<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua Creaţie - Legea Noii Creaţii
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((349))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua Creaţie - Legea Noii Creaţii</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL VII
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Scoaterea unei legi presupune capacitatea de a ţine acea lege -- Legea
divină aşa cum a fost scrisă iniţial -- O lege a vieţii nu putea fi
dată unei rase decăzute -- Răscumpărarea, nu prin lege, ci prin har --
Legământul Legii împlinit şi Legământul Nou sigilat prin acel unic
sacrificiu al lui Cristos -- Legea sinaitică numai pentru Israelul trupesc
-- Legea Noului Legământ -- Porunca sub care se dezvoltă sfinţii --
Noua Creaţie separată şi distinctă în relaţia sa divină şi în legământ
-- Creşterea în aprecierea legii desăvârşite -- Alergarea la ţintă şi
rămânerea cu fermitate la ea -- Regula de aur -- Legea desăvârşită
a libertăţii
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">Scoaterea unei legi de către o autoritate
competentă presupune din partea primitorului capacitate de a ţine
acea lege, sau unele aranjamente pentru absolvirea de
ofensele comise sub acea lege. Scoaterea unei legi
presupune posibilitatea încălcării ei, şi, ca atare, o lege
prevede întotdeauna pedepse. În cazul tatălui Adam, care, aşa
cum ni se spune, a fost creat în chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu şi asupra căruia a venit o sentinţă sau un
blestem din cauza neascultării de voinţa divină, mergând în
urmă cu analiza lucrurilor vedem că trebuie să i se fi dat o lege
şi că aceasta a fost suficient de explicită, altfel el nu putea
fi condamnat pe drept ca încălcător al legii de către
Creatorul său. Ni se spune clar că păcatul din Eden a fost
neascultarea de porunca divină. Justeţea sentinţei cu moartea care a
venit asupra lui Adam, şi prin el în mod natural s-a extins
asupra urmaşilor lui, a implicat înţelegerea de către el a legii
sub care era şi faptul că el a încălcat-o cu bună ştiinţă:
altfel greşeala ar fi fost a legiuitorului. Că Adam a fost în stare
să primească legea divină şi să i se supună este evidenţiat şi
<B>((350))</B>
prin faptul că n-a existat nici o prevedere de absolvire
de sub acea lege -- nici un mijlocitor -- ci, ca rezultat
al încălcării a venit asupra lui pedeapsa deplină.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu avem nici o relatare în sensul că Creatorul a
prezentat tatălui Adam şi mamei Eva un cod de legi scrise în
piatră sau altfel; şi un asemenea cod de legi fiind obişnuit
astăzi, din cauza slăbiciunilor umane mulţi nu pot vedea în
ce manieră a avut Adam cel perfect o lege perfectă, sub care
a fost încercat şi condamnat din cauza eşecului. Este o
greşeală să presupunem că legile trebuie să fie scrise pe ceva
în exterior -- pe hârtie, piatră etc. -- şi să nu ne dăm
seama că o formă mai înaltă de scriere a Legii divine ar fi în
crearea omului atât de în armonie cu principiile dreptăţii, încât
ar fi potrivit să spunem că Legea divină -- aprecierea a
ceea ce este corect şi greşit -- a fost scrisă în organismul
său perfect. În acest fel Legea lui Dumnezeu este scrisă
în propria Sa fiinţă şi în a tuturor oştilor îngereşti, şi
astfel, de asemenea, Legea divină a fost scrisă în însăşi
constituţia lui Adam şi a Evei. Ei nu erau înclinaţi spre păcat.
Erau mai curând înclinaţi spre dreptate. Ei au fost
drepţi, înconjuraţi de condiţii drepte şi perfecte, şi conştienţi
de obligaţiile faţă de Creatorul lor şi de responsabilităţile de
a se supune fiecărei porunci a Lui; şi ei ştiau, nu în mod
vag, ci precis, ce poruncise El. Prin urmare ei n-au avut scuze
în încălcarea lor. Îndurarea i-ar putea scuza, pretinzând
lipsa lor de experienţă etc. în privinţa pedepselor, dar faptul
că este posibil ca ei să nu fi înţeles pe deplin ce
constituia pedeapsa pentru păcat nu schimbă celălalt fapt, că ei
au deosebit calea corectă de cea greşită. Ei au ştiut că era
corect să se supună lui Dumnezeu şi era greşit să nu se supună
-- cu totul aparte de aprecierea calamităţilor care aveau
să urmeze nesupunerii. Apostolul confirmă relatarea
din Geneza în toate aceste amănunte, zicând că „nu Adam
a fost înşelat” -- că el a comis încălcarea cu bună
ştiinţă, cu voia, şi că astfel şi-a atras blestemul, sau
sentinţa păcatului cu voia, pe care o declarase Creatorul său
mai înainte, adică moartea.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((351))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Privind astăzi în jurul nostru, aflăm că lumea în general
a pierdut în măsură considerabilă această asemănare
originară cu Dumnezeu în care au fost creaţi primii noştri părinţi --
au pierdut mult mai mult decât aprecierea intuitivă a ceea
ce este corect şi greşit. Legea divină, odată implantată clar
şi distinct în natura umană, a fost în foarte mare măsură
ştearsă în timpul celor şase mii de ani de „stăpânire a păcatului
şi morţii”. Dumnezeu, prin comunicarea Sa cu unii din
familia umană, a însufleţit într-o anumită măsură legea originară
în multe inimi, reconstituind mai adânc sau mai puţin
adânc diferitele trăsături ale dreptăţii; şi totuşi, chiar şi printre
cei mai civilizaţi şi mai încreştinaţi, nimeni nu îndrăzneşte să
se încreadă, fără rezerve, în propria sa judecată cu privire la
ceea ce este corect şi greşit în diferite probleme. De aceea noi
trebuie să avem în faţă anumite norme divine la care să putem
merge, şi în conformitate cu ele să ne putem corecta felul cum
evaluăm ceea ce este corect şi greşit, şi să le putem aduce mai
aproape de reperul divin. Totuşi, chiar şi în cei mai degradaţi
oameni din lumea păgână găsim adesea elemente de conştiinţă
şi desigur anumite concepţii mai mult sau mai puţin
primitive despre ceea ce este corect şi greşit. Acestea sunt
rămăşiţele deformate şi stâlcite ale legii originare din fiinţa omului,
el fiind creat în armonie cu aceasta, ca şi „chip al lui
Dumnezeu”. Apostolul se referă la această stare de lucruri printre
păgâni, zicând: „Gândurile lor . . . sau se învinovăţesc sau
se dezvinovăţesc între ele”. El spune că astfel ele „arată că
lucrarea legii este scrisă in inimile lor” -- rămăşiţe ale legii
originare, dovezi fragmentare că odată ea a fost înnăscută în
omenire. Rom. 2:15.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Printre oameni sunt legi pentru călcătorii de lege şi
pentru cei care nu sunt călcători de lege -- (1) legi de
cetăţenie, care garantează viaţa, pacea, libertatea etc., pentru
cei supuşi, şi care în mod corespunzător ameninţă pe
încălcători cu pierderea libertăţii, privilegiilor etc., prin închisoare.
(2) Legi care stăpânesc pe condamnaţi cu mai mare
asprime dacă nu urmează o cale moderată, dar în nici un sens
al cuvântului nu le oferă libertăţi.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((352))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Tot aşa este şi cu legea divină. Avem la început
legea originară sub care Adam a fost pus la încercare. La
început el a avut privilegii şi binecuvântări -- viaţă, pace,
fericire şi toate lucrurile necesare. Legea i le garanta pe
acestea atâta vreme cât rămânea supus Creatorului său: şi
pentru neascultare a fost prevăzută o pedeapsă cu moartea --
„vei muri negreşit”; şi această pedeapsă s-a extins în mod
natural asupra urmaşilor săi. Ca atare, de la încălcarea lui, Adam
a fost vinovat, condamnat, lipsit de speranţa vieţii de care
se bucurase înainte, lipsit de căminul său din Eden, lipsit
de comuniunea avută înainte cu Creatorul său.
