<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua Creaţie - Diferite Obligaţii Pământeşti ale Noii Creaţii
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((563))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua Creaţie - Diferite Obligaţii Pământeşti ale Noii Creaţii</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL XIV
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
„Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor” -- „Să nu datoraţi
nimănui nimic” -- „Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva înapoi”
-- Politeţea creştină -- „Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine” --
„ţinta mea e Cristos, Cristos numai” -- „Este mai uşor să treacă o cămilă
prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”
-- Asigurarea -- Organizaţii de ajutor reciproc etc. -- Amestec conştiincios
-- „A binecuvânta pe Dumnezeu şi a blestema pe oameni” -- Obligaţii
sociale -- „Cinstiţi pe toţi oamenii” -- Să ia Noua Creaţie parte la
alegerile publice? -- Noua Creatură şi reformele morale -- Purtarea de haine
scumpe -- Să aşteptăm podoaba de „slavă, cinste şi nemurire”
(Cornilescu -- n. e.)
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="CENTER">
„Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor”<BR>
-- Romani 12:17 --
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce despre Noile Creaturi se spune că sunt
moarte faţă de lume şi vii faţă de Dumnezeu prin Isus
Cristos Domnul nostru, metafora aceasta se aplică în întregime
la speranţele, scopurile şi ambiţiile transformate. În timp
ce mintea cea nouă este încă obligată să lucreze în corpul
uman, aşteptând corpul nou la Întâia Înviere, ea trebuie
să recunoască anumite responsabilităţi faţă de semeni --
faţă de lume. După cum ea are responsabilităţi faţă de
familia pământească şi faţă de „casa credinţei” în lucruri
naturale, iar acestea, în loc să slăbească sau să scadă, cresc
prin transformarea minţii, tot aşa este şi în privinţa unor
datorii faţă de semeni.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Toţi oamenii ar trebui să recunoască principiul
justiţiei, al dreptăţii în procedurile lor unii cu alţii; dar
Noua Creatură, datorită primirii învăţăturii speciale
asupra acestor principii ale Legii divine în Şcoala lui Cristos, trebuie
<B>((564))</B>
să fie mult mai atentă decât alţii în privinţa exercitării
acestor calităţi în afacerile vieţii zilnice. Este cuvenit, este corect
ca toţi oamenii să se îngrijească de toate lucrurile decente şi
oneste în ochii semenilor? În mod sigur că este; şi în mod sigur,
prin urmare, responsabilităţile Noii Creaturi în aceste direcţii
sunt crescute prin poziţia sa avansată. Se aşteaptă de la alţi
oameni să fie oneşti, corecţi, drepţi, onorabili, generoşi? De la
poporul Domnului se poate aştepta desigur să aibă instincte încă
mai puternice în toate aceste privinţe şi să se străduiască zilnic
să se ridice la norma perfectă în gând, cuvânt şi purtare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii
pe alţii”, este regula divină, aşa cum este exprimată de
către apostol (Rom. 13:8). Ar fi bine dacă toată lumea ar
cunoaşte această regulă şi ar urma-o îndeaproape, şi ştim că la
timpul cuvenit chiar această regulă va fi rigid aplicată -- în
timpul Veacului Milenar. Dar Noua Creaţie are acum această
regulă, şi chiar dacă alţii n-ar reuşi s-o recunoască şi s-o
urmeze, poporul Domnului trebuie să se supună fără rezerve la
această instrucţiune. Până şi Israelului natural, casei
slujitorilor, Domnul le-a dat dispoziţia ca ei, dacă erau credincioşi, să
dea cu împrumut, nu să ia cu împrumut (Deut. 15:6), şi
acest principiu i se recomandă fiecărei persoane care posedă
judecată bună, ca fiind însăşi esenţa înţelepciunii -- înţelepciune
care ar fi bine, dacă s-ar putea, să se aplice la lume --
înţelepciune pe care lumea o recunoaşte, dar care relativ puţini din
poporul Domnului sau din lume se străduiesc intens s-o urmeze
ca regulă invariabilă de viaţă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu alte cuvinte, fiecare membru al Noii Creaţii ar trebui,
în privinţa lucrurilor pământeşti, să trăiască în limita
mijloacelor sale. Dacă nu câştigă decât un dolar pe zi, nici un moment
nu trebuie să se gândească să cheltuie mai mult de atât,
decât dacă are cea mai stringentă necesitate, ci trebuie să-şi
adapteze condiţiile până când va fi o schimbare la împrejurări
mai favorabile. Recunoscând că grija providenţială a Domnului
este asupra sa şi asupra tuturor afacerilor sale, el trebuie,
după ce-şi aranjează cât ştie de înţelept lucrurile în privinţa
celor materiale, să tragă concluzia că atât acestea cât şi
afacerile spirituale au fost supuse supravegherii divine şi că Domnul a
<B>((565))</B>
intenţionat o binecuvântare pentru el în legătură cu
aceste condiţii. El trebuie, prin urmare, să fie cu totul mulţumit
de ele, oricât de grele ar fi -- aşteptând cu răbdare de la
Domnul o astfel de uşurare cum iubirea şi înţelepciunea pot aduce
la timpul cuvenit. Dacă venitul este mare, regula lui de
conduită să fie moderaţia, în aceasta ca şi în toate lucrurile.
„Moderaţia (Biblia King James -- n. e.) voastră să fie cunoscută de
toţi oamenii.” Economia este parte din aranjamentul divin,
aşa cum este exemplificată de Domnul nostru şi de apostoli, şi
în special cum este ilustrată în cazul strângerii rămăşiţelor
la porunca Celui care avea putere să creeze din nimic
hrană pentru o mulţime.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În măsura în care mijloacele pe care le avem la
dispoziţie sunt limitate, toate cheltuielile ar trebui să fie limitate şi
aduse nu numai până la nivelul venitului, ci chiar puţin mai jos
-- aşa că nu contează cât de puţin câştigăm, o anumită
parte poate fi pusă deoparte, fie pentru necesităţile proprii de
mai târziu, fie ca o jertfă de mulţumire Domnului, sau, după
cum sugerează apostolul, ca să putem da celor care sunt în
nevoi mai mari. Să ţinem minte totdeauna că încrederea în
Domnul implică mulţumire şi că aceasta înseamnă odihna inimii.
În aceste împrejurări, pâinea şi apa sau cartofii şi sarea vor
avea gust mai bun şi vor da rezultate mai bune decât hrana cu
mult mai bogată luată într-un spirit diferit. Încrederea de
asemenea va implica totdeauna mulţumire, şi, ca atare, copilul
lui Dumnezeu trăind sub cel mai simplu regim de hrană
trebuie să fie continuu plin de recunoştinţă faţă de
Dătătorul întregului Bine, cu încredere deplină în înţelepciunea
Lui, în toate afacerile vieţii. Aceasta n-ar însemna
indiferenţă faţă de progres, dacă uşa spre acest progres şi
prosperitate mai mare ar fi o uşă dreaptă -- un mijloc onorabil de a
ne îmbunătăţi starea. Găsind o astfel de „uşă” în faţa
noastră, ar trebui s-o acceptăm cu mulţumire, ca fiind prin
providenţă divină şi ca o posibilitate spre mai multe lecţii de la
marele nostru Învăţător.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Porunca, „nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă
iubiţi unii pe alţii”, sugerează că dacă în mod necugetat şi
contrar acestei înţelepciuni divine ne-am îndatorat cândva faţă de
<B>((566))</B>
alţii, ar trebui să căutăm pe toate căile raţionale şi
onorabile să anulăm acea datorie -- să ne plătim datoriile. Dacă
însă datoriile ar fi făcute în cadrul unor afaceri, creditorii
ştiind la vremea aceea că îşi asumă un risc mai mare sau mai
mic şi riscul este în vederea obţinerii unui profit, şi dacă
datoriile ar fi rezultatul unui eşec legitim în afaceri şi ar fi
„anulate prin lege” -- şi în special dacă acestea ar fi
contractate înainte de schimbarea naturii, înainte de a deveni
Nouă Creatură, n-ar fi greşit ca Noua Creatură să se
folosească de prevederile pentru caz de faliment, sau să se
folosească de lege, care prevede că o datorie sau o judecată devine
nulă şi neavenită după cinci ani, dacă n-a fost reînnoită
prin tribunal sau printr-o făgăduinţă individuală.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Un precedent scriptural pentru astfel de procedeu
se găseşte în Legea dată Israelului tipic, în privinţa
iertării datoriilor în al şaptelea an-Sabat şi a iertării încă
mai depline a tuturor obligaţiilor în al cincizecilea
an-Jubileu. Lumea a recunoscut înţelepciunea acestor
aranjamente divine şi multe popoare le-au confirmat în legile lor
civile. Noile Creaturi, folosindu-se de aceste
aranjamente pământeşti în armonie cu voinţa divină, se pot simţi
liniştiţi în legătură cu astfel de datorii, în afară de cazul că
în providenţa lui Dumnezeu ei ar fi mai târziu
binecuvântaţi cu abundenţă, când, fără îndoială, Regula de Aur le-ar
dicta cuviinţa plătirii tuturor datoriilor, fără să ţină seama
de stingerea lor sub lege.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă însă datoria n-ar fi una de afaceri, ci o obligaţie
de prietenie, un împrumut de bani sau credit, după
care prietenul n-ar aştepta şi n-ar obţine nici un profit sau
câştig, cazul ar fi total diferit. Astfel de datorie ar trebui
considerată că continuă toată viaţa, iar străduinţa de a o rezolva ar
trebui să aibă întotdeauna o influenţă importantă asupra
afacerilor datornicului. Dar, după cum s-a arătat mai sus, după ce
a devenit membru al Noii Creaţii, sub conducerea
Spiritului sfânt, a Cuvântului Său, Scripturile, şi sub
îndrumarea spiritului minţii sănătoase, nici unul din Noua Creaţie
n-ar trebui să fie datornic, ci să considere că providenţa Domnului
<B>((567))</B>
este ca ei să trăiască în limitele venitului lor. Acest
îndemn, „nu datoraţi nimănui nimic”, nu s-ar aplica în mod
necesar la punerea unei ipoteci pe proprietatea cuiva pentru o
sumă mai mică decât valoarea ei reală. Aceasta n-ar
însemna împrumutare în sensul interzis, ci doar vânzare
temporară a unei părţi din proprietatea în cauză, păstrând
posibilitatea răscumpărării ei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Văduvele şi orfanii nu sunt răspunzători pentru
datoriile fostului cap al familiei, nici după legea umană nici
după cea divină. Bunurile cumpărate de un soţ sau tată
sunt cumpărate pe propria răspundere şi cinste, iar alţii nu
pot fi ţinuţi răspunzători pentru datoriile lui decât dacă ei
îşi iau răspunderea personală prin înţelegere directă
sau implicită. Datoriile sale dădeau înainte drept de
sechestru asupra proprietăţii (cu excepţia părţii rezervate
familiei prin lege), dar la moarte această chestiune
încetează, exceptând cazul că un membru al familiei îşi asumă de
bună voie obligaţiile. Menţionăm acest lucru fiindcă am
auzit despre cazuri în care sărmanele văduve şi orfani s-au
simţit obligaţi de legea divină, dacă nu de cea umană, să
plătească datoriile soţului şi tatălui şi s-au frământat ani de
zile străduindu-se să facă acest lucru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Sfatul Domnului pentru poporul Său asupra
celeilalte părţi a problemei este la fel de explicit. Dacă văd pe
fraţii lor în nevoie, să le facă bine şi să „dea cu împrumut fără
să nădăjduiască ceva înapoi” -- fără să se gândească să
câştige în schimb favoruri asemănătoare sau alte favoruri.
