<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua Creaţie - Privilegiile şi obligaţiile Noii Creaţii
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((485))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua Creaţie - Privilegiile şi obligaţiile Noii Creaţii<BR>
cu privire la căsătorie, precum şi la alte lucruri</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">
STUDIUL XII<BR>
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Diferite obligaţii ale Noii Creaturi -- „Toţi sunteţi una în Hristos
Isus&quot; -- Asocierea fără discriminare nu este implicată aici --
Bărbatul şi femeia în ordinea divină -- Poziţia de cap a bărbatului
nu înseamnă tiranie -- Căsătoria Noii Creaţii -- Sfaturi pentru Noile
Creaturi în diferitele condiţii ale unirii prin căsătorie -- În
eventualitatea părăsirii -- Conştiinţa, proba finală -- Fameni,
fecioare, celibat -- „Numai în Domnul&quot; -- Responsabilităţi părinteşti
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Voi toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat
cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob,
nici liber; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască,
fiindcă toţi sunteţi una în Hristos.&quot;</I> Gal. 3:27, 28.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Noua Creatură constă la început numai din
<I>voinţa</I> nou-concepută, care are promisiunea unui corp nou,
perfect, spiritual la înviere, dacă se va dovedi loială obligaţiilor
sale prin legământ faţă de Domnul. Legea Iubirii o obligă mai
întâi de toate faţă de Dumnezeu şi înseamnă supunere foarte
sinceră faţă de voinţa divină în toate lucrurile. A doua obligaţie a
sa este faţă de fraţii săi din Noua Creaţie, să le facă bine. A
treia obligaţie a sa este să facă bine tuturor oamenilor după
cum are ocazia şi după cum permit primele două obligaţii.
Deşi Noua Creatură, noua voinţă, n-are propriul său corp prin
care să lucreze şi să se pregătească, ea nu este fără corp,
deoarece, ca succesor al voinţei cărnii şi al minţii naturale, ea se
bucură, ca parte a bunurilor ei, de privilegiile şi obligaţiile
corpului natural în care trebuie să locuiască temporar şi care
este singurul mijloc prin care se poate manifesta.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Chiar dacă trupul uman ar fi perfect în toate
amănuntele, noua voinţă ar avea dificultăţi în legătură cu folosirea
lui, fiindcă este din pământ, pământesc. El este adaptat la
<B>((486))</B>
condiţiile pământeşti, iar ambiţiile şi dorinţele lui
sunt pământeşti, oricât de curate şi nobile ar fi ele, în timp
ce ambiţiile şi dorinţele voinţei noi sunt de inspiraţie
cerească prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale
mesajului divin. Exact acesta a fost cazul cu Domnul nostru Isus,
al cărui corp a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit
de păcătoşi&quot;. El, cu toate acestea, conform legământului
Său şi conform condiţiilor în care natura nouă a crescut şi a
fost pregătită pentru corpul cel nou la înviere, a fost obligat
să-Şi răstignească carnea -- să i se opună, s-o devoteze, s-o
facă ascultătoare şi supusă voinţei Sale noi. Chiar şi
gusturile, preferinţele şi dorinţele Sale naturale cuvenite trebuiau
să fie sacrificate ori de câte ori veneau în conflict cu
voinţa Tatălui, cu aranjamentul Tatălui, cu îndrumările
Lui providenţiale, iar acestea includeau sacrificarea cărnii,
chiar până la moarte, ca fiind necesară adoptării depline a
Noii Creaturi şi glorificării Sale pe plan divin.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Membrii subordonaţi ai Noii Creaţii,
Preoţimea Împărătească, având corpuri imperfecte, ale căror
sacrificii n-ar fi acceptabile pentru Dumnezeu fiindcă sunt cu
defecte, păcătoase, imperfecte, trebuie mai întâi de toate să
fie îndreptăţiţi prin sacrificiul Domnului lor Isus. Prin
meritul ispăşirii Sale, păcatele şi imperfecţiunile corpurilor
lor muritoare sunt acoperite şi nu le mai sunt imputate, şi
astfel într-un sens socotit corpurile lor devin acceptabile ca
sacrificii. Apostolul declară despre această <I>îndreptăţire</I>,
zicând: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu
(în acoperirea păcatelor voastre prin credinţă în Cristos), să
aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui
Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă&quot;. Rom. 12:1.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Când a avut loc această jertfire a cărnii noastre
<I>socotită îndreptăţită,</I> am fost concepuţi individual de Spirit ca
să fim fii ai lui Dumnezeu -- fii pe planul spiritual, în loc de
a fi pe plan uman. Atunci <I>voinţa</I> consacrată a fost
acceptată şi şi-a început existenţa ca Nouă Creatură, care trebuie
să prospere în măsura în care rămâne loială lui Dumnezeu
şi legământului de a-şi sacrifica trupul muritor şi
interesele lui. Trupul muritor astfel sacrificat şi socotit mort cu Cristos
<B>((487))</B>
trebuie să fie atât de „viu&quot; sau însufleţit de <I>noua voinţă</I>
(Noua Creatură), atât de controlat de ea, încât se spune
că restul vieţii este în mod figurativ o viaţă a învierii.
Despre Noua Creatură, noua voinţă, lucrând în şi prin aceste
corpuri muritoare, se spune în mod figurativ că este înviată
cu Cristos şi trăieşte pentru lucrurile de sus, le caută. Col. 3:1.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul se referă la această înnoire a vieţii sau
înviere figurativă, în care voinţa nouă foloseşte corpul muritor
în serviciul divin, zicând: „Şi dacă Duhul Celui care a
înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel care a înviat
pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia (însufleţi) şi
trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care
locuieşte în voi&quot; (Rom. 8:11). Ca atare, în măsura în care voinţa
nouă câştigă astfel controlul corpului nostru muritor şi-l
foloseşte în viaţa prezentă ca pe cel mai bun înlocuitor al
corpului spiritual şi singurul pe care-l are, acesta nefiind
primit înainte de înviere -- în aceeaşi măsură n-ar fi nepotrivit
să considerăm corpul muritor al Noii Creaţii ca
înlocuitor temporar al corpului spiritual aşteptat.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar toată această chestiune a <I>socotirii</I> este
spirituală şi este înţeleasă şi apreciată numai de către cei concepuţi
de Spirit, cărora li se permite astfel să vadă problema din
punct de vedere divin. Din punctul de vedere al lumii toate
acestea sunt neadevărate, ireale -- o „nebunie&quot;. Ei văd o
diferenţă în scop, ambiţie şi conduită, dar nu ştiu cum s-o
interpreteze. Ei sunt înclinaţi s-o considere o toană, sau o manie, sau
o atitudine de „superioritate morală&quot;, sau o ipocrizie.
Nu putem nega că după toate aparenţele există aceste
diferite contrafaceri ale Noii Creaturi -- neghina, având
o asemănare exterioară cu grâul, dar deosebindu-se în
inimă. Noua Creatură nu trebuie să fie surprinsă sau
dezamăgită că nu este înţeleasă de lume, ci să-şi amintească sfatul
divin, că lumea nu ne cunoaşte întocmai cum nu L-a cunoscut
nici pe Domnul nostru. Este o probă a fidelităţii noastre faţă
de Dumnezeu faptul că mersul în urmele lui Isus va trebui
să aducă dezapreciere din partea celor pe care-i iubim şi a
căror apreciere este raţional s-o dorim. Faptul că prietenia
şi aprecierea lumii înseamnă vrăjmăşie cu Dumnezeu şi
<B>((488))</B>
neloialitate faţă de legământul de consacrare, trebuie
să rezolve problema pentru Noile Creaturi.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Trebuie să fiu sincer faţă de Domnul meu<BR>
Care m-a cumpărat cu sângele Său.&quot;
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Investigaţia noastră prezentă este în legătură cu
modul cuvenit de conduită al acestor Noi Creaturi, al acestor
voinţe noi care lucrează în şi prin aceste corpuri consacrate,
care după trup au anumite relaţii cu alte fiinţe umane şi de
aceea anumite responsabilităţi faţă de ele. Voinţa lui
Dumnezeu este ca Noua Creatură să respecte aceste obligaţii ale
cărnii sale muritoare în toate chestiunile de dreptate -- în
onestie, în datorie, în responsabilităţile care în mod cuvenit îi
revin cărnii sale muritoare. Prin urmare, în condiţiile
prezente Noua Creatură nu poate face în toate lucrurile cum
ar prefera, ci în anumite afaceri trebuie să fie guvernată
de obligaţiile cărnii, deoarece porunca divină este:
„Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor&quot; şi: „Dacă cineva
nu poartă de grijă de ai săi . . . a tăgăduit credinţa şi este
mai rău decât un necredincios&quot;. Rom. 12:17; 1 Tim. 5:8.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În vederea acestor fapte, se va vedea imediat că
voinţa nouă are o sarcină grea în faţa ei: (1) Să fie plăcută
lui Dumnezeu în îndeplinirea sacrificării cărnii; (2) să
discearnă clar care pofte şi cerinţe ale relaţiilor după carne să fie
luate în considerare şi să fie îngăduite; (3) în ce măsură
aceste cerinţe şi concesii pot fi acceptate în mod cuvenit fără
a încălca şi anula legământul -- care este spre viaţă sau
spre moarte -- „Căci dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi
muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară (omorâţi)
faptele trupului, veţi trăi&quot; -- în cele din urmă veţi ajunge
la perfecţiune la înviere. Aici se iscă altă dificultate.
