<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua Creaţie - Ordinea şi disciplina noii creaţii
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((273))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua Creaţie - Ordinea şi disciplina noii creaţii</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL VI
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Sensul rânduirii -- Numai cei doisprezece au fost slujitori plenipotenţiari
-- „Cler” şi „laici” -- Alegerea de bătrâni şi diaconi --
Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie -- Cine poate alege bătrâni
şi cum -- Majoritatea nu este suficientă -- Diferiţi slujitori -- O slujire
plătită? -- Disciplina în ecclesii -- Chemări greşite de a propovădui --
„Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială” -- A mustra nu este o
poruncă generală -- Mustrările publice rare -- „Luaţi seama ca nimeni să nu
întoarcă altuia rău pentru rău” -- Provocarea la iubire -- „Strângerea
noastră laolaltă” -- Varietatea şi caracterul adunărilor noastre --
Doctrina este totuşi necesară -- Ocazii pentru întrebări -- Ilustrarea unor
adunări folositoare -- „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui”
-- Servicii funerare -- Zeciuieli, colecte, binefaceri
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">În analizarea acestui subiect este bine să avem clar în
minte unitatea Bisericii, şi că în timp ce întreaga Biserică din
lume este una, totuşi în alt sens fiecare adunare sau grup
de credincioşi în parte este o reprezentare a întregului.
Fiecare <I>Ecclesie</I> în parte trebuie prin urmare să-L considere pe
Domnul ca şi Cap <I>al ei </I>şi să-i considere pe cei doisprezece apostoli
ca cele douăsprezece stele, cei strălucitori, învăţătorii, pe
care Domnul i-a ţinut în mod special în mâna Sa şi i-a controlat
-- folosindu-i ca purtătorii Săi de cuvânt pentru
instruirea Bisericii Sale din orice loc, din orice adunare, de-a
lungul întregului veac.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Fiecare adunare sau <I>Ecclesie</I> -- chiar dacă
este formată numai din doi sau trei -- trebuie să caute a recunoaşte
voinţa Capului în privinţa tuturor afacerilor ei. Trebuie să simtă unitatea
cu toate <I>ecclesiile</I> de „o credinţă la fel de preţioasă”
-- de pretutindeni -- în sacrificiul iubitului Răscumpărător şi
în promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să fie bucuroşi să
audă despre binele acestora şi să recunoască faptul că Domnul, ca
<B>((274))</B>
supraveghetor al lucrării Sale, poate astăzi ca şi în
oricare perioadă să folosească instrumente speciale pentru
serviciul<I> Bisericii ca întreg, </I>precum şi să folosească anumiţi
membri din fiecare mic grup local. Uitându-se astfel la Domnul
şi recunoscând caracterul servilor pe care-i va folosi --
smeriţi, zeloşi, vorbiţi de bine, limpezi în Adevăr, dând dovadă că
au ungerea, învestirea Spiritului -- ei vor fi pregătiţi să se
<I>aştepte</I> la astfel de slujiri generale pentru nevoile întregii Biserici
şi să <I>caute</I> o parte în binecuvântarea generală şi în
administrarea „hranei la timp” promisă nouă de Învăţătorul. Ei de
asemenea îşi vor aminti în mod special cum El a făgăduit
binecuvântări deosebite pentru sfârşitul acestui veac şi că El va da
casei credinţei lucruri noi şi vechi prin canale cuvenite pe care El
le va alege. Mat. 24:45-47.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mijloacele, canalele acestor binecuvântări, vor
fi supravegheate şi îndrumate de Domnul Însuşi. Toţi
membrii corpului uniţi cu Capul trebuie să aibă încredere şi să
caute împlinirea făgăduinţelor Lui; dar trebuie, cu toate acestea,
să „cerceteze duhurile” -- să încerce doctrinele de la oricine
ar proveni ele. Încercarea nu implică o lipsă de încredere în
cei recunoscuţi drept canale ale Adevărului îndrumate divin,
ci implică o credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Adevăr
care sunt mai presus de toţi învăţătorii omeneşti şi de
cuvintele lor; implică de asemenea că ei nu ascultă vocea omului, ci
vocea Păstorului Principal; că ei se ospătează din cuvintele Lui şi
le iubesc -- le place să le mestece şi să le digere. Astfel de
membri ai corpului se întăresc tot mai mult în Domnul şi în
puterea tăriei Lui, mai rapid decât alţii, fiindcă sunt mai atenţi
la conducerea şi instruirea Domnului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această unitate generală a corpului, această
simpatie generală, această instruire generală printr-un
canal general pe care Domnul l-a pregătit pentru adunarea la
Sine a mărgăritarelor Sale la a doua prezenţă a Sa (Mal.
3:17; Mat. 24:31), nu este opusă unei recunoaşteri cuvenite a
ordinii în fiecare grup mic sau <I>ecclesie.</I> Oricât de mic ar fi
grupul, trebuie să fie ordine în el. Totuşi, prin acest cuvânt „ordine”
<B>((275))</B>
nu vrem să spunem rigiditate sau formalism. Ordinea
care funcţionează cel mai bine şi cel mai satisfăcător este cea
care funcţionează fără zgomot şi al cărei mecanism este
ascuns. Dacă adunarea este numai din doi, trei, cinci sau zece,
ea trebuie totuşi să privească spre Domnul ca să-I
recunoască îndrumarea în privinţa membrilor care să fie recunoscuţi
ca bătrâni, vârstnici sau cei mai avansaţi în Adevăr, care
posedă diferitele calităţi de Bătrân, după cum le-am văzut deja
schiţate în Cuvântul inspirat -- claritate în Adevăr, capacitate de
a învăţa, curăţenia vieţii în privinţa caracterului moral
şi abilitatea de a păstra ordinea fără fricţiuni inutile, cum
ar putea fi exemplificat în familia sa etc.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă membrii micului grup au astfel în faţă Cuvântul
şi Spiritul Domnului şi-i însufleţesc, rezultatul
raţionamentelor lor combinate, aşa cum este exprimat într-o alegere
de slujitori, trebuie să fie acceptat ca fiind gândul
Domnului asupra acelui subiect -- persoanele alese ca bătrâni ar
fi după toate probabilităţile cele mai bune şi cele mai
potrivite dintre ei. Totuşi, este nevoie de grijă, ca asemenea
selecţii să nu se facă fără o considerare cuvenită şi rugăciune;
prin urmare, este recomandabil să se facă dinainte
anunţul cuvenit şi să se recunoască faptul că numai cei care
pretind că sunt membri ai Noii Creaţii (bărbaţi şi femei) vor
încerca să exprime gândul Domnului asupra acestui subiect --
prin vot. Aceştia trebuie să fi trecut de punctul <I>căinţei</I>
de păcat şi <I>al reparării</I> în măsura capacităţii lor, precum şi
al <I>acceptării</I> sacrificiului Domnului Isus ca bază a
armoniei lor cu Dumnezeu, şi trebuie să fi făcut apoi o
deplină <I>consacrare</I> a lor faţă de Domnul, venind astfel sub
ungere şi sub toate privilegiile „casei fiilor”. Numai aceştia
sunt competenţi să aprecieze şi să exprime gândul, voinţa
Capului corpului. Numai aceştia constituie Biserica, corpul
lui Cristos, chiar dacă şi alţii, care n-au făcut încă
pasul consacrării, dar care se încred în sângele preţios, pot
fi socotiţi ca membri ai „casei credinţei” în al căror progres
se speră şi al căror bine trebuie avut în vedere.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((276))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Au rânduit bătrâni în fiecare adunare (ecclesie) şi, după ce
s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului.”</I>
Fapt. 14:23.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Forma acestei declaraţii, împreună cu alte
frecvente referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile,
justifică deducţia că acesta era obiceiul <I>invariabil
</I>în Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, aşa cum se vede din
text, include evanghelişti, pastori, învăţători şi profeţi
(sau expunători publici); de aceea este important să aflăm
ce înseamnă cuvântul <I>„rânduit”. </I>În prezent acest cuvânt
este folosit cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu
aceasta este semnificaţia cuvântului grecesc
<I>kirotoneo</I> folosit în acest text. El înseamnă
<I>„a alege prin ridicare de mâini”</I>,
forma încă obişnuită a votării. Această definiţie este dată
în „Young's Analytical Concordance” (Concordanţa
Analitică a lui Young). Deoarece aceasta poate fi considerată
o autoritate presbiteriană, vom da şi definiţia din
„Strong's Exhaustive Concordance” (Concordanţa Completă a
lui Strong), care poate fi considerată o autoritate
metodistă. Cea din urmă defineşte rădăcina cuvântului -- „unul
care ridică mâna, sau care votează (prin ridicare de mână)”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Unde Domnul nostru a spus despre apostoli: „Eu
v-am ales pe voi şi v-am <I>rânduit”</I> (Ioan 15:16), este folosit
un cuvânt grecesc complet diferit. Acesta este acelaşi cuvânt,
<I>tithemi</I>, folosit de apostol când a vorbit despre rânduirea sa,
zicând: „Am fost <I>pus</I> predicator şi apostol” (1 Tim.
