<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua Creaţie - Obligaţiile Părinteşti ale Noii Creaţii
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((519))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua Creaţie - Obligaţiile Părinteşti ale Noii Creaţii</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL XIII
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Exercitarea puterilor de reproducere este însoţită de obligaţii mari --
Influenţele prenatale -- „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o
urmeze” -- Influenţa şcolilor de duminică -- Încrederea copiilor --
Puterea sugestiei în educarea copiilor -- Copiii noştri în timpul de
strâmtorare -- Distracţiile potrivite şi nepotrivite -- Căsătoria
copiilor Noilor Creaturi
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">Obligaţiile părinteşti sunt printre cele mai
importante obligaţii care aparţin de problemele omenirii. Puterea de
a înmulţi specia umană, cu toate posibilităţile legate de
fiinţa astfel adusă în existenţă şi asociate cu ea, este o
putere minunată -- cea mai mare asemănare a umanităţii cu
puterea divină. Este într-adevăr exercitarea puterii divine de către
om ca agentul lui Dumnezeu. Posibilităţile legate de
naşterea fiecărui copil se întind în direcţii diferite, de avantaj
sau dezavantaj, de bine sau rău, de onoare sau dezonoare, până
la extreme uimitoare. Desigur, dacă omenirea ar putea
înţelege acest lucru din adevăratul punct de vedere, ea ar
ridica conceperea copiilor de pe planul unei exaltări şi al unei
relaxări a principiilor morale şi intelectuale pe un plan consacrat,
în care responsabilităţile de tată şi mamă ar fi îndeplinite
într-o manieră şi într-un grad care până acum au fost desigur
atinse numai de către foarte puţini. Aceste gânduri în
privinţa obligaţiei s-ar extinde nu numai asupra copilului, ale
cărui însuşiri mintale, morale şi fizice depind de părinţi, ci şi
asupra Creatorului care i-a încredinţat omenirii această putere
de înmulţire minunată, şi Căruia, în calitatea lor
de administratori, ar fi de aşteptat să-I dea socoteală
pentru folosirea acestei puteri divine.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Aceste simţăminte de responsabilitate se intensifică pe măsură
ce începem să ne dăm seama că sub aranjamentul divin părinţii
influenţează caracterul viitorului copil, nu numai în momentul
<B>((520))</B>
conceperii lui, ci în toată perioada sarcinii. În perioada
aceea mintea mamei, gândurile ei, dispoziţia ei, sentimentele
ei, se imprimă asupra copilului în embrion; şi nu numai atât,
dar în acea perioadă mama însăşi este în mod deosebit sensibilă la
influenţele înconjurătoare, multe dintre ele, dacă nu toate,
atârnând de grija soţului. Dacă mintea mamei va fi menţinută
bine dispusă şi veselă, iar inima fericită, acestea vor
influenţa favorabil embrionul; dar dacă, dimpotrivă, ea este
hărţuită, îngrijorată, tulburată, asaltată de certuri şi
nedumeriri, acest necaz se va imprima în mod sigur asupra
embrionului, dându-i în viaţă o dispoziţie morocănoasă sau tristă
sau ţâfnoasă. Dacă mediul prenatal este depravat, egoist
şi josnic, este vreo mirare că embrionul astfel influenţat
şi copilul născut cu astfel de impresii va fi ticălos, josnic şi
cu tendinţe spre depravare, egoism etc.?
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să nu fim înţeleşi a pretinde că tot răul din lume se
trage direct dintr-o moştenire părintească de păcat şi
slăbiciune dată copilului în perioada de sarcină, şi nici chiar că tot
se trage de aici şi de la educaţia ulterioară a copilului până
la vârsta maturităţii. Admitem că este posibil ca unii
bărbaţi răi şi unele femei rele să fi avut naştere şi educaţie
relativ nobile, întocmai cum şi Satan a fost creat perfect şi a
păcătuit cu voia când era încă sub tutela Creatorului; totuşi
suntem serios înclinaţi să ne îndoim că multe din caracterele
rele au avut aceste două ajutoare importante ale
integrităţii. Suntem complet de acord cu declaraţia scripturală a
regulii generale: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o
urmeze, şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Câţi
părinţi, mai mult sau mai puţin înclinaţi să pună la
îndoială caracterul adevărat al acestei scripturi, îşi aduc aminte
că educaţia unui copil trebuie să înceapă în
momentul conceperii lui, şi că un copil nepotrivit conceput are
nevoie să fie educat pentru a scoate din el
slăbiciunile, nechibzuinţele şi păcatul care au fost imprimate în el
înainte de a se naşte?
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu vrem să dăm de înţeles că există posibilitatea
naşterii unui copil perfect în condiţiile prezente decăzute şi
<B>((521))</B>
imperfecte. Dimpotrivă, ne amintim bine
declaraţia Domnului: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată
un om curat?” Recunoaştem că toţi putem spune despre
noi: „Sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput
mama mea”, şi îndemnăm doar ca, indiferent de ceea ce vede
sau nu vede lumea în acest subiect, poporul Domnului din
Noua Creaţie să-şi dea seama de posibilitatea uşurării
într-o anumită măsură de întinăciunile şi slăbiciunile care
aparţin rasei decăzute. Cel puţin ar trebui să caute să li se
nască copii cu caractere atât de nobile cât pot ei să le dea
sub aranjamentele divine. Ei totuşi vor fi decăzuţi şi totuşi
vor avea nevoie de un Mântuitor, şi fără El nu vor putea
ajunge nici la perfecţiune, nici la vrednicie de viaţă veşnică.
Omul natural ar putea înţelege acest adevăr într-o
anumită măsură şi ar putea profita de unele sugestii ca acestea,
dar nu în măsura în care profită Noua Creatură.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Oricât s-ar strădui, bărbatul natural este totuşi
natural -- din pământ, pământesc -- şi ca atare poate
imprima asupra soţiei, iar ea asupra embrionului, numai astfel
de gânduri şi sentimente cum posedă, iar acestea sunt
deficitare în ceea ce priveşte sentimentele cele mai înalte --
cele spirituale. În timp ce mintea Noii Creaturi
înţelege speranţele, făgăduinţele şi idealurile spirituale şi caută
în mod cuvenit să le imprime asupra tuturor celor pe
care Domnul Dumnezeul nostru îi va chema prin adevărul
şi harul Său -- caută în mod special să dezvolte copii ai
lui Dumnezeu -- totuşi, dacă dintr-un motiv oarecare intră
într-o legătură matrimonială şi consideră înţelept să procreeze
o familie umană, aceştia au mare avantaj în această
privinţă comparativ cu bărbatul natural şi cu femeia naturală. Ei
au idealuri mai înalte, speranţe mai mari, aspiraţii mai
nobile, bucurii mai curate: şi dându-şi seama de influenţa
gândurilor, emoţiilor şi sentimentelor lor asupra copilului în embrion,
astfel de părinţi vor fi într-o poziţie de a face pentru copil
într-adevăr cu mult mai mult decât alţi părinţi pentru odraslele lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Lumea a câştigat o înţelepciune cumva egoistă în
această privinţă. De exemplu, cei pe care-i interesează
animalele de prăsilă frumoase, vite, cai, oi etc., nu numai că dau atenţie
<B>((522))</B>
mare unei împerecheri potrivite, ci, pe lângă aceasta,
în special când este vorba de creşterea cailor de cursă,
acordă atenţie mare mamelor în perioada de gestaţie. Se
îngrijesc de toate nevoile şi confortul lor, grajdurile lor sunt
curate, luminoase; şi fără să ştie în ce măsură iapa
apreciază fotografiile, pe pereţii grajdului ei se atârnă fotografii
cu cai alergând. Mai mult, când încă este în perioada
de gestaţie, este dusă la curse, unde poate vedea cai în
concurs etc. Toate acestea sunt menite a produce în mamă o
ambiţie, a cărei imprimare reflectată asupra mânzului ei în
embrion va fi folositoare, avantajoasă pentru viteză, şi
astfel profitabilă şi plăcută proprietarului din punct de
vedere financiar şi în alt mod.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Părinţii umani n-au nici un astfel de interes
financiar legat de odraslele lor, dar ei au, sau ar trebui să aibă,
un interes mult mai adânc şi mai lipsit de egoism.
Speranţele şi ambiţiile lor pentru copiii lor ar trebui să fie spre a-i
vedea bine înzestraţi în privinţa calităţilor mintale şi morale.