Trebuie totuşi să înţelegem acest îndemn, „să dăm cu
împrumut” unui frate, în armonie cu celălalt îndemn, ca noi să nu
luăm cu împrumut; şi, ca atare, implicaţia ar fi că fratele ar
avea mijloace şi ar putea să plătească, dar că temporar ar
avea nevoie şi ar putea da vreun fel de ipotecă sau de
asigurare celui care dă cu împrumut. Dar asemenea dare cu
împrumut, pentru a ajuta un frate în nevoie, să fie făcută mărinimos
şi fără speranţa unei răsplăţi -- fără a prevedea
dobândă (camătă), ci doar întoarcerea sumei în limita
timpului specificat. Ar fi doar un ajutor, o expresie a iubirii frăţeşti.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((568))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă fratele n-ar fi în situaţia să poată restitui suma
sau să poată da asigurare pentru bani, să nu se dea
împrumutul, ci, în locul acestuia, un dar -- în măsura în care
dătătorul ar putea exercita caritate şi în măsura necesităţilor
fratelui. Fratele s-ar putea angaja să restituie banii, dar să se
insiste că este un dar, cu excepţia cazului când mai târziu
afacerile fratelui s-ar schimba în mod hotărâtor şi ar fi cu
prisosinţă capabil să restituie darul, caz în care dorinţa inimii lui
ar trebui să fie desigur să-i restituie. Chiar şi atunci,
dacă dătătorul ar putea să-şi permită, i-ar putea zice
fratelui: „Nu mă pot simţi fericit să iau înapoi darul, de aceea,
te implor, dă-l altcuiva care ar avea nevoie, acum sau
mai târziu”. Chestiunea ar fi însă cu totul diferită dacă
fratele sau oricare altă persoană ar dori să ia bani cu împrumut
în vederea extinderii afacerii sale sau în vederea scoaterii
unui profit. A da cu împrumut unuia ca acesta, luând
măsuri largi de siguranţă şi cerând dobândă, ar fi cu totul
legitim; şi astfel de dobândă n-ar fi „camătă” în sensul asupririi
sau în sens greşit, ci ar fi în armonie cu ceea ce a
poruncit Domnul în pilda Sa, când a zis: „Ar fi trebuit să-mi fi
dat banii celor ce schimbă banii şi, la venirea mea, eu mi-aş
fi luat înapoi cu dobândă (camătă) ce este al meu”. Mat. 25:27.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În armonie deplină cu aceste îndemnuri, Scripturile
ne mai dau un îndemn, care ar putea fi bine luat în seamă
şi întotdeauna cu folos, nu numai de către Noua Creaţie, ci
şi de către lume în general. Porunca spune: „Omul fără
minte dă mâna, se pune garant pentru aproapele său” (Prov.
17:18). Conform acestei sugestii, garanţiile şi cauţiunile pentru
alţii, girarea creditelor etc. ar fi interzise, şi înţelept ar fi
pentru tot poporul Domnului să urmeze cu grijă această
regulă. Chiar şi în cel mai urgent caz imaginabil, în care ar
putea exista o necesitate aproape absolută de a garanta
contractul de împrumut al unui frate, ar trebui exercitată grijă să
nu se asume nici o sarcină care să nu poată fi satisfăcută
fără dezastru grav. Dacă contractul ar fi pentru o sumă care ar
<B>((569))</B>
putea fi împrumutată fratelui, sau i-ar putea fi dată în
caz de necesitate, atunci contractul sau cauţiunea sau
girarea ar fi acceptabilă, dar altfel nu -- niciodată punând în
pericol propriul credit, nici riscând propria afacere şi nici
împovărând propria familie. Compară Prov. 22:26; 11:15; 6:1-5.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Există un fel de luare cu împrumut şi dare cu
împrumut măruntă, practicată de către mulţi, în special în
privinţa articolelor din gospodărie: săpun, zahăr, lighene, unelte
etc., care merită analizată aici. Noile Creaturi, sub
controlul spiritului chibzuinţei, trebuie să condamne în inima lor
astfel de deranjuri mărunte; în aşa măsură să se asigure
să-şi regleze afacerile şi dorinţele, încât asemenea
împrumuturi să fie o chestiune extrem de rară -- o chestiune de
absolută necesitate, în caz de boală sau în alt caz extrem. Parte
din hotărârea tuturor sfinţilor Domnului ar trebui să fie
aceea de a deranja pe alţi oameni cât se poate de puţin. Dacă,
prin urmare, prin neglijarea acordării atenţiei cuvenite
propriilor afaceri le lipseşte untul la masă, să prefere să se
descurce fără el decât să deranjeze pe un vecin şi să dea un
exemplu rău. Dacă au doar un fier de călcat şi nu-şi pot permite
să cumpere altul, mai bine să se împace cu consecinţele şi
să-l folosească pe acela unul.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cei care cultivă asemenea reglementări stricte în
privinţa afacerilor proprii se vor simţi în mod natural mai
deranjaţi decât alţii dacă vine la ei un vecin să ia cu împrumut.