2:7). Dar această rânduire, aşa cum apostolul spune clar, n-a
fost „de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi
Dumnezeu Tatăl” (Gal. 1:1). Toţi membrii Corpului Uns, uniţi cu
Capul şi părtaşi ai Spiritului Său, sunt prin aceasta rânduiţi
în mod asemănător, de fapt nu la apostolie ca şi Pavel, ci să
fie slujitori (servi) ai Adevărului, fiecare după măsura
talentelor şi ocaziilor sale (Isa. 61:1) -- numai cei doisprezece
fiind <I>rânduiţi</I> să fie apostoli, sau reprezentanţi speciali --
slujitori plenipotenţiari.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Revenind la rânduirea sau recunoaşterea bătrânilor
prin votul adunării (<I>Ecclesiei</I>) Noii Creaţii, prin „ridicare de
<B>((277))</B>
mână”, după cum am văzut mai sus, observăm că
acesta era modul obişnuit, fiindcă apostolul foloseşte acelaşi
cuvânt grecesc, spunând cum a devenit Tit ajutorul lui. El
spune că Tit <I>„a fost</I> de asemenea<I> ales</I> de biserici ca
tovarăşul nostru de călătorie” (King James -- n. e.). Cuvintele în
caractere cursive sunt din cuvântul grecesc <I>kirotoneo</I>, care
înseamnă, după cum s-a arătat mai sus, „a alege prin ridicare de
mână”. Mai mult, cuvântul „de asemenea” implică
aici faptul că apostolul a fost ales prin vot similar. Ales, nu ca să fie
apostol, ci să fie misionar -- un reprezentant al bisericilor
pentru această ocazie şi fără îndoială pe cheltuiala lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Evident însă că unele dintre călătoriile de mai târziu
ale apostolului au fost fără votul sau sprijinul Bisericii
din Antiohia (2 Tim. 1:15). Reglementările Bisericii
timpurii lăsau pe toţi liberi să-şi exercite talentele şi
administraţia conform propriei conştiinţe. <I>Ecclesiile
(</I>adunările) puteau accepta sau refuza chiar şi serviciile apostolilor
ca reprezentanţi speciali ai lor, iar apostolii puteau accepta
sau respinge astfel de servicii -- fiecare folosindu-şi
propria libertate de conştiinţă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar oare nu este menţionată în Noul Testament nici
o rânduire de bătrâni etc., în afară de aceasta -- o
alegere? Nu este oare nimic ce să însemne<I> a da
autoritate</I> sau permisiune de a propovădui, aşa cum este folosit în
general cuvântul <I>rânduit</I> acum în toate denominaţiile în
legătură cu permisiunea sau rânduirea bătrânilor, predicatorilor
etc.? Vom examina aceste întrebări.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Cuvântul <I>a rândui,</I> în privinţa bătrânilor, este folosit
numai într-un singur loc şi este traducerea unui cuvânt grecesc
diferit, anume, <I>kathestemi, </I>care înseamnă -- „a aşeza sau a
stabili” -- <I>Young.</I> „A aşeza” -- <I>Strong</I>. Acest
cuvânt apare în Tit 1:5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială
ce mai rămâne de rânduit şi să <I>aşezi</I> bătrâni în fiecare
cetate, după cum ţi-am poruncit” -- adică, după cum am aranjat eu.
<I>Versiunea Revizuită</I> (engleză -- n. e.), „după cum te-am
însărcinat”. La suprafaţă acest text pare să implice că Tit a fost
împuternicit să-i numească pe aceşti bătrâni, indiferent de dorinţele
<B>((278))</B>
adunărilor (bisericilor, <I>ecclesiilor)</I>;<I> </I>şi pe această vedere
se bazează teoria episcopală despre ordinea bisericii. Toţi
catolicii, episcopalii şi metodiştii-episcopali pretind pentru episcopii
lor autoritate apostolică să pună, să aşeze sau să numească
bătrâni pentru adunări -- fără ridicare de mână sau fără votul Bisericii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Textul respectiv este un zid de apărare pentru această
idee; dar el pare să fie mai degrabă un sprijin slab când
remarcăm ultima propoziţie -- „după cum ţi-am poruncit” -- şi
reflectă faptul că apostolul în mod sigur n-ar fi „poruncit” sau
dat instrucţiuni lui Tit să facă diferit de ceea ce a făcut el
(apostolul) în această chestiune. Relatarea despre procedeul
apostolului, tradusă corect, este foarte explicită: „Au ales bătrâni
prin ridicare de mâini în fiecare <I>Ecclesie</I> şi, după ce s-au
rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului”. Fapt. 14:23.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Fără îndoială că sfatul apostolului şi sfatul lui Tit, pe care
el în mod special l-a recomandat fraţilor, ca un slujitor
credincios al Adevărului, va fi nu numai dorit, dar şi căutat de fraţi
şi urmat în mod foarte general; cu toate acestea, apostolul şi
toţi cei care au urmat în urmele sale au căutat să
pună responsabilitatea acolo unde a pus-o Dumnezeu -- pe
<I>Ecclesie</I>, a cărei preocupare trebuie să fie să „cerceteze
duhurile (învăţăturile şi învăţătorii), dacă sunt de la
Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). „Dacă cineva nu vorbeşte după acest
cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 -- Biblia
interlineară ebraico-engleză, J. Green -- n. e.); şi „depărtează-te de
aceştia”, sfătuieşte apostolul; nu trebuie să voteze pentru aceştia şi
sub nici o formă să nu-i accepte ca învăţători, bătrâni etc.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În orice caz, acordul <I>Ecclesiei</I> va fi necesar -- fie
exprimat prin vot, după cum s-a spus, fie nu; deoarece să presupunem că
Tit ar fi numit bătrâni nepotriviţi pentru fraţi, cât timp ar
fi domnit pacea? -- cât serviciu pastoral sau alt fel de serviciu
ar fi îndeplinit un astfel de bătrân respins de
sentimentele Bisericii? Practic deloc.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Intrigile clericale, şi nu învăţăturile Domnului nostru şi
ale celor doisprezece apostoli ai Săi, sunt responsabile
de dezbinarea sfinţilor în două clase numite „cler” şi „laici”.
Spiritul clerical şi al lui anticrist caută încă să stăpânească
peste moştenirea lui Dumnezeu în orice mod posibil -- proporţional
<B>((279))</B>
cu densitatea ignoranţei care predomină într-o
adunare. Domnul şi apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu
pe bătrâni, ci Biserica (<I>Ecclesia</I>), şi orice demnitate sau onoare
le acordă bătrânilor credincioşi, ca servi ai Domnului şi
ai Bisericii, nu este doar recunoaşterea lor de către ei înşişi
sau recunoaşterea lor de către alţi bătrâni. Adunarea care-i
alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le recunoască darurile
şi capacităţile creştine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu,
altfel nu le poate acorda asemenea stare sau onoare. Ca atare,
nici un Bătrân n-are vreo autoritate prin propria sa numire.