Carnea nu moare de bună voie: ea trebuie omorâtă de către
voinţă, minte, Noua Creatură; şi astfel, aflând că trebuie
făcute anumite îngăduinţe, potrivit voinţei lui Dumnezeu,
carnea este foarte dispusă să profite de aceste îngăduinţe şi
să pretindă nu doar îngăduinţă mai mare în privinţa „lucrurilor
necesare&quot;, ci şi libertăţi şi drepturi în privinţa celor care nu
<B>((489))</B>
sunt obligatorii şi care ar sta în calea sacrificiului la
care s-a angajat prin legământ.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceste străduinţe ale corpurilor noastre muritoare,
uneori de a scuza păcatul alteori de a evita sacrificiul,
cauzează Noii Creaturi nedumeriri frecvente şi nu arareori
poticneli temporare, până când treptat află tot mai mult
despre caracterul înşelător al cărnii sale şi despre slăbiciunile
ei, şi creşte treptat în har şi în înţelepciunea care vine de
sus, câştigând tot mai multă autoritate în ţinerea corpului
<I>„în stăpânire&quot;</I> -- în supunere faţă de mintea cea nouă (1
Cor. 9:27). Astfel, adesea prin experienţă amară, Noua Creatură
învaţă să aprecieze declaraţia din Cuvântul Domnului, că
inima naturală, voinţa cărnii, deşi este omorâtă şi nu mai
are controlul în nici un sens, este „nespus de <I>înşelătoare</I>&quot;
şi uneori „deznădăjduit de rea&quot;, precum şi deznădăjduit
de sârguincioasă în străduinţa ei de a înlătura
conducerea voinţei noi şi astfel de a distruge Creatura Nouă -- cu
scopul ca vechea creatură să fie reînsufleţită şi să umble
conform cărnii şi nu conform Spiritului.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Asocierea nepotrivită nu este implicată aici
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul ne învaţă clar prin apostol că preferinţele
şi favorurile Sale sunt la fel pentru toate Creaturile Noi
-- conform zelului lor, conform iubirii lor faţă de El şi faţă
de principiile reprezentate în El; iar condiţiile de sex,
rasă, culoare etc. ale corpului muritor n-au nici o
importanţă pentru El în judecarea poporului Său, în aprecierea lor şi
în distribuirea răsplăţilor finale. Cunoscând felul cum
priveşte Tatăl această problemă, întreaga Creaţie Nouă trebuie
s-o privească similar, trebuie să aprecieze pe toate
Creaturile Noi în Cristos Isus ca „fraţi&quot;, trebuie să aibă o
afecţiune blândă faţă de toţi, trebuie să caute să servească pe toţi,
nu trebuie să cunoască nici o părtinire printre fraţi, decât
aceea pe care Însuşi Domnul a arătat-o -- prin aceea că a
favorizat şi onorat pe cei care au arătat cea mai mare măsură de
zel pentru cauza Sa. Dar toată această imparţialitate, această
<B>((490))</B>
ignorare a sexului, culorii, rasei etc. este pentru noi ca
şi Creaturi Noi, şi numai parţial afectează corpurile
noastre muritoare şi relaţia lor unele cu altele şi cu lumea. Ca
atare, decenţa conduitei şi a relaţiilor între sexe trebuie să
fie menţinută de către Noua Creaţie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceştia trebuie să aibă într-adevăr o măsură mai
mare de înţelepciune şi prudenţă decât lumea, fiindcă
sunt concepuţi pentru spiritul unei minţi sănătoase.
În consecinţă, ar trebui să-şi dea seama că în calitate de
Nouă Creaţie, care caută să umble nu potrivit cărnii ci
potrivit Spiritului, ar fi cuvenit ca ei să fie încă şi mai atenţi
decât cei lumeşti, oamenii naturali, în privinţa slăbiciunii
cărnii lor şi în privinţa cuviinţei anumitor limite de
conduită potrivită, modestie, rezervă etc. între sexe. În măsura
în care Noile Creaturi caută viaţa spirituală şi în măsura
în care îşi dau seama că apetitul sexual se războieşte
cu interesele Noii Creaţii, în aceeaşi măsură ar trebui să
se străduiască, chiar mai mult decât lumea în general, să
facă pentru picioarele lor cărări drepte şi să ridice bariere cât
se poate de multe şi de mari între ei şi ispite.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acelaşi argument se aplică şi la deosebirile rasiale.
Există o legătură a Spiritului şi o unitate a Spiritului care
este complet diferită de legătura şi unitatea în trup. Noi
credem că interesele Noii Creaţii vor fi în general conservate
prin menţinerea unei măsuri de separare în trup, din cauză
că idealurile, gusturile, poftele, dispoziţiile etc. unei rase
sunt din necesitate mai mult sau mai puţin în conflict cu
idealurile etc. alteia; ca atare, cele câteva rase ale omenirii vor găsi
că interesele spirituale ale Noilor Creaturi sunt cel mai
bine păstrate printr-o măsură de separare. În această
privinţă nu va exista nici o dificultate dacă se va vedea clar
distincţia între Noile Creaturi şi trupurile de carne. După
cum cuvintele apostolului, de la începutul acestui capitol,
n-ar scuza convieţuirea fără discernământ a bărbaţilor cu
femeile, pe motivul că ei sunt „toţi una&quot;, o frăţie în Cristos Isus,
tot aşa ele n-ar trebui înţelese nici că implică amestec
nepotrivit între diferitele rase. Ni se prezintă însă standardul aprecierii
<B>((491))</B>
şi legăturii spirituale, precum şi al obligaţiei faţă de toţi
în chestiuni atât spirituale cât şi materiale.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Bărbatul şi femeia în ordinea divină
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul declară că „Hristos este Capul oricărui
bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul
lui Hristos&quot; (1 Cor. 11:3). Aceasta este învăţătura constantă
a Scripturilor. După cum arată apostolul, intenţia divină
a fost ca bărbatul să aibă calitatea de cap, ceea ce este
indicat prin crearea întâi a bărbatului şi apoi a femeii, ca
parte separată din el. Apostolul discută tocmai acest subiect
şi cuvintele sale sunt: „Bărbatul . . . fiind imaginea şi slava
lui Dumnezeu; dar femeia este slava bărbatului. Căci
nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu
bărbatul a fost creat pentru femeie (să-i fie ajutor), ci femeia
pentru bărbat (să-i fie ajutor). De aceea . . . femeia trebuie să
aibă pe cap un semn al autorităţii asupra ei&quot;. 1 Cor. 11:7-12.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Se va observa că acesta nu este un argument cu privire
la relaţia existentă prin contract între soţi şi soţii, ci unul
mai larg, bazat pe relaţia între sexe potrivit cu ordinea
creaţiei şi intenţiei divine. Nimic din ceea ce spune apostolul
aici, sau din ceea ce poruncesc Scripturile în altă parte, nu
dă nici o sugestie că bărbatul este stăpânul iar femeia
este sclava lui, idee greşită care pare a fi susţinută uneori,
dar, credem noi, niciodată de către cei care au „gândul
lui Hristos&quot;. În prezent, în aranjamentul divin familia
este unitatea, şi fiecare bărbat când ajunge la majorat
are privilegiul să-şi întemeieze o familie, trebuind ca el se
fie cap răspunzător şi reprezentant înaintea lui Dumnezeu
şi a oamenilor.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Poziţia de cap a bărbatului nu înseamnă tiranie
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Faptul că această poziţie de cap nu implică tiranie
este evident din cuvintele apostolului, că Cristos este
Capul Bisericii, Capul bărbatului, şi din cuvintele lui în
continuare, că Dumnezeu, Tatăl, este Capul lui Cristos. Noi nu
găsim nici o tiranie nici în relaţia Fiului cu Biserica, nici în relaţia
<B>((492))</B>
Tatălui cu Fiul. Poziţia de cap însă implică o
responsabilitate, o sarcină, o grijă, o prevedere. Astfel Tatăl ceresc a
făcut pregătiri pentru Fiul, şi glorioase pregătiri au fost
acestea. Este adevărat, ducerea la îndeplinire a planului divin
a implicat suferinţă şi sacrificiu din partea Fiului, dar
iubitorul Tată n-a făcut planul mai greu, mai sever decât a fost
necesar pentru executarea scopului Său mare şi minunat, la care
Fiul, acum înălţat mai presus de stăpâniri, de puteri şi de
orice nume care este numit, este părtaş atât de onorabil. Fiul
S-a bucurat în privilegiul pe care l-a avut de a Se jertfi şi a
asculta de planul Tatălui, şi El Se bucură şi în gloriile în care a
intrat şi în cele care vor veni. Astfel este şi calitatea de cap a
Domnului Isus peste Biserică. Poziţia Sa de cap, departe de a
însemna pentru noi tiranie, este sinonimă cu iubirea, grija şi
ajutorarea faţă de toţi membrii Noii Creaţii. Tot aşa, poziţia de cap a
soţului peste soţie şi copii înseamnă responsabilitate, grijă
specială, ca unul care pregăteşte, prevede, aranjează,
protejează, îndrumă, dă exemplu. O, dacă toţi taţii şi-ar vedea în
mod cuvenit datoriile lor, responsabilităţile lor, privilegiile lor
prin natură, prin aranjament divin; şi văzându-le să le
folosească şi să nu abuzeze de ele!
