Petru, întâlnindu-se cu ceilalţi ucenici, a fost
recunoscut ca papă, cum s-au închinat înaintea lui şi cum a făcut
pentru toţi liturghie, declarând că el avea puterea să-L creeze
din nou pe Cristos prin pâine şi să-L sacrifice din nou
pentru păcatele personale. Am fi avut ceva relatare
despre înmormântarea lui Ştefan; cum Petru sau ceilalţi au
„sfinţit&quot; un mormânt pentru el, aşa încât să poată zăcea în
„pământ sfinţit&quot;, şi că i-au pus în mână o „lumânare
sfinţită&quot; în timp ce spuneau anumite rugăciuni peste el. Am fi
avut reguli şi reglementări cu privire la diferite ordine clericale; şi
cum laicii nu sunt deloc „fraţi&quot; cu ei, ci subordonaţi lor. Am
fi avut ordine printre cler, mai înalte şi mai joase:
reverend, sfinţia sa, preasfinţia sa; episcopi, arhiepiscopi, cardinali
şi papi; şi îndrumări specifice cum ar urma să ajungă
fiecare la poziţia lui, căutând onoare unul de la altul şi cine să
fie cel mai mare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Faptul că aceste chestiuni nu sunt, în nici un sens
al cuvântului, nici măcar sugerate de către apostoli, este o
dovadă <I>la prima vedere</I> că sistemele care pretind în totalitate sau
în parte asemenea diviziuni ale Bisericii, asemenea
autorităţi, asemenea funcţii etc., n-au fost organizate de apostoli ori
sub îndrumarea lor, nici de Domnul care i-a numit şi le-a
recunoscut lucrarea. Ioan 15:16; Fapt. 1:2; Apoc. 21:14.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((204))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">2) Pe lângă aceasta, mai dovedeşte că Biblia n-a fost
născocită de aceşti organizatori înţelepţi; căci dacă ar fi falsificat-o,
putem fi siguri că i-ar fi furnizat din abundenţă referinţe de
felul celor pe care le-am sugerat.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
3) Având această autoritate şi această dovadă că „mama&quot;
şi numeroasele „fiice&quot;-sisteme din prezent n-au fost instituite
de Domnul şi de apostoli, ci au rezultat din coruperea
învăţăturilor simple ale lor şi sunt ca atare numai instituţii umane
-- încercări de a fi mai înţelepţi decât Dumnezeu în
efectuarea lucrării divine -- să avem cu atât mai mare încredere
în Cuvântul lui Dumnezeu şi să dăm cu atât mai serioasă
atenţie chiar şi celor mai mici amănunte pe care Cuvântul ni le
pune în faţă, asupra acestui subiect şi asupra tuturor subiectelor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În cei şase mii de ani ai istoriei lumii până în
prezent, Dumnezeu a permis omenirii în general să facă tot ce
poate pentru rezolvarea problemelor vieţii. Omul natural a fost
creat cu însuşiri mintale care-l făceau să încline spre a onora şi
adora pe Creatorul său; şi aceste însuşiri mintale n-au fost
complet şterse prin cădere -- „degradarea totală&quot; nu este desigur
un lucru adevărat în legătură cu omenirea în general. La fel
cum Dumnezeu le-a îngăduit oamenilor să-şi exercite
celelalte însuşiri mintale după cum doreau, tot aşa El le-a
îngăduit să-şi exercite şi trăsăturile morale şi religioase
conform înclinaţiilor lor. Putem vedea că, exceptând Israelul natural
şi Israelul spiritual şi influenţele care au ieşit de la aceştia
spre lume, Dumnezeu a lăsat lumea în voia ei -- a lăsat-o să
facă pe cât a putut mai bine în privinţa autodezvoltării etc.
Omul în ignoranţa şi orbirea lui a căzut în mare măsură
pradă uneltirilor lui Satan şi a îngerilor căzuţi, care, prin
diferite forme de superstiţie, religii false, magie etc., au abătut
masele departe de adevăr. Apostolul explică situaţia, spunând că
acest lucru este aşa fiindcă atunci când oamenii L-au cunoscut
pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici n-au
fost recunoscători, ci s-au dedat la gânduri deşarte şi inima
lor fără pricepere s-a întunecat, iar Dumnezeu i-a lăsat --
le-a permis să apuce pe calea pe care au preferat-o, pentru a învăţa
<B>((205))</B>
anumite lecţii în legătură cu propria lor degradare, iar
prin degradarea în care vor cădea să se manifeste păcătoşenia
peste măsură a păcatului şi nechibzuinţa de a asculta de orice
alt sfat în afara celui al Creatorului lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum am văzut deja, Domnul nu intenţionează să
lase omenirea în această stare slabă şi decăzută, ci, prin
Creaţia Nouă, la timpul Său cuvenit, cunoştinţa de Domnul va
ajunge la fiecare membru al familiei umane, cu posibilitate
deplină să ajungă la cunoştinţa adevărului şi la toate
binecuvântările asigurate prin răscumpărare. Dar punctul pe care vrem
să-l enunţăm aici în mod special este că, aşa cum Dumnezeu
a lăsat neamurile păgâne în voia lor, tot aşa El lasă
aşa-zisa „creştinătate&quot; în voia ei. El permite oamenilor care au
primit ceva din lumina revelaţiei divine s-o folosească aşa cum le
place -- să-şi încerce mâna în ameliorări ale planului divin,
să organizeze sisteme umane etc. Toate acestea nu înseamnă
că El n-are putere să intervină, nici că aprobă aceste
diferite mecanisme şi instituţii contradictorii şi mai mult sau mai
puţin dăunătoare ale omenirii şi ale bisericismului. Aceste