Pământul nepregătit a fost marele lui penitenciar, iar
mormântul, închisoarea lui continuă. Legea care stăpânise asupra
lui se sfârşise acum, în sensul că ea nu-i mai oferea nici
o speranţă sau perspectivă de viaţă, ci îl condamnase deja
la moarte. El nu mai era sub legea vieţii şi nici unul din
copiii săi nu s-a născut sub legea vieţii, sau cu vreo speranţă
sau perspectivă de a obţine viaţă veşnică: toţi erau
prizonieri. Păcatul şi moartea erau, figurativ vorbind,
capturatorii, chinuitorii şi gardienii lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar dacă legea originară nu mai putea acţiona pentru
ei, ci îşi exprimase deja răzbunarea împotriva lor, ei se
găseau totuşi sub anumite legi naturale. Ei au găsit că în starea
lor de închisoare acţiona o lege prin care fiecare încălcare
a conştiinţei, fiecare afundare mai adânc în ceea ce
ei recunoşteau ca păcat, le aducea cu atât mai
repede degradarea şi moartea; şi cu cât mai atent căutau să
urmeze ceea ce ei recunoşteau a fi drept, cu atât mai mult găseau
că starea lor de închisoare era mai favorabilă, deşi nu era
nici măcar sugerată vreo eliberare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul sugerează că n-a fost posibil ca Dumnezeu
să-i dea rasei noastre decăzute o lege a vieţii. Ei erau
condamnaţi în mod just, şi atâta vreme cât acea <I>condamnare</I>
rămânea, nu li se putea da nici o lege a cărei respectare să le
asigure eliberarea din moarte. Înainte ca familiei umane să-i
poată fi dată o astfel de lege a vieţii, trebuia satisfăcută
sentinţa primei legi şi trebuia ridicat blestemul sau condamnarea
<B>((353))</B>
ei; <I>apoi</I> puteau fi făcute alte aranjamente, inclusiv oferte
de viaţă veşnică bazate pe condiţii -- dar nu înainte ca
ispăşirea pentru prima încălcare şi anularea sentinţei ei să fi
fost efectuate. Domnul a făcut aluzii cu privire la intenţia Sa
de a efectua o astfel de ispăşire pentru păcat, pentru a
da omenirii altă ocazie de viaţă veşnică în locul celei date
tatălui Adam şi pierdute de el pentru sine şi pentru urmaşii
săi. Însă făgăduinţele divine au fost extrem de vagi,
abia suficiente ca bază pentru speranţă; ca atare, în
virtutea făgăduinţelor divine, se spune despre familia umană,
fiind prizonieri sub controlul Păcatului şi Morţii, că
sunt „prizonieri ai nădejdii”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Una dintre aceste aluzii la o ispăşire etc., a fost făcută
în cuvintele Domnului atunci când a pronunţat sentinţa,
când a declarat că sămânţa femeii va zdrobi în cele din
urmă capul şarpelui (Gen. 3:15). În acest limbaj misterios
şi figurativ Domnul vorbea despre răsturnarea
puterilor răului, despre o biruinţă care trebuia să vină prin şi
pentru familia adamică. Această sămânţă a femeii, după cum
ştim cu toţii, şi-a avut împlinirea în Cristos. După patru mii
de ani de la degradare Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,
„născut din femeie”, şi astfel membru al rasei condamnate
şi identificat cu ea, „pentru ca, prin harul lui Dumnezeu,
El să guste <I>moartea</I> pentru toţi” -- să plătească
<I>pedeapsa</I> pentru fiecare om, să îndepărteze <I>blestemul</I>
sau sentinţa morţii de la fiecare om -- să acorde, prin urmare,
fiecărui om o stare juridică ce ar permite să fie dată iarăşi o lege
a vieţii -- respectarea ei aducând răsplata vieţii veşnice.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar înainte de a veni timpul ca Dumnezeu să-Şi
trimită Fiul şi să realizeze prin El răscumpărarea rasei de
sub blestemul morţii, El a avut o anumită relaţie specială
cu Avraam şi cu familia lui, cunoscuţi mai apoi ca
israeliţi. Întâi de toate, lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu
le-a dat făgăduinţe mai mult sau mai puţin
explicite, informându-i despre intenţiile Sale binevoitoare de
a binecuvânta toate familiile pământului. Astfel de
mesaj venind de la marele Judecător care condamnase omenirea
<B>((354))</B>
însemna mult: însemna fie încălcarea Dreptăţii,
prin ridicarea blestemului sau sentinţei, fie, altfel, marea
Curte supremă a Universului avea un plan prin care ea putea
fi dreaptă şi totuşi să exercite milă faţă de acei membri
ai omenirii care s-ar arăta vrednici de ea, venind în
armonie cu aranjamentele Sale drepte. Patriarhii s-au bucurat
în aceste făgăduinţe şi şi-au dat seama mai mult sau mai
puţin clar de o viaţă viitoare prin învierea morţilor, care va
fi folositoare nu numai pentru ei şi pentru urmaşii lor, ci
va însemna în cele din urmă o binecuvântare pentru
fiecare creatură din omenire.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În vederea acestei făgăduinţe făcute lui Avraam,
Domnul a plasat asupra copiilor Săi, israeliţii, la Muntele Sinai,
o Lege specială. Acea Lege a fost baza unui Legământ
făcut cu ei. Dacă ţineau Legea, atunci toate făgăduinţele erau
ale lor. Legea aceea a fost recunoscută ca fiind perfectă,
dreaptă şi bună în toate amănuntele ei; dar fiindcă israeliţii
erau decăzuţi, degradaţi, imperfecţi, a fost de aceea necesar
mai întâi să se numească un mijlocitor, adică Moise, şi apoi
să se găsească un mijloc prin care încălcările
poporului împotriva acestei Legi să poată fi în mod tipic şterse o
dată pe an şi să li se permită să-şi continue eforturile de a
ţine Legea din generaţie în generaţie. Instituirea acestei
medieri a lui Moise şi a jertfelor tipice pentru păcate etc. arată
că oamenii cărora li s-a dat acest Legământ şi această
Lege erau recunoscuţi ca incapabili de absolută ascultare de
ea. Aceasta se vede clar prin contrast cu darea originară a
Legii din Eden, unde nu s-a dat nici un mijlocitor şi nu s-a
făcut nici un aranjament pentru slăbiciunile cărnii. Acest
fapt singur ne spune în termeni siguri că primul Adam a
fost perfect în chipul şi asemănarea Creatorului său şi că el
a fost capabil de ascultare absolută faţă de Legea divină.
Ne spune că între timp omenirea a decăzut foarte mult;
fiindcă aranjamentele făcute în legătură cu Legea Mozaică au
fost astfel încât să li se potrivească oamenilor decăzuţi, degradaţi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mai mult, avem asigurarea apostolului că nici un
evreu în afară de Domnul nostru Isus n-a ţinut vreodată Legea
şi că, prin urmare, numai Isus a câştigat sau ar fi putut câştiga
<B>((355))</B>
răsplăţile Legământului Legii făcut cu Israel.
Cuvintele apostolului sunt: „Nimeni nu va fi îndrepăţit înaintea
Lui prin faptele Legii”. De aceea Legea a servit unui scop
dublu: (1) a arătat că nimeni din omenirea decăzută n-a putut
ţine Legea divină sau n-a putut fi acceptabil în ochii
lui Dumnezeu; şi (2) a dovedit că Domnul Isus a fost
perfect, prin aceea că a ţinut Legea pe care nici o persoană
imperfectă n-o putea ţine. Ţinând astfel Legea, El a devenit
singurul moştenitor al Legământului făcut cu Avraam. El a fost
astfel numit Sămânţa prezisă a lui Avraam, în care toate
familiile pământului vor fi binecuvântate. Legământul
acela, ajungând astfel să se împlinească prin Isus Cristos,
s-a terminat, în ceea ce priveşte sămânţa de
binecuvântare făgăduită. Cu toate acestea, privind cu atenţie în urmă
la făgăduinţă găsim că, în unele privinţe cel puţin, ea este
dublă -- că include o sămânţă spirituală şi de asemenea
una pământească, după cum este sugerat în
făgăduinţă: „Sămânţa ta va fi ca stelele cerului şi ca nisipul de pe
ţărmul mării”. Gen. 22:17.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru Isus împlinind Legământul are la
dispoziţia Sa toată problema binecuvântării familiilor pământului;
dar conform planului divin, sub care lucrează şi va lucra, El
va binevoi să folosească în cele din urmă pe unii din
sămânţa pământească, Israelul natural, ca instrumentele sau
agenţii Săi pământeşti în această lucrare de binecuvântare. Ca
atare, cât priveşte Israelul după trup, Legământul nu este cu
totul pus deoparte, ci, după cum declară apostolul, după
stabilirea Împărăţiei cereşti la a doua venire a Domnului, pe
Israelul natural îl aşteaptă o binecuvântare. Cuvintele apostolului
sunt: „Darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt
fără schimbare”. „În ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din
cauza părinţilor lor.” „Prin îndurarea arătată vouă (Bisericii) să
capete şi ei îndurare.” „Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare,
ca să aibă milă de toţi.” Sugestia este că Eliberatorul care va
veni din Sion pentru binecuvântarea întregii lumi va
îndepărta nelegiuirea întâi de la Iacov, şi astfel Iacov -- Israelul
după trup -- va coopera în cele din urmă la binecuvântarea
lumii. Rom. 11:26-32.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((356))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Vedem, deci, că până la prima venire a Domnului
nostru lumea era fără lege, cu excepţia legii generale a naturii
-- legea stării noastre decăzute şi întemniţate; legea
care declară că noi putem face ca necazurile noastre să
treacă mai repede, chiar dacă nu este în puterea noastră să
scăpăm de ele; legea care declară că în timp ce sub sentinţa
originară moartea este sigură şi în timp ce nu putem spera să
scăpăm de ea, putem totuşi întârzia într-o măsură executarea
ei pentru un timp şi îi putem cumva domoli rigorile. Vedem
că singura Lege sau Legământ în afară de această lege a
fost cea dată lui Israel, în privinţa căreia Moise spune atât
de clar că n-a aparţinut altor popoare sau neamuri,
zicând: „Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul legământul acesta,
ci cu noi, care suntem toţi vii astăzi aici” (Deut. 5:3). Am
văzut că Legea aceea, departe de a-i îndreptăţi pe israeliţi
şi departe ca ei să câştige binecuvântările
Legământului ataşate la Lege, nimeni n-a reuşit s-o ţină, cu excepţia
unuia -- omul Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul
nostru. Să urmărim problema mai departe şi să observăm
cum operează acum Legea divină.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru Isus a respectat -- adică a împlinit
-- declaraţia sinaitică a Legii divine prin moartea Sa.