Totuşi, poporul Domnului trebuie să dea cu împrumut, nu să ia
cu împrumut; şi sfatul nostru ar fi că trebuie, în
toată cumpătarea rezonabilă, să-şi câştige notorietate ca
fiind deosebiţi în ambele aceste privinţe -- să fie
întotdeauna dispuşi să dea cu împrumut şi aceasta din toată inima,
cu bucurie şi bunăvoinţă, şi cu o dorinţă de a plăcea şi de
a ajuta în măsura în care-şi pot permite să piardă --
şi niciodată să nu fie dispuşi să ia cu împrumut. Evident
că astfel de persoane ar fi considerate „vecini buni”, fie că ar
fi considerate „ciudate” în privinţa devotării lor faţă de Domnul
<B>((570))</B>
şi faţă de Cuvântul Său, fie că nu. Este adevărat, cei
care iau cu împrumut s-ar putea să nu restituie
totdeauna articolul şi s-ar putea cere efort pentru a merge după
el; sau în cazul împrumutului de hrană s-ar putea să n-o
mai restituie. Ar trebui să ne gândim însă că dacă astfel au
luat hrană cu împrumut, au consumat-o şi n-au restituit-o, ar
fi mai puţin probabil să mai vină. Dacă ne-ar
permite împrejurările, am prefera să nu cerem să ni se
restituie articolul dat cu împrumut. Am considera mai degrabă
ca ocazii favorabile de a ne face prieteni cu ajutorul
„bogăţiilor nedrepte” -- ocazii bune de a ne sacrifica
interesele pământeşti mărunte, ca să putem obţine prin acestea
o influenţă morală şi spirituală mai mare la vecinii noştri.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce analizăm acest subiect am putea menţiona
altul, strâns înrudit cu el la modul general, adică, obiceiul unora
de a se socoti liberi să se impună prietenilor ca vizitatori
-- împrumutând <I>timpul</I> vecinilor. A fi ospitalier face parte
din spiritul generos al iubirii, şi tot poporul Domnului trebuie
să cultive această dispoziţie la fiecare ocazie potrivită, ca fiind
o dispoziţie plăcută Domnului şi folositoare propriei lor
creşteri spirituale (Evr. 13:2). Trebuie să le placă să primească
pe prieteni sau pe vecini, pentru o masă sau pentru o noapte
etc., după cum le permit împrejurările: dorinţa inimii de a
primi musafiri trebuie să fie prezentă întotdeauna, fie că
ocazia punerii în practică a acelei dorinţe se va găsi sau
nu. Ospitalitatea nu înseamnă a face cheltuieli exagerate,
depăşind mijloacele, nici nu înseamnă că pentru musafiri trebuie
pregătit mai bine decât pentru propria familie. Înseamnă însă
o dispoziţie de a împărtăşi cu alţii lucrurile pe care le avem.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar să privim cealaltă latură a problemei.
Poporul consacrat al Domnului din Noua Creaţie nu trebuie să
fie niciodată intruşi. Să se asigure că au o invitaţie clară
şi sunt bineveniţi înainte de a accepta ospitalitatea pentru
o masă sau pentru o noapte. Ce ilustraţie frumoasă a
acestui principiu cuvenit avem în cazul Domnului nostru,
mergând cu cei doi ucenici spre Emaus! Dorinţa Lui a fost să
meargă la ei acasă şi să Se împărtăşească din cina lor pentru a le
<B>((571))</B>
acorda şi alte binecuvântări. Totuşi, când au ajuns
acasă, „El S-a făcut ca şi cum ar merge mai departe” şi a
aşteptat până când au insistat, L-au obligat, înainte de a consimţi
să rămână cu ei. Aceasta n-a fost o înşelare şi n-ar fi o
înşelare nici din partea noastră dacă am face la fel. Domnul
nostru n-ar fi rămas dacă ei n-ar fi insistat să rămână, şi nici
noi să nu stăm undeva decât dacă ni se face o primire din
toată inima, şi nici să nu rămânem mai mult decât am fi
bine primiţi din inimă, oricare ar fi împrejurările noastre.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ideea care pare a predomina în mintea unora, că ei
au libertatea „să se stabilească” la rudele naturale
sau spirituale, este o greşeală. Nu există nici un astfel de
drept. Noi avem dreptul să dăm şi să fim generoşi, dar nu
suntem autorizaţi să cerem sau să pretindem astfel de lucruri de
la alţii. Ei au dreptul să dea sau să reţină ce este al lor, ce
au sub administrare. Cât să permită Noile Creaturi să li
se impună din partea fraţilor incorecţi sau a rudelor după
trup ar depinde de circumstanţe, în mare parte de condiţiile
fizice şi financiare ale vizitatorului. Totuşi, în dreptate faţă de
el însuşi şi în dreptate faţă de vizitatorul nechibzuit în
această chestiune, care are ca scop să facă din această vizită
scurtă o şedere îndelungată, gazda ar trebui să spună amabil
dar clar -- „Ar trebui poate să-ţi spun că n-ar fi
convenabil pentru mine să te ţin la noi mai mult decât până
---------”; sau, un alt mod bun de a proceda cu astfel de oameni este
să li spună la începutul vizitei că ar fi convenabil să stea
până la o anumită dată, sau să fie invitaţi clar pentru o masă
sau pentru o zi sau o săptămână, după caz -- indicând
clar durata invitaţiei şi nu să fie lăsată a fi presupusă. Astfel
de cale pare absolut necesară în interesul casei, al
bugetului familiei, al timpului propriu, al serviciului Domnului
etc., precum şi cuvenită şi folositoare pentru numărul mare
de oameni care au judecată nechibzuită în această
privinţă. Dar nu trebuie nici să gândim despre ei, nici să le
vorbim lipsit de amabilitate. Poate că ei au decăzut mai mult
decât noi sau decât alţii în privinţa acestei particularităţi şi
poate prin natură noi am decăzut mai mult decât ei în privinţa
<B>((572))</B>
altor particularităţi. În orice caz, trebuie să gândim
amabil, generos în privinţa lor, şi cu atât mai mult să hotărâm
că noi vom evita cu totul această cale neplăcută.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine”<BR>
-- Mat. 6:34, 19, 20 --
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cuvintele Domnului nostru citate mai sus, precum şi
alte cuvinte ale Sale, „Nu vă strângeţi comori pe pământ,
unde molia şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură,
ci strângeţi-vă comori în cer”, credem că au fost grav
neînţelese de către mulţi dintre urmaşii Săi serioşi şi bine
intenţionaţi. Unii au tras concluzia că Domnul a vrut să spună că ei
trebuiau să trăiască „de la mână până la gură” şi să nu-i
intereseze deloc viitorul. Vedem, dimpotrivă, că Tatăl nostru ceresc
nu ne-a dat astfel de exemplu; că El Se gândeşte continuu la
noi şi a aranjat anotimpurile, cerealele, legumele şi fructele
în ordinea lor. Vedem de asemenea că El a intenţionat ca noi
să recunoaştem principii similare şi a aranjat natura astfel
că este necesar să sădim dacă vrem să mâncăm mai târziu şi
să ţesem dacă vrem să purtăm haine şi să pregătim dinainte
uleiul care să dea lumină noaptea. Acest principiu se aplică la
toate afacerile vieţii şi noi trebuie să respingem gândul că
Domnul nostru Isus a intenţionat să contrazică sau să răstoarne
acest aranjament divin, aşa cum se vede în toată natura.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Atunci, ce a vrut să spună Domnul nostru?
Răspundem că în original ideea din primul text este: „Nu vă
îngrijoraţi de (împovăraţi cu) ziua de mâine”; „Ajunge zilei necazul
ei”. Poporul Domnului nu trebuie să se <I>îngrijoreze</I> în
legătură cu viitorul. Trebuie să nu fie „leneşi în activitate”, şi să
fie „fierbinţi în duh, slujind Domnului”. În timp ce sădesc
şi seamănă, plivesc şi sapă, trebuie să recunoască prin
credinţă că toate afacerile lor sunt supuse supravegherii divine şi
că Dumnezeu a promis că toate lucrurile vor lucra
împreună spre binele celor care-L iubesc. Ei trebuie să-şi aplice
atât de amănunţit făgăduinţele scumpe ale grijii divine,
încât inima lor să fie în întregime lipsită de îngrijorare.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((573))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER"><I>Diferite obligaţii pământeşti</I>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Trebuie să recunoaştem o mare diferenţă între neglijenţă
şi îngrijorare. Dacă Domnul nostru ar fi fost
neglijent, extravagant, risipitor, nepăsător în privinţa zilei de mâine,
nu le-ar fi spus ucenicilor să adune fărâmiturile care au
rămas după hrănirea mulţimilor, ci El a ilustrat tocmai în
acea întâmplare faptul că era potrivit ca ei să se gândească la
masa următoare, la ziua următoare. Dar n-a recomandat
îngrijorare. Ucenicii trebuiau să folosească ceea ce aveau la îndemână
şi să nu risipească nimic. Dar dacă rezerva se epuiza, nu
dintr-o greşeală a lor, şi dacă n-aveau mijloace s-o completeze, ei să
se încreadă în Domnul atât de complet încât să nu lase
loc îngrijorării, totuşi să nu-şi domolească energia. Acest
gând este ilustrat în cazul lui Iosif în Egipt, unde, sub
îndrumare divină, el a adunat rezerve de grâu în timpul celor şapte
ani de abundenţă şi astfel a făcut provizii pentru cei şapte ani
de foamete care au urmat.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nici al doilea text nu implică neglijenţă în privinţa
afacerilor zilnice ale vieţii -- a intereselor vieţii prezente, a
întreţinerii cuvenite a familiei noastre etc. Atunci ce înseamnă?