experienţe vor constitui o altă lecţie care în curând va mustra pe
mulţi, când vor recunoaşte marele rezultat al planului divin şi
vor vedea cum Dumnezeu a continuat constant,
realizând împlinirea scopurilor Sale iniţiale, ignorând de fapt
schemele şi mecanismele omului, uneori obţinându-Şi rezultatele în
parte prin ele, iar alteori în absolută opoziţie cu ele. Exact aşa
a făcut şi la sfârşitul Veacului Iudeu, când El a permis
unora din acea naţiune să-I realizeze planul în persecutarea
şi răstignirea Domnului şi a apostolilor Săi. Şi după cum
unii dintre ei au fost „israeliţi adevăraţi&quot;, mai apoi
binecuvântaţi, ridicaţi şi făcuţi părtaşi la suferinţele lui Cristos pentru
ca astfel să poată fi în curând şi părtaşi la gloriile Sale, tot
aşa, probabil sunt acum „israeliţi adevăraţi&quot; spirituali
care, asemenea lui Pavel, vor fi recuperaţi din
capcanele Adversarului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Încă un punct este demn de remarcat: Domnul are un
timp special pentru a-Şi începe Împărăţia, un timp special, prin
<B>((206))</B>
urmare, în care Noua Sa Creaţie aleasă să fie dezvoltată
şi pregătită pentru serviciul Său; şi se pare că făcea parte
din planul Său ca asupra începutului şi sfârşitului acestei
perioade să strălucească lumină specială. Apostolul sugerează
aceasta când se referă la noi, „peste care au venit sfârşiturile
veacurilor&quot; (1 Cor. 10:11). În suprapunerea Veacului Iudeu cu
cel Evanghelic au fost manifestate întâi Calea, Adevărul şi
Viaţa; au intervenit „Veacurile Întunecate&quot;, iar acum în
timpul suprapunerii Veacului Evanghelic cu cel Milenar
lumina străluceşte ca niciodată înainte -- asupra „lucrurilor noi
şi vechi&quot;. În timp ce trebuie să presupunem că acelora care
la începutul veacului erau în armonie cu Domnul li s-a dat
lumină specială şi că unii ca aceştia acum la încheierea veacului vor
fi favorizaţi cu lumina Adevărului Prezent, pentru ca prin ea
să poată fi sfinţiţi, nu trebuie să gândim că aceeaşi măsură
de lumină a fost necesară pentru sfinţire de-a lungul
secolelor care au intervenit, dintre care unele sunt cunoscute
ca „Veacurile Întunecate&quot;. Nu trebuie să presupunem că
Domnul S-a lăsat vreodată fără martori, chiar dacă ei au fost
ignoraţi în paginile istoriei; ci trebuie să privim această ignorare
ca fiind datorată relativei lor obscurităţi şi faptului că ei
n-au fost în legătură şi în armonie cu marile sisteme
anticreştine -- deşi unii dintre ei se poate să fi fost în acele sisteme.
Astfel chemarea Domnului, care se aplică acum, arată clar că
trebuie să ne aşteptăm să găsim mulţi din poporul Domnului
<I>în</I> Babilon, încurcaţi şi dezorientaţi de sectarism: „A căzut
Babilonul cel mare&quot;. „Ieşiţi <I>din mijlocul ei,</I> poporul Meu,
ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele
ei.&quot; Apoc. 18:2, 4.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După ce am aruncat în grabă o privire asupra Bisericii
şi asupra istoriei ei limitate, să trecem acum în mod mai
specific la o examinare a Bisericii aşa cum ea a fost iniţial instituită
de Domnul nostru. După cum este doar un <I>Spirit</I> al Domnului,
pe care toţi câţi sunt ai Lui trebuie să-l posede, tot aşa
este doar un Cap şi <I>centru</I> al Bisericii, Domnul nostru Isus.
Trebuie însă să reţinem că în toată lucrarea Sa, Tatăl a fost
recunoscut în toate, şi conform cu propria Sa relatare, lucrarea Sa a
fost făcută în numele Tatălui, prin autoritatea Tatălui -- „Orice
<B>((207))</B>
răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls
din rădăcină&quot; (Mat. 15:13). Biserica adevărată, Noua Creaţie,
este sădită de Tatăl. Domnul nostru spune: Eu sunt
adevărata Viţă, voi sunteţi mlădiţele, iar Tatăl Meu este Viticultorul.
Mai târziu El arată că există o „vie a pământului&quot;, o
biserică nominală, o biserică falsă, care n-a fost sădită de Tatăl şi
care va fi smulsă. Rodul Viei Adevărate este Iubirea şi acesta
este preţios pentru Tatăl; dar rodul Viei pământului este
egoismul sub diferite forme şi acesta va fi adunat în cele din urmă
în teascul mare al mâniei lui Dumnezeu în marele timp de
necaz cu care se va încheia acest veac. Ioan 15:1-6; Apoc. 14:19.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Fiecare persoană care studiază Biblia a observat desigur
că Domnul nostru şi apostolii n-au recunoscut nici o diviziune
în Biserică şi au ignorat orice este asemănător cu
dezbinarea, atât în fapt cât şi în nume. Pentru ei Biserica a fost una
şi indivizibilă, precum şi credinţa ei una singură, Domnul ei
unul singur şi botezul ei unul singur. Din acest punct de vedere
s-a vorbit despre ea ca fiind Biserica, Biserica lui
Dumnezeu, Biserica Viului Dumnezeu, Biserica lui Cristos,
Biserica Întâilor-Născuţi; iar indivizii din ea au fost numiţi
„fraţi&quot;, „ucenici&quot;, „creştini&quot;. Toate aceste nume sunt folosite
fără discriminare în legătură cu întreaga Biserică şi în legătură
cu cele mai mici adunări -- chiar doi sau trei -- şi în legătură
cu indivizi, în Ierusalim, în Antiohia sau în altă parte.