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Când citim în Geneza, ca parte din blestemul
sau condamnarea asupra mamei Eva şi indirect asupra
tuturor fiicelor ei, cuvintele: „Dorinţa ta se va ţine după soţul tău
şi el va stăpâni (Cornilescu -- n. e.) peste tine&quot;, şi apoi
vedem cum a fost exercitată această stăpânire pretutindeni în
lume, găsim că în multe cazuri aceasta a fost o stăpânire
tiranică, iar puterea minţii şi naturii bărbatului decăzut a fost
adesea exercitată spre dauna soţiei şi copiilor în loc să fie
spre mângâierea şi avantajul lor. Toţi bărbaţii şi toate
femeile bune şi nobile trebuie să dezaprobe o astfel de stare
de lucruri; şi nu putem presupune decât că un astfel de
abuz de putere este respingător şi josnic în ochii Creatorului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Abuzul de putere fizică şi mintală din partea unor soţi
şi taţi a avut ca răspuns propria lor nefericire şi
degradarea generală a omenirii; pentru că, deşi femeia este prin natură
<B>((493))</B>
înclinată să privească spre un cap şi să caute şi să
asculte de ceea ce ea recunoaşte a fi o autoritate dreaptă
(„dorinţa după soţul ei&quot;), totuşi abuzurile de conducere şi
exemplele rele date unul altuia au deviat în măsură considerabilă
ceea ce a fost şi încă mai este substratul dispoziţiei naturale
a femeii. Obligată de necesitate să se apere
împotriva cerinţelor iraţionale ale tiraniei şi egoismului,
rezultatul general a fost demoralizator pentru toată omenirea, aşa
încât deşi ordinea naturală şi scripturală este foarte
general recunoscută, nici bărbaţii nici femeile în general nu
ştiu cum să se adapteze la starea prezentă dezordonată
şi dezorganizată a afacerilor sociale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ca urmare, găsim adesea bărbaţi decăzuţi
zbătându-se după stăpânire şi poziţie de cap pentru care sunt cu
totul incompetenţi, cu scopul de a o folosi abuziv în
interese egoiste, în acelaşi timp nerecunoscând şi
neapreciind autoritatea şi responsabilitatea lor cuvenită ca protectori
ai familiei. Vedem femei, de asemenea degradate şi
egoiste, înclinate nu numai să se revolte împotriva unei
conduceri iraţionale şi necuvenite, ci chiar să conteste orice
propunere, să se tocmească şi să se certe în privinţa ei; şi deşi nu
pretind că întreţin familia, totuşi încearcă, direct sau indirect,
să uzurpe autoritatea capului căminului, să preia şi să
deţină controlul pungii şi familiei. Oriunde predomină
aceste condiţii, fiind contrare intenţiei şi aranjamentului divin,
ele produc mai curând sau mai târziu roade mai mult sau
mai puţin amare -- oricât de înţelepte sau necesare ar părea
ele la vremea respectivă. Roadele paşnice ale dreptăţii pot
fi aşteptate numai prin urmarea ordinii divine naturale.
S-ar putea argumenta că în starea de lucruri actuală necazul
de genul acesta este inevitabil; că bărbatul egoist va trece
peste limitele ordinii şi intenţiei divine, iar femeia egoistă va
face la fel; că, prin urmare, pacea, ordinea şi
binecuvântarea intenţionate pentru omul perfect nu pot fi realizate
niciodată de către copiii lui decăzuţi şi că singurul remediu care
se întrevede pentru necazul actual al familiei umane, venit
<B>((494))</B>
prin căderea lui Adam şi prin nesocotirea planului
divin, este restabilirea. Cu aceasta noi suntem de acord şi
ne alăturăm din inimă la rugăciunea Domnului: „Vie
Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ&quot;.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acum nu analizăm posibilitatea de a face ordine
în dezordinea din omenire, ci aranjamentul cuvenit şi calea
în viaţă pentru Noua Creaţie în legătură cu casa, familia
etc. -- precum şi datoriile unuia faţă de altul ca soţi şi
soţii, părinţi şi copii. Am putea, destul de cuvenit, să
considerăm acest subiect sub titlul datoriile şi obligaţiile bărbaţilor
şi femeilor creştine, dacă termenul creştin nu şi-ar fi
pierdut mult din sensul lui iniţial, încât acum se înţelege că se
referă la orice persoană care nu este nici evreu nici păgân.
Strict vorbind, cuvântul creştin, care desemnează pe unul
care crede în Isus din Nazaret şi-L urmează, este aplicabil
numai la Noua Creaţie. Din cauză că abaterea este atât
de obişnuită, atât de generală, noi ţinem atât de mult
să-i distingem pe credincioşii cu adevărat consacraţi ca
fiind Noua Creaţie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul arată clar că legătura de căsătorie
printre oameni este intenţionată sub aranjamentul divin să fie
o imagine sau o ilustraţie a legăturii între Cristos şi
Biserică, Mireasa Sa -- corpul Său. Limbajul este foarte explicit:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
„Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul
este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El,
Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa
şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate. Soţilor, iubiţi-vă soţiile,
după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca
s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca
să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată,
fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect.
Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile
lor. Cine-şi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu
şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca
şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului
Său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar vorbesc
<B>((495))</B>
despre Hristos şi despre Biserică. Încolo, fiecare din voi să-şi
iubească soţia ca pe sine şi soţia să se teamă de soţ&quot;. Efes. 5:22-33.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Faptul că unirile tipice sunt în general atât de
imperfecte şi nesatisfăcătoare nu anulează ideea că s-a intenţionat
ca mariajul să fie un tip, întocmai cum şi multe din
sacrificiile israeliţilor au fost imperfecte şi nesatisfăcătoare, dar cu
toate acestea constituie tipuri ale sacrificiului adevărat.
Noua Creaţie trebuie să aprecieze cu mult mai mult
căsătoria tipică, pământească şi datoriile şi responsabilităţile
ei cuvenite, datorită aprecierii ei faţă de unirea antitipică
între Cristos şi Biserica Sa. Considerat astfel, fiecare
bărbat creştin găseşte cea mai mare exemplificare posibilă
a datoriilor şi responsabilităţilor sale faţă de soţia sa în
grija Domnului faţă de Biserică şi faţă de fiecare interes al
ei, pământesc, spiritual, prezent şi viitor, până la
sacrificarea vieţii Sale pentru ea. La fel soţia, apreciind datoriile
şi responsabilităţile Bisericii faţă de Domnul, discerne un
ideal mai înalt al datoriei şi relaţiei soţiei cu soţul ei, ca ajutor
al lui. Dar nu trebuie să aşteptăm ca aceste relaţii deosebite
şi aplicarea lor cuvenită să poată fi discernute clar decât
de către cei care au mintea lui Cristos. Ca atare, deşi
îndemnăm pe toţi care contractează legătura căsătoriei să realizeze
cât pot de mult idealul divin, notăm totuşi că nimeni nu
poate înţelege, aprecia şi aplica toate principiile şi idealurile
legate de acest tip, decât cei care au fost concepuţi de Spirit
-- Creaţia Nouă -- fiindcă numai aceştia au mintea lui Cristos.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Se poate spune că indivizii din rasa umană
nefiind decăzuţi toţi în acelaşi grad, adeseori se întâmplă ca
soţia să posede calităţi ale minţii şi inimii superioare celor
ale soţului ei. Atunci se ridică întrebarea, n-ar trebui ca
în asemenea împrejurări o astfel de soţie, înzestrată cu
talente, judecată şi capacităţi superioare, să fie privită ca şi cap
al familiei, iar soţul ca şi ajutor? Noi răspundem, nu.