Un rezumat al cerinţelor Legii sinaitice este: „Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta . . . Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Tatăl ceresc a
aranjat lucrurile aşa încât Fiul Său preaiubit, după ce a lăsat
gloria stării spirituale şi a devenit om perfect printre
oamenii imperfecţi, întâi de toate a apreciat voinţa Tatălui -- ca
El să devină Răscumpărătorul omului. Acest lucru n-a
fost obligatoriu şi El a avut libertate dacă voia să-Şi placă
Sieşi; dar dacă făcea astfel nu împlinea Legea, care spunea că
toţi câţi erau sub ea trebuiau să iubească pe Dumnezeu în
grad suprem -- mai mult decât se iubesc pe sine -- şi trebuia
ca astfel să le placă să facă voia divină încât să-şi sacrifice
cu bucurie propria voinţă, da, însăşi viaţa.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest lucru este sugerat în cuvintele: „Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul
<B>((357))</B>
tău şi cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”.
O asemenea iubire faţă de Dumnezeu n-ar ezita să-şi dea
viaţa, fiinţa, puterea, un sacrificiu de bunăvoie pentru planul
divin. Şi astfel, după cum spune apostolul, găsindu-Se în
forma unui om şi înţelegând clar programul divin, Domnul
nostru Isus S-a predat fără rezerve ca sacrificiu pentru om.
Da! este declarat că El a făcut-o cu bucurie, după cum
citim: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul
meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:8).
Iubirea faţă de oameni, cu care S-a înrudit prin naşterea
Sa pământească, a fost şi ea un factor în cazul acesta;
totuşi să-i fi iubit ca pe Sine n-ar fi implicat sacrificiu de
Sine pentru ei. Asemenea sacrificiu însemna să-i iubească
pe oameni mai mult decât pe Sine. Ascultarea de prima
parte a acestei Legi presupunea sacrificarea omului Isus
Cristos. Vedem că toate acestea erau legate de ţinerea
Legământului Legii, căci El S-a născut sub Legământul Legii şi era
obligat faţă de toate condiţiile lui. El n-ar fi putut
deveni moştenitorul făgăduinţei avraamice decât prin
această ascultare, chiar până la moarte.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar încă un lucru s-a împlinit prin moartea Sa -- încă
un lucru pe lângă faptul că El S-a dovedit vrednic să
fie Sămânţa făgăduită a lui Avraam, competent şi vrednic
să binecuvânteze lumea. Acest lucru a fost <I>răscumpărarea</I>
lui Adam şi a rasei lui de sub sentinţa iniţială cu moartea.
În aranjamentul divin cele două lucruri au fost
efectuate simultan -- prin acelaşi sacrificiu; cu toate acestea,
noi trebuie să facem deosebire clară între cele două.
Domnul nostru nu numai că a <I>împlinit</I> Legământul Legii
prin ascultarea Sa până la moarte, ci, pe lângă aceasta,
prin aranjament divin El a <I>garantat</I> prin aceeaşi moarte
un Legământ Nou. Legământul Legii, după cum am văzut,
a dovedit vrednicia Lui personală, dar Legământul Nou
se referă la omenire. Sentinţa morţii era asupra rasei
noastre şi binecuvântările permanente pentru rasă nu puteau
veni decât dacă mai întâi de toate era satisfăcută şi
anulată sentinţa originară. Numai atunci putea cineva
binecuvânta omenirea sau putea avea autoritate de a o binecuvânta şi a
<B>((358))</B>
o ridica din moarte la viaţă; fiindcă până atunci
sentinţa divină cu moartea era împotriva ei şi Dumnezeu nu
putea în nici un caz achita pe păcătos nesocotindu-Şi propia
Sa Lege. Cât de frumos, printr-un singur act, economia divină
nu numai a încercat pe Răscumpărătorul în privinţa
vredniciei Sale de a fi eliberatorul şi ridicătorul rasei, dar şi a
plătit răscumpărarea pentru tatăl Adam şi astfel, în acelaşi
timp, pentru toţi copiii săi, care în mod natural s-au împărtăşit
din păcatul şi moartea pe care el şi le-a atras asupra sa! Am
tratat deja acest subiect* şi aici nu vom intra în alte detalii.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">
*Vezi Vol. V, cap. 14, 15
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Aici studiul nostru este în legătură cu Legea divină.
Am văzut că Legea Sinaitică s-a extins numai asupra
urmaşilor naturali ai lui Avraam; că restul oamenilor au fost
lăsaţi fără Dumnezeu, fără speranţă, fără îndemnuri,
fără încurajări, fără făgăduinţe -- înstrăinaţi, străini (Efes.
2:12). Vedem că Legământul Sinaitic este sfârşit în privinţa
marii încercări şi a premiului ei. Vedem de asemenea că a
fost garantat un Legământ nou (Evr. 7:22), făcut eficient
prin sângele lui Cristos; şi acum întrebăm dacă acest
Legământ Nou a intrat sau nu în vigoare, şi dacă a intrat, îl
însoţeşte sau nu-l însoţeşte o Lege nouă, aşa cum Legea Sinaitică a
însoţit Legământul Legii. Noi răspundem că Legământul Nou
n-a intrat în acţiune în ceea ce priveşte lumea; că el nu va intra
în acţiune pe deplin şi complet până la a doua venire a lui
Cristos, şi că, după cum tocmai am văzut, Israelul după trup va fi
printre primii din omenire care vor profita de Noul Legământ.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Noul Legământ nu numai că va aduce pace în
privinţa blestemului originar şi-l va declara pe deplin plătit
de Răscumpărătorul, şi că toţi care vor veni prin El la
Tatăl vor putea, printr-o ascultare atunci posibilă, să
aibă restabilire din condamnarea originară, ci, pe lângă
aceasta, va aduce îndurare faţă de Israelul natural, condamnat
în plus sub Legământul Legii. Fiecărei creaturi i se va
face cunoscut nu numai că pentru păcatele din trecut s-a
dat răscumpărarea, dar că toate slăbiciunile şi
imperfecţiunile sub care omenirea încă trudeşte, le vor fi trecute cu vederea
<B>((359))</B>
şi oamenii vor fi trataţi de atunci încolo după ceea ce
sunt în realitate, şi prin legile Împărăţiei Mijlocitoare a lui
Cristos vor fi ajutaţi să se ridice tot mai mult din starea prezentă
a morţii mintale, morale şi fizice, sus, sus, sus la
perfecţiunea naturii umane, în care vor fi capabili să fie supuşi
la încercare în faţa Atotputernicului, fiind capabili
să demonstreze caracter şi vrednicie de viaţă veşnică sub
legile Împărăţiei Sale. Prin urmare, acest Legământ nou
cuprinde <I>toată</I> mila şi favoarea lui Dumnezeu intenţionată
pentru lumea întreagă în timpul Veacului Milenar.
Este Legământul iertării, binecuvântării şi restabilirii
tuturor celor care, atunci când ochii şi urechile li se vor deschide,
se vor folosi de acest har al lui Dumnezeu în Cristos Isus.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Legea Noului Legământ
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Va exista o Lege legată de Noul Legământ. Va fi
aceeaşi Lege a lui Dumnezeu care nu se schimbă dar care în
diferite timpuri are diferite declaraţii mai mult sau mai
puţin explicite. Aceasta va fi tot Legea care declară opoziţie
divină faţă de păcat, şi favoare şi binecuvântare divină faţă de
cei drepţi. Acest standard absolut va fi totdeauna în faţa
lumii în timpul Veacului Milenar şi fiecăruia i se va cere să
ajungă cât se poate de aproape de standardul perfect; dar se
vor face <I>îngăduinţe</I> pentru oricine se va strădui să asculte,
după măsura slăbiciunii sale, care, sub acele
condiţii binecuvântate ale restabilirii, va dispărea treptat, pe
măsură ce persoana va înainta în ascultare pas cu pas. Astfel
este scris: „«Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui
Israel după zilele acelea», zice Domnul: «Voi pune Legea Mea
în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor . . . căci le voi
ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul
lor»”. Evr. 8:10; Ier. 31:33, 34.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aici avem ştergerea păcatelor şi nelegiuirilor trecute,
o lucrare treptată în timpul Veacului Milenar; şi de
asemenea avem lucrarea treptată de refacere, rescriere a Legii
divine în inimile oamenilor -- a oricui va vrea. Această rescriere
a Legii divine în caracterul oamenilor este doar un alt fel de
a ni se spune despre „restabilirea tuturor lucrurilor despre
<B>((360))</B>
care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor
Săi proroci”, care va fi realizată în acea mare zi de domnie a
lui Cristos. Şi să nu uităm declaraţia explicită -- „Oricine
nu va asculta de Prorocul acela (oricine nu se va
supune rescrierii Legii divine în caracterul său), va fi nimicit
din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar acum să ne întoarcem: Vorbeam despre
operarea Noului Legământ în timpul Veacului Milenar -- în
timpul când Cel care a răscumpărat lumea Îşi va exercita
puterea şi autoritatea ca marele Profet, marele
Învăţător, binecuvântând lumea prin procese de restabilire,
rescriere a caracterului divin în inimile oamenilor. Acum
însă întrebăm, ce este între timp -- în intervalul dintre
anularea Legământului Legii prin împlinirea lui în Isus
Cristos Domnul nostru, şi inaugurarea condiţiilor Noului
Legământ din Veacul Milenar -- ce se poate spune despre
acest interval? Există aici vreun Legământ în acţiune? Şi
dacă există, este vreo Lege legată de el? Răspundem că în
acest interval al Veacului Evanghelic Domnul
selecţionează membrii Noii Creaţii şi este în acţiune, în operare,
un Legământ, iar acesta are o Lege. Pentru a aprecia acest
lucru trebuie să ne amintim cuvintele apostolului: „Legea . . .