De fapt, dispoziţia de a ignora Biserica, corpul lui Cristos, şi a
se pune pe sine şi judecata sa mai presus de toţi, este cea
mai bună dovadă că un astfel de frate nu este în atitudinea
cuvenită să fie recunoscut ca Bătrân -- smerenia şi
recunoaşterea unităţii <I>Ecclesiei</I> ca şi corp al Domnului fiind de
primă necesitate pentru astfel de serviciu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nici un frate nu trebuie să-şi asume datorii publice ca
şi conducător sau reprezentant etc., în Biserică fără alegere
-- chiar dacă este sigur că nu există nici o îndoială în
privinţa acceptării sale. Metoda scripturală de rânduire a bătrânilor
în toate bisericile este alegerea în adunare -- prin vot prin
ridicare de mână. A insista asupra unei astfel de alegeri înainte de
a servi înseamnă a urma ordinea scripturală; aceasta îl întăreşte pe
Bătrân, şi, pe lângă aceasta, îi aminteşte <I>Ecclesiei</I>
datoriile şi responsabilităţile ei, ca fiind aceea care numeşte pe
bătrâni în numele şi spiritul Domnului -- ca exprimând alegerea
lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu. Mai mult, acest aranjament scriptural
îi face pe membrii <I>Ecclesiei</I> să fie interesaţi în toate cuvintele
şi faptele bătrânilor, ca slujitori şi reprezentanţi ai lor.
Ea se opune ideii larg răspândite, că bătrânii au în proprietate
şi stăpânesc adunarea, şi pune capăt obişnuinţei lor de a gândi
şi a vorbi despre membrii ei ca „poporul meu” -- mai degrabă
decât ca „poporul Domnului pe care eu îl servesc”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">De ce nu sunt aceste lucruri, atât de evident
scripturale, mai general înţelese şi prezentate? Fiindcă naturii umane
îi place să aibă onoare şi grad înalt, şi cade repede în
condiţiile greşite favorabile acestora; fiindcă ele au fost populare
timp de şaptesprezece secole; fiindcă oamenii cedează acestor condiţii
<B>((280))</B>
şi le preferă în locul libertăţilor cu care Cristos îi face
liberi. Apoi, de asemenea, mulţi s-au simţit atât de încrezători
că obiceiurile Babilonului trebuie să fie corecte, încât
n-au studiat niciodată Cuvântul Domnului asupra acestui subiect.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Durata serviciului bătrânilor
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nimic nu se spune prin inspiraţie în privinţa
perioadei pentru care trebuie ales un Bătrân: avem prin
urmare libertatea să exercităm raţiune şi judecată în
această chestiune. Mulţi pot fi socotiţi bătrâni sau fraţi
dezvoltaţi în Biserică şi pot fi folositori şi foarte apreciaţi, şi totuşi
să nu fie dintre bătrânii aleşi, puşi de <I>Ecclesie</I> ca
reprezentanţi ai ei -- evanghelişti, învăţători, pastori. „Femeile
bătrâne”* sunt astfel menţionate de câteva ori cu cinste de
către apostoli, fără nici cea mai vagă sugestie că vreunele
dintre ele au fost vreodată alese ca bătrâni sau învăţători
reprezentativi în adunare (<I>Ecclesia</I>). Unii aleşi, ca fiind
potriviţi pentru serviciul <I>Ecclesiei,</I> ar putea înceta să aibă
calităţile stipulate, sau alţii ar putea, sub providenţa
divină, înainta la o mai mare eficienţă în serviciul Bisericii. Un
an, sau diviziunile lui -- o jumătate sau un sfert de an --
ar părea perioade potrivite pentru astfel de servicii -- cea
din urmă dacă persoana este mai puţin încercată, prima
dacă este bine încercată şi cunoscută favorabil. În absenţa
legii, sau chiar a sfatului sau sugestiei, rămâne pentru
fiecare adunare să decidă cum poate mai bine care este
voinţa Domnului în fiecare caz.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Locul femeii în Biserică este tratat în cap. 5
</P>
<HR>

<P ALIGN="CENTER">Numărul bătrânilor
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Scripturile nu limitează numărul bătrânilor, dar, în
mod raţional, acesta ar depinde mult de mărimea
<I>Ecclesiei</I> şi de numărul celor disponibili -- competenţi etc. (Să nu
se <I>presupună</I> despre nimeni că este credincios şi
deplin consacrat; prin cuvânt şi faptă el trebuie să dea
dovezi negreşite de credinţa şi consacrarea sa cu mult timp
înainte de a fi ales Bătrân.) Noi favorizăm ideea de a fi atâţia câţi
<B>((281))</B>
posedă calităţile arătate şi de a împărţi serviciile între
ei. Dacă îi va mişca zelul cuvenit, ceva fel de lucrare
misionară sau evanghelistă îi va prinde curând pe unii dintre ei,
sau părţi din timpul multora. Fiecare<I> Ecclesie
</I>trebuie să fie astfel un seminar teologic din care să iasă continuu
învăţători eficienţi spre câmpuri de slujire mai largi. Bătrânul care
ar manifesta gelozie faţă de alţii şi o dorinţă de a-i
împiedica să slujească, ar trebui să fie considerat ca nevrednic de
a continua în funcţie; totuşi nici unul incompetent
sau începător să nu fie ales -- pentru a-i satisface
vanitatea. Biserica, în calitate de membri ai corpului lui Cristos,
trebuie să voteze cum cred ei că ar dori Capul ca ei să voteze.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Poate trebuie să facem o prevenire împotriva alegerii
unui Bătrân unde nu se găseşte nici unul competent
pentru serviciu, în privinţa calităţilor prezentate de apostoli --
este cu mult mai bine a nu avea deloc bătrâni decât a avea
unii incompetenţi. Între timp, până când se va găsi un
frate competent pentru serviciu, adunările să se desfăşoare
fără bătrân, cu Biblia ca manual şi cu fratele Russell prezent
în mod reprezentativ ca învăţător prin <I>Studii</I> şi prin
<I>Turnuri</I> -- ca Bătrânul vostru ales, dacă aşa preferaţi.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Cine poate alege bătrâni şi cum?
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Numai <I>Ecclesia</I> (corpul -- bărbaţi şi femei), Noile
Creaturi, sunt alegători sau votanţi. „Casa credinţei” în
general, <I>credincioşii care nu s-au consacrat</I>, n-au nimic
de-a face cu astfel de alegere, fiindcă alegerea Domnului, prin
„corpul” Său care posedă Spiritul Său, este cea căutată. Tot
corpul consacrat trebuie să voteze şi oricare dintre ei poate
face nominalizări la o adunare generală convocată în acest
scop -- de preferinţă cu o săptămână înaintea votării, aşa
încât să se ofere timp pentru analiză.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Unii au propus ca votarea să fie cu buletine de vot, aşa
încât cu toţii să fie mai liberi să-şi exprime alegerea lor reală.
Noi răspundem că oricare ar fi avantajul acesteia, este
anulat printr-un dezavantaj: şi anume, pierderea disciplinei şi
zidirii caracterului, lucruri care se câştigă prin metoda apostolilor
de „ridicare a mâinii”. Fiecare trebuie să înveţe să fie sincer şi
<B>((282))</B>
neprefăcut, totuşi, în acelaşi timp, iubitor şi blând. Votul,
să nu se uite, este alegerea Domnului -- exprimat prin
membrii corpului în măsura capacităţii lor de a o discerne. Nimeni
nu are libertatea de a se sustrage de la această datorie, nici
să favorizeze pe unul mai mult ca pe altul, decât dacă crede că
el are şi exprimă gândul Domnului.