Varietatea acestor nume şi folosirea lor generală implică în mod clar
că nici unul dintre ele n-a fost intenţionat să fie nume
propriu. Toate au fost numai ilustraţii ale marelui fapt pe care
Domnul nostru şi apostolii Săi l-au prezentat continuu, şi anume,
că Biserica (<I>Ecclesia</I>, corpul, compania) urmaşilor Domnului
sunt „aleşii&quot; Săi -- ca să se împărtăşească acum de crucea Sa şi
să înveţe lecţiile necesare, iar în curând să fie asociaţi cu El
în gloria Sa.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest obicei trebuia să fi continuat, dar a fost schimbat
în Veacurile Întunecate. Când s-a dezvoltat eroarea, cu ea a
intrat şi spiritul sectar, urmat de denumiri speciale -- Biserica
Romei, Biserica Baptistă, Biserica Luterană, Biserica Angliei,
Sfânta Biserică Catolică, Biserica Wesleyană, Biserica
Creştină, Biserica Presbiteriană etc. Acestea sunt semne de
<B>((208))</B>
<I>carnalitate</I>, după cum arată apostolul (1 Cor. 3:3, 4); şi
pe măsură ce Noua Creaţie iese din întunericul dens care
atâta vreme a acoperit lumea, ea se luminează şi asupra
acestui punct; şi observând eroarea şi înfăţişarea răului, nu
numai că iese din sectarism, dar şi refuză să fie cunoscută
după aceste nume nescripturale -- totuşi răspunzând cu
râvnă la oricare sau la toate numele biblice.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să examinăm acum temeliile acelei Biserici pe care
a stabilit-o Domnul:
</P>
<P ALIGN="CENTER">Cei doisprezece apostoli ai Mielului
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul declară că nimeni nu poate să pună o
altă temelie decât aceea care este pusă -- Isus
Cristos (1 Cor. 3:11). Pe această temelie Domnul nostru, ca reprezentant
al Tatălui, a început să-Şi zidească Biserica, şi făcând
astfel, El a chemat doisprezece apostoli -- nu la întâmplare,
ci intenţionat, întocmai cum cele douăsprezece seminţii
ale lui Israel n-au fost douăsprezece la întâmplare, ci
în conformitate cu planul divin. Domnul nostru nu numai
că n-a ales pentru poziţia aceea mai mult de
doisprezece apostoli, dar de atunci încoace nici n-a dat autoritate să
fie mai mulţi -- cu excepţia faptului că Iuda,
dovedindu-se nevrednic de o poziţie printre cei doisprezece, a căzut de
la locul său şi a fost înlocuit cu apostolul Pavel.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Remarcăm cu câtă grijă a vegheat Domnul
asupra apostolilor -- grija Sa faţă de Petru, S-a rugat pentru el
în ceasul încercării lui, şi după aceea cererile speciale către
el să-I hrănească oile şi mieii. Notăm de asemenea grija
Sa pentru Toma care s-a îndoit şi voinţa Sa de a-i
demonstra clar faptul învierii Sale. Din cei doisprezece n-a pierdut
pe nici unul în afară de fiul pierzării -- iar abaterea acestuia
a fost cunoscută mai dinainte de Domnul şi prezisă
în Scripturi. Nu putem recunoaşte alegerea lui
Matia consemnată în Fapte ca fiind în vreun sens
alegerea Domnului. El a fost fără îndoială un om bun, dar a fost
ales de către cei unsprezece fără autorizare. Ei au fost
informaţi să zăbovească în Ierusalim şi să aştepte înzestrarea de
sus prin Spiritul sfânt la Cincizecime, iar în această perioadă
<B>((209))</B>
de aşteptare şi înainte ca ei să fie înzestraţi cu putere
au făcut greşeala să tragă la sorţi şi să-l aleagă pe Matia ca
să ia locul lui Iuda. Domnul nu i-a mustrat pentru
acest amestec fără intenţie rea în aranjamentul Său, ci pur
şi simplu le-a ignorat alegerea şi la timpul Său l-a
prezentat pe apostolul Pavel, zicând: „El este un vas pe care Mi
l-am ales&quot;; şi, iarăşi, avem declaraţia apostolului că el a fost
ales din pântecele mamei sale ca să fie un slujitor special şi că
el n-a fost cu nimic mai prejos decât cei mai însemnaţi
dintre apostoli. Gal. 1:15; 2 Cor. 11:5.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Din aceasta se va vedea că suntem în total dezacord
cu vederile papalităţii şi ale Bisericii Episcopale
Protestante, cu ale Bisericii Catolico-Apostolice şi ale Mormonilor,
toate pretinzând că numărul apostolilor n-a fost limitat
la doisprezece şi că din zilele lor încoace au existat
succesori care au vorbit şi au scris cu aceeaşi autoritate ca şi
cei doisprezece iniţiali. Noi negăm acest lucru, şi spre a
dovedi observăm cum Domnul i-a ales în mod special pe
cei doisprezece, amintindu-ne proeminenţa
numărului doisprezece în lucrurile sacre aparţinătoare de
această alegere; şi, ca să mergem până la capăt, indicăm
imaginea simbolică a Bisericii glorificate dată în Apocalipsa 21.
Acolo, Noul Ierusalim -- simbolul noului guvern Milenar,
Biserica, Mireasa unită cu Domnul ei -- este descrisă foarte clar;
şi în imagine se face foarte clar declaraţia că cele
douăsprezece temelii ale Cetăţii sunt scumpe şi că pe cele
douăsprezece temelii erau scrise numele celor „doisprezece apostoli
ai Mielului&quot; -- nici mai mulţi, nici mai puţini. Ce dovadă
mai bună am putea avea că n-au fost niciodată mai mulţi
decât doisprezece apostoli ai Mielului şi că oricare alţii,
după cum sugerează Apostolul Pavel, au fost „apostoli
mincinoşi&quot;. 2 Cor. 11:13.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu ne putem imagina nici că a fost nevoie de mai
mulţi apostoli, deoarece îi avem încă pe cei doisprezece cu noi
-- mărturia lor şi rodul lucrării lor -- într-o formă mult
mai convenabilă decât au avut cei care au fost personal cu ei
în timpul slujirii lor. Relatările despre slujirea lor sunt cu
noi; înregistrarea de către ei a cuvintelor, a miracolelor Domnului
<B>((210))</B>
etc. Discursurile asupra diferitelor subiecte de doctrină
creştină din epistolele lor se află astăzi în mâinile noastre într-o
formă cât se poate de satisfăcătoare. Aceste lucruri sunt <I>„de
ajuns&quot;,</I> după cum explică apostolul, „pentru ca omul lui Dumnezeu
să fie . . . cu totul pregătit&quot;. Explicând chestiunea mai
departe, apostolul a spus: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot
planul lui Dumnezeu&quot;. Este necesar mai mult? 2 Tim. 3:17; Fapt. 20:27.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Imediat după cele patruzeci de zile de meditare şi de
încercare din partea Adversarului în pustie şi după ce S-a hotărât
asupra căii potrivite, Domnul nostru a început să
propovăduiască Evanghelia Împărăţiei viitoare şi să-Şi invite urmaşii, care
au fost numiţi ucenici. Dintre aceşti ucenici i-a ales în cele
din urmă pe cei doisprezece (Luca 6:13-16). Toţi erau din
ceea ce s-ar putea numi stări sociale umile, câţiva dintre ei
pescari, şi despre ei se spune fără dezaprobare că mai-marii „ştiau
că erau oameni fără carte şi simpli&quot; (Fapt. 4:13). Evident că
cei doisprezece au fost chemaţi dintre „ucenici&quot; sau
dintre urmaşi în general, care au îmbrăţişat cauza Domnului şi
L-au recunoscut fără să-şi lase ocupaţiile zilnice. Cei
doisprezece au fost invitaţi să devină asociaţi în slujirea
Evangheliei şi relatarea spune că ei au părăsit toate pentru a-L
urma (Mat. 4:17-22; Marcu 1:16-20; 3:13-19; Luca 5:9-11).