Şi, chiar dacă Noua Creatură nu poate spera să-şi
conceapă copilul la natură spirituală (deoarece aceasta nu ţine
de domeniul ei), ar putea spera să-i dea ca
moştenire pământească o natură atât de bună încât să privească
cu mare simpatie lucrurile spirituale. Astfel trebuie să
fie desigur dorinţa, scopul şi speranţa lor. Mulţi copii au
fost concepuţi de părinţi oneşti, temători de Dumnezeu şi
au fost în mod corespunzător binecuvântaţi, iar
această influenţă, favorabilă pentru un standard uman înalt, a
mers oriunde a mers şi Evanghelia lui Cristos. Ca atare, noi
avem astăzi tipuri şi standarde mai înalte care predomină
mai larg în ţările civilizate decât în ţările păgâne, în
ciuda faptului că creştinii nu şi-au apreciat decât
imperfect privilegiile şi responsabilităţile legate de copiii lor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Rezumatul argumentului este următorul: Dacă
Noile Creaturi se căsătoresc şi intenţionează să nască urmaşi
după trup, aceştia să-şi pregătească mintea şi dorinţa astfel
încât momentul conceperii să fie nu numai un moment de
iubire şi respect reciproc, ci şi de reverenţă faţă de Creator şi
de apreciere a puterii de procreare asemenea lui Dumnezeu
<B>((523))</B>
acordată lor. Pe lângă aceasta, să fie o ocazie de
rugăciune pentru binecuvântarea divină; şi după aceea, în fiecare zi
şi în fiecare ceas, interesele copilului să fie păstrate în
toate aranjamentele vieţii. Să nu fie considerat un simplu
incident din viaţă, ci lucrul cel mai important. Ar fi o ocazie
specială pentru exercitarea darurilor spiritului, care ar trebui să
fi fost cultivate înainte în măsură considerabilă --
credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale, speranţă,
încredere, răbdare, amabilitate frăţească, smerenie, blândeţe,
iubire. Acestea desigur predomină totdeauna printre cei care
sunt din Noua Creaţie, dar ei trebuie să fie atenţi în astfel
de timp fiindcă îşi dau seama că influenţează,
marchează, imprimă caracter asupra unei alte generaţii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Pe cât este posibil, casa să fie luminoasă şi veselă,
mintea îndreptată spre astfel de canale care ar fi avantajoase,
spre citire, scriere, matematici şi datoriile practice ale
vieţii. Cultivarea inimii nu trebuie nici ea să fie uitată --
cultivare pe liniile celui mai deplin acord cu principiile
dreptăţii, iubirii şi înţelepciunii, cu o continuă recunoaştere
a Domnului în toate afacerile vieţii; cu încredere
iubitoare între soţ şi soţie, şi cu simţăminte blânde şi
binevoitoare faţă de lume în general. Având bunăvoinţă, dreptate,
iubire, în legătură cu toate afacerile vieţii, condiţiile ar fi
foarte favorabile; dar astfel de stare ar fi greu de imaginat
fără concursul cel mai deplin al soţului şi fără prevederea
şi supravegherea lui atentă, căci, după cum am sugerat
deja, în astfel de împrejurări mama este cel mai puţin în stare
să preia supravegherea lucrurilor, chiar dacă sunt acele
lucruri care în mod cuvenit aparţin de domeniul ei în familie.
Apoi, de asemenea, soţul trebuie să fie cu atât mai atent să
conducă conversaţia în manieră cuvenită, să se îngrijească de
hrană potrivită şi consistentă, atât mintală cât şi materială, şi
mai presus de orice să trezească mintea sănătoasă a soţiei
sale în privinţa Domnului şi a planului Său glorios, precum şi
a tuturor aspectelor caracterului divin, a înţelepciunii,
iubirii, bunătăţii, dreptăţii şi puterii acestuia.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mulţi părinţi creştini ar putea replica la acestea că ei
n-au astfel de situaţie în viaţă încât să aibă toate comodităţile,
<B>((524))</B>
confortul şi independenţa de grija casei şi de alte griji
în astfel de timp. Răspundem că noi doar am arătat idealul
şi că este pentru fiecare copil al Domnului să caute să
ajungă cât se poate de aproape de acest ideal. Dar Noua
Creatură să nu uite niciodată că în aceasta, ca şi în toate
celelalte experienţe ale vieţii, Domnul prin harul şi spiritul Său
îi compensează pentru toate dezavantajele şi
lipsurile pământeşti. Unul ca acesta, în împrejurări nefavorabile
în oarecare grad, să caute cu atât mai serios în rugăciune,
ca inima să i se umple cu pacea lui Dumnezeu care
întrece orice înţelegere şi să lase ca aceasta să domnească
continuu. Un rezultat al acestei păci în inimă este că, oricâtă
dezordine ar fi, în mod inevitabil, în jurul mamei, copilul s-ar
bucura în mod sigur de o mai mare măsură de pace şi iubire
decât altfel -- mai mult decât ar avea fraţii şi surorile lui
născuţi în alte împrejurări. Ar fi mai puţin nervos şi
morocănos, mai liniştit şi mai paşnic, mai dispus pentru dreptate
în principiu şi conduită.
</P>
<P ALIGN="CENTER">„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său” (Prov. 13:24). „Care este
fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?” „Dacă sunteţi scutiţi de
discplinare . . . sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu
fii.”</I> Evr. 12:7.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nimic nu este mai departe de intenţia noastră decât
să îndemnăm la folosirea nediscriminatorie şi frecventă
a nuielei în creşterea copiilor. Am citat însă aceste
scripturi pentru a arăta poziţia greşită a celor care susţin că
pedeapsa corporală din partea părinţilor, chiar şi atunci când
este necesară, este greşită. Casa <I>condusă</I> cu nuiaua trebuie
să fie din necesitate o casă nefericită. Casele Noilor
Creaturi trebuie să fie conduse cu iubire şi nu cu nuiaua.
Nuiaua trebuie ţinută numai ca o necesitate ocazională pentru
a impune legea iubirii; şi când este administrată
trebuie mânuită de mâna iubirii şi niciodată de mâna furiei.
Noile Creaturi, conduse de spiritul chibzuinţei, învaţă treptat
că ordinea este una din primele legi ale cerului şi prin
urmare trebuie să fie unul din primele elemente şi caracteristici
ale caselor Noilor Creaturi.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((525))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Ordinea însă nu înseamnă cu necesitate linişte
absolută, altfel pustia şi cetăţile tăcute ale morţilor ar fi
singurele locuri unde ar domni ordinea. Ordine poate însemna
atât bucurie cât şi pace, atât fericire cât şi odihnă, atât
libertate cât şi lege. Ordine înseamnă lege -- la Noile Creaturi
Regula de Aur şi Legea Iubirii fiind cele care conduc pe capul
casei şi pe ajutorul său, precum şi pe copii, şi fac din
părinţi exemple pentru copii în toate darurile creştine. Legea,
chiar Legea Iubirii, înseamnă răsplăţi şi pedepse, iar în
familie părinţii le împart pe acestea. Potrivit
slăbiciunilor recunoscute ale acestora, ei la rândul lor au nevoie
de îndrumare de la Tatăl ceresc pentru a-L slăvi nu numai
în inima şi voinţa lor, dar pentru ca şi casele lor să fie
modele pământeşti de case ale celor drepţi, case ale celor care
au mintea lui Cristos.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Răsplăţile lor pentru copii trebuie să conste în
pregătirea unui astfel de confort şi a unei astfel de binecuvântări
cum permit împrejurările, sub controlul unei
providenţe recunoscute. Pedepsele lor pot fi mai mult sau mai
puţin severe, după gradul voinţei copilului, dar niciodată
după standardul dreptăţii, niciodată cu încercarea de a
da copilului măsura deplină a ceea ce conduita lui ar
putea cere în mod just -- fiindcă nici noi înşine nu suntem
sub dreptate, ci sub milă, sub iubire, şi trebuie să arătăm
milă, nu numai în purtarea noastră cu alţii, ci în special
în purtarea noastră cu copiii noştri, ale căror imperfecţiuni
şi neajunsuri pot fi găsite fără îndoială în grad mai mare
sau mai mic la noi şi la strămoşii noştri. Iubirea poate
pedepsi uneori prin refuzul unui sărut, aşa cum poate
răsplăti uneori prin acordarea unui sărut; ea poate opri
pentru un timp pe cel nesupus de la tovărăşia celor ascultători
şi de la plăcerile pregătite pentru ei. Legea Iubirii poate
uneori chiar aplica nuiaua disciplinei până la a i se refuza cina
sau a i se da numai strictul necesar, pâine şi apă, şi a i se
reţine unele din plăcerile şi confortul adiţional; sau uneori
poate mânui nuiaua literală a pedepsei pentru a
impune ascultarea şi a păstra astfel ordinea şi binecuvântările casei,
<B>((526))</B>
nu numai pentru copiii ascultători, ci şi pentru cel
pedepsit, pe care speră astfel să-l binecuvânteze şi să-l aducă
în armonie deplină.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu prea este necesar să prevenim Noua Creaţie să
nu folosească cuvinte aspre sau mânioase faţă de copiii lor,
căci ei ştiu că acest fel de vorbire este nepotrivit pentru
oricine în orice împrejurări. Dimpotrivă, „cuvântul lor să
fie totdeauna cu har”, cu iubire, cu blândeţe, chiar şi
când mustră. Nu este necesar să sugerăm clasei căreia ne
adresăm că este nepotrivit a lovi copilul în mod necugetat, ceea ce
i-ar putea dăuna nu numai fizic -- poate lezând auzul
pentru totdeauna -- dar i-ar răni şi sentimentele, ar putea
dezvolta frica de părinţi în locul iubirii, care ar trebui să
fie considerată singura bază potrivită pe care să se
zidească ascultarea şi ordinea casei. Mai mult, lovirea
necugetată sau remarcile tăioase ar fi greşite, ar indica o stare
greşită a minţii părintelui -- o stare nefavorabilă luării unei
decizii potrivite, juste asupra problemei pe linia Legii
Iubirii. Părintele este dator faţă de el însuşi ca parte a
propriei discipline, ca şi faţă de copil, să nu aplice niciodată
o pedeapsă la care nu s-a gândit suficient şi pe care,
judecând la rece şi fără patimă, n-a găsit-o că este, nu mai mult,
ci mai puţin decât ar cere dreptatea în mod cuvenit.