a fost adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea
să vină «Sămânţa»”. Vedem, aşadar, că Legământul Legii
dat la Sinai a fost adăugat la un Legământ anterior; şi
privind în urmă vedem că Legământul Avraamic a fost cel
originar şi că acesta a rămas în picioare timp de patru sute
treizeci de ani înainte ca Legământul Legii să fie <I>adăugat.</I>
Apostolul atrage atenţia asupra acestuia zicând că „Legea venită
după patru sute treizeci de ani” nu putea desfiinţa
Legământul originar sau nu-l putea face ineficient. Gal. 3:19, 17.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel vedem că atunci când Domnul nostru Isus
Cristos a împlinit Legământul Legii, Legământul Avraamic
originar a fost lăsat exact cum era înainte ca Legământul Legii
să fie adăugat. Acest Legământ Avraamic este cel sub care
se dezvoltă Creaţia Nouă. Această făgăduinţă sau
Legământ Avraamic spune: „Toate familiile pământului vor fi
<B>((361))</B>
binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. Apostolul arată
că această Sămânţă a lui Avraam la care se face referire
în făgăduinţă este Cristos -- Cristos Isus Domnul nostru; şi
el adaugă: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, (dacă deveniţi
fiecare în parte membri ai corpului lui Cristos) sunteţi
«sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei”
sau Legământului. Gal. 3:16, 29.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aşadar acum înţelegem, căci apostolul spune iarăşi:
„Voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” --
într-un sens total diferit de cel în care erau evreii sub Lege. El
arată clar distincţia între acest Israel spiritual şi Israelul
natural, spunându-ne că copiii lui Iacov după trup nu sunt copiii
lui Avraam la care se referă făgăduinţa, ci copiii credinţei
sunt socotiţi ca fiind Sămânţa. El arată că Avraam a
simbolizat pe Tatăl ceresc; Sara, soţia lui, a simbolizat acest
Legământ originar, de la care va porni în cele din urmă atât de
multă binecuvântare; dar, după cum Sara a fost stearpă o
vreme şi n-a adus sămânţa făgăduinţei, tot aşa Legământul
lui Dumnezeu a fost sterp timp de aproape două mii de ani şi
a început să nască Sămânţa făgăduită la învierea din morţi
a Domnului nostru. Atunci S-a născut Capul Seminţei
lui Avraam, şi în cele din urmă întreg corpul lui Cristos, Isaac
cel antitipic, va fi <I>eliberat </I>(„născut dintre cei morţi”) în
starea spirituală. Atunci Sămânţa fiind venită, făgăduinţa
sau Legământul îşi va avea împlinirea -- toate
familiile pământului vor fi binecuvântate.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În perioada stearpă a acestuia, a Legământului
originar, a fost <I>adăugat</I> alt Legământ, adică Legământul
Sinaitic, evreiesc sau al Legii. El a născut copii -- o
sămânţă trupească, nu conform făgăduinţei, nu potrivită
să împlinească făgăduinţa originară. Apostolul arată că
acest Legământ al Legii a fost simbolizat prin roaba Sarei,
Agar, iar evreii sub Legământul Legii au fost simbolizaţi
prin Ismael, fiul ei; şi deoarece Dumnezeu a spus că fiul
femeii roabe (Agar) nu va fi moştenitor cu fiul femeii libere
(Sara), în mod antitipic însemna că evreul sub Legământul
Legii nu va moşteni făgăduinţa avraamică originară, care trebuia
<B>((362))</B>
să treacă la Sămânţa spirituală. Toate acestea sunt
descrise frumos şi amănunţit de către apostolul Pavel în
scrisoarea sa către Galateni (Cap. 4). Argumentul apostolului
este împotriva învăţăturii false că creştinii trebuie să devină
evrei şi să vină sub Legea Mozaică pentru a fi moştenitori
sub făgăduinţa avraamică originară.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Pavel arată că, dimpotrivă, toţi care sunt sub Lege
sunt în robie şi că Sămânţa spirituală a lui Avraam trebuie să
fie liberă, cum a fost Isaac -- nu cum a fost Ismael.
Argumentul lui mai departe este că dacă vreunul dintre neamuri,
iniţial nefiind sub Lege, va intra sub Legământul Legii
Sinaitice, el se va separa astfel de Sămânţa adevărată a lui Avraam
şi se va face un ismaelit antitipic. Cuvintele apostolului
sunt: „Eu, Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu
vă va folosi cu nimic. Şi mărturisesc iarăşi oricărui om
circumcis că este dator să împlinească întreaga lege. Voi, care
căutaţi să vă îndreptăţiţi pe voi înşivă prin lege, v-aţi lipsit
de Hristos, aţi căzut din har”. Opunându-se la aceasta, el
îi îndeamnă pe evreii care s-au eliberat de robia
Legământului Legii prin moartea lui Cristos şi pe neamurile care
n-au fost niciodată sub Legământul Legii, dar care L-au
acceptat pe Cristos şi Legământul Harului, zicând: „Hristos
ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă
supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Gal. 5:1-4.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Vedem deci că „Noua Creaţie”, cu Cristos ca şi Cap al
ei, este cea care constituie Sămânţa lui Avraam, potrivit
cu Legământul acesta originar sau avraamic, şi că aceasta
va binecuvânta lumea prin răscumpărare şi restabilire.
Nu suntem surprinşi că în tip, precum şi în ilustraţiile folosite
de Domnul şi de apostoli, această Creaţie Nouă este
reprezentată uneori ca un <I>om</I> matur -- capul reprezentându-L
pe Isus Cristos, iar membrele reprezentând Biserica, fiecare
membre în parte ale corpului Său (Efes. 4:13; Col. 1:18). Astfel,
„voi fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei”
-- membre ale lui Isaac cel antitipic, Capul acestuia fiind
Isus. Domnul nostru Se reprezintă pe Sine şi ca Mire, iar pe
<B>((363))</B>
Biserica Sa credincioasă ca logodnica Sa,
aşteptând căsătoria, ca ea să devină Mireasă. Apostolul
foloseşte aceeaşi ilustraţie, spunând: „V-am logodit cu un bărbat,
ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară
curată” (Apoc. 21:2; 2 Cor. 11:2). Şi aceeaşi ilustraţie a legăturii
de căsătorie între Cristos şi Biserică este reprezentată şi
în tip, deoarece Avraam şi-a trimis servul, Eliezer
(care reprezintă Spiritul sfânt), să caute o mireasă pentru
Isaac -- iar Rebeca, acceptând bucuroasă oferta, a fost
condusă în final la Isaac şi a devenit soţia lui, întocmai cum
noi suntem chemaţi să fim moştenitori ai lui Dumnezeu
şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru,
în moştenirea nestricăcioasă şi nepătată şi care nu
se veştejeşte. Oricare din aceste imagini am examina-o,
lecţia este aceeaşi -- că Cristosul, Cap şi Corp, Mire şi
Mireasă, făcuţi unul, este moştenitorul Legământului Avraamic şi
al tuturor făgăduinţelor şi lucrurilor bune incluse în acesta.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul spune că Muntele Sinai şi
Ierusalimul pământesc au fost simboluri şi tipuri ale Israelului
natural, care n-a reuşit să obţină binecuvântarea spirituală.