Înseamnă că nimic de natură pământească nu trebuie să devină
<I>comoara</I> noastră -- că noi trebuie să apreciem comoara noastră
cerească mai presus de orice altceva. Inima noastră trebuie să
se concentreze asupra ei, iar mintea noastră trebuie să
se hrănească din ea continuu; îmbogăţiţi astfel, trebuie să
avem odihnă spirituală prin credinţă, având încredere în
făgăduinţele divine. Lumea nu ştie nimic despre aceste lucruri nespus
de mari şi de preţioase pe care Noile Creaturi le au prin
credinţă. Şi, după cum spune cântarea,
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Fiecare-şi are ţinta;<BR>
Ţinta mea e Cristos, Cristos numai”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Alegându-L pe Cristos, noi alegem nu numai
gloria, cinstea şi nemurirea, promise celor care sunt ai Lui,
ci alegem şi suferinţele din timpul prezent, încercările,
probele şi experienţele speciale promise celor care merg în
urmele Lui, ca o educaţie necesară şi o pregătire pentru
gloriile viitoare. Mai mult, toţi aceia care caută pe Cristos, toţi aceia
<B>((574))</B>
care au făcut o deplină consacrare Domnului, n-au nimic
de natură pământească despre care să spună că este al
lor. Când erau din pământ, pământeşti, ei socoteau
interesele lor pământeşti ca posesiuni personale; dar când au ajuns
să fie ai Domnului, s-au predat Lui împreună cu tot ce
au posedat. Case, terenuri, copii, soţ, soţie, fraţi, surori --
totul a fost devotat, consacrat Domnului. Prin urmare, nimic
din acestea nu mai poate fi acum comoara Noii Creaţii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta nu înseamnă că un bărbat nu-şi poate iubi
soţia, sau soţia soţul -- că nu se pot aprecia mult unul pe
altul. Nu înseamnă că nu-şi pot iubi copiii şi nu le pot
aprecia mult calităţile inimii şi minţii. Nu înseamnă că nu pot
iubi şi aprecia frumuseţile Naturii. Nu înseamnă că nu pot
avea o casă sau animale. Dar înseamnă că nici una dintre
aceste posesiuni pământeşti nu mai poate fi <I>comoara</I>
lor, sau în vreun sens al cuvântului să fie în competiţie cu Domnul,
pe care L-au acceptat ca „deosebindu-se din zece mii” şi a
Cărui „fiinţă este plină de farmec”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Banii nu trebuie iubiţi, respectaţi, adoraţi; nu trebuie
să fim robii sau servitorii lor. Noi ne-am dat supunerea ca fii
şi servitori Creatorului Atotputernic, iar banii sunt unul
din servitorii şi uneltele Sale şi în felul acesta trebuie priviţi
de către noi care suntem administratori ai sumelor care
în providenţa divină vin sub controlul nostru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar, nu ne amintim oare cuvintele Domnului nostru
către tânărul care a venit la El zicând: „Ce-mi mai lipseşte?”, şi
căruia Isus i-a răspuns: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai,
dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă”?
„Dar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat,
pentru că avea multe avuţii” (Mat. 19:16-22). Oare aceasta nu ne
dă învăţătura că toţi din poporul Domnului trebuie să devină săraci?
Răspunsul este, da: „Greu va intra un bogat în împărăţia cerurilor
. . . este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului*
<B>((575))</B>
decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”
(Mat. 19:24). Bogaţii au ispite în lucrurile bune ale vieţii prezente care
înclină spre a le atrage inima şi a deveni idolii şi comorile lor.
De aceea ei sunt situaţi mai puţin favorabil în acestă
privinţă decât cei săraci, care au puţin din bunurile acestei lumi
de care să li se ataşeze inima şi care sunt cu atât mai înclinaţi
să asculte cu bucurie veştile bune ale harului divin, marile
bogăţii pe care le are Domnul în păstrare pentru credincioşii Săi. Ar
fi însă o greşeală a se presupune că nimeni nu poate
avea bunurile acestei lumi fără să abuzeze de ele, fără să le
adore, fără să facă un idol din ele, fără să le considere comorile
sale. La fel ar fi o greşeală a presupune că acei cărora le
lipsesc bogăţiile pământeşti nu le pot adora şi nu pot face comori
din ele. Cine n-a cunoscut sau n-a auzit despre oameni săraci
care evident au adorat bogăţia, au tânjit după ea, s-au
luptat continuu pentru ea şi au fost mereu nemulţumiţi pentru
că n-au fost în stare să pună mâna pe ceea ce inima lor
îmbrăţişa ca o comoară?
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">
*În timpurile vechi cetăţile mari din Orient aveau porţi mari care se
închideau la apusul soarelui şi nu se permitea să fie deschise până la
răsăritul soarelui, ca nu cumva un inamic să profite şi să atace. Dar
ele aveau şi porţi mici care erau păzite, prin care putea intra un om
şi-şi putea duce chiar şi cămila, luând jos povara şi permiţând
animalului să se târască pe genunchi. Aceste porţi mici erau numite
„urechile acului”. Astfel un bogat poate avea intrare în Împărăţie,
dar nu împovărat de bogăţiile sau comorile pământeşti. Acestea trebuie
lăsate jos.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Toţi care vin la Domnul, fie că sunt bogaţi fie că sunt
săraci în privinţa bunurilor acestei lumi, trebuie să vină
cu înţelegerea unei depline consacrări -- a unui
sacrificiu deplin al inimii lor, al voinţei lor şi a tot ce posedă --
altfel nu vor fi acceptaţi. Săracul care vine la Domnul trebuie
să renunţe la idolii <I>imaginaţiei</I> şi <I>ambiţiei</I> sale,
ai râvnei sale după bogăţia pământească pe care n-a obţinut-o
încă. Bogatul care vine la Domnul trebuie să vină, la fel, cu
o deplină predare a voinţei sale, renunţând la planurile
şi proiectele sale pământeşti, cărora înainte le devotase
cele mai bune energii ale vieţii: el trebuie să sacrifice nu
numai ce posedă, ci tot ce a sperat, la ce a ţintit şi a avut ambiţia
<B>((576))</B>
să obţină -- tot trebuie să fie pus pe altarul Domnului,
altfel nu poate fi ucenicul Său.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Tânărul bogat ar fi putut înţelege mai bine
cuvintele Domnului nostru dacă ar fi fost într-o atitudine corectă
a minţii, deoarece credem că Domnul i-ar fi explicat
mai departe lucrurile. Dacă ar fi zis: Doamne, accept
condiţiile; Îţi predau tot ce am Ţie ca reprezentant al lui
Dumnezeu. Cum să procedez ca să duc la îndeplinire instrucţiunile
Tale? Să-mi vând turmele, cirezile, pământurile şi casele, să
adun pe săraci şi, luând toată suma primită astfel, să arunc
banii în aer şi să-i las să se bată pentru ei, sau cum să
procedez? Te rog învaţă-mă.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ni-L putem imagina pe Domnul spunându-i: Acum
ai ajuns la punctul la care am dorit şi am să-ţi explic mai
în amănunt porunca Mea. Acum ţi-ai consacrat lui
Dumnezeu <I>tot</I> ce ai, supunându-l voinţei Sale -- pentru a fi
folosit conform înţelegerii tale a ceea ce este voinţa Sa, iar tu
Mă întrebi în privinţa voinţei Sale. Îţi voi spune: voinţa Sa
este să devii administratorul Lui, nu doar să menţii
proprietatea, ci s-o cheltuieşti, s-o foloseşti cât ştii de bine, de
înţelept. Şi-ţi sugerez să începi să iei banii pe care-i ai la bancă
şi să-i foloseşti. Poţi dacă vrei să începi aici cu apostolii
şi urmaşii Mei. Vezi ce bine le poţi face. Când ai terminat
banii aceia vinde o casă sau o turmă de oi sau o cireadă de vite
şi continuă astfel să foloseşti mijloacele pe care Dumnezeu
ţi le-a pus sub control -- devenind administratorul
Lui, aşteptând ca, după ce I-ai consacrat Lui toate, în cele
din urmă să-ţi ceară socoteală. Atunci, dacă vei putea arăta că
ai folosit ce I-ai consacrat Lui cât ai ştiut de înţelept şi de
amănunţit, poţi aştepta să auzi cuvintele binecuvântate: „Bine rob
bun şi credincios . . . intră în bucuria stăpânului tău”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">O consacrare pentru Domnul a tot ce avem nu
înseamă că toate bunurile noastre trebuie folosite exclusiv în
lucrarea religioasă. Ca administratori ai Domnului trebuie să
căutăm continuu să cunoaştem ce I-ar plăcea Lui,
luându-ne învăţătura din Cuvântul Său. Acolo suntem învăţaţi să-L
<B>((577))</B>
slăvim; iar căutând să-L slăvim trebuie să ne străduim
să folosim, nu numai vocea şi condeiul nostru, ci toţi
talanţii noştri, inclusiv talantul nostru bani sau
proprietate. Deoarece noi suntem ai Domnului, toate obligaţiile care
ne revin sunt obligaţii asupra timpului şi proprietăţii pe
care le-am consacrat. De exemplu, a avea o soţie înseamnă a
avea obligaţii faţă de ea, de atenţie şi întreţinere rezonabilă
şi cuvenită; la fel copiii, sunt ipoteci pe orice posedăm,
din proprietate, sau din timp, sau din talent.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Voia lui Dumnezeu este ca noi să recunoaştem
aceste ipoteci şi să le satisfacem zi de zi cerinţele într-o
manieră rezonabilă -- neuitând că se aşteaptă de la noi să nu
risipim mijloacele Domnului, ci să căutăm să îndreptăm cât se
poate de mult din ele spre acele canale care ar fi în mod
special folositoare în promovarea adevărului religios --
răspândirea veştilor bune de bucurie mare -- ceea ce reprezintă cea
mai înaltă concepţie a noastră despre lucrurile bune
pentru creaţia în creştere. Vrem să spunem că grija pentru soţie
şi copii, pentru părinţii în vârstă sau pentru alţii
dependenţi de noi în mod cuvenit, este recunoscută de Domnul ca
folosire potrivită a unei părţi din ceea ce I-am consacrat Lui.