De asemenea, el are datoria faţă de sine să-l facă pe copil
să înţeleagă pe deplin situaţia, necesitatea păstrării ordinii
în casă, ca fericirea casei să poată continua
pentru binecuvântarea tuturor celor care stau în ea; să-l facă
pe copil să înţeleagă bine şi aceea că părintele n-are nici o
mânie faţă de el, nici o răutate, ură, nimic în afară de
simpatie, iubire şi dorinţa de a-i face bine.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Părinţii pământeşti pot încerca un astfel de control,
dar le va lipsi un ajutor principal în urmărirea lui,
deoarece, nefiind supuşi deplin şi complet Tatălui ceresc,
controlului şi Cuvântului Său, ei nu pot arăta, ca Noile Creaturi,
spre Legea divină şi spre responsabilitatea lor faţă de
aceasta, precum şi spre recunoaşterea ei şi spre străduinţele lor de
a fi ascultători de ea. Părinţii creştini au un imens avantaj în
<B>((527))</B>
felul de a proceda cu copiii lor -- dacă-l vor folosi. Ei
trebuie să le citească copiilor din Cuvânt aprobarea divină
a autorităţii părinteşti -- cerinţa divină ca un părinte să
înveţe pe copil calea care trebuie s-o urmeze; şi, mai mult,
trebuie să arate necesitatea acestui lucru -- fiindcă noi suntem
toţi decăzuţi şi nu suntem în stare să ne ridicăm la
standardul divin etc.; că toate aceste mijloace şi corecţii sunt
necesare ca ajutoare pentru a contracara tendinţele rele sub care
am fost născuţi. Este o mare greşeală să presupunem că
mintea copiilor nu apreciază aceste principii, nu apreciază ceea
ce este corect şi ceea ce este greşit şi nu apreciază că
este potrivit a se aplica pedepse drepte pentru facerea răului
şi răsplăţi pentru facerea binelui.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mulţi părinţi uită să privească înapoi şi să observe cât
de timpuriu au învăţat ei să aprecieze principiile dreptăţii --
să aprecieze grija părintească ce n-a neglijat să mustre,
să corecteze şi chiar să pedepsească atunci când s-a părut că
este necesar. Să ne amintim de asemenea ce ascuţit a fost
simţul nostru de dreptate când eram copii -- cum am aprobat
în mintea noastră disciplinarea părintească atunci când
am înţeles că motivul ei era pentru dezvoltarea caracterului,
dar cum am fost nemulţumiţi dacă n-am văzut un principiu
de dreptate, dacă am fost mustraţi sau am fost altfel
pedepsiţi pentru lucruri de care n-am fost vinovaţi, sau dacă ni s-a
aplicat o pedeapsă care o depăşea pe aceea care în mod
rezonabil corespundea greşelii. Acesta este nu numai cel mai bun şi
mai sigur mod de a controla un copil pentru a-i îndruma mintea
în privinţa a ceea ce este corect şi greşit, adevăr şi
minciună, dreptate şi nedreptate, ci constituie şi o educare a copilului
în <I>caracter</I>, când este cel mai susceptibil la influenţa
părinţilor. Este o formare a caracterului într-un timp când conştiinţa
şi judecata copilului sunt în formare şi când în mod cuvenit el
îl recunoaşte pe părinte ca singurul său legiuitor. Dacă
această lucrare de formare a caracterului este ignorată în
frageda pruncie, în anii următori este mult mai dificilă, pe
lângă dezavantajele care se vor aduna între timp atât pentru
părinte cât şi pentru copil, pentru vecini şi prieteni.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((528))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Este deci cu totul important să remarcăm că
educarea unui copil nu constă numai în învăţarea lui cu privire
la purtarea exterioară, în politeţe, curăţenie, ascultare etc.,
ci mai mult, şi de fapt mai ales, în stabilirea
<I>principiilor corecte în inimă</I> -- în recunoaşterea cuvenită a minţii
Domnului ca singurul standard de viaţă, atât pentru cei bătrâni cât
şi pentru cei tineri. Regula de Aur, Legea Iubirii,
de generozitate, smerenie, răbdare, blândeţe,
îngăduinţă, trebuie să fie insuflată în privinţa relaţiei copilului cu
alţi membri ai familiei, cu tovarăşii de joacă etc. Copilul
învăţat să fie egoist, sau unul al cărui egoism natural nu-i este
adus la cunoştinţă cu blândeţe (nu în prezenţa altora) şi nu
este mustrat şi corectat iubitor, este lipsit de o lecţie
foarte importantă la momentul cel mai potrivit.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Părintele care neglijează o astfel de ocazie
pentru instruirea şi corectarea minţii, a judecăţii, precum şi
a conduitei exterioare, nu numai că neglijează cea
mai favorabilă ocazie în privinţa copilului său, dar permite
să crească buruieni în grădina inimii unde trebuie să
crească numai darurile spiritului, şi astfel îşi adună mai mult
sau mai puţin necaz în relaţiile cu acel copil în anii
următori. Multe din necazurile şi lacrimile unor părinţi
bine intenţionaţi, datorate neascultării, încăpăţânării,
egoismului şi dezmăţului copiilor lor, puteau fi evitate dacă şi-ar fi
făcut datoria faţă de aceştia în copilăria timpurie. Mai mult,
astfel de părinţi pierd o mare binecuvântare în propriile
lor experienţe; căci fără îndoială este adevărat că
părintele care-şi va educa în mod corect copilul, în lipsă de egoism,
în iubire, ascultare, respect faţă de Dumnezeu, ajutorare
faţă de semenii săi etc., etc., va avea experienţe valoroase
pentru sine -- crescând în har, crescând în cunoştinţă şi
crescând în iubire, în timp ce se va strădui să înveţe pe copilul
său aceste principii. El va învăţa şi aceea că copilul va
aşteapta să-l <I>vadă</I> ilustrând în conduita sa zilnică şi în relaţia sa
cu Dumnezeu, cu membrii familiei sale şi cu semenii
săi, principiile pe care el caută să le insufle altora. Aceasta îl va
<B>((529))</B>
face cu atât mai atent la propriile cuvinte, la
propria conduită; iar astfel de grijă, astfel de prudenţă în
toate afacerile mici ale vieţii, publice şi particulare, va
dezvolta desigur în astfel de părinte tot mai mult din darurile
Spiritului Domnului, făcându-l astfel tot mai plăcut Domnului
şi pregătindu-l şi desăvârşindu-l pentru Împărăţie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Atmosfera casei, oricât ar fi de săracă, trebuie să fie
de curăţenie. Absolută curăţenie în gând, cuvânt şi faptă
ştim că este imposibilă în stările noastre prezente, întocmai
cum şi curăţenia materială este absolut imposibilă unde
aerul este plin de funingine şi praf. Însă orice casă creştină
trebuie să fie atât de aproape de curăţenia absolută cât este
posibil -- atât de lipsită de noroiul şi murdăria exterioară cât
vor permite împrejurările, şi atât de lipsită de deviere şi
întinare morală cât se poate obţine în vasele de pământ
imperfecte. Fiecare copil trebuie să poată privi înapoi la casa lui,
oricât de simplă, oricât de slab mobilată, ca la un loc curat, o
casă a lui Dumnezeu, un loc sfânt. El trebuie să poată privi
înapoi şi să-şi amintească vocea rugăciunii la altarul
familiei, cuvintele blânde ale tatălui sau mamei în
diferite împrejurări şi spiritul general al păcii şi odihnei
prin mulţumirea şi supunerea la providenţele divine. El
trebuie să poată simţi mireasma dulce a iubirii pătrunzând casa
şi fiind asociată cu fiecare membru al ei, manifestându-se
în smerenie, blândeţe, amabiliate, ajutorare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Se poate aştepta ca un copil crescut şi educat într-o
astfel de atmosferă de iubire să dorească să-I fie plăcut
Domnului şi să I se supună din primele momente de când este