Rămăşiţa Israelului natural, găsiţi vrednici de
binecuvântarea spirituală, au fost separaţi de Israelul după trup şi
au devenit membri ai adevăratului Israel al lui
Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos cel înviat, în
lucrurile cereşti pe care Dumnezeu le are încă în păstrare pentru
cei care-L iubesc; şi atât rămăşiţa aceea din Israelul
trupesc, cât şi ceilalţi din aceeaşi clasă spirituală pe care
Dumnezeu i-a chemat dintre neamuri, au simboluri mai înalte
decât Sinaiul şi Ierusalimul: adică, Muntele Sion şi
Ierusalimul ceresc, a căror imagine simbolică în glorie ne este dată
în Apocalipsa 21.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După ce am stabilit clar faptul că Noua Creaţie
în aranjamentul divin şi în legăminte este separată şi
distinctă, nu numai de lume în general, ci şi de Israelul trupesc,
şi după ce am stabilit şi faptul că Noua Creaţie nu este
sub Legământul de la Sinai sau al Legii, ci sub Legământul
<B>((364))</B>
originar, întrebăm: atunci ce Lege este în legătură
cu Legământul Avraamic; ce Lege este peste Noua
Creaţie? Apostolul răspunde zicând: „Nu suntem sub Lege, ci
sub har”. Cum! Este posibil? Oare Noile Creaturi în Cristos
Isus nu sunt puse sub nici o Lege a poruncilor? Oare nu
sunt Cele Zece Porunci obligatorii pentru aceştia? Ca
răspuns punem o altă întrebare: au fost Cele Zece Porunci
obligatorii pentru Avraam şi pentru Isaac? Dacă răspunsul este
nu, fiindcă poruncile nu le-au fost date lor şi de aceea ei
n-au fost sub acea Lege, atunci răspunsul nostru este că
acele porunci nu i-au fost date nici Noii Creaţii şi că toţi câţi
vin în relaţie cu Dumnezeu ca membri ai clasei
spirituale, numită „Corpul lui Cristos” şi „Creaţii Noi în Cristos
Isus”, sunt liberi de condamnare şi liberi de Legământul Legii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Poziţia acestei Creaţii Noi în faţa lui Dumnezeu, în
faţa Legii Sale etc., este separată şi distinctă de a altora. Ei au
o stare nouă şi socotită în faţa lui Dumnezeu -- prin
credinţă -- o stare de îndreptăţire sau corectitudine socotită,
după cum am văzut deja. Această corectitudine socotită,
acordată lor prin meritul sacrificiului lui Cristos, nu numai că
acoperă imperfecţiunile din trecut, ci ea continuă pentru ei ca o
haină a dreptăţii care acoperă şi îndreptăţeşte, prin al cărei
merit este acoperit fiecare defect fără voie, neajuns în cuvânt,
faptă şi gând. Ca Noi Creaturi, toţi sunt îmbrăcaţi în mod
figurativ cu haină albă -- dreptatea sfinţilor, dreptatea atribuită
a Răscumpărătorului, Capul lor. Aceste Creaturi Noi
sunt acceptate în starea şi relaţia lor ca membre ale Corpului
lui Cristos pe baza declaraţiei lor de Iubire. Declaraţia lor
de consacrare este că ei astfel apreciază îndurarea şi harul
lui Dumnezeu, manifestate prin moartea Fiului Său,
şi îndreptăţirea lor prin El, şi astfel Îl <I>iubesc</I> pe
Dătătorul tuturor favorurilor lor, încât le face plăcere să-şi
prezinte corpurile ca jertfe vii în armonie cu invitaţia divină.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această consacrare sau jertfire a intereselor,
speranţelor, scopurilor şi ambiţiilor pământeşti este determinată nu de
<B>((365))</B>
frică, nici de o iubire egoistă pentru răsplată, ci de o
iubire curată -- de aprecierea iubirii divine şi de o iubire
sensibilă, care doreşte să se manifeste faţă de Dumnezeu şi în
cooperare cu tot planul Său minunat. Aceste mărturisiri de iubire
şi devotare fiind acceptate de Domnul, acestora le este
împărtăşit Spiritul Său şi ei sunt socotiţi ca fii ai lui Dumnezeu,
concepuţi de Spiritul sfânt. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai
lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă (ce schimbare
mare vom suferi când vom primi la înviere corpurile noi pe
care Domnul ni le-a promis). Dar ştim că, atunci când Se va
arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este (şi
acest gând este satisfăcător pentru noi).” 1 Ioan 3:2.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">A pus oare Tatăl ceresc pe fiii Săi îngereşti sub
Legea Sinaitică? I-a avertizat oare să nu aibă alţi dumnezei, să
nu-şi facă chipuri ca să li se închine, să nu râvnească ce-i al
altuia, să nu fure, să nu pună mărturie mincinoasă, să nu ucidă
etc.? Noi răspundem, nu; în mod sigur El n-a fixat astfel de
lege pentru fiii Săi îngereşti. Atunci de ce am aştepta ca astfel
de lege să-i fie dată Noii Creaţii? N-a acceptat oare Tatăl
ceresc aceste Noi Creaturi ca fii ai Săi şi nu le-a dat oare din
Spiritul Său? Şi ar putea fi oare necesar să le dea astfel de legi
celor care au primit Spiritul sfânt în locul propriei lor dispoziţii
sau voinţe naturale egoiste? Putem vedea că este potrivit a
pune servitorii sub legi, deoarece ei nu sunt în mod vital
interesaţi de binele general şi ar putea să nu aibă în întregime
spiritul sau dispoziţia stăpânului lor; dar dacă presupunem un
stăpân perfect şi fii perfecţi, cu totul pătrunşi de spiritul
Său, plăcându-le să-I facă voia şi bucurându-se să fie
conlucrători cu El în toate planurile Sale îndurătoare, cum ar putea
fi necesar ca un astfel de tată să pună astfel de fii sub astfel de legi?
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa Lui,
ca servitor”, iar acea casă a servitorilor a fost în mod
cuvenit sub Legea Mozaică, „adăugată din cauza fărădelegilor,
până când avea să vină Sămânţa”. Isus, după trup, S-a lipsit
de un nume bun şi a devenit rob, servitor sub Lege, pentru ca
<B>((366))</B>
să poată demonstra nu numai că Legea era dreaptă, ci şi
că El a fost perfect după trup, precum şi să poată răscumpăra
lumea. Când a înviat din morţi şi a devenit „întâiul-născut
dintre morţi”, El a ajuns să fie întâiul-născut dintre
mulţi fraţi -- Capul Noii Creaţii. După trup El era sub Lege,
dar Noua Creatură, Domnul înviat, nu este sub Lege, şi El
este cel care a devenit Capul casei noi a fiilor; „Hristos
este credincios ca Fiu peste casa Lui (a fiilor). Şi casa Lui
suntem noi dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită”
etc. Şi chiar dacă suntem încă <I>în</I> carne, ca Noi Creaturi
nu suntem <I>din</I> carne şi nu suntem trataţi ca şi cum am fi carne
-- nu suntem trataţi de Dumnezeu cum este tratat restul
omenirii, ci, ca şi Creaturi Noi, care deocamdată locuim în trup
ca într-un tabernacol sau cort, aşteptând adopţia, adică
eliberarea corpului nostru întreg, ca să fim împreună cu Capul
nostru deja glorificat şi asemenea Lui. „Voi însă nu sunteţi
(consideraţi de Dumnezeu ca fiind) în firea păcătoasă, ci în Duhul,
dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.” Rom. 8:8, 9.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nimeni nu poate înţelege clar acest subiect decât
dacă-l priveşte din punct de vedere divin. Aceste Creaturi Noi,
toate concepute de Spiritul sfânt, nu s-ar putea gândi să aibă
decât un singur Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să-şi făcă
chipuri sau să li se închine; nu s-ar putea gândi să hulească
numele lui Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să fure de la alţii --
foarte mult ar prefera să dea; nu s-ar putea gândi să aducă
mărturie mincinoasă împotriva altuia -- mai degrabă iubirea care
este în ei ar căuta să acopere şi să ascundă neajunsurile, nu
numai ale fraţilor, ci şi ale lumii în general; nu s-ar putea gândi
să ucidă un semen -- mai degrabă şi-ar da viaţa pentru alţii
şi aceasta cu prisosinţă -- da, spiritul lor sfânt i-ar
îndemna să-şi dea viaţa pentru fraţi, după cum acelaşi Spirit sfânt
L-a îndemnat pe Căpetenia mântuirii noastre să Se dea pe Sine
ca răscumpărare pentru toţi. Nu vedem noi, deci, că
dacă Dumnezeu i-ar fi dat o lege Noii Creaţii, casei fiilor,
asemenea celei date casei servitorilor, ar fi fost ceva cu totul nepotrivit
-- ceva cu totul necorespunzător? Membrii acestei „case a fiilor”
<B>((367))</B>
n-ar putea fi răspunzători în faţa unei astfel de legi fără
să-şi piardă Spiritul sfânt, fără să înceteze a fi din Noua
Creaţie; căci „dacă n-are cineva <I>Duhul</I> (mintea, dispoziţia) lui
Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar cum pot fi aceste Noi Creaturi fără o lege -- fără
ceva reglementări? Răspundem că cea mai înaltă declaraţie
a Legii divine este Iubirea. Poruncile lui Dumnezeu sunt
aşa de cuprinzătoare, aşa de pătrunzătoare, aşa
despart încheieturile şi măduva, încât ele nu pot fi împlinite în
sensul absolut, complet, decât prin Iubire. Dacă am
putea presupune că fiecare punct din Lege ar fi împlinit cu
stricteţe şi totuşi <I>spiritul</I> devotării iubitoare faţă de Dumnezeu
să fie absent, Legea divină n-ar fi satisfăcută.