Cei „şaptezeci&quot; însărcinaţi mai târziu n-au fost
niciodată recunoscuţi ca apostoli. Luca ne dă o relatare specială
despre alegerea celor doisprezece, informându-ne că tocmai
înainte de acest eveniment Domnul nostru S-a retras pe munte să
Se roage -- evident să Se consulte cu Tatăl în privinţa
lucrării Sale şi în privinţa colaboratorilor Săi în ea. A continuat
toată noaptea în rugăciune -- şi când s-a făcut ziuă a chemat la
El pe ucenicii Săi (greceşte, <I>mathetes</I> -- învăţăcei sau elevi);
şi dintre ei a ales doisprezece, pe care i-a numit şi <I>apostoli</I>
(greceşte, <I>apostolos --</I> trimişi). Astfel cei doisprezece au
fost marcaţi ca separaţi şi distincţi printre ucenici. Luca 6:12, 13, 17.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ceilalţi ucenici nealeşi astfel pentru slujba de apostoli
au fost şi ei iubiţi de Domnul şi fără îndoială că au fost în
armonie deplină cu numirea celor doisprezece, recunoscând-o a fi
în interesul lucrării în general. Pe ce bază a făcut Domnul
<B>((211))</B>
alegerea, nu se declară; dar avem relatarea propriei
Sale rugăciuni în această privinţă, că, „ai Tăi erau şi Tu Mi
i-ai dat&quot;; şi „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici
unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării&quot; -- Iuda. În ce sens
sau în ce grad a făcut Tatăl alegerea celor doisprezece nu
are importanţă pentru noi. Fără îndoială că o calitate pe care
o aveau aceştia era smerenia; şi fără îndoială că ocupaţiile
lor modeste şi experienţele anterioare din viaţă fuseseră
astfel încât au înclinat nu numai să-i facă oameni smeriţi, dar
pe lângă aceasta şi să ducă la tărie de caracter,
hotărâre, perseverenţă etc., până la un grad la care alte
îndeletniciri probabil n-ar fi putut duce la fel de bine. Suntem
informaţi că alegerea celor doisprezece atunci când a avut loc, în
loc de a aştepta până la Cincizecime (data conceperii
Bisericii), a fost în mare măsură cu scopul de a permite
celor doisprezece să fie în mod special cu Domnul, să-I
vadă lucrările, să-I audă mesajul, pentru ca astfel să poată fi
la timpul cuvenit martori care să ne spună direct, nouă
şi întregului popor al lui Dumnezeu, minunatele lucrări
ale lui Dumnezeu şi minunatele cuvinte ale vieţii
manifestate prin Isus. Luca 24:44-48; Fapt. 10:39-42.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Însărcinarea apostolică
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu există nicăieri nici cea mai vagă sugestie
făcută apostolilor sau cu privire la ei, că ei urmau să fie stăpâni
peste moştenirea lui Dumnezeu; că trebuiau să se considere
diferiţi de ceilalţi credincioşi, scutiţi de acţiunile legii divine, sau
în mod special favorizaţi sau asiguraţi în privinţa moştenirii
lor veşnice. Trebuiau să-şi amintească tot timpul că „voi toţi
sunteţi fraţi&quot; şi că „unul singur este Îndrumătorul vostru:
Hristos&quot;. Trebuiau să ţină minte totdeauna că era necesar
să-şi <I>întărească</I> chemarea şi alegerea; şi dacă nu se supuneau
Legii Iubirii şi nu erau smeriţi precum copilaşii, cu nici un chip
nu „intrau în Împărăţie&quot;. Nu li s-a dat nici un titlu oficial şi
nici alte instrucţiuni cu privire la o îmbrăcăminte deosebită sau
la o purtare deosebită, ci doar că în toate aceste lucruri ei
trebuiau să fie exemple pentru turmă; pentru ca alţii văzând faptele lor
<B>((212))</B>
bune să mărească pe Tatăl; pentru ca alţii care mergeau
în urmele lor să urmeze şi ei astfel în urmele conducătorului şi
în final să ajungă la aceeaşi glorie, onoare, nemurire --
părtaşi ai aceleiaşi naturi divine, membri ai aceleiaşi Noi Creaţii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Însărcinarea apostolilor a fost una de <I>serviciu</I>
-- ei urmau să se servească unul pe altul, să servească pe Domnul
şi să-şi dea viaţa pentru fraţi. Aceste servicii urmau să
fie făcute în mod special în legătură cu
promulgarea Evangheliei. Ei au fost părtaşi ai ungerii
premergătoare, care deja venise peste Învăţătorul lor -- aceeaşi ungere
care aparţine tuturor celor din Noua Creaţie, tuturor celor
din Preoţimea Împărătească, şi care este descrisă de profet
când zice: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul
<I>M-a uns să aduc veşti bune </I>celor blânzi . . . să pansez pe
cei cu inima zdrobită&quot; etc. Isa. 61:1, 2; Luca 4:17-21;
Mat. 10:5-8; Marcu 3:14, 15; Luca 10:1-17.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi această ungere n-a venit peste ei în mod direct până
la Cincizecime, ei gustaseră mai înainte din ea, prin aceea
că Domnul le-a acordat o parte din puterea Spiritului Său
sfânt etc., când i-a trimis să propovăduiască. Dar, chiar şi în
aceasta, o posibilitate specială de mândrie a fost îndepărtată
când Domnul nostru mai târziu a trimis încă şaptezeci să facă
o lucrare similară şi în mod similar i-a împuternicit să
facă minuni în numele Său. Adevărata lucrare a apostolilor
n-a început, prin urmare, în sensul propriu al cuvântului,
până când au primit Spiritul sfânt la Cincizecime. Atunci le-a
fost acordată o manifestare specială a puterii divine -- nu
numai Spiritul sfânt şi darurile Spiritului, dar, de asemenea, şi
în mod special, puterea de a acorda aceste daruri şi altora.