conştient; şi de când ajunge la vârsta de zece, doisprezece ani,
trebuie să fie încurajat să se gândească la cuviinţa unei
depline consacrări Domnului -- să nu uite că în perioada
de imaturitate a judecăţii starea lui în faţa Domnului este
prin părinte, dar că pe măsură ce ajunge la maturitatea
minţii, Domnul aşteaptă o consacrare personală. Dacă un
copil educat astfel ar neglija sau ar refuza să se
consacre Domnului, putem fi siguri că influenţele de acasă ar continua
<B>((530))</B>
încă, deşi ajungând la anii maturităţii şi nefăcând nici
un legământ cu Domnul, unul ca acesta ar putea pe
bună dreptate ezita să se apropie de tronul harului -- ar
putea ezita să ceară de la Domnul binecuvântarea pe care El
a promis-o celor care sunt <I>ai Săi</I>, fiindcă a refuzat să
devină <I>al Său.</I> Cu toate acestea, unora ca aceştia le va
rămâne totuşi o amintire scumpă a timpului când se apropiau
de tronul harului şi a grijii divine asupra casei copilăriei
şi asupra lor, şi va exista continuu o dorinţă după
protecţia divină, după privilegiul apropierii de Creator cu
strigătul, „Ava, Tată”, şi după realizarea legăturii cu El. Dacă unul
ca acesta va deveni părinte, va simţi instinctiv dorinţa
să-şi crească copiii cum a fost crescut el, şi toate aceste
influenţe vor avea tot mai mare atracţie pentru inima sa, existând
mari probabilităţi ca cel puţin atunci să se consacre. În orice
caz, influenţele unei case evlavioase vor fi fost cu el, o
protecţie sfântă de multe excese sub care altfel ar fi putut cădea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Comparaţi o asemenea casă, cu mireasma dulce a
iubirii, blândeţii, răbdării, amabilităţii ei, cu casa în care
Spiritul Domnului nu este vizibil -- casa în care egoismul este
legea, în care copilul observă certuri între părinţi şi cum
fiecare caută la ale sale pe socoteala celuilalt, în care copilul nu
aude decât mustrări, plângeri, găsire de greşeli, cuvinte
mânioase, sunete aspre etc. Acestea devin contagioase printre copii,
iar ei la rândul lor se ceartă în legătură cu micile lor afaceri,
vorbesc mânios unul cu altul şi ţin casa în continuă
tulburare. Practicarea continuă a egoismului în casă dezvoltă
această caracteristică în mintea şi în conduita copilului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă părintele i se adresează cu o voce mânioasă,
„ticălos mic”, şi dacă simţămintele copilului, la început rănite
prin astfel de caracterizare negativă, se înăspresc, atunci
el treptat se va obişnui să fie mândru că este un mic
ticălos. Când va auzi pentru prima dată pe mama mânioasă
şi nerăbdătoare exclamând: „te bat de te las lat!” sau: „îţi
rup spatele!”, fără îndoială că prin cuvinte se va transmite o
<B>((531))</B>
măsură de teroare în inima copilului, dar nu după mult
timp va afla că acestea sunt ameninţări goale, de care nu
prea are motive să se teamă, şi treptat, aflând că legile civile
ale ţării nu permit părintelui să-l trateze cu brutalitate,
mintea copilului va trage concluzia că părintele ar vrea să-i
facă rău dar n-are libertate. Dintr-o astfel de minte mică va
fi scos afară mult din instinctul originar al iubirii. Copilul
va găsi că părinţii sunt la fel de nesinceri şi în
privinţa promisiunilor -- că se fac adesea promisiuni fără nici
cea mai vagă intenţie de a le îndeplini. Astfel copilul este
învăţat să mintă, să ameninţe, să promită, să înşele pe alţii
în privinţa intenţiilor sale adevărate. Este vreo mirare că
astfel de copil creşte cu un caracter dur? Mirare este mai
degrabă că între educaţia rea, educaţia indiferentă şi lipsa
oricărei educaţii, lumea civilizată nu este mult mai rea decât este.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Copiii născuţi în îndreptăţire
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În toate aceste chestiuni Noua Creatură are un
avantaj decisiv asupra tuturor celorlalţi în privinţa copiilor. Ei ar
trebui, ca început, să fie mai nobili prin naştere, mai bine
înzestraţi prin naştere. Iar această înzestrare prenatală trebuie să
fie cultivată chiar din cele mai fragede momente ale prunciei.
Cât se poate de sigur, pruncul de câteva zile va fi nervos, iritabil
şi abătut dacă mama este aşa; influenţa merge la copil nu
numai prin laptele mamei, ci şi telepatic, electric, de la persoana ei
la copil. Ce avantaj general are deci Noua Creatură prin
Spiritul Domnului care locuieşte în ea, cu pacea, iubirea şi bucuria
lui; şi ce favorizat este pruncul care e sub asemenea grijă!
Vorbind din punct de vedere uman, ce mari sunt posibilităţile lui
în comparaţie cu posibilităţile altora, în privinţa nobleţei
bărbăţiei şi feminităţii; şi vorbind din punctul de vedere al
Cuvântului Domnului, ce mare este avantajul lui când ne amintim că
copiii poporului consacrat al Domnului, asemenea părinţilor,
sunt sub supravegherea providenţei divine în privinţa
tuturor afacerilor lor; copiii credincioşilor vin şi ei sub condiţiile
<B>((532))</B>
făgăduinţei că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele” lor!
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu este greu de văzut că copiii Noilor Creaturi au o
stare <I>îndreptăţită de probă</I> înaintea lui Dumnezeu, în
virtutea relaţiei părinţilor lor cu El şi cu ei. După cum
neascultarea şi înstrăinarea de Tatăl ceresc a lui Adam şi a Evei au
adus înstrăinare pentru toţi urmaşii lor, tot aşa,
reconcilierea poporului Domnului prin meritele marii ispăşiri nu
numai că-i aduce pe ei înapoi în armonie cu Dumnezeu, dar şi
copiii lor sunt socotiţi îndreptăţiţi prin părinţi şi
datorită părinţilor, până la un astfel de timp când copilul va
avea înţelegerea şi voinţa sa proprie. Chestiunea este însă
mai complexă când un părinte este al Domnului iar celălalt
este străin de El; dar apostolul ne asigură că într-un astfel
de caz Domnul socoteşte copilul ca al Său, prin părintele
care este ucenicul Domnului. Influenţa părintelui credincios,
a părintelui consacrat, este socotită că anulează şi
domină influenţa părintelui neconsacrat în ceea ce-l priveşte pe
copil. Despre acest subiect apostolul spune:
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Altminteri copiii voştri ar fi necuraţi”<BR>
(păcătoşi, condamnaţi)
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Soţul necredincios este sfinţit prin soţia credincioasă
şi soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele (în
privinţa subiectului în analiză, adică a urmaşilor lor);
altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi (păcătoşi sub
condamnare, neîndreptăţiţi, fără legătură cu Dumnezeu, străini de
grija şi binecuvântările Lui), pe când acum (având în
vedere această pregătire a harului divin) sunt sfinţi (adică
sub starea îndreptăţirii de probă în faţa lui Dumnezeu, prin
care El îi poate trata, nu ca duşmani).” 1 Cor. 7:14.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Chestiunea creşterii cuvenite a copiilor poate fi
dificilă, dar nu prea dificilă pentru Domnul; şi, prin
urmare, părintele care a devenit creştin poate aştepta ca
harul Domnului să abunde proporţional în privinţa afacerilor
sale, şi ar trebui să caute cu atât mai serios înţelepciunea şi
<B>((533))</B>
ajutorul care vin de sus, pentru ca el să fie pe drept în
stare să se achite de datoriile sale în cele mai grele
împrejurări. Harul Domnului ne este de-ajuns în orice condiţii.