Dimpotrivă, Iubirea este împlinirea Legii, iar unde domneşte
Iubirea, fiecare punct şi fiecare aspect al aranjamentului divin va
fi urmărit şi ascultat cu zel după capacitatea cea mai bună
a fiinţei; nu din constrângere, ci cu bucurie, din iubire.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel de iubire pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Sa
a declarat Noua Creaţie la consacrare; şi atunci Iubirea a
devenit Legea ei şi ea este strâns legată de această Lege a Iubirii
-- chiar până la moarte. Orice eşec în supunerea la această
Lege este în acea măsură o încălcare a relaţiei de Legământ.
După cum ascultarea de acea lege a Iubirii, în măsura cunoştinţei
şi capacităţii, înseamnă sacrificiu de sine şi biruinţă
asupra spiritului lumii, asupra slăbiciunilor cărnii şi
asupra împotrivirii Adversarului -- harul Domnului
compensând pentru greşelile neintenţionate şi scoţându-i pe aceştia
biruitori prin numele şi meritul Său -- tot aşa, pe de altă
parte, neascultarea voită faţă de ea, încălcarea deliberată
şi persistentă a acestei Legi a Iubirii ar însemna
pierderea spiritului înfierii -- ar însemna stingerea Spiritului sfânt,
ar însemna că Noua Creatură a murit, <I>a încetat să mai existe.</I>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul preia acest punct, al felului în care
harul compensează toate imperfecţiunile noastre, şi pune
o întrebare ipotetică şi răspunde la ea, zicând: „Să
continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi,
<B>((368))</B>
care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în
păcat?” (Rom. 6:1, 2). Acceptând iertarea în Cristos, noi am
declarat că ne-am săturat de păcat şi întrucât priveşte
<I>voinţa</I> noastră ea a murit faţă de păcat şi a început o viaţă nouă de
dreptate. După cum starea noastră vie faţă de Dumnezeu şi faţă
de dreptate, ca Noi Creaturi, a implicat moartea noastră faţă
de păcat, tot aşa, dacă am deveni vreodată vii faţă de păcat
până acolo încât voinţa noastră, inima noastră, iubirea noastră,
ar fi pentru păcat şi nedreptate, ar însemna în mod sigur că
am murit ca Noi Creaturi, că n-am mai fi socotiţi de
către Dumnezeu sau de către poporul Său ca Noi Creaturi în
Cristos Isus, de la care cele vechi au trecut şi la care, cel puţin în
ceea ce priveşte voinţa, toate au devenit noi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Este însă cuvenit să ne oprim aici şi să remarcăm o
diferenţă între o astfel de poticnire simplă a cărnii şi o cădere din har
<I>cu voia</I>, după ce am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu
şi puterile veacului viitor, devenind părtaşi ai Spiritului sfânt
-- o cădere din care ar fi cu neputinţă a fi recuperaţi
(Evr.6:4-6; 10:26). Ar trebui să facem o distincţie clară între acestea,
fiindcă sunt cu totul diferite. O poticnire a cărnii înseamnă doar
că trupul nostru muritor a fost surprins într-o greşeală
prin slăbiciunile ereditare sau prin atacurile Adversarului,
dar voinţa, inima, n-a încuviinţat carnea deloc, sau n-a
încuviinţat-o deplin. Este adevărat, asemenea poticniri trebuie
deplânse, trebuie combătute etc.; totuşi, prin harul lui Dumnezeu,
ele devin uneori un ajutor în dezvoltarea caracterului.
Astfel învăţăm să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne lăudăm
cu puterea noastră, ci să ne dăm seama că biruinţa care
biruie lumea se obţine prin credinţă; ca atare, când Noua
Creatură află cu tristeţe că într-o anumită măsură carnea sa s-a
poticnit, ea trebuie să se fortifice pe linia slăbiciunii astfel indicate şi
să devină mai tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui şi mai
puţin predispusă a se poticni din nou în legătură cu acelaşi atac.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel, ca Noi Creaturi învăţăm pas cu pas să nu ne
punem încrederea în carne, ci să privim spre Domnul, de la care
ne vine ajutorul în orice timp de lipsă -- aducându-ne
aminte totdeauna că suntem încă Noi Creaturi şi că deoarece
rămânem încă sub meritul sacrificiului lui Cristos prin credinţă şi ne
<B>((369))</B>
străduim încă să ne îndeplinim Legământul de Iubire până
la sacrificiu de sine, de aceea, cum a spus Învăţătorul,
„Însuşi Tatăl vă iubeşte”. Noi trebuie să ne încurajăm şi să nu
uităm că Noua Creatură nu păcătuieşte -- că păcatul nu este pus
pe seama Noii Creaturi şi că, prin urmare, atâta timp cât
ne luptăm împotriva păcatului nimeni nu poate ridica
acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu -- pentru că „Dumnezeu
este Acela care îndreptăţeşte . . . Hristos a murit”. Rom. 8:33, 34.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Creşterea în aprecierea legii desăvârşite
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deşi Legea Iubirii a stat la baza Legământului nostru
cu Domnul, sub care am devenit Noi Creaturi, totuşi la
început noi n-am înţeles pe deplin această Lege. Începând de
atunci am fost în şcoala lui Cristos, învăţând sensul adevărat al
Iubirii în plinătatea ei, în integritatea ei, crescând în har şi
în cunoştinţă, adăugând la credinţa noastră diferitele
elemente şi calităţi ale iubirii -- blândeţe, răbdare, iubire frăţească
etc. Suntem încercaţi pe linia Iubirii şi examenul nostru
de absolvire va fi în mod special în legătură cu acest punct.
Numai cei care ajung la Iubirea desăvârşită, Iubirea sacrificatoare
de sine, vor fi socotiţi vrednici să fie din Noua Creaţie, membri
ai corpului lui Cristos.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Alergarea spre ţintă şi rămânerea cu fermitate la ea
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În altă ilustraţie apostolul reprezintă experienţele
noastre prezente ca o alergare şi ne îndeamnă să dăm la o parte
orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor,
orice slăbiciune a cărnii şi orice ambiţie omenească, pentru a
putea alerga cu răbdare alergarea pusă în faţa noastră în
Evanghelie -- pentru a putea ajunge la <I>ţinta
</I>premiului; şi după ce am făcut totul să
<I>stăm</I> la acea ţintă -- credincioşi, compleţi
în Cristos (Filip. 3:13, 14; Evr. 12:1; Efes. 6:13). Aceasta ne
duce cu gândul la o alergare cu marcajele ei: primul, al doilea,
al treilea şi al patrulea, cu atacurile, dificultăţile, împotrivirile
şi amăgirile de pe cale, şi la intrarea noastră în această
alergare, dorind să ajungem la ţinta Iubirii desăvârşite -- ştiind că
dacă nu ajungem la acea ţintă nu vom fi asemenea Fiului Iubit
al lui Dumnezeu şi prin urmare nu vom putea fi plăcuţi lui
<B>((370))</B>
Dumnezeu în sensul cel mai larg, şi ca atare nu vom putea
fi moştenitori împreună cu Isus în Împărăţie. Întreaga
alergare este Iubirea, de la poartă până la sfârşit. Când intrăm pe
poartă, o facem cu Iubire recunoscătoare faţă de Dumnezeu
pentru favoarea Sa faţă de noi în Cristos, în iertarea păcatelor
noastre. Această <I>iubire-datorie</I> este cea care la început ne conduce
spre a ne prezenta corpurile ca jertfe vii. Ne spunem nouă înşine
că dacă Dumnezeu a făcut atât de mult pentru noi,
<I>ar trebui</I> să ne arătăm aprecierea: Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi şi
noi<I> ar trebui</I> să ne dăm viaţa pentru fraţi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest <I>ar trebui</I> sau această iubire-datorie este cu
totul cuvenită, raţională, adevărată, dar nu este suficientă.
Ea trebuie la rândul ei să ne conducă spre un fel de Iubire
mai înaltă, şi atâta timp cât am alergat până la primul
marcaj avem tot iubire-datorie, dar dincolo de el am ajuns la
o iubire-apreciere. Învăţăm mai bine să apreciem Iubirea
divină -- să vedem că Iubirea lui Dumnezeu n-a fost egoistă în
nici un sens al cuvântului, ci a fost rezultatul caracterului
Său grandios, nobil. Ajungem să apreciem ceva din
dreptatea divină, înţelepciunea divină, puterea divină, iubirea divină;
şi privind aceste calităţi ale Creatorului nostru, ajungem să
le iubim şi de atunci încolo practicăm dreptatea, nu numai
fiindcă este de datoria noastră, ci fiindcă iubim dreptatea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Insistând mai departe în alergare, ajungem la al
doilea marcaj şi aflăm că până la punctul acela am învăţat nu
numai să iubim dreptatea, dar acum învăţăm proporţional şi să
urâm păcatul şi găsim în inima noastră o simpatie crescândă faţă
de programul divin de a îndepărta marele val al păcatului în
care s-a scufundat lumea şi a adus cu el plata lui, moartea. Acest
al doilea marcaj concepe în noi o energie, o „însufleţire”,
o activitate pentru dreptate şi împotriva păcatului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Iubirea noastră creşte, iar noi alergăm mai departe spre
al treilea marcaj. Când ajungem la el, iubirea-datorie, plus
iubirea principiilor dreptăţii, s-a extins nu numai asupra
caracterului divin şi a inclus neplăcerea faţă de orice lucru rău care
lezează omenirea şi contravine caracterului şi planului divin, dar
la acest marcaj noi am ajuns într-o stare de simpatie mai
largă faţă de alţii -- începem să împărtăşim sentimentul lui
<B>((371))</B>
Dumnezeu, nu numai de împotrivire la păcat, ci şi de iubire
şi simpatie faţă de toţi care caută calea dreptăţii şi
sfinţeniei. Acum suntem în stare să-i recunoaştem pe fraţi într-o
lumină cumva diferită de cea dinainte. Îi putem vedea acum ca
Noi Creaturi şi putem face deosebire între <I>ei</I> şi
corpurile lor muritoare, ale căror imperfecţiuni ne sunt evidente.