</P>
<P ALIGN="CENTER">O majoritate nu este suficientă
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În chestiuni lumeşti vocea unei majorităţi simple
decide, dar evident n-ar trebui să fie aşa în <I>Ecclesia</I> sau
corpul Domnului. Mai degrabă, pe cât este posibil, ar trebui
să predomine regula juraţilor şi să se caute un verdict sau o
decizie unanimă. Fratele care ar obţine o majoritate simplă la vot
nu s-ar putea simţi prea bine să accepte acest lucru ca
fiind „alegerea Domnului”, după cum nu s-ar putea simţi prea
bine nici adunarea. Un alt candidat care ar putea atrage
sprijinul tuturor, sau aproape al tuturor, ar trebui să fie căutat, prin
vot după vot, săptămână după săptămână, până când s-ar
găsi, sau chestiunea ar fi abandonată; sau toţi să fie de acord
asupra a doi, trei sau mai mulţi care ar putea servi pe rând şi astfel
ar satisface ideile tuturor. Dar dacă predomină dragostea
fierbinte pentru Domnul şi pentru Adevăr, cu rugăciune
pentru îndrumare şi cu dispoziţia de a da întâietate unul altuia
în onoare, acolo unde talentele sunt la egalitate se va găsi
în general că este uşor să fie unitate în judecată în privinţa
voinţei divine asupra subiectului. „Nu faceţi nimic din duh de
ceartă sau din slavă deşartă.” „Păstraţi unirea Duhului în
legătura păcii.” Filip. 2:3; Efes. 4:3.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceeaşi ordine trebuie să domnească şi în legătură
cu alegerea ajutoarelor numiţi diaconi şi diaconese, a
căror reputaţie bună trebuie de asemenea să fie remarcată ca
o calitate. (Vezi 1 Tim. 3:8-13.) Aceştia pot fi pentru
orice serviciu cerut -- şi ei trebuie să aibă cât se poate de
multe din calităţile bătrânilor, inclusiv capacitatea de a învăţa
şi harurile Spiritului.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Diversitatea slujitorilor
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum am văzut deja, bătrânii ar putea avea
calităţi speciale într-o privinţă sau în alta -- unii excelând la
<B>((283))</B>
îndemnuri, alţii la învăţare, alţii la prorocie sau oratorie,
unii ca evanghelişti, în a trezi interesul necredincioşilor, iar alţii
ca pastori, realizând o supraveghere generală a turmei în
diferitele ei interese, locale şi generale. Cuvintele apostolului Pavel
către Bătrânii <I>Ecclesiei</I> din Efes ne dau sfera generală a slujirii
la care fiecare trebuie să se adapteze şi să-şi potrivească
talentele ca administrator. Cuvintele lui sunt foarte vrednice de a
fi considerate atent şi cu rugăciune de către toţi cei
care acceptă serviciul de Bătrân în oricare parte a lucrării. El
a zis: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în
care v-a pus Duhul sfânt <I>supraveghetori</I> (cuvânt în altă
parte redat greşit episcopi) ca să păstoriţi Biserica (<I>Ecclesia</I>)
lui Dumnezeu” (Fapt. 20:28). O, da! bătrânii au nevoie întâi
de toate să ia seama la <I>ei înşişi,</I> ca nu cumva mica onoare
a poziţiei lor să-i facă mândri şi aroganţi şi ca nu cumva
să-şi asume autoritatea şi onorurile care aparţin Capului
-- Păstorul Principal. Păstorirea turmei este de
competenţa Domnului; după cum este scris, „El Îşi va paşte turma
ca un Păstor” (Isa. 40:11). Prin urmare, când unul este
ales Bătrân, este ales ca să reprezinte pe Păstorul Principal
-- ca el să poată fi instrumentul sau canalul prin care
marele Păstor al turmei să trimită celor care sunt ai Săi „hrană
la timp”, „lucruri noi şi vechi”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„«Vai de păstorii (pastorii) care nimicesc şi risipesc turma
păşunii Mele», zice Domnul. De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui
Israel, împotriva păstorilor (pastorilor) care pasc pe poporul Meu:
«Mi-aţi risipit oile, le-aţi izgonit şi nu v-aţi îngrijit de ele; iată, vă
voi pedepsi pentru răutatea faptelor voastre», zice Domnul. . . . «Voi
pune peste ele păstori care le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici
groază».” Ier. 23:1,2,4.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Punerea mâinilor de către bătrâni
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
(1) „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat
prin prorocie (prezicere), cu<I> punerea mâinilor de către ceata
bătrânilor</I> (bătrânii adunaţi).” 1 Tim. 4:14.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">(2) „I-au adus (pe cei şapte diaconi aleşi de Biserică)
înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat,
<I>şi-au pus mâinile peste ei</I>.” Fapt. 6:6.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
(3) „În biserica <I>(Ecclesia)</I> din Antiohia . . .  uhul sfânt a
zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care
<B>((284))</B>
i-am chemat.» Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, <I>şi-au pus
mâinile peste ei</I> şi i-au lăsat să plece.” Fapt. 13:1-3.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">(4) „Să nu-ţi <I>pui
mâinile</I> peste nimeni cu grabă şi să nu te faci
părtaş păcatelor altora.” 1 Tim. 5:22.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">(5) „Când <I>şi-a pus
</I>Pavel<I> mâinile peste ei, </I>Duhul Sfânt a venit peste
ei şi vorbeau în limbi şi proroceau (predicau).” Fapt. 19:6.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">(6) „Atunci Petru şi Ioan <I>au pus mâinile peste
ei</I> şi aceia au primit Duhul Sfânt.” Fapt. 8:17-19.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
(7) „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu
care este în tine prin <I>punerea mâinilor mele</I>.” 2 Tim. 1:6.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Adunăm astfel mărturia inspirată privind punerea mâinilor în
<I>Ecclesia</I> Noii Creaţii. În ultimele trei (5, 6 şi 7) referirea
la împărţirea „darurilor” obişnuită în Biserica timpurie
este evidentă. Apostolii îşi puneau astfel mâinile peste
toţi credincioşii consacraţi şi urmau unul sau mai multe daruri
-- „limbi” etc. „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre
folosul tuturor.”* Primele patru texte (1, 2, 3, 4) pot fi
grupate împreună, dând aceeaşi învăţătură generală, şi anume, ca
un semn de aprobare sau sprijinire -- dar nu ca un semn
de permisiune sau autorizare.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Vezi Vol. V, cap. 8.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">(1) Timotei, „fiul” adoptiv al lui Pavel în slujire,
fusese deja botezat şi primise deja un dar al Spiritului sfânt
prin apostolul Pavel (vezi 7) când a plecat cu el la
Ierusalim (Fapt. 21:15-19). Fără îndoială, atunci şi acolo „Iacov şi
toţi bătrânii”, bătrânii-apostoli, recunoscând devotarea lui
Timotei şi legătura lui strânsă cu Pavel, l-au binecuvântat
împreună, punându-şi mâinile peste el prin aceea că l-au sprijinit;
şi relatarea sugerează că ei au făcut acest lucru nu conform
unui obicei şi nici faţă de toţi tovarăşii lui Pavel, ci „prin
prorocie” -- indicând că au fost îndrumaţi spre aceasta prin
ceva prezicere sau instrucţiune din partea Domnului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">(2) Aceşti diaconi n-au fost însărcinaţi sau autorizaţi
să propovăduiască, prin punerea mâinilor apostolilor,
deoarece ei n-au fost aleşi să fie predicatori, ci să servească la
mese; şi, oricum, prin ungerea lor cu Spiritul sfânt, ei
aveau deplină autoritate să propovăduiască în măsura
talentelor şi ocaziei. Şi fără a fi menţionată vreo autorizare sau
<B>((285))</B>
permisiune, sau altă rânduire din partea cuiva, îl găsim
pe Ştefan, unul dintre aceşti diaconi, propovăduind cu
atâta zel încât a fost primul, după Învăţătorul, care
şi-a pecetluit mărturia cu sângele său. Această punere
a mâinilor a însemnat în mod evident numai aprobarea
şi binecuvântarea apostolică.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">(3) Punerea mâinilor peste Pavel şi Barnaba nu putea fi
o permisiune de a propovădui, deoarece ei erau deja
recunoscuţi ca bătrâni şi dădeau învăţătură în Biserica din Antiohia
de peste un an. Pe lângă aceasta, amândoi propovăduiseră
mai înainte în altă parte. (Compară Fapt. 9:20-29; 11:26.)
Această punere a mâinilor putea numai însemna <I>sprijinirea
lucrării misionare</I> care urma să fie întreprinsă de Pavel şi de
Barnaba -- că <I>Ecclesia</I> din Antiohia s-a unit cu ei în misiune şi
probabil le-a suportat cheltuielile.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">(4) Aici apostolul sugerează că punerea mâinilor lui
Timotei peste un împreună-lucrător în vie ar însemna aprobarea
sau sprijinirea acestuia, aşa încât, dacă respectivul s-ar dovedi
slab în vreo privinţă, Timotei ar suporta consecinţele
negative împreună cu el. El trebuia pe cât posibil să se asigure să
nu-şi folosească influenţa pentru a prezenta pe unul care ar
aduce daună oilor Domnului, fie moral, fie doctrinar.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu trebuia riscat nimic; trebuia folosită precauţia, fie
că se dădea o scrisoare de recomandare, fie o sprijinire
publică sub forma unei declaraţii ca Domnul să-l aibă în
pază. Acelaşi sfat este potrivit şi acum pentru tot
poporul Domnului proporţional cu gradul influenţei lor. Nimic
din aceasta însă nu sugerează că cineva era dependent
de sprijinul lui Timotei pentru a avea dreptul de a
propovădui: acel drept conform capacităţii fiindu-le acordat de
Domnul tuturor celor care primesc Spiritul sfânt al ungerii.