Faptul că unul este Creatură Nouă iar celălalt este
necredincios sau neconsacrat, nu schimbă aranjamentul divin în
privinţa conducerii familiei. Aceasta revine totuşi soţului, şi
dacă este Creatură Nouă el trebuie să conducă afacerile
familiei sale cât poate de bine în împrejurările date şi condus
de înţelepciunea făgăduită de sus. Dacă soţia este
Creatură Nouă, chibzuinţa ei, devotamentul ei faţă de
principiile dreptăţii, blândeţea, smerenia, atenţia, grija ei, trebuie
s-o facă un astfel de mărgăritar în familie, trebuie să-i
facă lumina astfel să strălucească în faţa soţului, încât lui
să-i facă plăcere să-i acorde controlul deplin al copiilor,
pentru care ar vedea că ea este în mod special potrivită. Însă
orice conducere sau autoritate pe care ea ar exercita-o, îi va
fi încredinţată de soţul ei, care, fie că este credincios fie
că este păcătos, este capul responsabil al familiei sale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">La fel soţul, lăsând lumina sa să strălucească, să se
aştepte ca nu după mult timp soţia şi copiii să vadă deosebirea
dintre el şi oamenii nereligioşi, spiritul său de iubire, blândeţe
şi ajutorare, şi spiritul chibzuinţei. Cu toate acestea,
dacă aceste rezultate, care trebuie să fie aşteptate, nu vin --
dacă tratamentul din partea partenerului necredincios este
cu atât mai rău cu cât credincioşia sa va fi mai mare --
chiar până acolo încât să fie necesară separarea, să nu uităm
că sfatul Domnului ne-a prevenit că ar putea fi astfel
de experienţe, zicând: „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc
. . . care a venit peste voi ca să vă încerce”; apoi: „Omul va
avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.” Apoi iarăşi:
„N-am venit să aduc pace, ci sabie”. Mesajul Meu, deşi este un
mesaj de pace şi binecuvântare în prezent, adesea duce la
conflict, deoarece copiii întunericului urăsc lumina şi deoarece
mulţi dintre ei, sub înşelarea Adversarului şi sub
slăbiciunile naturii lor decăzute, vor duce o luptă continuă
împotriva lui. Nu gândiţi că este ceva ciudat, consideraţi că este parte
<B>((534))</B>
din încercarea voastră, suportaţi-o ca parte din voinţa
divină până când Domnul va deschide o uşă de scăpare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Unii care au devenit poporul consacrat al
Domnului, membri ai Noii Creaţii, apelează după ajutor zicând:
„În experienţa mea creştină timpurie din biserica nominală
am fost învăţat greşit. Am fost condus spre înţelegerea
că primind religia am fost mântuit, n-am mai avut nevoie
de nimic, ci doar să merg regulat la biserică şi să-mi
plătesc datoriile. Am primit puţină învăţătură, sau n-am
primit deloc, în privinţa necesităţii dezrădăcinării păcatului
şi egoismului din inima mea şi a primirii în locul lor tot
mai mult din Spiritul Domnului, cu bogăţia lui de iubire şi
cu toate darurile interioare asociate lui. Am acordat orice
timp liber şi energie ajutorării soţului în afacerile lui şi
străduinţei de a se ridica în lume, şi am rămas în ignoranţă în
privinţa sensului conceperii mele de Spirit şi că eu trebuia să
cultiv o înnoire a minţii, care ar însemna tot mai puţină
străduinţă după lucruri pământeşti şi tot mai multă străduinţă
după caracter, daruri, putere şi creştere cerească. Între timp
mi s-au născut copiii. Presupun că au moştenit de la mine
aceste trăsături pe care le cultivam în timpul sarcinii, iar
după naşterea lor mi-am dat seama că au fost foarte neglijaţi
cu privire la ceea ce acum văd că este educaţia cuvenită
pe care trebuie s-o primească un copil, datoria cuvenită a
unui părinte care este Creatură Nouă în Cristos Isus. Acum
copiii mei sunt nestăpâniţi, încăpăţânaţi, egoişti,
neascultători. Le lipseşte nu numai respectul faţă de Dumnezeu, ci
şi respectul faţă de mine şi de vederile mele religioase. Ce
aş putea face cu ei? Îmi dau seama de iertarea Domnului
prin Cristos, pentru eşecul din ignoranţă al datoriei mele
faţă de ei în trecut. Îmi dau seama şi că nu fac decât să
culeg ce-am semănat, iar experienţele mele actuale sunt doar
o răsplătire dreaptă pentru neglijarea datoriei mele din
trecut. O, unde a fost simţul meu creştinesc? Ce lipsit am fost
de spiritul chibzuinţei, şi unde au fost instructorii
şi îndrumătorii mei religioşi, care nu numai că m-au
învăţat greşit în privinţa caracterului şi planului divin, dar care nu
<B>((535))</B>
m-au instruit nici măcar în privinţa celei mai simple
datorii naturale -- a obligaţiilor mele părinteşti? Vai, îmi dau
seama că mi-am cheltuit banii în sprijinirea lor cu ceea ce
nu hrăneşte, cu ceea ce nu satură -- natural sau spiritual!
Dar acum, care este datoria mea? Ce cale să urmez? Cum
aş putea îndrepta pe cât se poate neglijenţa mea din trecut?”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Răspunsul nostru la astfel de întrebări este că în
aceasta ca şi în alte chestiuni poporul Domnului nu trebuie să
se întristeze ca alţii care n-au nici o nădejde. Domnului,
fără îndoială, Îi va plăcea să afle că regretăm că nu ne-am
făcut datoria în trecut şi fără îndoială Îi va plăcea să-I
cerem iertare pentru astfel de neajunsuri, şi să-I
făgăduim credincioşie mai mare de acum încolo în căutarea
şi urmărirea obligaţiilor faţă de cei dependenţi de noi. Lui
Îi va plăcea desigur să luăm experienţele noastre
prezente legate de copiii nesupuşi, cu răbdare, cu îngăduinţă, ca
parte a pedepsei pentru păcatele de omitere sau de angajare
în privinţa educaţiei lor; şi astfel primite, aceste încercări
pot servi la şlefuirea şi pregătirea noastră pentru Împărăţie.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În ceea ce priveşte datoria unui astfel de părinte faţă
de astfel de copii, ar fi fără îndoială să înceapă a le da
învăţături pe care ar fi trebuit să le dea în prima copilărie, în
privinţa responsabilităţii faţă de Domnul, a principiilor
corectitudinii, justiţiei, iubirii unul faţă de altul şi faţă de toţi. Şi
această instruire trebuie făcută cu multă iubire, îngăduinţă
şi răbdare, ceea ce ar fi o lecţie remarcabilă pentru copil
în privinţa puterii harului în inima părinţilor. Potrivit
vârstei copilului şi altor circumstanţe însoţitoare -- a măsurii
în care s-au înrădăcinat principiile greşite etc. -- rezultatele ar
trebui aşteptate cu răbdare; iar <I>restricţiile</I> care ar părea
absolut necesare ar trebui aplicate cu blândeţe, consideraţie,
şi cu explicaţii. Autoritatea părintească trebuie să fie stabilită
blând, nu aspru. De la copiii care au avut obiceiul de a
stăpâni casa nu trebuie să se aştepte să devină buni şi ascultători
instantaneu. În privinţa detaliilor aranjamentelor şi conducerii casei trebuie
căutată înţelepciunea de sus, fiindcă nici un străin de casă nu poate
<B>((536))</B>
înţelege pe deplin toate afacerile familiei altuia, nici nu
poate da îndrumări specifice în privinţa conducerii ei cuvenite.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Două principii trebuie să conducă: întâi de toate,
iubirea pentru Domnul şi pentru copii, şi această iubire trebuie
să fie îndrumată de Cuvântul lui Dumnezeu; în al doilea
rând, să fie continuu căutat Cuvântul lui Dumnezeu, ca sursă
a autorităţii şi instruirii. Mai mult, toţi părinţii trebuie
să înveţe să-şi trateze copiii cu consideraţie. Fie că sunt
copii educaţi în mod cuvenit fie că nu, ei trebuie să-şi dea
seama că părinţii le respectă conştiinţa şi judecata şi se
străduiesc să se poarte cu ei în armonie cu aceste elemente
ale caracterului. În special când copilul ajunge la
starea maturităţii, să se apeleze la raţiunea lui sau a ei, şi în
aceeaşi măsură să se abandoneze forţa şi pedeapsa corporală.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Principiul dreptăţii, la care ne-am referit deja, se
găseşte într-o anumită măsură în aproape fiecare fiinţă umană,
şi în special dacă simţul dreptăţii este văzut că lucrează
în cooperare cu egoismul. Astfel, când ajunge la
vârsta maturităţii, copilul simte instinctiv că a trecut o linie şi
nu trebuie să mai fie tratat ca un copil, ci ca un tovarăş;
nu mai trebuie să i se<I> poruncească</I> în nimic, ci să i se ceară;
nu mai trebuie să i se <I>ceară</I> să dea socoteală strictă,
amănunţită a tuturor banilor câştigaţi, ci să i se permită mai
mare discreţie şi afirmare a personalităţii decât înainte.
Părinţii înţelepţi, drepţi, iubitori, să nu încerce o încălcare a
acestor drepturi ale maturităţii, ci mai degrabă să caute de
atunci înainte să se poarte cu copilul cum s-ar purta cu un
frate sau cu o soră mai mică -- ca sfătuitor şi cel mai bun
prieten. Părinţii buni sunt uneori neînţelepţi şi nedrepţi în
această privinţă şi profită de autoritatea pe care copilul
a recunoscut-o până la momentul acela. Ei ignoră noua
lor stare de maturitate şi încearcă să perpetueze
imperativul autorităţii părinteşti ca înainte; iar aceasta se
soldează uneori cu o măsură de succes, dar niciodată, credem
noi, spre avantajul lor real sau spre avantajul real al copiilor.