De atunci încolo, prin această ultimă putere menţionată, ei
s-au deosebit de toţi ceilalţi din Biserică. Şi alţi credincioşi au
fost socotiţi ca membri ai corpului uns al lui Cristos, făcuţi
părtaşi ai Spiritului Său şi concepuţi de acest Spirit pentru
înnoirea vieţii etc., însă nici unul n-a putut avea un dar sau
o manifestare specială decât dacă acestea erau conferite prin
<B>((213))</B>
apostoli. Trebuie totuşi să reţinem că aceste daruri
ale minunilor, limbilor, interpretării limbilor etc., n-au
împiedicat în nici un sens sau n-au luat locul roadelor Spiritului
sfânt, care trebuiau să fie crescute sau dezvoltate de către
fiecare credincios prin ascultare de instrucţiunile divine -- pe
măsură ce fiecare creştea în har, cunoştinţă şi iubire. Acordarea
acestor daruri, pe care un om le poate primi şi totuşi să fie
aramă sunătoare, un chimval zângănitor, i-a marcat însă pe
apostoli ca servii sau reprezentanţii speciali ai Domnului în
lucrarea de fondare a Bisericii. 1 Cor. 12:7-10; 13:1-3.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru în alegerea şi instruirea acestor apostoli
a avut în vedere binecuvântarea şi instruirea tuturor
urmaşilor Săi până la sfârşitul veacului. Acest lucru este evident
din rugăciunea de la sfârşitul slujirii Sale, în care, referindu-Se
la ucenici, a zis: „Eu am făcut cunoscut Numele Tău
oamenilor (apostolilor) pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Tu
Mi i-ai dat şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut
că toate câte Mi-ai dat Tu sunt de la Tine. Căci le-am dat
cuvintele (doctrinele) pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit . . . Eu
Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe
care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi . . . Şi Mă rog nu
numai pentru ei (apostoli), ci şi pentru cei care vor crede în Mine
prin cuvântul lor (toată Biserica Evangheliei), ca toţi să fie una
(în scop, în iubire), cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca
şi ei să fie una în Noi, (apoi, arătând scopul final al acestei
alegeri a apostolilor şi a Noii Creaţii întregi, El adaugă:) pentru
ca lumea (iubită de Dumnezeu pe când era încă păcătoasă
şi răscumpărată prin sângele preţios) să creadă că Tu M-ai
trimis&quot; -- s-o răscumpăr şi s-o restaurez. Ioan 17:6-9, 20, 21.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolii, deşi oameni neînvăţaţi, au fost evident
caractere tari, şi sub învăţătura Domnului lipsa lor de înţelepciune
şi educaţie lumească a fost mai mult decât compensată
prin „spiritul minţii sănătoase&quot;. De aceea nu este ciudat că
aceşti oameni au fost recunoscuţi în mod uniform de către
Biserica timpurie ca îndrumători în calea Domnului -- instructori
<B>((214))</B>
special numiţi -- „stâlpi în Biserică&quot;, urmând în
autoritate Domnului Însuşi. Domnul i-a pregătit pentru această
poziţie în diferite moduri.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ei au fost continuu cu El şi au putut, prin urmare, să
fie martori în privinţa tuturor afacerilor slujirii Sale,
a învăţăturilor Sale, a minunilor Sale, a rugăciunilor Sale,
a compătimirii Sale, a sfinţeniei Sale, a jertfirii de Sine
chiar până la moarte, şi, în final, martori ai învierii Sale. Nu
numai Biserica timpurie a avut nevoie de toate aceste mărturii,
ci toţi care au fost chemaţi de atunci încoace de Domnul
şi care I-au acceptat chemarea pentru Creaţia Nouă -- toţi
care au fugit pentru a găsi refugiu şi se încred în speranţele
glorioase centrate în caracterul Său, în moartea Sa de sacrificiu, în
marea Sa înălţare şi în planul lui Dumnezeu pe care El trebuie
să-l împlinească -- au avut nevoie tocmai de asemenea
mărturie personală în privinţa tuturor acestor lucruri, cu scopul ca ei
să poată avea o credinţă puternică, o consolare puternică.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mai târziu au fost trimişi de către Domnul încă şaptezeci
de ucenici, pentru a vesti prezenţa Sa şi secerişul Veacului
Iudeu, dar lucrarea lor a fost în multe privinţe diferită de a
celor doisprezece. Într-adevăr, se pare că în toate modurile
Domnul a pus deoparte în mod atât de deosebit pe apostoli, încât
noi, împreună cu toată Biserica, să putem avea cea mai
deplină încredere în ei. Numai aceştia au participat cu El la
ultimele Paşti şi la instituirea noii amintiri, cea a morţii Sale;
numai aceştia au fost cu El în Ghetsimani; de asemenea lor li
s-a arătat în mod special după învierea Sa; şi numai aceştia
au fost în mod special folosiţi ca purtători de cuvânt ai
Spiritului sfânt în Ziua Cincizecimii. Cei unsprezece erau „bărbaţi
din Galileea&quot;, aşa cum unii care i-au auzit au remarcat, „toţi
aceştia . . . nu sunt galileeni?&quot; Fapt. 2:7; Luca 24:48-51; Mat. 28:16-19.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi -- după cum arată relatarea -- Domnul nostru li
S-a descoperit după învierea Sa la vreo cinci sute de fraţi, totuşi
apostolii au fost trataţi în mod special şi s-a intenţionat ca ei să fie
„martori&quot; specifici „a tot ce a făcut El în ţinutul iudeilor şi în
Ierusalim. El, pe care „L-au omorât, atârnându-L pe lemn.
<B>((215))</B>
Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi . . . <I>Isus ne-a poruncit</I>
să predicăm poporului&quot; etc. Fapt. 10:39-45; 13:31; 1 Cor. 15:3-8.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul Pavel, deşi nu în mod direct martor în
aceeaşi măsură ca şi cei unsprezece, a fost totuşi făcut martor al
învierii Domnului prin aceea că i s-a dat o sclipire ulterioară a
prezenţei Sale glorioase, după cum el însuşi declară -- „După ei
toţi, ca unuia născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi
mie&quot; (1 Cor. 15:8, 9 -- nota de subsol la Cornilescu revizuită, n.