</P>
<P ALIGN="CENTER">O slujire plătită?
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Obiceiul unei slujiri plătite, acum atât de general
şi considerat de către mulţi inevitabil şi indispensabil, n-a
fost folosit în Biserica timpurie. Domnul nostru şi cei
doisprezece aleşi de El, după câte putem noi judeca din mărturiile
inspirate, au fost săraci -- în afară poate de Iacov, Ioan şi Matei. Obişnuiţi
<B>((286))</B>
să dea de bună voie leviţilor, evreii evident au extins
această obişnuinţă la orice aparţinea de domeniul religios, care li
se părea că era de la Dumnezeu. Ucenicii aveau un casier
general, Iuda (Ioan 12:6; 13:29), şi evident n-au dus lipsă
niciodată, deşi, la fel de evident, n-au <I>solicitat pomeni</I>
niciodată. Nici o aluzie de acest fel nu este nici măcar sugerată în
relatarea cuvintelor Domnului nostru. El S-a încrezut în
prevederea Tatălui şi anumite femei onorabile L-au slujit pe El (şi pe
ai Săi) din îndestularea lor. Vezi Mat. 27:55, 56; Luca 8:2, 3.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă în predicile şi pildele Domnului nostru ar fi
fost introduse apeluri pentru bani, aceasta ar fi stors viaţa din
ele. Nimic nu ne atrage mai mult decât evidenta lipsă de egoism
a Învăţătorului şi a tuturor celor care au fost aleşi de El în
mod special, Iuda fiind singura excepţie şi avariţia lui
costându-l căderea (Ioan 12:5, 6). Iubirea de bani şi de a face impresie
şi sistemul cerşitului din Babilon fac mult astăzi
împotriva puternicei lui influenţe; iar absenţa acestui spirit printre
cei credincioşi ai Domnului acum, ca şi la prima venire,
spune mult în favoarea lor pentru cei care îi studiază ca epistole
vii, dar care nu apreciază cu totul învăţăturile lor. Domnul
S-a îngrijit până acum într-o manieră uimitoare de lucrarea Sa
de „seceriş” fără a se face nici măcar un apel pentru bani; şi
noi avem încredere că niciodată nu va fi altfel, crezând că
acesta este gândul Domnului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cei ambiţioşi după plăcerile şi bogăţia lumii să le
caute în domeniul comerţului sau profesiilor lucrative, dar
nimeni să nu devină slujitor al Evangheliei lui Cristos din
vreun alt motiv decât iubirea pentru Dumnezeu, pentru
Adevărul Său şi pentru fraţi: o iubire care se va bucura să
sacrifice comoditatea, bogăţia şi onoarea oamenilor --
nu murmurând, ci din inimă. Dar, vai! creştinătatea
nominală a devenit mare şi lumească, iar servii ei sunt onoraţi
cu titlurile, Sfinţia Sa, Preasfinţia Sa, Înalt Preasfinţia Sa
şi Doctor în Teologie; şi împreună cu aceste onoruri şi
titluri merg salarii -- nu conform nevoilor slujitorului, ci pe
baza rentabilităţii în capacitatea sa de a atrage număr mare
şi oameni bogaţi. Au urmat rezultatele naturale --
„Preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prezic pentru
<B>((287))</B>
bani; totuşi se sprijinesc pe Domnul şi zic: «Oare nu este Domnul în
mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire»”.
„Păzitorii lui sunt orbi, fără cunoştinţă, toţi sunt nişte
(D....D....s) câini muţi (în limba engleză „dumb dogs”,
făcând aluzie la iniţialele titlului Doctors of Divinity,
adică Doctori în Teologie -- n.e.), care nu pot să latre;
visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă (comoditatea): sunt
nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori
care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea (bunăstarea)
lor, fiecare după câştigul lui din partea (denominaţia) în care
se află (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green -- n. e.) „Îi vor
gâdila urechile (după lauda oamenilor) . . . şi îşi vor aduna în
jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea
de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” Isa. 56:10,
11; Mica 3:11; Filip. 3:2; 2 Tim. 4:3, 4.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Unii s-ar putea gândi că trebuie să se evite ambele
extreme -- salarii mari şi lipsa de salarii -- şi şi-ar putea
aminti cuvintele Domnului: „Vrednic este lucrătorul de plata sa”
şi cuvintele apostolului: „Dacă am semănat între voi
cele duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile
voastre vremelnice?” Trebuie să reţinem însă că nici aceste
declaraţii tari ale Scripturii nu se referă la salarii princiare, ci la
simplele necesităţi. Acest lucru este ilustrat de apostol prin citatul:
„Să nu legi gura boului care treieră grâul”. Boul trebuia să fie
lăsat liber să se îngrijească de necesităţile lui, dar nu mai
mult. Apostolul ne-a arătat cheia slujirii sale pline de succes,
zicând: „Nu vă voi fi o sarcină, căci nu caut bunurile voastre, ci pe
voi înşivă . . . Şi eu voi cheltui prea bucuros şi mă voi cheltui
în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai
mult, sunt iubit de voi cu atât mai puţin.” 2 Cor. 12:14, 15.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nici mersul în urmele lui Isus nici mersul în urmele
celui mai important dintre apostolii Săi, Pavel, nu ne va duce
în direcţia salariilor. Acesta din urmă, după ce arată că a
cere remuneraţie pământească pentru servicii spirituale
n-ar încălca dreptatea în nici un sens, ne spune despre propria
sa cale în această chestiune prin cuvintele:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi înşivă
ştiţi că mâinile acestea (ale mele) au lucrat pentru nevoile mele şi ale</I>
<B>((288))</B>
<I>celor care erau cu mine. În toate privinţele v-am arătat că, lucrând
astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de
cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: «Este mai ferice să dai
decât să primeşti»”.</I> Fapt. 20:33-35.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta (asupra voastră ca să
cerem lucruri pământeşti în schimbul celor spirituale), ci răbdăm
totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos”</I>
(1 Cor. 9:12).<I> „Când eram la voi şi m-am găsit în nevoie, n-am
fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit (voluntar)
fraţii care au venit din Macedonia.”</I> 2 Cor. 11:9.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Libertăţile noastre în aceste privinţe sunt la fel cu
ale apostolilor; şi fidelitatea faţă de cauză trebuie să ne facă
să umblăm în urmele lor în această privinţă şi în toate.
Domnul, apostolii şi cei asociaţi cu ei, care au călătorit şi şi-au folosit
tot timpul în slujirea adevărului, au acceptat contribuţii
voluntare de la fraţi pentru a-şi acoperi cheltuielile, şi, după cum a
fost deja sugerat, punerea mâinilor Bisericii din Antiohia
peste Pavel şi Barnaba, când erau pe cale să pornească în prima
lor călătorie misionară, pare să fi implicat că Biserica
devenea responsabilă de cheltuielile lor şi în mod
corespunzător participa în lucrarea lor; întocmai cum noi toţi, ca
Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere, ne unim pentru a
trimite „Peregrini”, devenind răspunzători pentru cheltuielile lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Nu există nici o aluzie, directă ori indirectă, că bătrânii
care serveau Biserica acasă primeau fie salariu fie bani de
cheltuială; şi noi credem că în general se va găsi că este avantajos
ca fiecare Biserică locală să folosească serviciile voluntare
ale membrilor ei -- puţine sau multe, mari sau
neînsemnate. Această metodă scripturală este sănătoasă din punct de
vedere spiritual: ea tinde să atragă pe toţi membrii spre
exercitarea darurilor lor spirituale şi-i face pe toţi să privească spre
Domnul ca adevăratul Păstor, mai mult decât metoda angajării.
Pe măsură ce creşte numărul învăţătorilor calificaţi, să se
imite exemplul Bisericii din Antiohia -- unii să fie trimişi
ca misionari, colportori, peregrini etc.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu toate acestea, dacă o adunare consideră că sfera ei
de folosinţă este largă şi că un frate ar putea să-şi dedice în
mod avantajos tot timpul pentru slujirea ei şi a lucrării misionare,
<B>((289))</B>
şi dacă îi oferă <I>voluntar</I> bani suficienţi pentru cheltuielile
lui, nu cunoaştem nici o scriptură care să interzică acceptarea acestora.