Ei ştiu, şi copiii lor ştiu, că ei profită de ascultarea copilului şi
<B>((537))</B>
că, dacă copilul s-ar răzvrăti, lucrurile s-ar aranja
repede în alt mod. Ei trebuie să se gândească la faptul că
modul acesta este dăunător pentru afecţiunea reală a copilului
faţă de ei. Copilul vede această dovadă de egoism şi
nedreptate în conduita părinţilor, despre ale căror sentimente
gândise diferit înainte. Iubirea fiască este astfel subminată chiar
la rădăcinile ei, şi este posibil ca părinţii să afle greşeala
unei astfel de căi înainte de a muri, chiar dacă aceasta a
reuşit temporar. Nu vrem să sugerăm că obligaţiile copilului
faţă de părinţi încetează când acesta ajunge la anii
maturităţii. Chiar dimpotrivă. Noi susţinem, în armonie cu legea
civilă din lume, că un copil este obligat să-şi susţină părinţii
atâta vreme cât aceştia vor trăi şi cât copilul va avea puterea
să procure cele necesare. Argumentul nostru este că, în
timp ce înainte de maturitate părinţii au avut control deplin,
după maturitate copilul are o personalitate şi individualitate
care trebuie să fie recunoscute şi la care trebuie să se
apeleze. Este de datoria copilului să aibă grijă de părinţi, dar
dacă se apelează la el în mod potrivit, grija trebuie să fie
acordată cu atât mai prompt şi mai iubitor. Obligaţia copilului
de a-şi sprijini părinţii bătrâni corespunde exact
cu responsabilitatea părinţilor pentru grija şi
sprijinul rezonabil al copilului în prima copilărie şi înainte
de maturitate. Părintele care a procedat drept şi iubitor
faţă de copilul său, va fi lăsat desigur arareori lipsit, câtă
vreme copilul acela va avea puterea să se îngrijească de el.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce considerăm datoriile părinţilor faţă de copii,
se ridică diferite întrebări cu privire la câtă educaţie
este cuvenită, la restricţiile rezonabile legate de felul de
lectură şi informaţie care să se înmagazineze în minte. Noi
suntem dintre aceia care apreciază foarte mult valoarea
educaţiei; totuşi noi credem că trebuie exercitată mare
înţelepciune în privinţa caracterului educaţiei. Educaţia este ca
şlefuirea. Aproape orice piatră se poate face să arate frumos
prin şlefuire atentă, dar şlefuirea atentă nu este la fel
de valoroasă sau folositoare pentru toate pietrele. În cazul unui
<B>((538))</B>
diamant sau rubin, sau al altei pietre preţioase,
şlefuirea este absolut necesară pentru dezvăluirea calităţilor
ascunse ale pietrei; fără faţete, frumuseţile şi strălucirile pietrei
n-ar putea fi apreciate şi nici nu şi-ar putea revărsa
strălucirea. Dar aceeaşi şlefuire făcută unei pietre de pavaj de stradă
ar fi o risipă de energie; mai rău încă, ar face piatra
prea valoroasă, prea frumoasă pentru a fi folosită la pavaj. Mai
mult, ar fi mai puţin potrivită pentru pavaj după ce a fost
fasonată decât dacă ar fi fost lăsată cum era, sau dacă ar fi fost
cioplită numai în mare, pentru a o face să se potrivească la locul ei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Astfel înţelegem noi că este şi în privinţa educaţiei,
a şlefuirii minţii printr-un „curs clasic” la colegiu.
Unora le-ar folosi astfel de curs, în timp ce altora le-ar dăuna.
Cine n-a văzut oameni atât de educaţi încât n-au putut ocupa
în viaţă locul pentru care talentele lor naturale îi
făcea potriviţi? Educaţia lor era prea mare, şi, asemenea
omului din pildă, ei nu puteau săpa şi să cerşească le era
ruşine, iar pentru altceva erau nepotriviţi. Dacă în
providenţa Domnului părinţii ar afla că au un copil cu minte
strălucită, şi dacă providenţa le-ar îndruma afacerile aşa
încât considerentele financiare şi alte considerente i-ar
deschide copilului calea spre colegiu, ei ar putea foarte bine să
se gândească dacă aceste indicii ar fi sau nu
îndrumarea Domnului în privinţa datoriei lor faţă de copil, şi ar
trebui să-şi urmeze convingerile. Cu toate acestea, trimiţându-l
la colegiu, ar trebui să simtă o mare nelinişte în prezent,
o mare teamă, ca nu cumva această şlefuire exterioară
în înţelepciunea acestei lumi să-i şteargă toată şlefuirea
credinţei, caracterului şi inimii pe care ei ca părinţi şi instructori
cuveniţi i-au acordat-o din fragedă copilărie şi înainte.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Poporul Domnului din Noua Creaţie ar trebui să
înveţe să aprecieze educaţia inimii, a caracterului şi a credinţei
în Dumnezeu ca o educaţie superioară în orice privinţă faţă
de orice s-ar putea obţine în şcolile acestei lumi --
că „înţelepciunea de sus . . . mai întâi curată, apoi
paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de
roade bune” este de dorit mai mult decât toată înţelepciunea
din lume. Ei ar trebui să se gândească bine dacă copilul lor ar fi
<B>((539))</B>
atât de bine înrădăcinat şi stabilit în caracter, în
principiu, în loialitate faţă de Domnul şi de Cuvântul Său,
încât tendinţele spre necredinţă din şcolile zilelor noastre,
cu învăţăturile lor raţionaliste numite Critica
Radicală, Evoluţia etc., nu i-ar putea înlocui credinţa bine
înrădăcinată în Domnul şi în Cuvânul Său. Într-adevăr, pericolul
este atât de mare încât noi să fim înclinaţi mai degrabă a
fi mulţumiţi cu o educaţie care se poate obţine în şcolile
publice şi în licee sau şcoli tehnice.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Scriem în deplină cunoştinţă că pentru cei cu
minte lumească acest sfat este nechibzuinţă sau mai rău. Cu
toate acestea, noi am învăţat să privim lucrurile din ceea
ce credem a fi punctul de vedere divin şi recomandăm ca
tot poporul consacrat al Domnului să se străduiască, în
lucrul acesta şi în toate lucrurile, să caute acest punct de
vedere -- felul de a vedea al Domnului asupra acestui subiect.
Am mai putea adăuga că în timpurile încordate în care
trăim, cu goana, agitaţia şi nervozitatea zilelor noastre,
persoana care-şi petrece viaţa până la vârsta de douăzeci şi unu
de ani în şcoală, fiind şlefuit pentru activităţile vieţii, a
pierdut un alt fel de şcoală, obţinută de către băiatul care,
sfârşindu-şi cursul de liceu, să zicem la patrusprezece sau
cincisprezece ani, mai urmează un curs de pregătire în afaceri de
vreun fel, „urcând scara”. Când termină şase ani de şcoală în
afaceri practice, după toate probabilităţile, el va fi mult mai în
stare să se descurce în condiţiile prezente decât tânărul care
a petrecut acelaşi număr de ani în pregătire la colegiu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În legătură cu joaca: unul dintre avantajele majore
ale jocului este exerciţiul plăcut legat de el, deoarece este
fără îndoială un fapt că exerciţiul făcut cu plăcere este mult
mai folositor decât exact acelaşi exerciţiu făcut ca o
corvoadă. Prin nişte procese necunoscute ale organismului
nostru, mintea şi dispoziţia au de-a face cu toate funcţiile
vieţii. Dispoziţia fericită cooperează cel mai bine cu toate
forţele şi funcţiile naturii pentru întărirea organismului nostru
şi pentru compensarea pierderilor. Dar este o idee greşită
a insista că ceea ce este folositor este o corvoadă şi
numai ceea ce este nefolositor este o plăcere, o joacă. Noi suntem
<B>((540))</B>
de părere că o idee greşită despre această chestiune a
făcut pe mulţi oameni să cultive joaca şi inactivitatea
când, dimpotrivă, ar fi trebuit să se împotrivească la
impulsurile naturale ale naturii decăzute în aceste
direcţii. Aranjamentul grădiniţelor este o mişcare de dată
relativ recentă, în ceea ce noi apreciem a fi o direcţe bună --
pentru a face plăcută instruirea pentru copil. Şi toată plăcerea
care urmează, favorizată de părintele înţelept, trebuie să fie
ceva în aceeaşi direcţie -- nimic ce este numai pierdere de
timp şi de energie nu trebuie să fie aprobat.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Relaxarea şi recrearea trebuie asigurate mai ales