Ordinea divină ar fi desconsiderată în astfel de căsătorie,
deoarece nici o femeie n-ar trebui să ia în căsătorie un bărbat mai
<B>((496))</B>
prejos decât ea în caracter şi talente -- unul spre care
ea n-ar putea privi în mod cuvenit ca spre „capul&quot; ei. Şi nici
un bărbat n-ar trebui să ia în căsătorie pe o femeie
superioară lui. N-ar trebui nici ca unul care a devenit Nouă
Creatură în Cristos Isus să se înjuge la un jug nepotrivit cu unul
care este încă din pământ, pământesc -- nu contează cât de
nobilă şi onorabilă ar putea fi persoana. Că Noua Creatură
trebuie să se căsătorească <I>„numai în Domnul&quot;</I> este
un sfat care n-ar trebui ignorat, şi nesocotirea lui a adus dificultăţi
grave multora din poporul Domnului.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Căsătoria Noilor Creaturi
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Totuşi, odată ce legătura de căsătorie s-a încheiat,
este prea târziu pentru regrete, şi pentru copilul lui
Dumnezeu nu rămâne decât să-şi ducă la îndeplinire legământul
de căsătorie fără rezerve, în literă şi spirit, în măsura
capacităţii lui sau a ei. Dacă amândoi sunt Creaturi Noi şi
căsătoria este potrivită, n-ar trebui să fie nici o dificultate pentru
nici una din părţi în a decide asupra aranjamentelor
şi reglementărilor cuvenite ale casei: totuşi, trebuie să fie
luată cu grijă în considerare şi compatibilitatea
dispoziţiei naturale şi a gusturilor. Adevăratul soţ creştin,
având mintea lui Cristos, îşi va iubi soţia, îşi va aminti că
s-a angajat prin legământ s-o iubească, să aibă grijă de ea,
s-o aprovizioneze nu numai în privinţa necesităţilor fizice, ci
şi a hrănirii inimii şi a sentimentelor. Un astfel de soţ nu
va simţi că s-a achitat de datorie prin asigurarea ei doar
cu necesităţile şi confortul de hrană, îmbrăcăminte şi
adăpost, ci îşi va da seama că are obligaţia faţă de soţie să ia
în considerare şi interesele ei mintale, morale şi spirituale.
El nu va fi satisfăcut ca timpul ei să fie absorbit cu totul
de datoriile şi grijile familiei, ci, în măsura capacităţii, va
căuta şi cultivarea minţii ei, a inimii ei -- folosindu-şi calitatea
de cap al familiei ca să-i aranjeze în aşa fel afacerile încât
ea să aibă timp rezonabil pentru părtăşie spirituală şi
studiere a Adevărului. Astfel de soţ nu va uita că în carnea sa
<B>((497))</B>
muritoare, ca şi în a restului familiei umane, egoismul
este mai mult sau mai puţin înrădăcinat şi ca Nouă Creatură
el va fi atent ca această dispoziţie să nu le producă
greutăţi sau daune altora -- în special soţiei şi copiilor săi, care
sunt carne din carnea sa şi os din oasele sale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Poziţia de cap în familie, astfel exercitată în
promovarea binelui celor care sunt în grija sa pentru îndrumare,
sfătuire etc., precum şi pentru asigurarea cu lucrurile necesare,
va fi departe de a fi tiranie. Spiritul iubirii într-un astfel de
soţ nu va ignora nici ceea ce-i place şi ceea ce nu-i place
soţiei sale şi nici sfatul dat de ea în modul cuvenit. El va
recunoaşte că în timp ce Adam cel perfect a posedat toate
însuşirile bărbăţiei, separarea Evei a implicat şi separarea unora
din aceste însuşiri: el va recunoaşte de asemenea că deşi
puterea minţii şi corpului rămâne prin aranjament divin la
bărbat şi-l face cap al familiei, cu toate acestea, există
însuşiri posedate în mod special de femeie. Smerenia, care
aparţine spiritului iubirii, îl va împiedica să fie orb faţă de
însuşirile vrednice de stimă pe care Creatorul le-a destinat femeii
şi va recunoaşte că însuşirile inimii şi minţii sale trebuie să fie
suplimentate de celelate însuşiri care prin natură există îndeosebi
la femeie. Ca atare, în măsura în care are „spiritul chibzuinţei&quot;,
va dori <I>ajutorul</I> soţiei sale, cooperarea ei, opiniile ei,
compătimirea ei, iubirea ei, şi le va aprecia mult.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta însă nu înseamnă că a căuta sfatul
soţiei înseamnă ascultare de opiniile ei în toate cazurile:
rămâne pentru soţ să cântărească, să analizeze, să
cumpănească, să hotărască -- dând sentimentelor soţiei sale o
interpretare cuvenită, raţională, binevoitoare. Responsabilitatea de
cap este asupra soţului şi el nu trebuie s-o evite. Ea este,
prin obligaţie divină, parte din administrarea lui, pentru
care va fi chemat în cele din urmă să dea socoteală.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">La fel soţia, care este Creatură Nouă şi care s-a
căsătorit <I>„în Domnul&quot;</I>, şi care, după ce a exercitat puterea de
judecată cuvenită, a făcut o căsătorie bună, n-ar prea trebui să
aibă dificultate în a recunoaşte datoriile, responsabilităţile şi
<B>((498))</B>
privilegiile poziţiei ei după trup. „Soţia să se teamă de
soţ&quot;, spune apostolul. Ea nu trebuie să aştepte de la alţii din
afară să-i atragă atenţia că este deficitară în privinţa
respectului ei ca soţie faţă de soţ, nici să aştepte ca soţul să-i
indice faptul că el crede că nu-l tratează cu respectul cuvenit
lui conform legământului de căsătorie şi conform
descrierii scripturale a datoriilor unei soţii. Dimpotrivă, privind
în jurul ei să vadă care-i sunt responsabilităţile şi datoriile
de soţie, să caute să-şi respecte soţul şi să-şi dea seama că
sensul angajamentului său de căsătorie conform
Scripturilor înseamnă tocmai acest lucru -- indiferent ce ar
putea însemna acesta conform lumii şi diferitelor
concepţii omeneşti. Respectul faţă de soţ înseamnă mult şi intră
de fapt în toate afacerile vieţii, atingând şi influenţând
fiecare faptă, cuvânt şi gând în privinţa casei şi intereselor ei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul Petru atrage atenţia asupra acestei
probleme într-un limbaj cumva similar, zicând: „Soţiilor, fiţi supuse
şi voi soţilor voştri . . . în frumuseţea nepieritoare a unui duh
blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.
Căci aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care
nădăjduiau în Dumnezeu, fiind supuse soţilor lor, ca Sara, care asculta
pe Avraam şi-l numea domnul ei&quot; (1 Pet. 3:1-6). După cum
bărbatul care-şi cinsteşte soţia se cinsteşte pe el însuşi, tot aşa
femeia care-şi respectă soţul se onorează pe ea însăşi. Dar acest
respect faţă de soţ, ca domn, stăpân sau cap al casei, nu
înseamnă robie, deoarece Biserica nu ocupă o poziţie slugarnică faţă
de Domnul, nici n-are o frică slugarnică, ci un respect din
iubire, din devotament -- şi acesta este exemplul.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest respect faţă de soţ nu înseamnă că soţia nu
trebuie să-şi folosească judecata şi nu poate aduce la
cunoştinţa soţului încercări sau greutăţi sau poveri prea grele
pentru ea etc., dar prezentarea opiniilor, speranţelor şi
dorinţelor ei nu trebuie să fie sub formă poruncitoare, ci în
mod respectuos, care să-i recunoască poziţia de cap a soţului
şi să caute să fie fericită şi mulţumită cu deciziile lui după
ce i-a prezentat gândurile asupra unor subiecte de interes
<B>((499))</B>
reciproc. Ea trebuie să caute să fie atât de plină
de consideraţie, atât de înţeleaptă în administrarea
afacerilor casei pe care i le-ar încredinţa soţul, încât să-i câştige
tot mai mult încrederea şi să fie tot mai capabilă
să îndeplinească datoriile importante ale unui ajutor în
casă, fie că ele sunt mici, fie că sunt mari. Gândul că este
un ajutor pentru soţ şi dorinţa de aprobare din partea lui se
va vedea că este în armonie strictă cu sugestia apostolului
în privinţa atitudinii cuvenite a Bisericii faţă de Domnul,
în credincioşie şi în dorinţa de a-I avea aprobarea. Dar după
cum pentru Biserică ar fi o nelegiuire să ignore Capul, pe
Domnul, în oricare măsură în legătură cu lucrarea şi cu interesele
ei, tot aşa soţia ar trebui să simtă că ar fi o nelegiuire şi o
încălcare a legământului ei dacă ar încerca să reglementeze
casa pământească şi în vreo măsură să-l ignore pe acela pe care
s-a angajat să-l respecte ca şi cap al familiei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În cazul Noilor Creaturi care nu formează o
pereche potrivită -- unde soţia este în mod evident superioară
-- există pericolul dificultăţii în aranjarea afacerilor. Dacă
soţia are judecată mai bună în privinţa conducerii casei,