e.). Apostolul Pavel n-a fost de fapt îndreptăţit să-L vadă
pe Domnul în glorie înainte de restul Bisericii la a Doua Venire
a Sa, când toţi credincioşii Săi vor fi schimbaţi şi făcuţi
asemenea Lui şi-L vor vedea aşa cum este; dar, pentru ca apostolul
să poată fi un <I>martor,</I> i s-a acordat această privire şi i s-au
dat viziuni şi revelaţii mai mult decât tuturor celorlalţi. El a
fost astfel bine compensat, poate, pentru lipsa anterioară a
legăturii personale cu Învăţătorul. Experienţele sale deosebite n-au
fost doar pentru avantajul său propriu, ci în principal,
putem presupune, pentru avantajul întregii Biserici. Cert este
că experienţele deosebite, viziunile, revelaţiile etc.,
acordate apostolului care a luat locul lui Iuda, au fost mai
folositoare decât ale oricăruia dintre ceilalţi apostoli.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Experienţele i-au permis nu numai să cunoască şi
să aprecieze „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu&quot; -- chiar
anumite lucruri neîngăduit a fi rostite (2 Cor. 12:4), dar iluminarea
pe care ele au adus-o în mintea apostolului s-a şi reflectat
prin <I>scrierile sale</I> asupra Bisericii din zilele lui până în prezent.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Fiindcă apostolul Pavel a avut acele viziuni şi revelaţii, el
a putut înţelege situaţia, a putut aprecia noua dispensaţie şi
a putut recunoaşte atât de clar lungimea şi lăţimea,
înălţimea şi adâncimea caracterului şi planului divin, şi fiindcă el
însuşi a apreciat atât de clar aceste lucruri, a fost pregătit pentru
a le spune în învăţăturile şi epistolele sale într-un astfel de
mod încât să confere binecuvântări casei credinţei de-a
lungul întregului veac. De fapt, chiar şi astăzi Biserica şi-ar
putea permite mai degrabă să piardă mărturiile oricăruia
dintre ceilalţi apostoli sau ale tuturor, decât să piardă mărturia
<B>((216))</B>
acestuia singur. Cu toate acestea, noi suntem bucuroşi
să avem întreaga mărturie -- bucuroşi s-o apreciem pe
toată, precum şi caracterele nobile ale tuturor celor
doisprezece. Să marcăm mărturia care arată calitatea lui de apostol,
întâi de toate cuvintele Domnului: „El este un vas pe care Mi
l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor,
înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel&quot; (Fapt. 9:15).
Propria declaraţie a apostolului este: „Fraţilor, vreau să ştiţi
că Evanghelia vestită de mine nu este omenească, pentru
că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la om, ci
prin descoperirea lui Isus Hristos&quot; (Gal. 1:11, 12); şi din nou
el spune: „Cel care lucrase în Petru pentru
apostolia circumciziei (evreilor), lucrase şi în mine faţă de
neamuri&quot; (Gal. 2:8). Zelul lui pentru Domnul şi pentru fraţi
şi dispoziţia lui de a-şi da viaţa pentru fraţi -- cheltuind
timp şi energie pentru binecuvântarea lor -- mărturisesc
nu numai pentru vrednicia lui de a se clasa ca un egal al
oricărui apostol, dar când unii i-au pus la îndoială
legătura apostolică cu Biserica, el a arătat deschis aceasta
şi binecuvântările Domnului legate de revelaţiile şi
slujirile sale etc., dovedind că el nu era „cu nimic mai prejos&quot;
de ceilalţi. 1 Cor. 9:1; 2 Cor. 11:5, 23; 12:1-7, 12; Gal. 2:8; 3:5.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">N-a fost intenţia Domnului ca apostolii să facă o
lucrare numai printre evrei -- relatarea este chiar în sens contrar.
El i-a informat pe cei unsprezece că lucrarea Sa şi mesajul
lor erau pentru toţi oamenii, în cele din urmă, deşi ei urmau
să aştepte în Ierusalim până când erau înzestraţi cu
putere, urmând să-şi înceapă acolo mărturia. Cuvintele
Domnului nostru au fost: „Voi veţi primi putere, când va veni Duhul
sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea,
în Samaria şi până la marginile pământului&quot; (Fapt. 1:8).
Această mărturie a continuat nu numai în timpul vieţii apostolilor,
ci mai continuă încă. Ei şi acum ne propovăduiesc, şi acum
îi instruiesc pe credincioşi, îi încurajează, îi previn, îi
mustră. Moartea lor nu le-a oprit slujirea. Ei şi acum vorbesc, şi
acum mărturisesc, şi acum sunt purtători de cuvânt ai
Domnului către credincioşii Săi.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((217))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">Inspiraţia apostolilor
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Este bine să avem încredere în apostoli ca martori
sau istorici credincioşi şi să notăm că mărturiile lor
poartă pecetea onestiei, prin aceea că ei n-au căutat nici
bogăţie, nici glorie printre oameni, ci şi-au sacrificat toate
interesele pământeşti în zelul lor pentru Învăţătorul înviat şi
glorificat. Mărturia lor ar fi incalculabilă chiar dacă n-ar avea
altă greutate în afară de aceasta; dar găsim că Scripturile
dau învăţătura că ei au fost folosiţi de Domnul ca agenţii
Săi inspiraţi şi că ei au fost în mod special îndrumaţi de El
în ceea ce priveşte mărturia, doctrinele, obiceiurile etc., pe
care să le stabilească în Biserică. Ei au adeverit nu
numai lucrurile pe care le-au auzit şi le-au văzut, ci, pe
lângă acestea, şi instrucţiunile pe care le-au primit prin
Spiritul sfânt; astfel ei au fost administratori credincioşi. „Iată
cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte . . . administratori
ai tainelor lui Dumnezeu&quot;, a spus Pavel (1 Cor. 4:1).
Aceeaşi idee a fost exprimată de către Domnul nostru când a
spus în privinţa celor doisprezece: „Vă voi face pescari de
oameni&quot; şi „Paşte oile Mele&quot;, „Paşte mieluşeii Mei.&quot; Apostolul
spune de asemenea -- taina (adevărurile adânci ale
Evangheliei cu privire la chemarea de sus a Noii Creaţii --
Cristosul) ascunsă în alte veacuri, este acum descoperită sfinţilor
Săi apostoli şi profeţi prin Spirit. Obiectivul acestei
revelaţii este explicat astfel: „Să pun în lumină înaintea tuturor:
care este administrarea acestei taine (pe ce condiţii se
poate obţine participarea la această Nouă Creaţie) ascunse
din veacuri în Dumnezeu&quot; (Efes. 3:3-11). Iar descriind
cum Biserica trebuie să fie zidită pe temelia apostolilor şi
profeţilor, Isus Cristos Însuşi fiind piatra din capul unghiului,
apostolul declară: „Iată de ce (pentru zidirea Bisericii, templul
lui Dumnezeu), eu, Pavel, (sunt) întemniţatul lui Hristos
Isus pentru voi, neamurilor&quot;. Efes. 2:20, 22; 3:1.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Mângâietorul a fost promis că „vă va învăţa toate şi vă
va aduce aminte de tot ce v-am spus&quot;; şi „vă va vesti
lucrurile viitoare&quot; (Ioan 14:26; 16:13). Fără îndoială, într-o
anumită măsură aceasta se aplică la întreaga Biserică, dar în mod special
<B>((218))</B>
s-a aplicat la apostoli; şi de fapt mai operează încă
pentru rămăşiţa Bisericii prin apostoli -- cuvintele lor fiind
încă mijloacele prin care Spiritul sfânt ne învaţă lucruri noi
şi vechi. În armonie cu această făgăduinţă putem înţelege
că inspiraţia apostolică a avut un caracter întreit.