prin schimbarea ocupaţiei, mai degrabă decât prin
inactivitate sau prin exerciţiu nefolositor. Fetiţelor le place să-şi
îmbrace păpuşa, s-o îngrijească şi să se joace „de-a casa”. Băieţeii
se joacă „de-a magazinul”, şi folosind nisip etc. ca
înlocuitori, ei încheie târguri imaginare cu ceai, cafea, zahăr şi
cartofi; sau se joacă „de-a caii”, conduc căruţa cu caii, sau
îşi imaginează că sunt predicatori sau misionari sau
învăţători sau doctori. Toate aceste jocuri sunt în direcţia cea bună
şi trebuie încurajate la cei mici. Când cresc, trebuie atraşi
de la acestea, spre a considera ca parte din recrearea lor
să dea ajutor la menţinerea casei în ordine sau să dea
ajutor părinţilor sau tutorilor, sau altora, la magazinul sau
atelierul adevărat. Dacă vor fi învăţaţi să le placă să fie folositori,
de ajutor altora, financiar sau altfel, dacă vor fi învăţaţi
că lenea este un păcat şi o ruşine, o discreditare pentru
orice persoană şi o risipă de ocazii valoroase, ei vor fi în
atitudinea cuvenită să se confrunte cu plăcere cu datoriile vieţii şi
să nu invidieze pe cei care risipesc timp şi bani uitându-se
la un joc cu mingea sau participând la ceva la fel de
nechibzuit şi nefolositor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Economia de timp şi de mijloace trebuie învăţată încă
din prima copilărie -- nu în vederea cultivării egoismului, ci
o economie conform voinţei divine, de a nu se risipi
nimic. Învăţătorul, după ce a hrănit mulţimea, a poruncit să
se adune ce a rămas şi să nu se risipească, indicând
astfel gândul Său în privinţa tuturor afacerilor, să nu se facă
nici o risipă; ca noi să recunoaştem o responsabilitate faţă de El
<B>((541))</B>
pentru fiecare moment, fiecare ban, fiecare zi; nu
o responsabilitate care să ne ţină în frică, ci o
responsabilitate care se delectează în a remarca voinţa divină, în a fi cât
se poate de în conformitate cu ea şi care îşi dă seama că astfel
de cale este plăcută Domnului şi ca atare poate fi cu totul urmată.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Ocuparea cuvenită a minţii copilului
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Pe măsură ce copilul creşte şi-şi dă seama ce multe
sunt de învăţat în lume, el să fie încurajat să citească, dar de
la început să fie învăţat să deosebească înţelept între „aşchiile”
ficţiunii şi „merele” cunoaşterii. Să i se arate că fiecare
aşchie înmagazinată în mintea sa este mai rea decât lipsită
de valoare, este o daună sau o povară, pe lângă faptul că
aceasta costă timp valoros, care putea fi folosit avantajos
în acumularea de cunoştinţe atât de necesare nu peste
mult în achitarea cuvenită de datoriile vieţii. Să fie încurajat
să citească asemenea cărţi care i-ar da informaţii, nu
romane. Să cunoască în măsură considerabilă în privinţa istoriei
ţării sale natale şi să aibă o cunoştinţă rezonabilă despre
restul lumii. El le poate obţine acestea din istorii; nu vrem
să spunem doar istoriile care dau ordinea
împărăţiilor, bătăliilor şi generalilor, dar mai ales acele lucrări care
arată dezvoltarea socială, morală şi intelectuală din
veacurile trecute şi din lume aşa cum este acum. Într-o
manieră plăcută şi blândă copilului trebuie să i se arate
importanţa unor astfel de informaţii ca un aspect al educaţiei
pentru viitorul său -- să se apeleze la raţiunea şi judecata sa,
şi astfel el se va înscrie în favoarea acestor lecturi
educative şi în opoziţie cu toată literatura necultivată, de
proastă calitate, visătoare, care-i va face rău şi-l va lăsa
nepregătit pentru datoriile vieţii.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Dauna produsă de sugestiile rele
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Rândurile următoare au apărut în critica unui roman
recent, în coloanele publicaţiei <I>Church Standard</I> (Stindardul
Bisericii -- n. e.). Ele ilustrează partea cea mai rea a lecţiei
pe care vrem s-o arătăm:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Unul din cele mai îngrozitoare gânduri legate de
acest subiect este permanenţa impresiilor rele în memoria umană.
<B>((542))</B>
Cu ani în urmă, nu are importanţă câţi şi nici nu
trebuie spus dacă în această ţară sau în alta -- o doamnă zăcea
pe patul de moarte. Era încă tânără şi trăise o viaţă
mai protejată decât este obişnuit. În fiecare fapt şi cuvânt
ea fusese puritatea întruchipată. Se credea că în toată viaţa
ei nu avusese ocazia să audă vreodată nici măcar o
silabă dintr-un cuvânt murdar. Totuşi, în delirul ei, ea a vărsat
în auzul prietenilor şi a celor de faţă un torent de
blesteme obscene la care aceştia au rămas şocaţi. Unde ar fi
putut auzi ea asemenea cuvinte, nu şi-au putut imagina şi nici
n-au aflat vreodată. Dar trebuiau ei oare să presupună că în
secret ei îi plăceau şi se desfăta în ele? Nu. Presupunerea
adevărată este că, auzindu-le în ceva împrejurare rea, le-a detestat
cu totul şi că, în chiar efortul ei de a le uita, s-au fixat
în memorie astfel încât i-au rămas până în ceasul
morţii. Aceasta este nu numai vederea caritabilă, dar este şi
vederea justă şi rezonabilă. Dar nu întotdeauna este aşa.
Dacă mintea şi imaginaţia au fost deschise şi au fost
ţinute deschise multe ceasuri sau zile pentru
recepţionarea gândurilor necurate şi pentru contemplarea
imaginilor obscene, cine poate spune efectul degradant al
acestor asocieri mintale? Dintre toate lucrurile rele din această
lume cu multe rele, nu cunoaştem nici unul atât de teribil
de îngrozitor în subtilitatea şi permanenţa influenţei
lui corupătoare, cum este o carte rea scrisă de un om de geniu.”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Elementul religios al minţii copilului cere
educaţie specială, iar în aceasta părintele creştin trebuie să
fie învăţătorul lui. În starea prezentă confuză a lumii în
privinţa subiectelor religioase şi ţinând cont de atitudinea ei
mai avansată în privinţa şcolilor comune şi a instruirii
publice, orice încercare de a învăţa vreun fel de religie va fi
desigur în opoziţie cu prejudecăţile sau cu convingerile oneste
ale unora din cei interesaţi. Ca atare, justiţia cere ca
şcolile publice să fie eliberate de orice culoare religioasă,
instruire, formalităţi şi ceremonii. Cu toate că avem reverenţă faţă
de Biblie drept Cuvântul lui Dumnezeu, noi credem că
având în vedere faptul că evreii sunt împotriva învăţăturilor
Noului Testament, că mulţi, care sunt sub influenţa Criticii
<B>((543))</B>
Radicale, sunt împotriva unei mari părţi din
Vechiul Testament şi din Noul Testament, că unii
necredincioşi, sceptici, budişti, teosofi etc., sunt împotriva Bibliei
în întregime, în timp ce alţii nu sunt de acord cu
traducerea comună -- şi având în vedere faptul că toate aceste
clase sunt taxate pentru sprijinirea şcolilor şi li se cere să
se folosească de ele -- ar fi atât just cât şi înţelept să se
omită pregătirea religioasă în şcoli şi să se ignore că Biblia este
o carte religioasă, impunând-o, dacă acest lucru se va
face cumva, numai ca o istorie veche, mai degrabă decât să
se aducă ofensă atâtora care nu sunt de acord cu noi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Având în vedere reverenţa noastră recunoscută faţă
de Biblie drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu,
această sugestie ar putea să pară ciudată pentru unii, dar noi
credem că este calea cuvenită, în armonie cu Regula de Aur.
Este adevărat, poate suntem în aşa minoritate încât
influenţa noastră, dacă am dori s-o exercităm, ar fi fără putere,
şi Noile Creaturi n-ar trebui să considere că este de
datoria lor să devină susţinătorii acesteia, după cum nu sunt nici
ai altor reforme morale. Toate Noile Creaturi au o misiune
mai înaltă, mai importantă în legătură cu dezvoltarea
Noii Creaţii şi ca atare în prezent pot lăsa astfel de
reforme morale în mâinile lumii, până când va veni Împărăţia.