Învăţăm să iubim pe fraţi ca Noi Creaturi şi să compătimim cu ei
în diferitele slăbiciuni, judecăţi greşite etc., ale cărnii lor. Atât
de adâncă devine Iubirea noastră pentru ei încât ne face
plăcere să ne dăm viaţa pentru ei -- zi de zi, ceas de
ceas, sacrificându-ne propriile interese, plăceri sau
comodităţi pământeşti, dând din timpul nostru, influenţa noastră şi
câte altele, pentru a-i ajuta sau servi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar alergăm încă spre „ţintă”, căci mai este încă o
Iubire şi mai înaltă decât aceasta, la care trebuie să ajungem --
al patrulea şi ultimul marcaj -- „ţinta premiului”. Ce Iubire
este aceasta? Cum poate fi ea mai mare decât iubirea
sacrificatoare pentru fraţi, în devotare deplină faţă de Dumnezeu şi faţă
de principiile dreptăţii şi Iubirii? Răspunsul nostru este că
Iubirea încă şi mai mare este felul de iubire pe care l-a avut în
vedere Domnul când a spus că noi trebuie să iubim chiar şi pe
vrăjmaşii noştri. Pe când noi eram încă vrăjmaşi, străini, înstrăinaţi
de Dumnezeu prin fapte rele, „atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea”; în timp ce noi eram încă păcătoşi, El a dat pe
Singurul Său Fiu Conceput pentru noi. Acesta este standardul
<I>iubirii desăvârşite</I> şi nu trebuie să ne oprim până ce nu-l
atingem. Oricine va fi acceptat de Domnul ca membru al Noii Creaţii
în glorie trebuie să ajungă la această iubire de vrăjmaşi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu înseamnă că îşi va iubi vrăjmaşii
<I>cum</I> îi iubeşte pe fraţi, căci nu acesta este modelul pus pentru noi
-- Dumnezeu nu-Şi iubeşte vrăjmaşii <I>cum</I> Îşi iubeşte
fiii, prietenii; iar Isus nu Şi-a iubit vrăjmaşii
<I>cum</I> Şi-a iubit ucenicii. Dar Dumnezeu i-a iubit pe vrăjmaşii Săi aşa
încât a fost gata şi dispus să facă pentru ei orice se putea face
în mod just; iar Isus i-a iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât
din inimă a fost dispus să le facă bine -- El nu le
poartă duşmănie sau pică drept răspuns la ura lor, ci este gata
să reverse asupra lor la timpul cuvenit binecuvântările Sale
<B>((372))</B>
Milenare, ca ei să poată veni cu toţii la cunoştinţa
adevărului, şi chiar şi cei care L-au străpuns să-L poată privi şi să
plângă atunci când Dumnezeu va turna peste ei spiritul rugăciunii
şi cererii, la timpul cuvenit (Zah. 12:10). Noi trebuie să
avem iubirea de vrăjmaşi pe care Domnul nostru o descrie
zicând: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care
vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru
cei care vă insultă şi vă prigonesc” (Mat. 5:44). Nu trebuie să
lăsăm ca vreo amărăciune, animozitate sau răutate de vreun fel
să locuiască în inimile noastre. Ele trebuie să fie atât de pline
de Iubire, încât nici măcar un vrăjmaş să nu poată stârni în
inimile noastre vreun sentiment rău sau răzbunător.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">O, ce amabiliate îndelung răbdătoare şi frăţească
este implicată în astfel de împlinire a caracterului care nu va
găsi, nici chiar într-un vrăjmaş, nimic ce să-l stârnească la
răutate, ură sau ceartă! Şi aceasta este „ţinta” spre care trebuie
să alergăm ca Noi Creaturi. Noi am declarat aprecierea
acestui spirit de Iubire; am declarat devotare faţă de acesta;
ne-am consacrat viaţa în acord cu principiile lui; şi acum
suntem încercaţi ca să se vadă în ce măsură declaraţiile noastre
au fost sincere. Domnul foarte îndurător ne dă timp să
alergăm această alergare, să dezvoltăm acest caracter. „El ştie din
ce suntem întocmiţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.”
Totuşi, este esenţial să ne conformăm acestor aranjamente dacă
vrem să fim moştenitori împreună cu iubitul Fiu al lui
Dumnezeu, ca membri ai Noii Creaţii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul nostru Isus, Căpetenia mântuirii noastre, n-a
trebuit să alerge această alergare; n-a trebuit să dezvolte aceste
diferite aspecte ale iubirii, căci fiind perfect El le-a avut pe acestea
în perfecţiunea lor la începutul căii Sale. Încercarea Sa a fost
să se vadă dacă va sta ferm sau nu va sta lângă aceste
principii, caracteristici, dacă va continua să iubească pe Dumnezeu
şi dreptatea în grad suprem, dacă va continua să-i iubească
pe fraţi aşa încât să-Şi dea viaţa pentru ei şi va continua
să-Şi iubească vrăjmaşii aşa încât să-I placă să le facă bine; să
se vadă dacă va sta ferm la standardul iubirii desăvârşite.
Ştim cum Şi-a demonstrat El loialitatea Iubirii în toate gradele
ei, prin aceea că Şi-a dat viaţa, nu numai pentru prietenii Săi,
<B>((373))</B>
dar şi pentru duşmanii Săi, care L-au răstignit. Şi noi
trebuie să avem această experienţă. Trebuie să <I>ajungem la
</I>standardul Iubirii desăvârşite în inima noastră chiar dacă în trup
s-ar putea să nu fim totdeauna în stare să exprimăm
deplin sentimentele inimii noastre.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Unii ar putea alerga foarte repede alergarea --
trecând marcajele unul după altul, ar putea ajunge repede la
starea Iubirii desăvârşite. Alţii, animaţi de mai puţin zel, sau
privind cu mai puţină concentrare la Autorul credinţei noastre,
fac înaintare mai lentă în alergare şi ani de zile se mulţumesc
cu iubirea-datorie, sau poate merg puţin mai departe până
la iubirea caracterului divin şi a principiilor dreptăţii.