Dar nu trebuie să permitem extravaganţa sau risipa în
privinţa acestora să intervină în folosirea mai directă a
mijloacelor noastre în ceea ce pentru noi este lucrarea principală a
vieţii -- vestirea Evangheliei, vestea bună a Împărăţiei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu numai că nu trebuie să ne lipsim familia de
lucrurile necesare pentru îngrijirea ei cuvenită, ci, după cum ne
învaţă Scripturile, parte din datoria noastră este să facem
pregătiri pentru ea, privind într-o anumită măsură în viitor.
Să ascultăm mesajul prin înţelept: „Du-te la furnică,
leneşule; uită-te la căile ei şi fii înţelept” (Prov. 6:6). Găsim că
furnica adună o bună rezervă de hrană pentru viitorii ei pui; şi
la fel ne spune apostolul, că părinţii trebuie să
agonisească pentru copiii lor (2 Cor. 12:14). Conform dispoziţiei
şi tendinţei naturii noastre egoiste, decăzute, probabil că
mai puţini sunt cei care au nevoie de îndemn în acestă
privinţă decât cei care au nevoie de sfat împotriva ducerii la extremă
<B>((578))</B>
în direcţia opusă. Gândul Scripturilor asupra acestui
subiect este exprimat iarăşi în cuvintele apostolului: „Urmăriţi
ce este bine înaintea tuturor oamenilor” şi: „Dacă cineva
nu poartă de grijă de ai săi . . . a tăgăduit credinţa şi este
mai rău decât un necredincios”. Rom. 12:17; 1 Tim. 5:8.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ideea pare să fie că fiecare părinte este dator să-i
dea copilului o pornire în viaţă, mai mult decât micuţul corp
în curs de moarte cu care se naşte în lume. Aducând copii
pe lume este de datoria părinţilor să se îngrijească de
stabilirea lor rezonabilă şi cuvenită în ea. Aceasta cuprinde nu
numai punerea la dispoziţie a hranei şi a îmbrăcămintei în
timpul copilăriei şi tinereţii, dar şi asigurarea instruirii
intelectuale şi morale la care ne-am referit deja; şi toate
acestea înseamnă agonisire, punere deoparte din consumul
personal în interesul copiilor. Văzând nesiguranţa vieţii, n-ar fi
o aplicare iraţională a îndemnului scriptural, dacă
părintele ar avea ceva adunat pentru necesităţile familiei
în eventualitatea morţii sale înainte de a fi ajuns copiii
la maturitate. Nu ne gândim că apostolul a vrut să spună
că părinţii trebuie să caute să adune averi pentru copii,
pentru care să se certe şi prin care să fie prejudiciaţi. Copilul
născut într-o familie bună şi care primeşte educaţie raţională
şi îndrumare până la maturitate este avut, are în sine
o moştenire bogată; iar părintele care a făcut
asemenea asigurare pentru copiii săi are toate motivele să simtă că
în această chestiune a fost condus de chibzuinţă, de
Spiritul sfânt, de dispoziţia corectă, aprobată de Domnul, chiar
dacă nu lasă nici o proprietate familiei, sau nu lasă mai
mult decât un adăpost sau o casă. Un astfel de om se va fi
achitat de administrarea sa, iar astfel de copii cu siguranţă
vor aprecia la sfârşit credincioşia lui.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Organizaţii de ajutor reciproc etc.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Trăim într-o zi a organizării şi trebuie să admitem că
unele dintre acestea au fost şi sunt aranjamente
folositoare. Companiile de asigurare de toate felurile sunt desigur
pe baze comerciale, şi nu, strict vorbind, filantropice. Ele
sunt străduinţe din partea omenirii de a trece peste nesiguranţa
<B>((579))</B>
şi peste dificultăţile vieţii prezente -- de a lua
dinainte măsuri pentru caz de moarte şi pentru rezultatele
ei dezastruoase în afacerile celor dependenţi de ei. Nu
trebuie să intrăm în descrierea sau în detaliile privitoare la
diferitele feluri de asigurare, dar putem spune imediat că este doar
o chestiune de judecată în afaceri, şi nu o problemă
religioasă, faptul că poporul Domnului se va folosi de
oportunităţile asigurării sau nu.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Am cunoscut împrejurări în care considerăm că tatăl
familiei a procedat înţelept să păstreze o poliţă de asigurare în
beneficiul soţiei şi copiilor. Acesta este un lucru înţelept în special
când soţia nu are simpatie faţă de Adevărul Prezent şi faţă
de vederile soţului ei în legătură cu viitorul apropiat şi
doreşte asigurarea ca protecţie, odihnă şi uşurare pentru mintea
ei. Dacă judecata soţului coincide în vreo măsură apreciabilă
cu a soţiei, gândim că el ar face bine să menţină astfel de
asigurare. Noi nu susţinem asigurarea, şi în ceea ce-l priveşte pe
autor, el n-are nici una. Arătăm doar că nu este nimic în
Scripturi menit să conducă sau să reglementeze conduita Noilor
Creaturi în această privinţă, şi că fiecare trebuie să-şi folosească
judecata în armonie cu propriile sale condiţii specifice în luarea
deciziei asupra acestei chestiuni.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Potrivit cu aştepările noastre, stresul marelui timp
de necaz va fi asupra noastră curând, cândva între 1910 şi
1912 -- culminând cu sfârşitul „Timpurilor
Neamurilor”, octombrie 1914*.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Vezi Vol. 2, pag. 76-78. În conformitate cu aceasta,
culminarea pregătirii forţelor a avut loc în toamna anului 1914, odată
cu izbucnirea marelui război european -- o etapă în
răsturnarea imperiului lui Satan.
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Începutul agravării necazului nu este clar marcat în
Scripturi şi este mai degrabă presupus. Presupunem că un necaz
atât de mare, o catastrofă atât de largă în lume, cu greu ar
putea avea loc în mai puţin de trei ani, şi dacă ar dura cu mult
peste trei ani „nimeni n-ar scăpa”. În armonie cu aceste
anticipări, aşteptăm ca atunci când furtuna financiară va trece
peste creştinătate, afacerile şi băncile, valorile asigurărilor şi
<B>((580))</B>
proprietăţilor să cadă toate împreună; ca acesta să
constituie într-adevăr un aspect serios al necazului, aducând
spaimă şi supărare în inimile care n-au altceva pe ce să se
sprijine -- n-au comori cereşti.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Este foarte raţional să presupunem că aşa-zisele
societăţi frăţeşti de asigurare vor cădea înainte de companiile
obişnuite, fiindcă cele dintâi sunt fără capital şi depind de cotizaţii,
şi fiindcă aceste cotizaţii vor deveni cu atât mai
împovărătoare cu cât numărul membrilor acestor societăţi nu numai că
va înceta să crească, ci, sub condiţii presante, va scădea.
Eşecul acestor diferite asociaţii va zdrobi fără îndoială
speranţele multora şi-i va face nepăsători în privinţa oricăror
perspective pământeşti. De aceea, fiecare trebuie să decidă pentru
sine cursul cel mai înţelept ca administrator al proprietăţii sau
al venitului său, oricare ar fi acesta; dar nici unul din
Noua Creaţie, stăpânit şi condus de credinţa în Domnul, nu va
simţi o astfel de agitaţie în privinţa viitorului încât să-i aducă
teamă în inimă, şi această clasă nici nu-şi va pune încrederea în
vreo agenţie, protecţie sau ajutor uman, care să-i facă să se
simtă dependenţi de ea ca şi comoara lor, şi să fie zdrobiţi
în eventualitatea eşecului ei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceasta ne aduce în faţă toată problema
ordinelor, societăţilor etc., şi ce privilegii are Noua Creaţie în
legătură cu aceste organizaţii. Este corect ca ei să fie membri
ai acestor organizaţii? Răspundem că în timp ce
asociaţiile Bisericii sunt pur religioase, iar organizaţiile de muncă
şi de ajutor sunt în general laice, mai există şi alte ordine
care combină aspectele religioase cu cele laice. După
cum înţelegem noi chestiunea, de exemplu, Free
Masons (Francmasonii), Odd Fellows, Knights of Pythias
(Cavalerii Pitiei) etc., execută anumite ritualuri şi ceremonii de
natură religioasă. Să fim înţeleşi că noi nu ducem nici o
luptă împotriva celor care sunt membri în aceste diferite
ordine, după cum nu ducem luptă nici împotriva diferitelor
sisteme religioase sectare. Punem la acelaşi nivel pe toţi cei care
au ceremonii, învăţături religioase etc. şi-i considerăm parte
<B>((581))</B>
din Babilon, unele părţi ale lui fiind mai curate, iar
altele mai puţin curate, dar toate, cu toate acestea, fiind pline
de confuzie, eroare -- contrar intenţiei divine, aşa cum
aceasta este înfăţişată în organizarea Bisericii primare şi
în instrucţiunile date prin cuvânt şi exemplu de către
Fondatorul ei inspirat şi de către cei doisprezece apostoli ai Săi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Sfătuim Noua Creaţie să n-aibă nimic de-a face cu
vreuna din aceste societăţi semireligioase, cluburi, ordine,
biserici, ci să „iasă afară din mijlocul lor şi să se despartă de ei, şi
să nu se atingă de ce este necurat” (2 Cor. 6:17). Lucrurile
lor, închinarea lor, învăţăturile lor, doctrinele lor sunt
necurate pentru noi, chiar dacă pentru ei nu sunt necurate.