(1) Împrospătarea memoriei le-a permis să-şi amintească şi
să reproducă învăţăturile personale ale Domnului.
(2) Îndrumarea în aprecierea adevărului referitor la planul
divin al veacurilor. (3) Descoperiri speciale de lucruri viitoare
-- lucruri despre care Domnul nostru a declarat: „Mai am să
vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta&quot;. Ioan 16:12.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu trebuie să presupunem că împrospătarea
memoriei apostolilor a implicat o dictare a frazeologiei exacte sau
a ordinii exacte a cuvintelor Domnului nostru. Şi nici
scrierile apostolice nu dau dovadă de asemenea dictare.
Făgăduinţa Domnului este însă în sine o garanţie a
corectitudinii declaraţiilor lor. În fiecare din cele patru Evanghelii avem
o istorie a vieţii şi misiunii timpurii a Domnului; totuşi
în fiecare se manifestă individualitatea scriitorului.
Fiecare în stilul său înregistrează acele lucruri care lui i se par
cele mai importante; şi sub supravegherea Domnului
aceste diferite relatări dau împreună o istorie atât de completă
cât este necesar pentru stabilirea credinţei Bisericii, a
identităţii lui Isus ca Mesia arătat de profeţi, a împlinirii
profeţiilor referitoare la El, a faptelor vieţii Sale şi a învăţăturilor
Sale. Dacă inspiraţia era verbală (o dictare cuvânt de cuvânt),
nu era nevoie de câţiva oameni ca să repete naraţiunea;
dar este vrednic de notat că în timp ce fiecare scriitor
şi-a exercitat libertatea individuală de exprimare şi a
făcut alegerea evenimentelor cele mai importante şi mai
vrednice de înregistrat, Domnul prin Spiritul Său sfânt
a supravegheat lucrarea astfel încât nimic de importanţă
n-a fost omis -- tot ce este necesar este înregistrat fidel
-- „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu
totul pregătit&quot;. Este interesant de remarcat că relatarea
<B>((219))</B>
apostolului Ioan le completează pe celelalte trei --
Matei, Marcu şi Luca -- şi el vorbeşte în principal
despre împrejurările şi întâmplările importante omise de ceilalţi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Afirmaţia Domnului, că El prin Spiritul sfânt îi
va îndruma pe apostoli şi prin ei pe Noua Creaţie, „în
tot adevărul&quot;, implică faptul că îndrumarea va fi o
îndrumare generală în tot adevărul, mai degrabă decât personală
şi individuală -- îndeplinirea după această manieră
este evidenţiată din relatări. Deşi apostolii, cu excepţia lui
Pavel, au fost oameni simpli şi neînvăţaţi, totuşi expunerile
lor scripturale sunt cu totul remarcabile. Ei au putut „face
de ruşine înţelepciunea&quot; teologilor „înţelepţi&quot; din zilele lor
-- şi de atunci încoace. Oricât de elocventă ar fi eroarea, ea
nu poate sta în faţa logicii deducţiilor lor din Lege, din
Profeţi şi din învăţăturile Domnului. Învăţaţii Legii evreieşti
au remarcat aceasta, şi, după cum citim, „au recunoscut
că fuseseră cu Isus&quot; -- că învăţaseră doctrina Lui şi
copiaseră spiritul Lui. Fapt. 4:5, 6, 13.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Epistolele apostolice conţin astfel de argumente logice
bazate pe scrierile inspirate ale Vechiului Testament şi pe
cuvintele Domnului; şi toţi care de-a lungul Veacului Evanghelic
s-au împărtăşit din acelaşi spirit urmând liniile argumentării
puse de Domnul în faţa noastră prin purtătorii Săi de cuvânt,
sunt conduşi spre aceleaşi concluzii corecte, aşa încât
credinţa noastră nu stă în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea
lui Dumnezeu (1 Cor. 2:4, 5). Totuşi, în aceste învăţături, ca şi
în prezentările lor istorice, n-avem nici o dovadă a unei
dictări cuvânt de cuvânt -- nici o dovadă că ei au fost doar
secretari ai Domnului, vorbind şi scriind într-un mod mecanic, aşa
cum au făcut profeţii din timpurile vechi (2 Pet. 1:21). Mai
degrabă, clarviziunea apostolilor a fost o iluminare a minţii care i-a
făcut capabili să vadă şi să aprecieze scopurile divine, şi astfel să
le declare în mod clar; întocmai cum, urmând conducerea
lor, toţi din poporul Domnului de atunci încoace au fost
făcuţi capabili să crească în har, cunoştinţă şi iubire, şi astfel au fost
<B>((220))</B>
făcuţi capabili să „înţeleagă pe deplin împreună cu toţi
sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi
să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice
cunoştinţă (omenească)&quot;. Efes. 3:18, 19.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu toate acestea, suntem pe deplin îndreptăţiţi să
credem că celelalte învăţături ale lor, ca şi relatările lor istorice,
au fost atât de supravegheate de Domnul încât
cuvintele nepotrivite au fost evitate, iar adevărul a fost prezentat
în astfel de formă încât să constituie „hrană la timp
potrivit&quot; pentru casa credinţei din zilele lor până astăzi.
