<HTML>

<HEAD>
<TITLE>
Noua Creaţie - Moştenirea prezentă a Noii Creaţii
</TITLE>
</HEAD>

<BODY>

<FONT FACE="ARIAL">

<P ALIGN="CENTER">
<B>((659))</B>
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>Noua Creaţie - Moştenirea prezentă a Noii Creaţii</B>
</P>

<HR>

<P ALIGN="CENTER">STUDIUL XVI
</P>

<BLOCKQUOTE>
<P ALIGN="JUSTIFY">
Primele roade ale spiritului -- Speranţele adevărate faţă de
speranţele false -- Speranţa noastră -- Tâlharul în paradis
-- Dorinţa intensă a Sfântului Pavel -- „Casa noastră
pământească” şi „locuinţa noastră din cer”-- Scena
schimbării la faţă -- „Cel dintâi prin învierea morţilor”
-- Bucuriile prezente ale Noii Creaţii -- „Cereţi şi veţi primi,
pentru ca bucuria voastră să fie deplină” -- Credinţa, un rod
al Spiritului şi o parte a moţtenirii Noii Creaţii
</P>
</BLOCKQUOTE>

<P ALIGN="JUSTIFY">Nu toate binecuvântările Noii Creaţii aparţin
viitorului -- dincolo de văl. Noii Creaţii i se acordă în viaţa
prezentă roadele dintâi ale Spiritului, o pregustare a
binecuvântării viitoare. Printre aceste roade dintâi pot fi
enumerate diferitele roade şi daruri ale Spiritului sfânt --
credinţa, speranţa, bucuria, pacea, iubirea etc. Unii ar putea
pretinde că acestea sunt nepalpabile şi ireale, dar noi răspundem
că ele sunt tot atât de reale ca şi Noile Creaturi; şi în
măsura în care creşte Noua Creatură, cresc şi aceste elemente
ale experienţelor, binecuvântării şi dezvoltării ei.
Într-adevăr, se va admite că aceste însuşiri, când aparţin de
lucrurile pământeşti, sunt cele mai mari binecuvântări ale
omului natural, sunt însuşirile care-i dau cea mai mare măsură
de binecuvântare şi privilegiu. Noile Creaturi în
Cristos, schimbându-şi speranţele, privilegiile şi iubirile
pământeşti cu cele cereşti, află că cele din urmă sunt mult mai
preţioase decât cele pe care le-a predat. Iubirile pământeşti
sunt adesea nestatornice, sunt în general egoiste.
Speranţele pământeşti sunt de obicei efemere şi iluzorii.
Bucuriile pământeşti sunt în cel mai bun caz de scurtă durată
şi superficiale. Ambiţiile pământeşti arareori sunt
satisfăcute, şi chiar şi atunci, împreună cu dulceaţa lor este
amărăciune. Cu toate acestea, vedem întreaga lume străduindu-se să
<B>((660))</B>
ajungă la aceste ambiţii, bucurii, speranţe, iubiri, şi cu
toţii suntem martori că plăcerea cea mai mare a oamenilor
constă în urmărirea acestora -- că odată cu obţinerea lor vine
o măsură de dezamăgire.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cu Noua Creaţie nu este aşa. Speranţele lor,
bucuriile lor, iubirile lor, ambiţiile lor cresc continuu, hrănite
de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului
divin. Iar făgăduinţele nu aduc nici o dezamăgire, ci satisfacţia
şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere vin tot
mai mult în inimile lor, pe măsură ce ochii credinţei lor se
deschid tot mai larg ca să înţeleagă lungimile şi lăţimile,
înălţimile şi adâncimile înţelepciunii şi iubirii divine, ei
fiind moştenitori şi comoştenitori ai binecuvântării bogate
a acestora prin Domnul Isus Cristos.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Această ţară a făgăduinţei în care Noile Creaturi intră
în mod figurativ în momentul deplinei consacrări, când
primesc spiritul înfierii, este o ţară în care curge lapte şi miere;
şi chiar dacă îşi are încercările ei, biruinţele ei, lupte
interne şi externe, totuşi nu numai victoriile ei înseamnă bucurie
şi pace, ci, sub instruirea şi îndrumarea divină, chiar
şi înfrângerile ei sunt transformate în surse de
speranţă, credinţă şi bucurie, prin Cel care poate şi vrea să facă
toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele lor.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Speranţele adevărate faţă de speranţele false
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul ne atrage atenţia asupra faptului că Satan
caută să-i facă rău Noii Creaţii prezentându-se ca înger
sau mesager al luminii. Când unii mărturisesc faptul că au
fost concepuţi de lumină, de Adevăr, de Spiritul sfânt,
Adversarul îşi dă seama că aceştia sunt pe cale de a scăpa cu totul
de întunericul, superstiţia şi înşelarea cu care el a