Ochii înţelegerii noastre au fost deschişi, iar acum toate
lucrurile ne apar într-o lumină nouă, aşa că lucrurile pe care odată
le iubeam acum le urâm, iar lucrurile pe care odată le
uram acum le iubim.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar în privinţa altor ordine şi societăţi, care n-au
nimic religios în caracterul, închinarea, învăţarea, doctrina,
practica lor, ci sunt numai societăţi de asigurare pentru ajutor
reciproc, şi care-şi anexează semne şi parole numai ca
divertisment, sau în privinţa altor societăţi muncitoreşti, sindicate
pentru ajutor reciproc, pentru protecţie împotriva nedreptăţii şi
pentru menţinerea salariilor rezonabile -- n-avem nimic de
zis împotriva acestora. Toate acestea pretind că sunt
organizate după dreptate, aşa cum am putea aproba. Toate pretind
că n-au nici o intenţie de a încălca legile umane sau divine.
De aceea, nu vedem că s-ar putea ridica vreo obiecţie
valabilă împotriva acestora, dacă din vreun motiv Creaţia
Nouă ar găsi că este necesar sau folositor să se asocieze la ele.
Propria noastră alegere şi sfat către alţii ar fi, în măsura în care
se poate aplica în mod practic la cazul lor, să stea
<I>liberi</I> de toate organizaţiile umane, uniţi numai cu Domnul şi cu
cei care au Spiritul Său; dar cu toţii ştim presiunea sub
care au luat fiinţă sindicatele muncitoreşti, şi dacă ele n-ar
exista, după toate probabilităţile, salariile muncitorilor ar fi
mai mici decât sunt, iar condiţiile lor generale ar fi mai rele.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((582))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Dar, deşi avem o simpatie generală faţă de
obiectivul acestor asociaţii, nu putem susţine toate metodele
urmate uneori de ele, deoarece toţi trebuie să admită că în
mod frecvent ele folosesc tiranic puterea organizaţiei.
Trebuie să avem simpatie faţă de scopul lor general, adică:
o împotrivire la opresiunea care în mod sigur
însoţeşte acumularea bogăţiei în mâinile celor egoişti şi la
tendinţele generale în asemenea împrejurări, care împing pe cei
săraci până la punctul împotrivirii. Sfatul nostru pentru fraţii
care trăiesc în comunităţi unde sindicatele muncitoreşti au
putere şi susţin salariile ar fi ca ei să contribuie voluntar
la cheltuielile sindicatului cu aceeaşi sumă cu care ar
contribui dacă ar fi membri şi cu aceeaşi regularitate, şi în general
să se supună ordinelor sindicatului dacă nu sunt
contra conştiinţei lor; dar, dacă este posibil, să evite a fi
membri, explicându-şi poziţia când îşi oferă cotizaţia. Aceasta ar
arăta tuturor că dorinţa de a nu fi membru nu este o
dorinţă egoistă, de a evita responsabilitatea
plătirii cheltuielilor legate de menţinerea condiţiilor favorabile sub
care operează munca.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă însă nu se acceptă decât să fie membru obişnuit,
nu cunoaştem nici o poruncă din Scripturi sau alt motiv
pentru care să se abţină a fi membru -- în special dacă
apartenenţa ca membru ar fi o condiţie de care ar depinde pâinea
zilnică. În asemenea împrejurări, să intre şi să plătească
regulat ceea ce se cuvine, dar să evite frecventarea şedinţelor,
cu excepţia ocaziilor când au motive să creadă că ar putea
spune un cuvânt la timp, care ar putea fi de ajutor în
direcţia cuvenită a intereselor sindicatului, în armonie cu
pacea şi dreptatea. În cazul unei greve, să se supună
ordinului de a se retrage, dar să nu ia parte la nimic de
natura revoltei sau contrar drepturilor şi libertăţilor altora;
iar acest lucru să fie bine cunoscut de către
funcţionarii societăţii, aşa încât aceştia să nu se gândească să
ceară astfel de serviciu.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((583))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">Amestec conştiincios
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Amestecul în treburile altora” este aspru mustrat de
către apostol, ca fiind cu totul nepotrivit cu noua minte a
Creaţiei Noi (1 Tim. 5:13; 1 Pet. 4:15). Un amestecător în treburile
altora este unul care se ocupă de afacerile altora, cu care
propriu-zis n-are câtuşi de puţin de-a face. Chiar şi „fiii veacului
acestuia” sunt destul de înţelepţi în generaţia lor, ca să discearnă că
pe durata scurtă a vieţii prezente o persoană cu minte
rezonabil de sănătoasă are suficient cu ce să se ocupe în a-şi vedea
de afacerile ei cum se cuvine; şi dacă ar da atenţie
suficientă afacerilor altora, ca să fie cu totul competentă să-i
sfătuiască şi să se amestece în preocupările lor, în mod sigur şi-ar
neglija într-o măsură propriile afaceri. Cu mult mai mult
Creaturile Noi, concepute de Domnul pentru spiritul minţii
sănătoase, ar trebui să-şi dea seama de acest adevăr, şi, pe lângă
aceasta, că au mai puţin timp decât lumea să se amestece în
afacerile altora, timpul lor nefiind al lor, datorită consacrării
depline Domnului şi serviciului <I>Său, </I>a timpului, talentului,
influenţei lor, a tot ce au<I>.</I>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aceştia, chiar dacă le lipseşte în mod natural
mintea sănătoasă asupra acestui subiect, vor fi constrânşi în
direcţia corectă prin poruncile Scripturilor şi prin aceea că-şi vor
da seama că timpul pentru împlinirea sacrificiului lor
prin legământ este scurt. Ei ar trebui să-şi dea seama şi că
Regula de Aur, cerută de la Noua Creaţie, interzice orice este
înrudit cu amestecul în treburile altora. Desigur că ei n-ar
aprecia dacă alţii s-ar amesteca în afacerile lor, şi ar trebui să fie la
fel de atenţi să le facă altora ce le-ar plăcea să le facă alţii
lor. Apostolul şi-a dat seama însă că reversul acesteia este
spiritul lumesc general, şi ca atare, sfătuieşte pe sfinţi să studieze,
să practice, să înveţe în privinţa aceasta. Cuvintele lui
sunt: „Căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi”. 1 Tes. 4:11.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această dispoziţie naturală, de a fi atent la afacerile
altora, de a întinde mâna să corecteze pe alţii şi de a scoate paiul
din ochiul fratelui neglijând bârna din ochiul său, aşa cum a ilustrat
<B>((584))</B>
Domnul această chestiune (Mat. 7:3-5), atacă
uneori Noua Creatură într-o formă ciudată. Îşi închipuie că este
de <I>„datoria”</I> sa să sfătuiască, să scotocească, să
investigheze, să certe, să mustre. Meditând la această chestiune,
se convinge pe sine că a nu face astfel ar fi păcat; şi
astfel acesta devine cum s-ar zice un amestecător conştiincios
în treburile altora, sau un băgăreţ -- unul al cărui obicei de
a se amesteca devine îndoit de puternic şi de agresiv
printr-o conştiinţă dezinformată şi greşit îndrumată. Aceştia,
adesea oameni sinceri şi buni, Noi Creaturi veritabile,
sunt împiedicaţi de acest defect în tot ce încearcă să facă
în serviciul Domnului. Fiecare ar trebui să se preocupe de
sine şi să înveţe să aplice regulile dreptăţii şi iubirii deja
arătate. Ar trebui să-şi educe conştiinţa ca să facă deosebire
între datoria frăţească şi amestecul în treburile altuia; şi
după câte putem observa, majoritatea celor din poporul
Domnului, precum şi a celor din lume, ar constata că se ocupă cu
mult mai puţin de ceartă, mustrare, găsire de greşeli şi
scotocire, după ce ar ajunge să aprecieze regulile dreptăţii şi
iubirii, aşa cum sunt combinate în Regula de Aur şi aplicate
în afacerile vieţii şi în relaţiile lor cu alţii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Este bine să întrebăm în privinţa oricărei astfel
de chestiuni care ne trece prin minte: Este oare treaba
mea? În relaţiile noastre cu oamenii din lume, la o
examinare atentă vom găsi în general că nu este treaba noastră
să-i certăm sau să-i dojenim, să-i mustrăm. Noi am fost
chemaţi de Domnul şi ne-am îndepărtat de căile lumii pentru a
urma pe calea îngustă; <I>aceea</I> este treaba noastră. Ar trebui
să dorim ca lumea să ne lase în pace, ca să putem urma
pe Domnul; la fel şi noi, ar trebui să lăsăm preocupările
lumii în pace, ocupându-ne de noi şi adresând mesajul
Evangheliei celui care „are ureche de auzit”. Lumea, nefiind chemată
de Domnul şi nefiind venită pe „calea îngustă”, are dreptul
să aleagă în privinţa propriei sale căi şi are dreptul să
aştepte ca noi să nu ne amestecăm, aşa cum nici noi nu dorim ca
ea să se amestece. Aceasta nu va împiedica lumina noastră
să strălucească şi astfel să exercităm indirect o
influenţă continuă asupra lumii, chiar dacă nu vom mustra sau nu
<B>((585))</B>
ne vom amesteca astfel în treburile altora. Acolo unde
este o chestiune de afaceri, care ne interesează din punct
de vedere financiar, nu va fi desigur amestec în treburile
altora, ci va fi preocupare de treburile noastre, dacă vom da
atenţia cuvenită unei astfel de chestiuni. Nu înseamnă amestec
nici dacă părintele va avea cunoştinţă şi autoritate în
privinţa tuturor intereselor care se ivesc în familie şi în casă.