în privinţa cheltuirii banilor, în privinţa educării copiilor
etc., ea nu are ca atare libertatea să-şi asume poziţia de cap
al familiei, să-i poruncească soţului şi să-l îndrume ca şi
cum el ar fi unul dintre copiii ei sau un servitor. Astfel de
încălcare a aranjamentului divin va produce desigur
dezavantaj spiritual, dacă nu financiar şi material, nu numai
pentru bărbat, ci şi pentru femeie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În asemenea condiţii bărbatul şi-ar pierde treptat
puţina bărbăţie pe care o posedă, ar ceda treptat totul în
mâna soţiei şi ar deveni numai unealta ei, robul ei, care să
se îngrijească de trai şi să-i împlinească poruncile. Astfel
de stare n-ar fi avantajoasă pentru soţ ca Nouă Creatură;
astfel de degradare a cărnii lui ar reacţiona desigur
nefavorabil asupra lui, l-ar despiritualiza şi i-ar împiedica creşterea
în har, în cunoştinţă şi în serviciul Adevărului. Şi asupra
soţiei efectul s-ar dovedi dăunător în măsura în care s-ar urma
<B>((500))</B>
calea greşită -- mult sau puţin. Dacă ar fi un caz extrem
-- când soţul ar lăsa responsabilităţile lui să cadă asupra
ei, sau când ea le-ar prelua treptat din mâinile lui -- soţia
ar simţi greutatea acestora pe lângă datoriile ei de mamă;
şi în încercarea ei de a fi atât soţ cât şi soţie, atât tată cât
şi mamă, în mod sigur ea ar deveni mai mult sau mai
puţin „femeie de afaceri&quot;, ar fi mai mult sau mai puţin
încrezută şi conştientă de sine. Prietenii ei ar putea să-i admire
tăria de caracter pe care o manifestă şi ar putea să considere
că direcţia în care merge este inevitabilă -- ar putea chiar
s-o încurajeze şi s-o susţină ca pe un exemplu lăudabil de
femeie hotărâtă, dar nici unul din ei n-ar <I>iubi-o</I> cum
ar fi iubit-o dacă s-ar fi dezvoltat pe linia adevăratei femei şi
adevăratei soţii. Mai mult, însuşirile cărnii cultivate printr-un astfel
de curs ar reacţiona nefavorabil asupra ei ca Nouă Creatură
în Cristos, şi, fără să-şi dea seama, ar deveni mai puţin
spirituală şi mai conştientă de sine în lucruri care aparţin de Biserică.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Calea cuvenită de urmat în asemenea caz de
căsătorie nepotrivită între Creaturile Noi este ca soţul să-şi
spună: Mi-am luat o soţie contra aranjamentului divin. Mi-am
expus astfel fericirea casei unui mare risc. Singura mea cale
este acum să mă străduiesc după cele mai bune capacităţi
pe care le am să mă ridic la idealul meu cel mai înalt de
soţ adevărat -- să mă modelez cât pot de mult după
exemplul Domnului. Voi avea nevoie să fiu cu atât mai atent, cu
fiecare cuvânt şi faptă a mea -- să caut cu atât mai
serios înţelepciunea care vine de sus, ca să pot îndeplini mai
bine datoriile de cap al acestei case, pentru care îmi dau
seama că nu sunt calificat din punct de vedere natural.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Soţia în astfel de caz trebuie să-şi spună: Am
neglijat reglementarea divină şi m-am căsătorit nepotrivit, încât
nu pot să-mi respect soţul, ci instinctiv îmi dau seama că-i
sunt superioară în înzestrarea naturală. Trebuie s-o scot la
capăt cum pot mai bine. Trebuie să-mi fac partea cu credincioşie;
şi în măsura în care-l găsesc pe soţul meu deficitar, voi căuta
să folosesc tact şi să mă rog pentru înţelepciune de sus ca să ştiu
cum să-l ajut, <I>să-l ridic</I>, să fac din el un om nobil şi să-i
<B>((501))</B>
măresc pe cât posibil capacitatea, pentru a-mi creşte
astfel iubirea şi respectul faţă de el. Chiar aceasta este
datoria mea sub legământul de căsătorie -- ea va fi făcută
cu credincioşie ca pentru Domnul. În privinţa slăbiciunilor
şi judecăţii lui slabe, nu numai că le voi ascunde de cei
din afară, dar pe cât posibil le voi ascunde şi de mine;
şi menţionându-le în faţa soţului meu voi căuta să evit a
face vreo referire la capacităţile mele superioare sau a le
etala. Voi aştepta ca la timpul cuvenit eşecurile lui să-i
recomande judecata mea mai bună, pe care însă eu n-o voi forţa
asupra lui şi nu voi insista asupra ei, ci doar o voi spune într-o
manieră blândă, potrivită pentru un <I>ajutor.</I> Aşteptarea
mea este că nu mult va trece până ce el îmi va căuta sfatul şi-i
va da tot mai multă greutate în toate afacerile vieţii lui, şi
astfel vom putea creşte împreună zi de zi şi an de an în
armonie cu modelul divin al relaţiei dintre Cristos şi Biserică.
Eu voi fi binecuvântată ca soţie în cultivarea smereniei
şi supunerii la aranjamentul divin: soţul meu va
fi binecuvântat prin influenţele înălţătoare pe care eu
voi putea să i le aduc, şi astfel căsătoria nepotrivită care
la început părea atât de dezavantajoasă va putea avea
ca rezultat, prin harul Domnului -- urmând
instrucţiunile Domnului -- aducerea amândurora mai aproape
de standardul divin aşa cum este prezentat de apostol.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Un caz diferit de cel arătat mai sus poate fi sugerat
ca posibil, şi anume, că două Creaturi Noi, bine potrivite
după trup, ar putea să devină nepotrivite după ani de părtăşie
şi ajutorare. Astfel de concluzie la astfel de început
favorabil ar implica faptul că unul sau celălalt şi-a pierdut
spiritul sfânt al iubirii -- dacă nu cu totul cel puţin în măsură
foarte mare; că unul sau celălalt a neglijat porunca apostolică
şi toată reglementarea divină a datoriilor soţilor faţă de
soţii şi a soţiilor faţă de soţi. Dacă greşeala este a soţului şi
acesta ar înceta să se îngrijească de soţie, ar înceta s-o
aprecieze, şi, dimpotrivă, ar părăsi-o în inimă sau în afecţiune, sau
în realitate, ar implica faptul că el s-a depărtat grav de
Domnul, de conducerea Spiritului Său şi de „înţelepciunea care vine
<B>((502))</B>
de sus&quot;, care este „mai întâi curată, apoi paşnică,
blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune&quot;.
În asemenea împrejurări n-am putea considera că un
atare este aprobat de Domnul ca „biruitor&quot; până după reformare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Sau dificultatea ar putea fi cu soţia. Ea ar putea
deveni încrezută, mândră, îndărătnică şi treptat şi-ar
pierde respectul faţă de soţ -- ar putea chiar să-l prezinte
într-o lumină falsă şi să-l părăsească spunând tot felul de
lucruri rele despre el pe nedrept. O astfel de stare de lucruri
ar indica o stare a inimii foarte greşită, foarte departe de
cea învăţată de Cuvânt şi desigur ar implica
degenerare spirituală, nu contează în ce grad ar putea fi menţinută
o <I>formă </I>de evlavie pe dinafară. Una ca aceasta ar fi
desigur într-o stare slabă ca să apară înaintea Mirelui Ceresc
cu vreo speranţă de a-I avea aprobarea; căci un astfel de
curs faţă de mirele pământesc ar semnifica desigur o
apreciere slabă a datoriilor Bisericii faţă de Domnul ei. Dacă ar
fi necredincioasă faţă de soţul pământesc pe care îl
vede, aceasta ar dovedi şi ar implica necredincioşie faţă de
Mirele Ceresc nevăzut.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Legătura pământească de soţ sau soţie între o Creatură
Nouă şi unul care nu-i Creatură Nouă, este pentru unii o
problemă de mare nedumerire, şi mulţi sunt în această stare. Chiar
dacă cei doi se potrivesc bine după trup problema este destul
de dificilă; dar când nu se potrivesc nici fizic nici
spiritual, dificultăţile se înmulţesc. Dacă soţul este din Noua Creaţie
iar soţia are spiritul lumii, religia lui adevărată şi
„spiritul chibzuinţei&quot; pe care aceasta i-l dă treptat în toate
subiectele, precum şi moderaţia pe care i-o insuflă în toate afacerile,
ar trebui să-l ridice tot mai mult în stima soţiei sale lumeşti,
dacă ea are prin natura sa un caracter nobil şi o
dispoziţie prietenoasă. Tratamentul lui plin de consideraţie,
libertatea deplină de conştiinţă pe care el ar fi dispus să i-o acorde,
precum şi propria sa devotare faţă de principiu, toate vor tinde să
facă o astfel de căsătorie fericită, în afară de faptul că soţul
n-ar avea în soţia sa acea părtăşie spirituală pe care el ca Nouă
<B>((503))</B>
Creatură trebuie s-o aprecieze mai mult decât oricare
alte părtăşii. Dar rugăciunile sale pentru o femeie atât de
nobilă, exemplul său şi prezentarea atentă a Adevărului, după
toate probabilităţile vor câştiga pe o astfel de femeie pentru
Domnul şi vor face din ea un ajutor atât spiritual cât şi natural.