Dar atât Bătrânul care serveşte cât şi <I>Ecclesia</I> care-l
sprijină trebuie să aibă grijă ca suma pusă la dispoziţie să nu fie
mai mare decât <I>cheltuielile rezonabile de trai</I> ale
slujitorului şi ale celor care în mod cuvenit depind de el. Şi ambii
trebuie să aibă grijă ca <I>toţi</I> membrii <I>Ecclesiei</I> să fie folosiţi,
şi îndeosebi cei care posedă calităţi pentru slujba de bătrâni, altfel
spiritul Babilonului, bisericismului, se va dezvolta în mod sigur.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
Disciplina în Ecclesie<BR>
-- Mat. 18:15-18 --
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Administrarea disciplinei nu este numai funcţia
bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare să fie în eroare sau
în păcat, presupusa lui greşeală trebuie să-i fie arătată numai
de către cel care a fost lezat sau de către primul care a
descoperit greşeala. Dacă cel mustrat nu-şi dovedeşte nevinovăţia
şi <I>continuă</I> în eroare sau păcat, atunci să li se ceară la doi
sau trei fraţi fără idei preconcepute să asculte problema şi
să sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie
bătrâni, dar funcţia lor n-ar aduce nici o forţă sau autoritate în
cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi mai matură şi
influenţa lor cu atât mai puternică.) În cazul în care comitetul ar
decide în unanimitate pentru una dintre părţi, cealaltă parte
să accepte şi chestiunea să se sfârşească total -- corectarea
sau repararea fiind făcută prompt, pe cât posibil. Dacă unul
dintre cei iniţial în dispută mai persistă în calea sa greşită, cel care
a făcut acuzaţia iniţială sau unul dintre cei chemaţi în
comitet, sau preferabil toţi aceştia împreună îşi <I>pot</I> exercita
atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce chestiunea în
faţa <I>Ecclesiei</I>, corpul, Biserica. Astfel este evident că Bătrânii
n-ar fi în nici un sens judecători ai membrilor -- audierea şi
judecata ar fi lăsată pentru corpul local, pentru Biserică.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cei doi paşi preliminari (menţionaţi mai sus) fiind
făcuţi, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi de datoria lor să
convoace o adunare generală a <I>Ecclesiei, </I>sau a corpului consacrat, ca o
<B>((290))</B>
<I>curte cu juri</I> -- pentru a audia cazul în toate amănuntele lui
şi în numele Capului şi în reverenţă faţă de El să ia o decizie.
Iar chestiunea să fie atât de clară şi cel condamnat să
primească un tratament atât de generos, încât decizia să fie
unanimă sau aproape unanimă. În acest fel pacea şi unitatea
corpului (<I>Ecclesiei)</I> ar fi păstrate. Căinţa este posibilă chiar până
în momentul condamnării de către Biserică. Ba mai mult,
însuşi obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este
asigurarea căinţei şi reformării -- pentru a-l recupera pe
încălcător; obiectivul nu este deloc <I>pedepsirea</I> lui.
Pedepsirea nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. „Răzbunarea este a Mea.
Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel care a
greşit se căieşte la vreunul din paşii demersului, aceasta trebuie
să fie o pricină de mulţumire şi bucurie pentru toţi câţi
posedă Spiritul Domnului, şi numai aceştia sunt membri ai
corpului Său. Rom. 8:9.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză să asculte decizia
(să se supună) întregii Biserici, nu trebuie să i se
administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie nici măcar să se încerce.
Ce trebuie făcut atunci? Pur şi simplu Biserica trebuie să-i
retragă părtăşia şi toate semnele sau manifestările de
legătură frăţească. De atunci încolo încălcătorul trebuie tratat
„<I>ca</I> un păgân şi <I>ca</I> un vameş”. Mat. 18:17.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În cursul acestor demersuri, greşelile sau
eşecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite public --
scandalizându-l pe el, Biserica şi pe Domnul, Capul Bisericii. Nu trebuie să
se vorbească aspru despre el nici chiar după separare,
întocmai cum noi nu trebuie să dojenim sau să blamăm pe păgâni şi
pe vameşi, ci să „nu vorbim de rău pe nimeni” şi să „facem bine
la toţi” (Tit 3:2; Gal. 6:10). Iubirea este calitatea care
insistă asupra celei mai stricte ascultări de aceste ultime două
cerinţe faţă de „toţi” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca
un „frate”, un membru confrate din <I>Ecclesie,
</I>corpul lui Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declaraţii false sau
deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau păcatele lui să
fie acoperite cu grijă nu numai faţă de lumea necompătimitoare, ci şi
faţă de „casa credinţei” şi chiar faţă de Biserică -- până când
ultimul pas, de „a spune Bisericii”, s-ar găsi că este absolut
<B>((291))</B>
necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel
care greşeşte lucrează sub unele înţelegeri greşite şi se va
ruga pentru înţelepciune şi har ca să întoarcă pe păcătos de
la eroarea căii lui şi astfel (dacă este posibil) să salveze un
suflet de la moarte. Iac. 5:20.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în
fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să
producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva,
şi în special despre un membru-tovarăş! Acest lucru ar
elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar mai mult. Şi
nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de Domnul
nostru, n-ar duce la judecăţi <I>frecvente</I> în Biserică: mai degrabă,
în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităţilor, s-ar
insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind
judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită şi ar fi în
consecinţă respectată. Mai mult, dacă ordinea şi iubirea ar
predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil
„să-şi vadă de treburile sale” şi să nu încerce să-şi mustre
fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în faţa unui
comitet sau în faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea
destulă importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau Adevărul.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică
(precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a
face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci
din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite
ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele
general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a
pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies
sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze,
aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua
Creaţie -- Biserica -- are instrucţiuni stricte de la Domnul şi
Capul lor asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de
iubire trebuie să-i umple atunci când merg <I>singuri,
</I>în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau
să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe
el (sau pe ea) <I>să se ruşineze de conduita lui</I>, nici să-l
dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a
răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A
<B>((292))</B>
le spune altora despre rău, la început sau după aceea,
este crud, neiubitor -- contrar Cuvântului şi Spiritului
Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar
pentru a cere <I>sfat: </I>noi avem <I>sfatul</I> Domnului şi trebuie să-l
urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai
înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu
se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui
să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a
comis greşeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte --
să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas,
nu trebuie să se dea nici o explicaţie despre necaz celor
cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în
prezenţa acuzatorului şi a acuzatului. Astfel „vorbirea”
defăimătoare va fi evitată şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi
va putea cu atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele
părţi; căci necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu
totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va
fi impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult
mai posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li se
va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul
îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată
chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să se facă nici
o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se crede că
este suficient de importantă, se aduce în faţa Bisericii şi se
face o examinare finală. Atunci pentru prima dată aceasta
devine o chestiune comună numai pentru sfinţi, şi în măsura
în care sunt <I>sfinţi</I> nu vor dori să spună nimănui mai mult
decât este necesar în privinţa slăbiciunilor sau păcatelor cuiva*.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">
*Pe lângă acestea vedeţi cap. 9 -- „Dacă fratele tău
păcătuieşte împotriva ta”.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">În privinţa împlinirii celor găsite de curtea
Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin
urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea
deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este destinată a fi o corectare
în dreptate şi este prescrisă de Domnul. Este spre a servi
ca protecţie pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în
<B>((293))</B>
neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu
trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când
cel mustrat va recunoaşte greşeala şi o va repara în
măsura capacităţii sale.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Acuzaţii împotriva bătrânilor
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Împotriva unui Bătrân să nu primeşti învinuire decât atunci
când sunt doi sau trei martori.”</I> 1 Tim. 5:19.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În această declaraţie apostolul recunoaşte două
principii. (1) Că un Bătrân a fost deja recunoscut de adunare ca
având un caracter bun şi nobil, şi că este în mod special serios
cu Adevărul şi devotat lui Dumnezeu. (2) Că astfel de
persoane, datorită proeminenţei lor în Biserică, vor fi marcate
de Adversar ca obiective speciale ale atacurilor lui --
obiective ale invidiei, răutăţii, urii şi conflictului din partea
unora, întocmai cum a prevenit Domnul nostru -- „Nu vă
miraţi . . . dacă vă urăşte lumea”; „Ştiţi că pe Mine M-a urât
înaintea voastră”; „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Belzebul,
cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui!” (1 Ioan
3:13; Ioan 15:18; Mat. 10:25). Cu cât fratele va fi mai credincios
şi mai capabil, cu cât va fi mai aproape de asemănarea Învăţătorului
său, cu atât alegerea sa ca Bătrân va fi mai potrivită; şi cu
cât Bătrânul va fi mai credincios, cu atât mai sigur va avea
ca duşmani -- nu numai pe Satan şi pe mesagerii lui, ci şi pe
toţi aceia pe care Satan îi va putea înşela şi induce în eroare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste motive trebuie să fie o garanţie pentru un
Bătrân împotriva condamnării lui pe cuvântul unei persoane,
dacă altfel viaţa lui pare armonioasă. Cât priveşte bârfa
sau zvonurile, ele nu trebuie luate deloc în considerare,
fiindcă nici un adevărat tovarăş de jug, care recunoaşte
regula Domnului (Mat. 18:15), n-ar răspândi zvonuri sau n-ar
avea încredere în cuvântul celor care astfel ar
nesocoti îndrumările Învăţătorului. Pentru a fi ascultaţi,
acuzatorii trebuie să pretindă că au fost <I>martori.</I> Şi chiar
dacă doi sau mai mulţi martori ar face acuzaţii, n-ar exista altă cale de
a audia cazul decât cea numită deja. O persoană care
aduce acuzaţii împotriva Bătrânului trebuie, după ce
discuţia personală a eşuat, să ia cu el alţi doi sau trei care vor deveni
<B>((294))</B>
astfel <I>martori</I> la nesupunere. Apoi chestiunea,
încă necorectată, ar putea fi adusă de către Timotei sau de
către altul înaintea Bisericii etc.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">De fapt, această acuzaţie în faţa a doi sau trei martori
fiind cerinţa în privinţa tuturor membrilor, lasă loc presupunerii
că apostolul pretindea doar că un Bătrân trebuie să aibă
toate drepturile şi privilegiile garantate oricărui frate. Poate că
unii ar fi înclinaţi să susţină că deoarece un Bătrân trebuie să
„aibă mărturie bună” nu numai în Biserică ci şi în afara ei, acesta
ar trebui să fie judecat pentru cea mai mică acuzaţie,
datorită poziţiei sale influente. Dar cuvintele apostolului stabilesc
faptul că şansele unui Bătrân trebuie să fie egale cu ale celorlalţi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această chestiune a <I>martorilor</I> trebuie să
fie adânc imprimată în mintea fiecărei Creaturi Noi. Ceea ce alţii
pretind a şti şi ceea ce spun în mod defăimător nu trebuie nici
măcar luat în seamă -- nu trebuie primit. Dacă doi sau trei,
urmând îndrumările Domnului, aduc acuzaţii împotriva cuiva,
nu muşcător şi defăimător, ci după instrucţiuni -- în faţa
Bisericii, aceştia nu trebuie crezuţi nici atunci; dar atunci va fi
timpul potrivit ca Biserica să <I>asculte</I> cazul -- să asculte ambele
părţi în prezenţa ambilor, şi apoi să se ia o decizie în frică
de Dumnezeu şi să se dea un sfat, în aşa mod exprimat
încât să-l ajute pe vinovat să se întoarcă la dreptate şi nu să-l
împingă în întunericul din afară.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Chemări greşite de a propovădui
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Un număr considerabil de oameni declară că au primit
din partea Domnului o <I>chemare</I> să propovăduiască
Evanghelia; poate că ei adaugă imediat că niciodată n-au ştiut de ce, sau
că sunt conştienţi că n-au calităţi speciale pentru serviciu, sau
că împrejurările păreau să-i împiedice totdeauna de a
răspunde la chemare. Întrebându-i în legătură cu natura „chemării”,
va ieşi la iveală faptul că a fost numai imaginaţie sau presupunere.
Unul <I>a fost atras</I> cândva în experienţa sa (poate înainte de
a deveni creştin) de ideea că el ar trebui să se devoteze
lui Dumnezeu şi serviciului Său, iar idealul lui cel mai înalt despre
<B>((295))</B>
serviciul lui Dumnezeu a fost luat din experienţele sale
cu biserica nominală, reprezentat prin predicatorul ale
cărui servicii le frecventa familia sa. Altul a fost atras de ideea de
a fi aprobat şi şi-a spus: Cât mi-ar plăcea să pot purta haina
şi să primesc respectul, titlurile şi salariul unui predicator
-- chiar de mâna a doua sau a treia. De asemenea, dacă a
fost stăpânit de mare apreciere de sine, el a mai fost probabil
atras şi de ideea că, aşa cum apostolii aleşi au fost „fără carte
şi simpli”, tot aşa, poate, Dumnezeu l-a avut în mod special
în vedere datorită lipsei lui de talent şi educaţie. Dumnezeu
a favorizat pe mulţi ca aceştia, precum şi cauza Sa,
nedeschizând calea pentru ambiţiile lor greşit interpretate a fi
chemarea Lui de a propovădui.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum s-a arătat deja, fiecare membru al Noii
Creaţii este <I>chemat să propovăduiască</I>; nu prin ambiţia
sau imaginaţia sa, ci prin Cuvânt, care cheamă pe toţi cei
care n-au primit harul lui Dumnezeu în zadar, să
„<I>vestească virtuţile</I> Celui care i-a chemat din întuneric la lumina
Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Această chemare include prin
urmare pe toţi cei concepuţi de spiritul Adevărului -- bărbaţi
şi femei, robi şi slobozi, bogaţi şi săraci, educaţi şi
needucaţi -- negri, cafenii, galbeni şi albi. Ce încredinţare mai
este necesară pe lângă aceasta -- „Mi-ai pus în gură o
cântare nouă”, chiar „bunătăţile Domnului”? Ps. 40:3; 107:43.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Este adevărat, Domnul a <I>ales în mod special</I> şi
a chemat în mod special pe cei doisprezece apostoli pentru o lucrare
specială; este de asemenea adevărat că El a intenţionat ca, în
măsura în care poporul Său va asculta cuvintele Sale, El va
<I>„pune</I> mădularele în trup”, pe fiecare aşa cum Îi va plăcea Lui --
pe unii pentru un serviciu, iar pe alţii pentru altul,
„fiecăruia după puterea lui” (Mat. 25:15). Dar El arată clar că mulţi
vor căuta să „<I>se pună</I>” pe ei înşişi învăţători; că datoria
Bisericii este să privească continuu spre El ca şi Capul şi
Conducătorul lor adevărat şi să nu favorizeze pe fraţii egoişti, ambiţioşi;
că neglijarea acestei datorii va însemna neglijarea cuvintelor
Lui, prin urmare insuficienţa iubirii şi ascultării; şi va fi în mod
<B>((296))</B>
sigur spre dezavantajul spiritual atât al unei astfel
de <I>Ecclesii</I> cât şi spre al învăţătorului care se pune pe sine.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată
-- „Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va
fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze
această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele
în care ea va căuta să cunoască şi să se supună Domnului
ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al
cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în facerea binelui s-au
arătat în lucrurile mici. „Cine este credincios în cele mai
mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). „Ai
fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste
multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la
capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să
stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii
în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor
dispreţui şi neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii
oamenilor. Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le
va deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel
voinţa Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie
urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii -- în
special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului
lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Un frate care-şi caută propriile interese trebuie să fie
evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puţin capabil,
dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare aşa de
blândă ar fi benefică pentru toţi -- chiar dacă nici un cuvânt n-ar