Însă chiar şi aici trebuie avute în vedere şi conservate
drepturile personale ale fiecărui membru al familiei. Soţul şi
tatăl familiei fiind recunoscut ca şi cap al ei şi principalul
în autoritate, trebuie să-şi folosească acea autoritate cu moderaţie
iubitoare şi consideraţie înţeleaptă. Individualitatea soţiei,
gusturile şi preferinţele ei, trebuie să fie respectate de el,
şi, ca reprezentantă a lui, ea trebuie să fie autorizată cu
putere şi autoritate deplină în domeniul ei special, ca
ajutoare şi îngrijitoare a casei; iar în absenţa lui,
ea trebuie să-i reprezinte pe deplin autoritatea în
privinţa tuturor afacerilor familiei. Copiilor de
asemenea, potrivit vârstei, trebuie să li se acorde o
măsură considerabilă de intimitate şi individulitate în afacerile
lor, părintele exercitându-şi doar autoritatea şi
supravegherea în legătură cu lucrurile care ar servi la ordinea şi
confortul casei, precum şi la dezvoltarea cuvenită a membrilor ei
în chestiuni mintale, morale şi fizice. Copiii trebuie să
fie învăţaţi de timpuriu să nu se agaţe unul de altul, nici
să nu-şi ia unul altuia lucrurile, ci să-şi respecte
reciproc drepturile şi să procedeze amabil şi generos unul cu
altul, conform Regulii de Aur.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nicăieri nu este mai important de reţinut acest
sfat împotriva amestecului în treburile altora decât în
Biserică. Fraţii ar trebui să înveţe repede, din Cuvânt şi
din învăţătura şi exemplul bătrânilor, că intenţia divină nu
este să se amestece unul în afacerile altuia, nici să se
vorbească unul pe altul, dar că aici, ca şi în altă parte, se aplică
regula divină „să nu vorbească de rău pe nimeni”. Amestecul
în treburile altora -- gândirea şi vorbirea despre
afacerile particulare ale altora, cu care n-avem de-a face în mod
direct -- duce la vorbire de rău şi defăimare şi naşte mânie,
<B>((586))</B>
răutate, ură, ceartă şi diferite fapte ale cărnii şi
diavolului, după cum arată apostolul (Col. 3:5-10). Astfel se
întâmplă că adesea se seamănă mici seminţe de calomnie şi se
dezvoltă mari rădăcini de amărăciune, prin care mulţi sunt
mânjiţi. Toţi care au mintea cea nouă recunosc în mod
sigur nocivitatea acestui rău şi toţi ar trebui să fie modele în
casele lor şi printre vecini. Mintea lumească poate recunoaşte
că uciderea şi jaful sunt rele, dar se cere o concepţie mai
înaltă despre dreptate pentru a recunoaşte spiritul Legii divine
-- că a defăima înseamnă a asasina caracterul, iar a fura
bunul nume, indiferent sub ce pretext, înseamnă a jefui. Cei
cu minte lumească înţeleg această chestiune într-o
anumită măsură şi sentimentele lor sunt reprezentate în
cuvintele poetului: „Cel care-mi fură punga fură gunoi; . . . dar cel
care-mi fură bunul nume fură ceea ce pe el nu-l îmbogăţeşte, dar
pe mine mă lasă într-adevăr sărac”.
</P>
<P ALIGN="CENTER">„A binecuvânta pe Dumnezeu şi a blestema pe oameni”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu ne mirăm că apostolul Iacov numeşte limba un
organ nestăpânit, plin de otravă de moarte! Nu ne mirăm
când spune că dintre membrele corpului nostru este cel mai
greu de stăpânit! Nu ne mirăm când spune că aruncă în foc
cursul vieţii! (Iac. 3). Cine n-a avut experienţe în aceste
privinţe? Cine nu ştie că cel puţin jumătate din dificultăţile vieţii
se pot pune pe seama limbii nestăpânite; că nişte
cuvinte necugetate şi impulsive au dus la războaie care au
costat milioane în bani şi sute de mii de vieţi; că acestea
de asemenea stau la baza a jumătate din procesele care
se judecă în tribunal şi a mai mult de jumătate din
necazurile conjugale care au afectat rasa noastră în cei şase mii de
ani trecuţi! Apostolul spune în privinţa limbii: „Cu
ea binecuvântăm (lăudăm) pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu
ea blestemăm (rănim, defăimăm, supărăm) pe oameni, care
sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. . . . Nu trebuie să
fie aşa, fraţii mei” (vers. 9, 10). Creştinul care a ajuns doar
la standardul de a nu fura de la aproapele sau de a nu-l
ucide, dar comite jaf cu limba sa asupra aproapelui -- rănindu-l
sau ucigându-l sau furându-i reputaţia, numele bun, este un
<B>((587))</B>
creştin care a făcut foarte puţin progres pe calea cea
corectă şi care este încă departe de starea Împărăţiei cerurilor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu toţii ştim ce problemă grea este să ne controlăm
limba, chiar şi după ce ne dăm seama de dispoziţia ei vicioasă
din natura noastră decăzută. De aceea, atragem atenţia
asupra singurei metode potrivite de a restrânge şi înfrâna
limba, anume, prin intermediul inimii. Cuvântul inspirat
declară că „din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Acest lucru
fiind adevărat, înseamnă că atunci când avem mare greutate
în privinţa limbii noastre, există mult ce nu este cu totul
bun în privinţa inimii noastre; şi că, în măsura în care ne
vom îndrepta inima, vom avea mai puţină greutate în a
ne controla limba. Buzele care continuu vorbesc
dispreţuitor despre alţii indică o stare de inimă mândră,
îngâmfată, dominatoare, conştientă de sine. Buzele care
continuu vorbesc rău despre alţii, fie direct fie prin insinuări,
arată că în spatele lor inima nu este curată, nu este umplută
cu spiritul de iubire al Domnului -- căci „dragostea nu
face rău aproapelui”, nici chiar în gând. Ea „nu se gândeşte
la rău”. Nu-şi va permite să presupună răul în ceea
ce-l priveşte. Se va îndoi de nevinovăţia lui şi va presupune
mai degrabă favorabilul decât nefavorabilul.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Iubirea de sine este destul de puternică la toţi oamenii
ca să împiedice limba să vorbească ceva în dauna sa
proprie; şi iubirea cuvenită, neegoistă, care va iubi pe aproapele
său ca pe sine, va urî să vorbească în detrimentul
aproapelui sau fratelui, sau chiar să arunce o umbră asupra
conduitei lui, tot aşa cum nu va fi dispusă nici să ia o astfel de
cale împotriva sa însăşi. Deci, vedem că din oricare direcţie
am privi subiectul, chestiunea de primă importanţă pentru
Noua Creaţie este ajungerea la iubirea desăvârşită în
inima noastră. Faţă de Dumnezeu, aceasta ne va stimula la
mai mult zel, energie şi jertfire de sine în cooperarea la
serviciul divin, serviciul Adevărului, iar faţă de oameni ne va
stimula nu numai să acţionăm just şi iubitor, dar şi să gândim,
să vorbim frumos despre toţi pe cât este posibil. Acesta
este Spiritul sfânt, pentru care Răscumpărătorul nostru
ne-a învăţat că trebuie să ne rugăm, şi în privinţa căruia El a
<B>((588))</B>
spus că Tatăl nostru ceresc este mai dispus să ni-l dea,
decât sunt dispuşi părinţii pământeşti să dea daruri
bune pământeşti copiilor lor; iar sinceritatea în rugăciune
pentru acest spirit al sfinţeniei, al iubirii, implică dorinţă
şi străduinţă serioasă ca iubirea să fie revărsată larg prin
toate căile fiinţei noastre, în gând, cuvânt şi faptă. Aşa vom
fi copii ai Tatălui nostru care este în ceruri şi vom fi
socotiţi vrednici de iubirea Sa şi de toate lucrurile preţioase pe
care le-a promis şi pe care le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Obligaţii sociale
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Creaţia Nouă, atâta vreme cât este asociată cu
aceste corpuri muritoare, are prin ele relaţii de natură socială
cu oamenii naturali şi anumite responsabilităţi sociale.