Astfel, răbdarea şi credincioşia lui faţă de obligaţiile conjugale
i-ar putea aduce o mare recompensă, în timp ce credincioşia
ei faţă de principiu i-ar aduce şi aceasta binecuvântare
şi fericire în viaţă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă soţia ar fi un membru al Noii Creaţii iar soţul ar
avea spiritul lumii şi ei s-ar potrivi, problema ar fi tot aşa,
relativ uşor de rezolvat. Soţul cu o minte nobilă, chiar dacă ar fi
lumesc, va recunoaşte conştiinţa soţiei sale în exercitarea moderată
a ei; iar dorinţa lui de a se îngriji de oportunităţile ei
mintale, morale şi spirituale, care ar fi datoria lui de soţ, i-ar da tot
ce şi-ar putea dori ca soţie, cu excepţia dorinţei de a avea
părtăşia spirituală a soţului ei. În privinţa unui astfel de bărbat
nobil cum discutăm aici, credincioşia soţiei lui faţă de Domnul
şi faţă de el în toate datoriile vieţii ar putea fi binecuvântată
în cele din urmă, determinând consacrarea soţului faţă
de Domnul. Soţia ar putea să aibă dorinţe şi ambiţii bune
în privinţa problemelor pământeşti sau chiar religioase pe
care soţul să nu le poată aprecia, oricât de nobil ar fi el ca om
natural. În astfel de caz, ea ar trebui să se gândească la sfatul
Domnului pentru poporul Său, să fie <I>moderaţi</I> în toate lucrurile;
ea ar trebui să se gândească la liberalismul soţului ei, şi în timp
ce n-ar compromite nici o chestiune de conştiinţă sau de
principiu, ea n-ar trebui să uite că printre datoriile ei de soţie,
recunoscute de Domnul, este una care-i cere să acorde soţului o măsură
de tovărăşie. Aceasta ar putea, în mod cuvenit, s-o împiedice de
a freceventa <I>unele</I> dintre adunările Bisericii; dar ea să fie
atentă ca nu cumva în dorinţa de a-i fi plăcută soţului să-şi
calce conştiinţa şi să-şi neglijeze responsabilităţile şi supunerea
faţă de Domnul, Mirele ei Ceresc. Ea trebuie să-şi
amintească porunca Lui, de a nu uita strângerea noastră laolaltă. Tot
ceea ce îndemnăm noi aici este ca ea să practice moderaţia,
<B>((504))</B>
consideraţia faţă de soţul ei etc., aşa încât să-şi poată
împărţi timpul cu el într-o anumită măsură, acordându-i o
parte rezonabilă a tovărăşiei ei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acolo unde sunt doi înjugaţi inegal -- unul necredincios
iar celălalt Creatură Nouă -- şi unde, pe lângă aceasta, ei
sunt nepotriviţi după trup, aşa încât soţia este cea superioară
iar soţul cel inferior din punct de vedere intelectual etc. --
cazul este mult mai complicat şi cere mai multă înţelepciune şi
har din partea celui credincios. Apostolul îi sfătuieşte în mod
special pe aceştia care sunt în astfel de situaţie, zicând: „Dacă o
femeie are un soţ necredincios şi el voieşte să trăiască înainte cu
ea, să nu se despartă de soţul ei . . . Dacă cel necredincios
se desparte să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele
sau sora nu sunt legaţi; Dumnezeu ne-a chemat să trăim în
pace. Căci ce ştii tu, soţie, dacă îţi vei mântui soţul? Sau ce ştii
tu, soţule, dacă îţi vei mântui soţia?&quot; 1 Cor. 7:13-16.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Punctul clarificat în privinţa datoriei celui credincios
este că el <I>îşi va face datoria</I> şi va căuta pe orice cale
onorabilă, cuvenită, să păstreze pacea casei şi binele ei general,
creând atât de puţine puncte de dispută cât îi permit
devotamentul său cuvenit faţă de principiu şi conştiinţa sa. Dacă
există pricină reală de despărţire, credinciosul trebuie să fie atent
ca <I>pricina</I> să nu fie el. Spiritul lui Cristos din el trebuie să-l
facă mai blând, mai smerit, mai împăciuitor, mai prudent,
mai înţelept, mai îndelung răbdător, mai răbdător, mai iubitor
şi mai amabil cu fiecare zi. Toate acestea însă nu vor satisface
în fiecare caz cerinţele situaţiei. Uneori cel necredincios
este stăpânit de o dispoziţie naturală atât de josnică şi o
manifestă într-o astfel de măsură încât devine cu totul irascibil; şi
după cum purtarea îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de faraon
n-a făcut decât să tindă a-i împietri inima, tot aşa Spiritul
lui Dumnezeu în copiii Săi, strălucind după cea mai
bună capacitate a lor în toate darurile şi roadele Spiritului, poate
fi uneori întâmpinat numai cu acea ură pe care o are
întunericul faţă de lumină, şi la care Domnul nostru S-a referit
zicând: „Întunericul urăşte lumina pentru că este mustrat de ea&quot;
<B>((505))</B>
(Ioan 3:19, 20). În astfel de cazuri poate urma
despărţirea, după cum arată apostolul, însoţită sau nu de un act de
divorţ din partea curţilor de justiţie pământeşti. În orice caz,
Noua Creatură nu este liberă să se recăsătorească decât dacă
se pronunţă divorţul, iar acesta pe singurul motiv menţionat
de Domnul nostru -- necredincioşie adulteră a celuilalt. Mat. 19:9.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În textul citat mai sus, apostolul declară: „Dacă
cel necredincios se desparte, să se despartă&quot;; dar acestea nu
trebuie înţelese a însemna că părăsirea unuia dintre soţi i-ar da
soţului sau soţiei libertatea de a se recăsători cu altul: ea arată
doar că o astfel de părăsire trebuie privită de către cel credincios
ca una din împrejurările vieţii permise de providenţa divină,
pe care Dumnezeu o poate conduce din abundenţă pentru
binele lui -- şi acceptând-o astfel, să se aştepte la
ocazii corespunzătoare de folosire a lui în serviciul Domnului.
Deşi apostolul arată în mod foarte deosebit că nu cel
credincios trebuie să fie acela care părăseşte, noi credem că
tribunalele umane au înţeles şi au interpretat înţelept în privinţa
deciziei că există un astfel de lucru ca „părăsire <I>constructivă&quot;</I>
-- adică, unul dintre soţi îşi poate părăsi partenerul de viaţă în
toate, fără a se despărţi în mod absolut. Soţia necredincioasă ar
putea exercita, şi în unele cazuri a exercitat, atât de multe
acte mărunte de tiranie în casă încât să-i distrugă toate
însuşirile de casă, s-o facă un adevărat purgatoriu, distrugând
literatura religioasă a soţului şi străduindu-se să-l împiedice să
citească, să studieze sau să gândească, prin agitaţia stârnită
intenţionat printre copii, influenţaţi de ea să nesocotească cuvântul şi
sfatul tatălui lor şi să-l trateze înjositor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">O astfel de femeie nu şi-ar părăsi soţul în realitate,
dar cu un spirit josnic ar prefera să-l utilizeze ca sclavul ei --
ca prin energia lui ea să se poată bucura de comodităţile
vieţii. Legile umane au interpretat că un astfel de procedeu
este părăsire -- părăsire a legământului, a obligaţiilor
de căsătorie şi a datoriilor potrivite şi raţionale ale vieţii.