fi rostit în privinţa motivelor conducătoare. Iar în cazul
unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial,
sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică şi
că el aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept
divin de a învăţa, care nu vine prin <I>Ecclesie</I> (Biserică), ar
fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare să fie
pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos pentru o vreme de
la orice serviciu special, până când îşi va însuşi această
mustrare blândă şi-şi va reveni din capcana Adversarului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu toţii trebuie să nu uităm că <I>ambiţia</I>,
ca şi alte caracteristici, este necesară în Biserică precum este şi în
<B>((297))</B>
lume; dar la Noua Creaţie nu trebuie să fie o ambiţie
egoistă, de a fi mare şi proeminent, ci o ambiţie iubitoare, de a
servi pe Domnul şi poporul Său, chiar şi pe cel mai umil. Ştim
cu toţii cum ambiţia a dus la căderea lui Satan -- de la
favoarea şi serviciul lui Dumnezeu la poziţia unui vrăjmaş
al Creatorului său şi un împotrivitor al tuturor
reglementărilor Sale drepte. În mod similar, toţi cei care-i adoptă
cursul, zicând: „Mă voi ridica deasupra stelelor lui Dumnezeu
(mă voi <I>pune</I> mai presus de alţi fii ai lui Dumnezeu), voi fi ca
Cel Preaînalt -- (un conducător printre ei, un uzurpator
al autorităţii divine, fără numire divină şi contrar
reglementărilor divine)”, sigur vor suferi dezaprobarea divină şi
înstrăinare proporţională de Domnul. Şi influenţa acestora, ca şi a
lui Satan, sigur va fi dăunătoare. După cum Satan ar fi
un învăţător periculos, la fel toţi care au dispoziţia lui ar
conduce în mod sigur în întuneric în loc de lumină, fiindcă ei nu sunt
în atitudinea cuvenită să primească lumina şi să fie folosiţi
ca mesagerii ei pentru alţii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Prin urmare, ori de câte ori un frate se simte sigur că el
este chemat să predice în calitate publică atunci când nici o uşă
de serviciu nu i s-a deschis în modul stabilit -- dacă el este
înclinat să se impună Bisericii, fără să aibă cererea ei aproape
unanimă -- sau dacă, după ce a fost ales în poziţia de conducător
sau Bătrân, el caută să menţină poziţia şi s-o considere ca fiind
a lui de drept, fără voturile obişnuite ale Bisericii care din
timp în timp îi cere să-şi continue serviciul, trebuie să
considerăm fie că fratele n-a remarcat specificul cazului, fie că el are
spiritul greşit, egoist, nepotrivit vreunui serviciu în
<I>Ecclesie.</I> În ambele cazuri ar fi cuvenit să se facă o <I>schimbare</I>
la prima ocazie potrivită pentru alegeri: şi, după cum s-a sugerat deja,
prima duminică a anului sau a trimestrului ar fi un timp
potrivit, uşor de reţinut.
</P>
<P ALIGN="CENTER">„Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc
în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe
cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi. Luaţi seama ca nimeni să nu
întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât
între voi, cât şi faţă de toţi.”</I> 1 Tes. 5:14, 15.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((298))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci pentru
întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoştinţă de faptul că
deşi Biserica întreagă, ca Noua Creaţie a lui Dumnezeu, are o
stare perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu
toate acestea, toţi au imperfecţiunile lor după trup. Arată
mai departe ceea ce toţi recunoaştem, şi anume, că există
diferenţe în gradul şi felul imperfecţiunilor noastre trupeşti, aşa
încât, după cum la copiii unei familii pământeşti diferite
dispoziţii cer un tratament diferit din partea părinţilor, cu mult
mai mult în familia lui Dumnezeu există diferenţe de
dispoziţie atât de mari, încât cer consideraţie specială a unuia faţă
de altul. A lua în seamă imperfecţiunile altora din punctul
de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă
înşine, cultivând în inimile noastre o dispoziţie de găsire a
greşelilor, foarte atenţi la slăbiciunile şi imperfecţiunile altora,
şi proporţional, poate, înclinaţi să fim orbi faţă de propriile
defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu totul străină de
spiritul şi intenţia îndemnului apostolului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Îndemnul li se adresează celor care au fost concepuţi
de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei, spiritul
smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile Spiritului
se vor teme şi vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp
ce iubirea faţă de alţii îi va face să-i scuze pe aceştia şi să-i
îngăduie în mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest
spirit al iubirii scuză ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să
fie totuşi treaz pentru a le face bine -- nu prin gâlceavă,
conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi defăimarea unuia de
către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur.
Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare şi răbdare, va căuta
să îngăduie slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi timp să se
ajute reciproc să iasă din ele, fiecare amintindu-şi de
propriile slăbiciuni de vreun fel.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cei care <I>trăiesc în neorânduială</I> nu trebuie să
fie mângâiaţi, sprijiniţi şi încurajaţi în calea lor greşită; ci cu
blândeţe, cu iubire, ei trebuie să fie preveniţi că Dumnezeu este
un Dumnezeu al ordinii, şi că, în măsura în care vrem să creştem
<B>((299))</B>
în asemănarea şi favoarea Lui, trebuie să respectăm
regulile ordinii. Ei trebuie să fie preveniţi că nimic nu este mai
departe de aranjamentul divin decât anarhia; şi că, după cum chiar
şi oamenii lumeşti recunosc principiul că până şi cea mai
rea formă de guvernare imaginabilă este preferabilă anarhiei,
tot aşa poporul lui Dumnezeu, care a primit spiritul
minţii sănătoase, Spiritul sfânt, cu atât mai mult trebuie
să recunoască acest principiu în Biserică; şi apostolul ne
îndeamnă să ne supunem unul altuia, pentru interesele generale
ale cauzei Domnului. Dacă am fi toţi perfecţi şi judecata
noastră în privinţa voinţei Domnului ar fi prefectă, toţi am gândi
exact la fel -- n-ar exista necesitatea deosebită de a ne supune
unul altuia; dar, deoarece judecata noastră diferă, este necesar
ca fiecare să-l ia în considerare pe celălalt şi punctul lui
de observaţie şi judecată, şi fiecare să caute să cedeze ceva
în interesul păcii generale -- da, să cedeze totul, aşa încât
să păstreze unitatea Spiritului în legăturile păcii în corpul
lui Cristos, exceptând cazul în care prin asemenea curs ar
fi încălcat principiul.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cei care trăiesc în neorânduială sau dezordine nu sunt
cu totul de blamat pentru starea lor, poate. Mulţi oameni
s-au născut în dezordine şi sunt înclinaţi să fie dezordonaţi
în îmbrăcăminte şi în toate afacerile vieţii. Dezordinea,
prin urmare, este parte din slăbiciunea lor, la care trebuie să
ne gândim compătimitor, blând, dar, cu toate acestea, să nu
se permită a dăuna Bisericii lui Dumnezeu, a-i împiedica
folosul, a-i împiedica cooperarea în studiul şi serviciul
Adevărului. Voinţa lui Dumnezeu nu este ca poporul Său să aibă
acea blândeţe care să nu-i dea tăria să se ocupe de
persoanele dezordonate. Amabil, iubitor dar ferm, trebuie să li se arate
că aşa cum ordinea este prima lege a cerului, tot aşa ea
trebuie să fie foarte apreciată printre cei care au minte cerească; şi
că ar fi un păcat din partea adunării să permită ca unul, doi
sau mai mulţi membri să încalce reglementările divine, aşa
cum sunt exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu şi cum sunt
în general înţelese de către adunarea cu care ei sunt asociaţi.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((300))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">A mustra nu este o poruncă generală
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ar fi totuşi o mare greşeală a presupune că apostolul
folosind acest limbaj general către Biserică a vrut să spună că
fiecare persoană din Biserică trebuie să facă astfel de mustrare.
A mustra înţelept, cu folos, este într-adevăr o problemă
foarte delicată şi extrem de puţini au talentul s-o facă. Se înţelege
că alegerea bătrânilor de către adunare înseamnă alegerea
celor care posedă cea mai mare măsură a dezvoltării
spirituale, combinată cu calităţi naturale care să-i constituie
reprezentanţi ai adunării, nu numai în privinţa conducerii adunărilor
etc., ci şi în privinţa menţinerii ordinii în adunări şi a
mustrării celor nesupuşi, în mod înţelept, blând, ferm. Că acesta
este gândul apostolului, este arătat clar în cele două
versete precedente, în care el spune:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează
printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi
foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între
voi.”</I> 1 Tes. 5:12, 13.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă s-ar căuta şi s-ar aplica în mod cuvenit
înţelepciunea divină în alegerea bătrânilor adunări