Mintea cea nouă în mod natural doreşte părtăşia cu alte minţi
noi, şi în măsura dezvoltării în darurile Adevărului ea se va
găsi tot mai mult despărţită de asocierile, scopurile,
ambiţiile, literatura şi subiectele de conversaţie lumeşti. În
cazul multora se ridică întrebarea, în ce măsură Noile
Creaturi care s-au socotit moarte faţă de lucrurile, interesele
etc. pământeşti trebuie să-şi mai menţină asocierea cu
prietenii lor după trup -- cu cei neconsacraţi? Aceasta este
o chestiune care merită atenţie serioasă, plină de grijă
din partea fiecăruia individual; nu există doi care să
aibă aceeaşi situaţie şi nici un sfat care s-ar da nu s-ar
potrivi în toate cazurile.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul sfătuieşte să nu ne însoţim cu răufăcătorii,
cu cei ale căror practici le recunoaştem a fi
necurate; întovărăşirea noastră să fie în armonie cu mintea nouă.
O astfel de cale va fi fără îndoială spre avantajul
nostru, fiindcă, mai întâi, o astfel de tovărăşie nu va
încuraja continuu dorinţele noastre decăzute şi tendinţele
noastre naturale degradate; şi apoi, va fi cu atât mai folositoare
în străduinţele noastre de a urma porunca apostolului şi de
a gândi, a vorbi şi a practica „tot ce este adevărat, tot ce este
<B>((589))</B>
vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce
este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”. Filip. 4:8.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Totuşi, trebuie desigur să simţim interes faţă de
cei înrudiţi cu noi prin legături de sânge, mai mult decât
faţă de alţi oameni în general. Astfel, dacă Spiritul
Domnului ne conduce şi ne îndeamnă să fim îndurători şi amabili
faţă de oameni în general, ar însemna că sentimentele
noastre faţă de rude ar trebui luate în considerare în mod special
şi ar trebui să le fim de ajutor în măsura ocaziilor noastre.
Cu toate acestea, după judecata noastră, n-ar fi nici
înţelept, nici în armonie cu învăţăturile Scripturilor şi nici în
acord cu exemplele puse de ele în faţa noastră despre
conduita Domnului şi despre conduita apostolilor, ca noi să le
oferim o părtăşie foarte deosebită rudelor noastre pământeşti,
sau să le primim ori să le tratăm mai bine decât am trata
casa credinţei, sau chiar tot atât de bine. Aici nu includem
acele relaţii strânse faţă de care am fi obligaţi, în armonie
cu cuvintele apostolului: „Dacă cineva nu poartă grijă de
<I>ai săi </I>. . . a tăgăduit credinţa” (1 Tim. 5:8). În general trebuie
să aplicăm cuvintele apostolului: „Cât avem ocazia, să
facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”.
Rudele noastre mai îndepărtate trebuie să vină după casa credinţei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Evident că intenţia Domnului nostru a fost să
strângă împreună pe urmaşii Săi ca o familie nouă, ca o casă
nouă, „casa credinţei”. Ca atare, găsim repetate îndemnul
şi încurajarea la părtăşie reciprocă, ajutor reciproc şi
asociere regulată, cu făgăduinţa că acolo unde doi sau trei se
adună în numele Domnului, El va fi în mod special prezent cu ei,
ca să le acorde o binecuvântare; şi poporul Său să nu
uite strângerea lor împreună. Calea Domnului nostru a fost
în armonie deplină cu această acordare a unei atenţii
speciale casei credinţei, deoarece găsim că la celebrarea ultimei
Cine de Paşti, care trebuia să fie ţinută de fiecare familie
separat (Exod. 12:1-21), Domnul S-a întâlnit cu cei doisprezece
apostoli ai Săi ca o familie separată -- separată de toate relaţiile lor şi
<B>((590))</B>
ale Sale. Găsim aceeaşi idee în cuvintele Sale când a
fost informat că mama şi fraţii Săi erau afară, dornici
să-I vorbească. El a răspuns şi a zis: „Cine este mama Mea şi
care sunt fraţii Mei? Căci oricine va face voia Tatălui Meu care
este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă”. Mat. 12:47-50.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">De aceea, urmând acest exemplu divin, trebuie să
constatăm că afecţiunea şi interesele noastre sunt atrase mai ales
către ceilalţi membri ai „corpului lui Cristos”, asociaţi în
Noua Creaţie. Acest lucru însă nu trebuie înţeles că neagă în
vreo măsură cele mai stricte reguli de bună cuviinţă între sexe
în Noua Creaţie; nu implică nici aceea că soţul necredincios
sau soţia necredincioasă trebuie neglijată pentru ca timpul
şi părtăşia să fie acordate celor cu o minte nouă.
Dimpotrivă, obligaţia fiecăruia este faţă de perechea sa -- să caute ca
nici un confort cuvenit, privilegiu sau tovărăşie să nu i se
reţină. Aceasta însă n-ar implica supunere la tiranie, ceea ce
n-ar face nici o asigurare rezonabilă pentru a urma porunca
divină: „Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă . . . şi cu atât
mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Evr. 10:25.
</P>
<P ALIGN="CENTER">„Cinstiţi pe toţi oamenii”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Purtaţi-vă ca nişte oameni liberi, fără să faceţi din
libertatea aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu.
Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, daţi
cinste împăratului.” „Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui
datoraţi impozitul, daţi-i impozitul; cui datoraţi vama, daţi-i vama;
cui datoraţi frica (respectul), daţi-i frica; cui datoraţi cinstea,
daţi-i cinstea. Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă
iubiţi.”</I> 1 Pet. 2:16, 17; Rom. 13:7, 8.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Creatura Nouă, eliberată de rivalităţile şi ambiţiile
voinţei cărnii şi inspirată de impulsurile generoase şi graţioase
ale Spiritului sfânt, n-are nici un motiv de mândrie sau
de rivalitate invidioasă care să împiedice aprecierea
cuvenită a trăsăturilor bune ale inimii şi minţii altora. El ar
trebui să fie bucuros să vadă şi să recunoască deplin şi fără
rezerve drepturile pământeşti şi pretenţiile altora -- renunţând
la drepturile şi pretenţiile proprii în favoarea celor spirituale,
<B>((591))</B>
cereşti. Unii ca aceştia vor fi în mod natural cei mai sinceri
în recunoaşterea celor mari din această lume şi cei mai
supuşi faţă de legile şi cerinţele legii, cu excepţia cazului că
acestea ar fi în conflict cu cerinţele şi poruncile divine.
Puţini conducători pământeşti din prezent, dacă sunt cumva, vor
găsi greşeală în recunoaşterea unui Creator suprem şi în
supunerea faţă de El în cel mai înalt grad. Ca atare, Noua Creaţie
trebuie să fie printre cei mai ascultători de lege din timpul prezent
-- nu să fie agitatori, certăreţi, prea critici. Este adevărat, ei
văd chiar mai clar decât alţii motive de critică -- văd
imperfecţiunile din toate aranjamentele prezente, bazate pe legile
egoismului. Dar ei văd cu ochii înţelegerii luminaţi prin Cuvântul divin
şi aceea că agitaţia umană şi revoluţia nu pot produce
deloc schimbarea necesară; că de zece ori mai bine decât ceea
ce omenirea ar putea fi socotită capabilă că poate realiza,
este totuşi departe de perfecţiunea pe care ne-o arată Domnul,
şi ne încurajează să credem că El va face să vină la timpul
potrivit, sub administrarea Împărăţiei Sale -- acea condiţie în care
voia lui Dumnezeu se va face pe pământ după cum se face în cer.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dându-şi seama de neputinţa eforturilor umane,
Noua Creatură are un spirit al chibzuinţei în privinţa
condiţiilor prezente pe care alţii, care văd mai puţin decât ea, nu-l au.
Ea poate vedea că până şi cea mai rea formă de
guvernământ uman, până şi cel mai arbitrar abuz de putere şi autoritate
în păstrarea legii şi ordinii este cu mult mai bun decât lipsa
de lege şi anarhia. Ea a aflat, de asemenea, că pe marele
Iehova Îl interesează aceste lucruri şi că timpul şi căile Sale
sunt singurele înţelepte şi adecvate pentru aducerea
rezultatelor dorite. De aceea, Noua Creatură este răbdătoare,
bucuroasă, plină de speranţă. Cum spune apostolul Iacov: „Fiţi
deci îndelung răbdători, fraţilor . . . venirea Domnului este
aproape