O astfel de persoană împiedică şi dăunează în loc să fie
ajutor. În asemenea caz, noi credem că un soţ este cu totul
<B>((506))</B>
îndreptăţit să se considere <I>părăsit,</I> şi să se mute într-o
casă separată unde să ia pe aceia dintre copii care n-au fost
cu totul otrăviţi de calea greşită a mamei. <I>Obligaţiile</I>
sale faţă de o astfel de soţie au fost deja încheiate prin calea ei:
ea este cea care a părăsit şi a rupt contractul de căsătorie, şi
în retragerea sprijinului său, el doar consimte la ceea ce
calea ei cere. Însă dacă ea se căieşte cândva, el trebuie să
fie generos peste măsură, iertând-o şi restabilind pe
bază cuvenită aranjamentul familiei. Nimic din acest sfat să
nu fie înţeles că ar cultiva nerăbdarea sau dispoziţia de a
se simţi ofensat şi lezat. Iubirea cere să se suporte
orice tratament <I>suportabil</I>; şi dacă s-a răspuns cu rău la rău,
în cuvânt sau faptă, greşeala să fie considerată ca
fiind compensată şi trecută cu vederea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În alte cazuri părăsirea poate fi din partea
soţului necredincios. Josnicia depravării lui l-ar putea face un
tiran brutal, indiferent faţă de sănătatea şi fericirea soţiei lui
şi în special ostil faţă de vederile ei religioase. După cum
am arătat deja, cel credincios trebuie să caute şi să ajungă
la harul spiritului iubirii care i-ar face posibil să îndure
practic „totul&quot; şi să aibă folos din aceasta -- să crească în har
în astfel de condiţii, cultivând Spiritul Domnului şi
diferitele lui haruri. Dar în toate există o limită şi peste acea
limită n-ar fi cuvenit să se treacă. Peste acea limită
influenţa asupra tovarăşului nedrept ar fi dăunătoare în loc să
fie folositoare. Fiecare trebuie să decidă pentru sine care
este limita cuvenită a supunerii în astfel de lucruri. Propria
lui conştiinţă trebuie să decidă, după ce acea conştiinţă a
fost educată atât prin litera cât prin spiritul Cuvântului
divin. Pe măsură ce se ajunge la creştere în har, încercările
pot deveni cu atât mai severe, dar cu atât mai mare trebuie
să fie şi capacitatea de îndurare cu smerenie şi cu atât
mai mare măsura de „spirit al chibzuinţei&quot; prin care să se
decidă când s-a ajuns la punctul severităţii şi daunei
insuportabile. Harul de sus este necesar, este făgăduit şi ar trebui
căutat cu sârguinţă în asemenea condiţii. Iac. 1:5.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((507))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Există soţi josnici, brutali, care n-au o idee corectă nici
despre datoriile soţului, nici despre libertăţile cuvenite ale soţiei
-- singura lor concepţie despre o soţie fiind aceea că este
sclavă de corvoadă, mai bună decât una pe care ar plăti-o, sau că
este o înlocuitoare ieftină a unei prostituate. Astfel de
tratament ar fi părăsire din partea soţului, şi legea lui Dumnezeu
corect interpretată, aşa cum este expusă aici de către apostol,
noi credem că este în acord deplin cu legile umane care spun
că pentru un astfel de bărbat este nepotrivit numele de soţ --
că, dacă el cu adevărat şi cu bună ştiinţă a făcut vreodată
un contract de căsătorie cu soţia sa, în mod categoric şi hotărât
el l-a rupt şi prin astfel de tratament a dovedit foarte
convingător acest lucru. O soţie în astfel de circumstanţe este liberă să
se considere părăsită şi să-şi creeze condiţii cât poate ea de
bune, dar, datorită acestui fapt, ei nu-i este permis nici prin
legile umane nici prin legile divine să se recăsătorească. În astfel
de caz, ea trebuie să caute spre Domnul, fie să-i
îmblânzească situaţia, fie, poate, să-i deschidă o cale de scăpare din ea.
Ea ar trebui să ia în considerare vârsta copiilor şi ce
prevedere s-ar putea face pentru ei şi pentru ea, şi cu rugăciune şi
grijă ar trebui să cântărească circumstanţele înainte de a face
pasul. Dar dacă situaţia este suportabilă, să rămână, cum
zice apostolul, şi să spere că arătând spiritul smereniei,
blândeţii, răbdării, iubirii, ea va putea recâştiga inima soţului ei şi
poate îl va câştiga şi pentru Domnul.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ne-am ocupat pe larg de acest subiect, dându-ne
seama dintr-o bogată corespondenţă particulară că foarte
mulţi dintre cei mai credincioşi copii ai Domnului trăiesc
într-un cuptor de suferinţe. Sub condiţiile chemării Noii
Creaţii nimeni să nu se aştepte ca viaţa prezentă să fie un vis lin
şi plăcut de fericire pământească, deoarece Domnul nostru
în mod special a spus despre aceştia: „Omul va avea ca
vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui&quot; (Mat. 10:36). Ei nu trebuie să
fie surprinşi că sunt chemaţi să suporte mult pentru Adevăr
şi astfel să-I dovedească Domnului credincioşia faţă de El
şi faţă de Cuvântul Lui, dispoziţia lor de a suporta toate
<B>((508))</B>
încercările înfocate pe care El  vede potrivit ca ei să le
aibă pentru dezvoltarea harurilor Spiritului. Ei să-şi dea
seama de asemenea că nu trebuie să-şi aleagă felul
încercărilor arzătoare care-i vor dezvolta, îi vor pregăti şi-i vor
face potriviţi pentru Împărăţie, ci trebuie să lase totul în
mâinile Domnului. Este însă datoria noastră să arătăm
tuturor acestora care suferă că, după încercare şi
dezvoltare rezonabilă, trebuie să fie atenţi la eliberarea divină şi
la deschiderea căii de scăpare din lucrurile prea greu
de suportat. Aceasta este în armonie cu îndemnul şi
exemplul Domnului nostru: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să
fugiţi într-alta&quot;. Mat. 10:23; 2:13; 4:12; 12:15.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Conştiinţa, proba finală
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În legătură cu aceste lucruri ne-am referit la conştiinţă
şi ar fi potrivit să atragem aici atenţia asupra a ceea
ce înţelegem noi prin acest termen. Înţelegem convingerea
în legătură cu ceea ce este corect, ceea ce este datorie. La
omul perfect, conştiinţa ar fi un îndrumător absolut şi el
ar cunoaşte din instinct ce este corect şi datorie; dar cei
şase mii de ani de decădere au adus rasa noastră într-o stare
în care conştiinţa desigur nu este în ordine -- este
stricată prin vederi greşite. Baza conştiinţei creştine este
credinţa în Dumnezeu şi acceptarea că voinţa Lui este absolut
corectă, precum şi recunoaşterea obligaţiei noastre cuvenite de a
fi în toate amănuntele şi cu sinceritate supuşi voinţei
divine. Prin urmare, conştiinţa are nevoie doar de educaţia pe
care i-o oferă Cuvântul lui Dumnezeu, şi pentru acest motiv
Noua Creatură dezvoltată trebuie să aibă „spiritul
chibzuinţei&quot; -- convingerea lui cu privire la ceea ce este corect şi ceea
ce este greşit lărgindu-se şi clarificându-se pe măsura
creşterii în har, în cunoştinţă şi în spiritul iubirii. A asculta
de conştiinţă înseamnă a face ceea ce crede că vrea Domnul
de la el; şi nu trebuie să sară la o concluzie în această
chestiune, ci să cântărească atent mărturia Cuvântului divin şi
să decidă în consecinţă. Sunt oameni care permit fricii
şi servilismului să le domine conştiinţa şi să-i vicieze
însuşirea de monitor adevărat. O cale cuvenită pentru poporul
<B>((509))</B>
Domnului este să-şi îndrume conştiinţa -- adică,
să-şi îndrume convingerile cu privire la ceea ce este corect şi
ceea ce este greşit după <I>Regula de Aur</I> şi după toată
informaţia colaterală pe care i-o oferă Scripturile.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Fameni, fecioare, celibat
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Printre problemele care fără îndoială dau
considerabilă nedumerire Noii Creaţii sunt şi cele de sexologie, şi de
aceea nu ar trebui să fie ignorate aici. Cei concepuţi de Spirit
la bucurii şi binecuvântări spirituale, la părtăşie şi
comuniune, îşi dau seama instinctiv că relaţia trupească sau carnală
nu este înălţătoare spiritual, ci tendinţa ei este mai degrabă
în direcţie opusă. Este bine ca toţi aceia necăsătoriţi
dintre consacraţii Domnului să cântărească bine acest
subiect înainte de a intra sub legătura căsătoriei şi a-i
prelua responsabilităţile. Se pare că Domnul S-a referit
aprobator la starea de celibat când a spus: „Sunt fameni care
s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni care
au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni care
singuri s-au făcut (figurativ) fameni pentru Împărăţia
cerurilor&quot; (Mat. 19:12). Adică, unii prin exercitarea voinţei,
după ce s-au consacrat Domnului, s-au hotărât să nu
se căsătorească, ci să-şi păstreze fecioria trăind o viaţă
de celibat. Însuşi Domnul a fost unul dintre aceştia şi El
este desigur cel mai nobil exemplu al nostru, noi trebuind
să urmăm în toţi paşii Lui cât se poate de aproape.