Cu toate acestea, este cu totul cuvenit să avem
spiritul chibzuinţei şi acordul cel mai deplin cu justiţia, chiar
dacă niciodată nu se va ivi o ocazie potrivită de a ne
exprima sentimentele asupra acestui subiect.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În orice caz, desigur că şase ore pe zi, cinci zile
pe săptămână şi mai puţin de şase ani din viaţă, este destul
de puţin timp care să se dedice numeroaselor lecţii în
privinţa lucrurilor nereligioase cu care sunt aglomeraţi copiii
din zilele noastre. Această repartizare a timpului pentru
studiul subiectelor nereligioase lasă pentru părinţi şi
pentru îndrumătorii lor spirituali aleşi, timp din belşug
pentru împărtăşirea felului de instruire religioasă care ar
părea cea mai bună pentru ei. Din o sută şaizeci şi opt de ore
pe săptămână, studiul subiectelor nereligioase necesită
desigur toate cele treizeci de ore dedicate acestuia -- în special având
<B>((544))</B>
în vedere faptul că timpurile tensionate în care trăim împiedică
adeseori pe copil să facă mai mult de trei ani de astfel de pregătire.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Influenţa şcolilor duminicale
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Şcoala duminicală a devenit o mare instituţie în
toată creştinătatea. Dacă este privită ca un club social pentru
copii, care-i adună o dată pe săptămână şi le îndreaptă mintea
de la canalele obişnuite ale zilelor din săptămână într-o
direcţie socială şi religioasă generală, s-ar putea estima că
şcoala duminicală a realizat considerabil în lume -- în
special pentru clasele de jos ale societăţii. În ceea ce priveşte
efectul şcolilor duminicale asupra copiilor credincioşilor, noi
îl privim ca dăunător. Suntem însă conştienţi că astfel
de sentiment va fi considerat extrem până când
motivele noastre vor fi pe deplin apreciate. Acestea sunt următoarele:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">1) Şcolile duminicale au fost dăunătoare părinţilor
creştini, prin aceea că i-a făcut să se considere eliberaţi
de responsabilitatea părintească pusă asupra lor de
către Domnul. Învăţătorul de la şcoala duminicală este
adesea cu totul incapabil de asemenea responsabilitate,
adesea un începător în privinţa copiilor şi a educaţiei lor
cuvenite -- arareori unul care declară consacrare deplină şi
concepere a Spiritului sfânt. Unui astfel de învăţător i se dă
locul părintelui în privinţa celei mai importante dintre
toate datoriile părinteşti. Pierderea avută de părinţii
creştini prin acest aranjament este aproape incalculabilă.
Este un principiu recunoscut în lucrurile spirituale, că
acela care udă pe alţii se udă pe sine. Şi astfel părintele
care-i instruieşte şi-i îndrumă cu străduinţă pe copiii săi
în chestiuni morale şi spirituale, nu numai că le acordă
o binecuvântare, ci şi primeşte el însuşi o mare
binecuvântare în legătură cu serviciul. Această binecuvântare le
lipseşte părinţilor creştini de astăzi, din cauză că fără să-şi dea
seama s-au depărtat de aranjamentul divin.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">2) Şcoala duminicală este un dezavantaj clar pentru
copiii părinţilor creştini, fiindcă nu primesc de la învăţătorii şcolii
<B>((545))</B>
duminicale felul de instruire pe care părintele inteligent
şi conştiincios ar putea şi ar trebui să le-o dea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">3) Aranjamentul şcolii duminicale reacţionează
în dezavantajul atât al părintelui cât şi al copilului încă
dintr-un punct de vedere: îi face pe copii să-şi piardă respectul
faţă de părinţi şi cultivă astfel o lipsă de demnitate
părintească pe de o parte, şi o lipsă de respect filial pe de altă
parte. Fără îndoială că lucrul acesta are mult de-a face cu
starea actuală a aşa-zisei „lumi creştine” în chestiunea
neascultării de părinţi, a nesupunerii în familie etc.
Caracteristicile religioase ale minţii umane sunt localizate la cel mai
înalt nivel al creierului şi ar trebui să fie dominante când
sunt active şi cuvenit dezvoltate. Venerarea este una
dintre acestea şi are nevoie de îndrumare. Dacă copilul vede
că părintele venerează pe Dumnezeu şi Cuvântul Său şi
este instruit din această sursă, el are în faţa sa o lecţie
obiectivă care să-i fie valoroasă toată viaţa, la rândul ei trecând şi
la copiii săi; dar dacă el vede că venerarea părinţilor s-a
întors de la Dumnezeu şi de la Cuvântul Său şi s-a îndreptat spre
o clasă clericală, ca să primească presupusul mesaj divin
prin ei, fără exercitarea raţiunii sau fără studiul Cuvântului
lui Dumnezeu, influenţa asupra copilului este aceea de
superstiţie şi de subordonare la preoţime -- o stare nesănătoasă în
privinţa dezvoltării spirituale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă pe lângă aceasta copilul este trimis la un
învăţător în şcoala duminicală să primească învăţătură despre
Biblie, lecţia pentru mintea copilului este că părintele este
incapabil să-i dea această învăţătură şi că, după cum părintele
este instruit de un cleric, se presupune că de un rang înalt
dacă nu de un fel diferit, la fel copilul va privi pe învăţătorul
său de la şcoala duminicală dintr-un punct de vedere
cumva asemănător. Tot efectul va fi să lipsească pe părinte de
stima şi respectul copilului.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dimpotrivă, copilul care a fost învăţat cum se cuvine
din punct de vedere scriptural, că Dumnezeu a vorbit
prin Cuvântul Său şi a aranjat ca unii dintre copiii Săi să-i
ajute pe alţii în expunerea şi înţelegerea Cuvântului, iar părintele
<B>((546))</B>
este unul dintre cei instruiţi şi un preot al lui
Dumnezeu deplin autorizat în familia sa pentru a învăţa --
învăţătorul prevăzut al familiei sale -- acel copil fără să-şi dea seama
îi va ataşa părintelui un respect religios, aşa cum a
intenţionat Dumnezeu. Şi astfel aranjamentul divin va da acelui
părinte o măsură mai mare de influenţă sănătoasă asupra
copilului său toată viaţa. Mai mult, după ce părintele a insuflat
lecţii scripturale, după ce a arătat din Cuvântul lui
Dumnezeu standardele divine de viaţă, de caracter, de gând, cuvânt
şi faptă, precum şi Regula de Aur a vieţii -- un astfel de
părinte va fi el însuşi mult întărit în practicarea
învăţăturilor Cuvântului. El se va simţi obligat să exemplifice
propriile învăţături şi-şi va da seama că până şi mintea copiilor
poate aplica aceste reguli religioase la afacerile vieţii zilnice.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Un astfel de părinte va constata că el însuşi caută
să trăiască tot mai aproape de standardul pe care îl
proclamă ca fiind cel divin; iar în cazul unui eşec în vreun
grad apreciabil va primi o binecuvântare din
mărturisirea eşecului în faţa celor care-i cunosc eşecul, chiar dacă
aceştia ar fi propriii săi copii. Astfel toţi -- părinţi şi copii --
vor învăţa tot mai mult să aprecieze standardul divin şi să
caute la Domnul îndurare şi iertare; şi astfel chiar şi
greşelile ocazionale ale părintelui ar putea deveni pentru copil
lecţii permanente, de umilinţă, căinţă şi supunere la legea divină.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">4) Evident că mulţi fac o greşeală la fel de mare în
privinţa funcţionării cuvenite a şcolii duminicale ca şi în
privinţa gândirii lor că Domnul şi apostolii au greşit
nestabilind Biserica în starea ei sectară actuală -- imaginându-şi
că prin împărţirea Bisericii lui Cristos ei au îndeplinit o
lucrare înţeleaptă; că mai mari rezultate se obţin
prin denominaţionalism şi divizări după crezuri, decât cum
s-ar fi obţinut dacă s-ar fi urmat cu stricteţe planul
Domnului, adică, „un singur Domn, o singură credinţă, un singur
botez”, o singură Biserică.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Şcoala duminicală, aşa cum a început, a fost destul
de potrivită. A început ca „o şcoală fără pretenţii” în Gloucester,
<B>((547))</B>
Anglia, în 1781 d. Cr. Un creştin, Robert Raikes, editor
la Gloucester <I>Journal</I>, a angajat patru femei creştine
să-i înveţe pe copiii între zece şi paisprezece ani cititul,
scrisul, cusutul etc., în fiecare duminică de la ora 10 la 12,
iar duminica după-masă să-i înveţe catehismul şi să-i ducă
la biserică. De la acel început mic s-a dezvoltat lucrarea mare
a şcolii duminicale din prezent. Planul a fost evident bun şi
n-a fost deloc în dezacord cu instituirile Domnului şi ale
apostolilor. A ajuns să fie în dezarmonie cu acestea numai când a
luat locul părintelui creştin ca educator al copiilor săi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Sfatul nostru către fiecare membru al Noii Creaţii
este că, oricare ar fi greşelile trecutului în privinţa
neglijării responsabilităţilor părinţilor, ca învăţători religioşi
ai propriilor copii, ei ar trebui să recunoască şi să
împlinească imediat aceste datorii -- împrejurările etc. diferind cu
vârsta copiilor şi cu gradul de nesupunere şi de lipsă de
respect faţă de părinţi cu care aceştia deja s-au obişnuit, care
trebuie să fie dezrădăcinate blând, treptat, iubitor, ţinând cont
că greşeala a fost în mare măsură a părintelui, prin
neglijarea responsabilităţii fixate divin. Nici noi nici alţii nu
suntem mai înţelepţi decât Dumnezeu, şi nici noi nici alţii nu
trebuie să îndrăznim a îmbunătăţi principiile generale aşezate
de Capul Bisericii şi de cei doisprezece pe care El i-a numit
ca să ne fie învăţători şi îndrumători. Ca atare, noi nu
trebuie să avem reverenţă faţă de instituţiile oamenilor sau să
le perpetuăm, oricât de înrădăcinate ar fi devenit ele şi oricât
de mar