Această supraveghere divină a apostolilor a fost indicată dinainte
prin cuvintele Domnului nostru: „Orice veţi lega pe pământ, va
fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat
în cer&quot; (Mat. 18:18). Înţelegem că aceasta înseamnă, nu faptul
că Domnul Îşi va ceda prerogativa şi va asculta de
ordinele apostolilor, ci faptul că ei vor fi astfel păstraţi, astfel
îndrumaţi de Spiritul sfânt, încât deciziile lor în Biserică, în
privinţa lucrurilor care să fie considerate obligatorii şi care să
fie considerate opţionale, vor fi decizii corecte; iar Biserica
în general să ştie, prin urmare, că lucrurile au fost fixate,
stabilite -- concluziile la care s-a ajuns fiind atât hotărârea
Domnului cât şi a apostolilor.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În deplină armonie cu aceasta, după ce apostolul Petru
a mărturisit că Domnul nostru era Mesia, „Isus răspunzând
i-a zis: «Ferice de tine, Simon, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea
şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care
este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun: Tu eşti Petru (<I>petros</I> --
piatră, stâncă) şi pe această stâncă (<I>petra</I> -- masă de piatră
-- marea stâncă fundamentală a adevărului pe care tocmai
l-ai exprimat tu) voi zidi Biserica Mea»&quot;. Domnul Însuşi
este ziditorul, după cum se spune despre El că este şi temelia,
„Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care
este pusă şi care este Isus Hristos&quot; (1 Cor. 3:11). El este
marea Stâncă, iar mărturia lui Petru despre El a fost ca atare o
<B>((221))</B>
mărturie de stâncă -- o declaraţie a principiilor care stau
la baza planului divin. Apostolul Petru aşa a înţeles
această chestiune şi aşa şi-a exprimat înţelegerea (1 Pet. 2:5, 6). El
a spus că toţi credincioşii consacraţi cu adevărat sunt <I>„pietre</I>
vii&quot; care vin la marea Stâncă a planului divin, Cristos Isus
-- să fie zidiţi ca templu sfânt al lui Dumnezeu prin unire cu
El -- temelia. Petru, prin urmare, a respins orice pretenţie de a
fi el însuşi piatra de temelie şi în mod potrivit s-a
clasificat împreună cu toate celelalte „pietre vii&quot; (greceşte,
<I>lithos) </I>ale Bisericii -- chiar dacă
<I>petros</I>, stâncă, înseamnă o piatră mai mare decât
<I>lithos</I> şi toţi apostolii ca pietre de „temelie&quot;
vor avea o importanţă mai mare decât fraţii lor în planul şi
ordinea divină. Apoc. 21:14.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Cheile autorităţii
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În aceeaşi împrejurare Domnul i-a spus lui Petru: „Îţi voi
da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va
fi legat în ceruri&quot; etc. Astfel, aceeaşi autoritate dată
apostolilor în ansamblu a fost exprimată în mod specific faţă de
Petru, plus privilegiul sau onoarea cheilor -- puterea sau
autoritatea deschiderii. Ne amintim cum apostolul Petru a folosit
cheile Împărăţiei şi a făcut lucrarea de <I>deschidere</I> a noii
dispensaţii, întâi pentru evrei la Cincizecime, iar mai târziu pentru
neamuri în casa lui Corneliu. Citim că, în Ziua Cincizecimii, când a
fost revărsat Spiritul sfânt, „Petru a stat în picioare cu
cei unsprezece&quot; -- a luat iniţiativa; el <I>a deschis,</I> ceilalţi
au urmat şi astfel a fost deschisă invitaţia evanghelică pentru evrei.
În cazul lui Corneliu, Domnul a trimis mesageri la Petru şi
l-a îndrumat în mod special printr-o viziune să le urmeze
invitaţia, şi astfel l-a folosit în mod special la deschiderea uşii
îndurării, libertăţii şi privilegiului pentru neamuri -- ca şi ei să
poată veni şi avea parte de privilegiul chemării de sus a Noii
Creaţii. Aceste lucruri sunt în deplină armonie cu ceea ce am văzut
în privinţa scopurilor Domnului legate de alegerea
celor doisprezece apostoli. Şi cu cât poporul Domnului va
discerne mai clar faptul că aceşti doisprezece oameni au fost făcuţi
<B>((222))</B>
reprezentanţi deosebiţi ai noii dispensaţii, iar cuvintele
lor canale speciale ale adevărului în privinţa Noii Creaţii, cu
atât va fi mai bine pregătit să le accepte cuvintele şi cu atât va
fi mai puţin dispus să sprijine învăţăturile altora care sunt
în conflict cu mărturia lor. „Dacă nu vorbesc după acest
Cuvânt, zorile nu sunt pentru ei&quot;. Isa. 8:20 (Biblia
interlineară ebraico-engleză, J. P. Green -- n.e.).
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ultima declaraţie a făgăduinţei Domnului nostru spune:
„El (Spiritul sfânt al Tatălui) . . . vă va vesti lucrurile
viitoare&quot;. Aceasta implică o inspiraţie specială a apostolilor, iar
indirect implică binecuvântarea şi iluminarea poporului Domnului
prin învăţăturile lor chiar până la încheierea acestui veac. Ei
urmau să fie nu numai sfinţi apostoli, ci şi profeţi sau văzători care
să înştiinţeze Biserica despre evenimentele viitoare. Nu
trebuie să presupunem că toţi apostolii au fost folosiţi în aceeaşi
măsură în vreunul sau în toate aceste moduri de slujire. Fapt este
că unii au fost onoraţi mai mult nu numai în privilegiile de
serviciu ca apostoli, ci onoraţi mai mult şi în arătarea lucrurilor
viitoare. Apostolul Pavel indică diferite lucruri viitoare: marea
apostazie în Biserică; descoperirea „Omului Păcatului&quot;; taina
referitoare la a doua venire a Domnului şi că nu toţi vom adormi, dar
toţi vom fi schimbaţi; taina ascunsă în veacurile şi
dispensaţiile trecute, că Biserica, în care se includ şi neamurile, va
fi împreună moştenitoare a făgăduinţei făcute lui Avraam --
că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile Pământului
etc., etc. El arată de asemenea că la sfârşitul veacului în
Biserică vor predomina condiţiile rele, că oamenii vor fi iubitori
de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având o
formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea; vor fi călcători de
legământ etc., şi că „lupi răpitori&quot; (adepţi ai Criticii Radicale
distructivi) nu vor cruţa turma Domnului. Într-adevăr, toate
scrierile apostolului Pavel sunt în mod strălucit luminate de
viziunile şi revelaţiile de care el s-a bucurat ca văzător al lucrurilor
care în zilele sale erau viitoare şi care nu era cuvenit a fi
explicate încă deplin, dar care acum sunt descoperite sfinţilor
prin tipurile şi profeţiile Vechiului Testament -- putându-se înţelege
<B>((223))</B>
acum în lumina cuvintelor apostolilor fiindcă a sosit
„timpul potrivit&quot; ca ele să fie înţelese.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Şi apostolul Petru ca văzător arată intrarea în Biserică
a învăţătorilor mincinoşi, care în ascuns, în secret, vor
introduce erezii nimicitoare, chiar negând că Domnul i-a
cumpărat. Privind până în zilele noastre, el profeţeşte zicând: „În
zilele din urmă vor veni batjocoritori . . . zicând: «Unde este făgăduinţa
<I>prezenţei</I> (2 Pet. 3:4, Diaglott -- n. e.) Lui (Cristos)»&quot; etc. El
de asemenea a profeţit că „Ziua Domnului va veni ca un
hoţ&quot; noaptea etc.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul Iacov în mod asemănător a profeţit referitor
la sfârşitul acestui veac, zicând: „Ascultaţi �