Apostolul supune această chestiune atenţiei noastre zicând:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
„Cât despre fecioare (atât bărbaţi cât şi femei) nu am
o poruncă din partea Domnului, dar îmi dau o părere, ca
unul care am primit de la Domnul harul să fiu vrednic de
crezare. Iată deci ce gândesc eu că este bine, având în
vedere strâmtorarea de acum (adică, în condiţiile prezente
-- propriile noastre imperfecţiuni şi imperfecţiunile altora
pe de-o parte, şi datoriile, privilegiile şi oportunităţile
speciale ale celor care au făcut o deplină consacrare Domnului pe
de altă parte), este bine pentru bărbat să rămână aşa cum
este (în starea în care l-a găsit Adevărul, căsătorit sau
singur). Eşti legat de o soţie? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat
<B>((510))</B>
de o soţie? Nu căuta soţie. Însă dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă
fecioara se mărită, nu păcătuieşte.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar fiinţele acestea (care sunt căsătorite) vor
avea necazuri pământeşti şi eu aş vrea să vi le cruţ. Iată ce
spun, fraţilor: timpul s-a scurtat; de aceea cei care au soţii să
fie ca şi cum n-ar avea (să ignore relaţia pământească pe
cât posibil şi să-şi îndrepte sentimentele spre cele cereşti);
cei care plâng (care au necazuri pământeşti), ca şi cum
n-ar plânge (străduindu-se să uite încercările, dezamăgirile
şi dificultăţile stării pământeşti în bucuria şi
veselia făgăduinţelor mai bune care sunt ale noastre pentru
viitor); cei care se bucură (de prosperitate pământească), ca şi
cum nu s-ar bucura (bucuria lor în cele spirituale punând
în umbră toate sursele de bucurie pământească); cei
care cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni (nefixându-şi
sentimentele pe lucrurile pământeşti); cei care se folosesc de
lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea (permiţând
moderaţiei şi intereselor Naturii Noi să exercite o influenţă
stăpânitoare în toate afacerile vieţii); căci chipul lumii acesteia
trece (trebuie, ca Noi Creaturi, să trăim în armonie cu
speranţele noastre noi şi să nu facem continuu pregătiri pentru
carne, ci mai degrabă să căutăm cu orice preţ să ne
întărim chemarea şi alegerea şi astfel să fim moştenitori
împreună cu Domnul nostru în dispensaţia glorioasă a lumii viitoare).
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji (de felul celor
lumeşti; şi, ca atare, pe lângă îndemnurile anterioare, de
schimbare a sentimentelor şi de transformare a minţii, vă atrag
acum atenţia asupra unor fapte neîndoielnice). Cine (cel
deplin consacrat) nu este căsătorit se îngrijeşte de
lucrurile Domnului, cum să placă Domnului. Dar cine este
căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţiei.
(Acesta se va găsi în continuu pericol de împărţire a
sentimentelor sale şi în continuă nevoie de a fi atent ca nu
cumva sentimentele pământeşti să-i absoarbă tot timpul,
iubirea şi interesul, şi aceasta spre încălcarea legământului său cu
<B>((511))</B>
Domnul; şi interesele Adevărului trebuie să fie cele
mai importante dacă vrea să fie ucenic învingător şi
comoştenitor în Împărăţie). Şi (tot aşa) între o soţie şi o fecioară
(între starea lor) este o deosebire: cea nemăritată
(deplin consacrată) se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să
fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se
îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţului ei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Vă spun lucrul acesta pentru binele vostru (nu ca să caut
a vă aduce în robie sau să vă măresc poverile în vreun fel,
ci pentru ca voi care sunteţi necăsătoriţi să cântăriţi cu
grijă problema şi să vă gândiţi la interesele voastre spirituale şi
la privilegiile pe care le veţi pierde căsătorindu-vă), nu ca să
pun o cursă înaintea voastră (să vă opresc de la
exercitarea libertăţilor voastre), ci pentru ceea ce este frumos (cel
mai favorabil pentru voi ca Noi Creaturi) şi ca să puteţi
sluji Domnului fără piedică. Dacă cineva gândeşte că
virginitatea (că rămânând necăsătorit) este nepotrivită (faţă de o
prietenă căreia îi dăduse motive să aştepte că se va căsători cu ea), că
a trecut de floarea vârstei (aşa încât a pierdut alte ocazii
de căsătorie prin logodna cu el) şi nevoia cere aşa (dacă ea
are nevoie de un protector sau de un sprijinitor), să facă ce
vrea (să se căsătorească sau nu); nu păcătuieşte, să se
căsătorească (dacă astfel par să dicteze necesităţile cazului). Dar cine a
luat o hotărâre tare şi nu este forţat de nevoi, ci este liber să
lucreze cum vrea (să exercite stăpânire de sine şi să trăiască o viaţă
de celibat, ca să se dedice mai deplin Domnului şi serviciului
Său) şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze virginitatea (sa
proprie), bine face. Astfel, cine se căsătoreşte (dându-şi
virginitatea) bine face; şi cine nu se căsătoreşte, mai bine face.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">O soţie este legată de lege atâta timp cât îi trăieşte
soţul; dar dacă-i moare soţul, este liberă să se mărite cu cine
vrea, numai în Domnul. Dar, după părerea mea, va fi mai
fericită dacă rămâne aşa cum este. Şi gândesc că şi eu am Duhul
lui Dumnezeu (gândul Domnului în acest subiect, pe care
deja l-am spus. Nu vorbesc după poruncă sau sub inspiraţie
<B>((512))</B>
directă, ci conform convingerii sau judecăţii mele despre voinţa
divină.)&quot; 1 Cor. 7:25-40.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După căsătorie este prea târziu ca cineva să decidă
dacă preferă să trăiască o viaţă de celibat sau nu. Apostolul
arată foarte clar acest lucru, declarând că nici soţul nu are
singur stăpânire asupra trupului său, nici soţia nu are
singură stăpânire asupra trupului său, ci în căsătorie fiecare s-a
predat celuilalt în astfel de grad încât orice refuzare a
drepturilor conjugale moderate, rezonabile, ar însemna o nedreptate şi
o încălcare a contractului de căsătorie. Apostolul vorbeşte
despre un astfel de curs spunând: „să nu vă lipsiţi unul pe
celălalt&quot; (1 Cor. 7:5). Timpul considerării unei astfel de chestiuni
este înainte de căsătorie. N-ar fi cuvenit nici ca unul să
încerce să-l oblige pe celălalt, nici ca amândoi să se angajeze la o
viaţă de celibat în lanţurile căsătoriei. În aceasta, ca şi în
oricare altă chestiune pământească, legea trebuie să fie
moderaţia, frâna prin care Natura Nouă va căuta să-şi menţină
controlul asupra cărnii* -- aducând până şi gândurile inimii în
supunere faţă de Domnul. Reţinerea absolută, oricât ar fi de dorit,
după cum arată apostolul, nu trebuie să fie impusă unul altuia,
ca să nu devină o cursă şi o ispită spre încălcarea
obligaţiilor conjugale. El spune:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
„Soţul să dea soţiei ce-i datoreşte (ceea ce ea ar cere în mod
raţional, natural şi drept), şi tot aşa şi soţia faţă de soţul ei. Soţia nu
este stăpână (n-are stăpânire) pe trupul ei, ci soţul; tot astfel, nici
soţul nu este stăpân (n-are stăpânire) pe trupul lui, ci soţia. Să nu
vă lipsiţi unul pe celălalt decât doar prin bună învoială, pentru un
timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii; apoi să fiţi iarăşi împreună, ca să nu
vă ispitească Satan, din cauza lipsei voastre de stăpânire. Lucrul
acesta îl spun ca o îngăduinţă, nu ca o poruncă. Eu aş vrea ca toţi
oamenii să fie ca mine (reţinut şi liber, practic un famen). . . . Celor
necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine.
Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească, pentru că este mai
bine să se căsătorească decât să ardă&quot; -- să fie mistuiţi de o
pasiune nestăpânită care le-ar împiedica părtăşia cu Domnul şi s-ar
putea dovedi pentru ei o capcană. 1 Cor. 7:3-9.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Restricţii evreieşti din Leviticul 20:18; 15:25.
</P>
<HR>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((513))</B>
</P>

</P>
<P ALIGN="CENTER">„Numai în Domnul&quot;
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ce raţionale, ce înţelepte sunt poruncile Domnului! --
ce folositoare sunt pentru cei care au ureche să le audă şi
care se supun sfatului lor! Ca poporul Domnului să
se căsătorească „numai în Domnul&quot;, la început ar putea să
pară o limitare, o constrângere, o robie: dar nu este aşa --
este numai un sfat. Oricine urmează sfatul va afla în cele
din urmă că a fost binecuvântat prin aceasta, şi
oricine nesocoteşte sfatul va afla în general mai târziu
nechibzuinţa căii sale prin experienţe aspre.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nici un alt contract sau aranjament aparţinător
lucrurilor vieţii prezente nu este atât de important ca şi contractul
de căsătorie: totuşi, oameni cu o minte destul de echilibrată
par să-l trateze într-o manieră uşoară şi lipsită de seriozitate.
Unii părinţi par să analizeze mai atent şi cu o judecată
mai sănătoasă problema cumpărării unei ferme, a creşterii
vitelor, oilor, cailor, câinilor şi porcilor, decât îşi analizează partea
lor în propagarea speciei umane. Astfel de nechibzuinţă este
greu de explicat, afară doar de presupunerea că ei privesc
căsătoria ca un fel de loterie, condusă �