Remarcabil de puţini au trecut de aceasta, ca să ajungă mai departe,
la iubirea de fraţi, care să-i facă să se bucure în negările de
sine, dacă prin acestea ar putea servi casa credinţei; şi încă
mai puţini au ajuns până la punctul Iubirii desăvârşite --
iubirea pentru vrăjmaşii lor, care nu numai că ar evita să-i
lezeze, prin cuvânt sau faptă, ci, pe lângă aceasta, s-ar bucura
de binecuvântarea lor. Dacă Domnul a fost foarte răbdător cu
noi, dându-ne ocazii abundente de a ajunge la „ţintă”, noi să
ne bucurăm în compasiunea Sa şi să fim cu atât mai
energici acum ca să ajungem la „ţinta premiului”, aducându-ne
aminte că timpul este scurt şi că numai acest caracter de Iubire
perfectă va fi acceptat de Tatăl în Noua Creaţie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum Domnul nostru a fost încercat la „ţinta”
Iubirii desăvârşite, la fel şi noi trebuie să fim toţi încercaţi după
ce am ajuns la ea. De aceea nu trebuie să ne aşteptăm să ajungem
la acea „ţintă” doar la ultima suflare a vieţii, ci cât se poate
de repede. Vom indica Lui Dumnezeu şi fraţilor măsura zelului
şi iubirii noastre prin repeziciunea cu care vom ajunge la
această „ţintă”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Cuvintele apostolului, „Rămâneţi în picioare, după ce veţi
fi biruit toate” (Efes. 6:13), sugerează că după ce am ajuns
la „ţinta” Iubirii desăvârşite vor fi încă multe încercări
pentru noi -- încercări ale credinţei, încercări ale răbdării,
încercări ale tuturor diferitelor elemente ale Iubirii. Lumea nu
este un prieten care să ne favorizeze, să ne ajute să
mergem înainte în direcţia bună; Satan este încă Adversarul nostru
<B>((374))</B>
şi va fi în stare să stârnească multă opoziţie -- ca să ne
forţeze să ne retragem de la poziţia la care am ajuns. Aceasta
este încercarea noastră. Trebuie să ţinem ferm toate la câte
am ajuns; trebuie să „alergăm spre ţintă” până când ne va
costa viaţa pământească -- dându-ne viaţa în serviciul lui
Dumnezeu pentru fraţi şi făcând bine la toţi oamenii când avem
ocazia. „Credincios este Cel care ne-a chemat”, care promite sprijin
şi orice ajutor necesar pe această cale. Harul Lui ne este de
ajuns. 1 Tes. 5:24; 2 Cor. 12:9.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Legea Iubirii, după cum am văzut deja, este şi legea
fiilor îngereşti ai lui Dumnezeu -- ascultarea lor de voinţa divină
şi armonia lor unul cu altul fiind toate bazate pe ea. Şi
chiar dacă în timpul Veacului Milenar vor fi puse asupra lumii
legi şi ordonanţe, reglementări şi cerinţe pentru a-i aduce
sub aranjamentele binecuvântate ale Împărăţiei Milenare,
totuşi, aceia care la sfârşitul Veacului Milenar vor fi socotiţi
vrednici de <I>viaţă veşnică</I>, putem fi siguri că vor fi depăşit
simpla ascultare de legi şi cerinţe -- vor fi scris în inima lor
Legea originară a lui Dumnezeu, ascultarea, şi Legea Iubirii
care este parte din caracterul divin. Aceşti fii ai lui Dumnezeu
din timpul restabilirii pe plan uman, acceptaţi atunci de El,
cu toţii vor avea şi ei acest spirit al Iubirii, fără de care ar fi
cu neputinţă să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu; căci El caută pe
aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. Astfel vedem că în
timp ce atât cerul cât şi pământul trebuie să aibă o lege şi trebuie
să se ceară ascultare de ea, totuşi standardul divin de
ascultare este atât de mult superior ideilor şi standardelor
noastre pământeşti şi imperfecte, încât acel cuvânt, Iubire,
exprimă întreaga Lege a lui Dumnezeu căreia îi vor fi supuşi toţi
fiii Săi de pe toate planurile de existenţă. Cât de minunat şi
glorios este caracterul şi planul Dumnezeului nostru! Iubirea
este împlinirea Legii Sale şi noi nu putem concepe nici o Lege
mai înaltă decât aceasta.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Până acum ne-am ocupat de acest subiect în abstract.
Acum vrem să remarcăm faptul că Noua Creaţie, în timp ce este
încă în cortul acesta în trup şi este supusă mai mult sau mai
puţin la slăbiciunile, împotrivirile lui etc., trebuie să se regleze pe
<B>((375))</B>
sine, să-şi regleze conduita unul faţă de altul şi faţă de
lume după această Lege a Iubirii, Porunca cea Nouă, pe care
Domnul a dat-o tuturor celor care devin urmaşii Săi şi care
depăşeşte chiar şi cerinţele regulii numite
</P>
<P ALIGN="CENTER">Regula de Aur
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aurul, după cum am văzut deja, este un simbol al
lucrurilor divine; de aceea Regula de Aur este regula divină.
Aceasta este de fapt o regulă de Dreptate mai degrabă decât de
Iubire. Cea mai apropiată asemănare cu această Lege a Dreptăţii
pe care omul natural o poate aprecia acum -- cel mai
înalt standard cunoscut omului natural este: „Să nu-i faci
aproapelui tău ceea ce n-ai vrea ca aproapele tău să-ţi facă ţie”.
Aceasta este bunătate negativă, cel mult; dar Regula de Aur, pe
care nimeni în afară de Noua Creaţie n-o poate aprecia în
prezent, sau nici chiar înţelege, este pozitivă -- „Fă altora ceea ce
ai vrea ca alţii să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate pozitivă,
dar este numai Dreptate. Dacă membrii Noii Creaţii nu
reuşesc uneori să se supună fiecărei trăsături a acestei Reguli de
Aur, simplei legi a Dreptăţii, trebuie să fie spre marele lor regret
şi spre marea lor amărăciune, dacă nu sunt decât doar
„prunci” pe calea cea nouă. Şi dacă vreo încălcare a acestei reguli
produce durere şi regret, este un semn sigur că încălcarea n-a fost
voită, n-a fost din inimă, n-a fost încălcarea principiului de
către Noua Creaţie, ci a fost cel mult o încălcare la care a
consimţit sau în care a intrat din cauza cărnii, contrar
dorinţelor spiritului sau intenţiei. Totuşi, în măsura în care
mintea cea nouă este vie faţă de Dumnezeu şi zeloasă să facă
voia Lui, în acea măsură ea va fi promptă, trează şi energică
în păzirea „vasului de pământ” în care locuieşte. Ea va
îmbrăca armătura lui Dumnezeu ca să poată lupta o luptă
bună împotriva slăbiciunilor cărnii. Ea va insista ca în cazul
în care s-a comis vreo eroare, în cuvânt sau faptă, să se
facă repede dacă se poate o restabilire, cu dobândă bună: ca
astfel „vasul de pământ”, întâmpinând împotrivire şi fiind
făcut de ruşine, să devină mai puţin activ în opoziţia lui faţă
de mintea cea nouă.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((376))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Această lege divină afectează relaţia Noii Creaturi
cu Dumnezeu. Ea recunoaşte sensul expresiei: „Să iubeşti
pe Domnul cu <I>toată</I> inima ta, cu
<I>toată</I> gândirea ta, cu <I>toată</I> fiinţa ta, cu
<I>toată</I> puterea ta”. Ea nu găseşte aici loc
pentru sine, decât dacă eul va fi pe deplin în armonie cu
Dumnezeu. Aceasta îi afectează relaţia cu fraţii, deoarece, cum
ar putea iubi pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut (decât
cu ochiul credinţei), dacă nu iubeşte pe fraţi care au
Spiritul lui Dumnezeu şi pe care i-a văzut cu vederea
naturală? (1 Ioan 4:20, 21). Pe măsură ce învaţă să gândească
atent în procedurile sale cu fraţii, să facă pentru ei şi faţă de
ei aşa cum ar vrea să facă ei pentru el şi faţă de el, află
că aceasta produce o mare transformare în viaţă; că
aceasta nu este deloc regula sau legea sub care el însuşi şi
alţii au fost obişnuiţi să trăiască, să gândească, să
acţioneze, să vorbească.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">El află că aşa cum lui i-ar plăcea ca fraţii să se
poarte amabil cu el, să vorbească blând cu el, tot aşa trebuie şi
el să vorbească blând şi să se poarte amabil cu ei. Aşa cum
lui i-ar plăcea ca ei să fie răbdători faţă de imperfecţiunile
şi slăbiciunile lui, şi să acopere cu mantaua carităţii
aceste defecte umane, tot aşa trebuie să facă şi el faţă de ei. El
află că aşa cum lui nu i-ar plăcea ca fraţii să-l vorbească de
rău, chiar dacă răul ar fi adevărat, tot aşa trebuie şi el să aibă
o afecţiune binevoitoare faţă de ei şi să „nu vorbească de
rău pe nimeni”, ci „să facă bine la toţi oamenii”, în special
casei credinţei. Aşa cum lui nu i-ar plăcea ca alţii să aştepte de
la el mai mult decât ar putea el face în mod rezonabil, tot
aşa el să nu aştepte de la alţii mai mult decât ar putea ei face
în mod rezonabil. Acelaşi principiu ar acţiona şi în
privinţa lumii şi a afacerilor ei. Astfel întregul curs al vieţii
este schimbat treptat; şi după cum sugerează apostolul,
această schimbare se face pe măsură ce „privim slava Domnului”
-- pe măsură ce ajungem să apreciem şi să învăţăm să
copiem grandoarea caracterului divin condus de această Regulă
de Aur a Dreptăţii desăvârşite, asociată cu Iubire abundentă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum mintea noastră nouă, voinţa nouă concepută
de Spiritul sfânt se dezvoltă, ea este treptat „transformată din
<B>((377))</B>
slavă în slavă” în calitatea inimii; şi astfel schimbaţi în
inima noastră, în mintea noastră, în voinţa noastră, în
intenţiile noastre (şi pe cât posibil şi în exterior), noi devenim
potriviţi sau „pregătiţi”, conform făgăduinţei divine,
pentru <I>schimbarea</I> mare şi finală a învierii, când ceea ce
este semănat în slăbiciune şi putrezire va fi înviat în putere
şi glorie, o Nouă Creaţie spirituală -- Cristosul lui
Dumnezeu. Diferite sfaturi bune şi folositoare, îndemnuri şi
sugestii, ne sunt date de către apostoli şi sunt repetate şi
susţinute de către diferiţi fraţi, ca fiind de folos pentru
mustrare, pentru corectare etc., dar Legea, Legea binecuvântată
sub care este pusă Noua Creaţie este o Lege a Iubirii,
care depăşeşte Regula de Aur. Apreciată în mod corect,
ar însemna că multe lucruri făcute acum de către Noua
Creaţie n-ar mai fi făcute, şi multe lucruri neglijate acum, ar fi
făcute cu zel şi asiduitate.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Legea desăvârşită a libertăţii
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă cineva a fost dispus la început să gândească
despre Noua Creaţie