învăluit omenirea. Atunci el se preface şi în loc să încerce mai
departe să-i conducă direct în superstiţii şi întuneric, simulează a
fi conducător spre mai multă lumină; şi deşi este în mod
special treaz în această direcţie acum când predomină lumina
mai clară, nu trebuie să uităm că de când apostolul a scris
aceste cuvinte, Satan a fost întodeauna energic pe această cale.
<B>((661))</B>
Găsim dovezi despre aceasta în diferitele crezuri
ale creştinătăţii care marchează străduinţe de a ieşi
din întuneric, dar sunt pline de teorii false, speranţe false,
de un caracter seducător. Acestea, în timp ce pretind că
sunt ajutoare pentru creştin, pretind că onorează pe
Dumnezeu, pretind că expun Cuvântul Său, sunt în realitate
capcane şi încurcături care să împiedice de la o concepţie cuvenită
a Adevărului. Minunata prevedere de iubire şi îndurare a
lui Dumnezeu, atât de raţională în toate amănuntele, a
suferit împotrivire din partea Adversarului nu numai direct ci
şi indirect, prin faptul că a pus în faţa poporului Domnului
un lucru care pentru judecata lor imperfectă ar putea să
pară că sunt speranţe şi perspective mai mari decât cele
prezentate de Adevăr. Totuşi, tendinţa erorii este tot mai departe
de Adevăr, de planul divin, de simplitatea Evangheliei,
înspre confuzie de gândire, superstiţie şi intrigi clericale.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Printre aceste speranţe înşelătoare este speranţa că
atunci când oamenii mor, ei nu sunt morţi -- că atunci când
sunt morţi, sunt mai vii decât au fost vreodată. Această
speranţă este prezentată de Adversar pentru a se opune
speranţei scripturale a învierii din morţi. Una sau alta din
aceste speranţe trebuie să fie falsă. Adversarul a reuşit în
mod remarcabil să introducă în „creştinătate” această
speranţă falsă, pe care Cuvântul lui Dumnezeu n-o sprijină şi
care este în conflict direct cu învăţătura Cuvântului referitor
la învierea morţilor, deoarece, dacă nici unul nu este
mort, n-ar putea fi nici o „înviere a morţilor”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">O altă speranţă falsă este în privinţa timpului
răsplătirii credincioşilor Domnului. Adversarul a avut tot atâta succes
în înşelarea bisericii nominale să creadă că în loc să
aştepte învierea morţilor, în loc să spere la o parte în Întâia Înviere
ca timp al primirii răsplăţii, ar trebui să spere că morţii (nu
sunt morţi, ci) intră în răsplata lor prin uşa morţii, în loc să
intre prin uşa învierii, cum este prezentat peste tot în
Scripturi. Aceste speranţe false, ca şi toate celelalte lucruri false,
sunt dăunătoare, oricât ar părea de plăcute pe moment.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne fie îndrumător şi el ne informează
<B>((662))</B>
că toate speranţele noastre în privinţa binecuvântării,
bucuriei etc. viitoare se bazează pe învierea morţilor.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aşteptările false din trecut, că momentul morţii ar
fi momentul gloriei cereşti (contrar nu numai tuturor faptelor
şi împrejurărilor care pot fi demonstrate pentru mintea
umană, ci şi împotriva unei mari mase de mărturii scripturale
în privinţa învierii -- a căror împlinire aşteaptă a doua venire
a Domnului nostru), au fost foarte dăunătoare pentru
poporul Domnului, prin aceea că a fost depărtat de la Cuvânt şi de
la adevăratele speranţe pe care acesta le insuflă şi care sunt
în deplină armonie cu raţiunea cea mai sănătoasă şi cu
toate faptele aşa cum le vedem în jurul nostru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Se poate sugera că această speranţă a unei
schimbări instantanee la starea cerească în momentul morţii este
chiar speranţa pe care o susţine această scriere pentru
ultimii membri ai Creaţiei Noi. Acest lucru este adevărat, dar
avem un motiv pentru care sprijinim astfel de speranţă în
prezent, care nu putea fi oferit ca dovadă înainte de 1878, data de
la care noi susţinem că datează această creştere a
speranţei poporului Domnului. Creşterea speranţelor Noii Creaţii în
acest timp de seceriş este în deplină armonie cu Scripturile.
Gândul nostru nu este că toţi oamenii, nici chiar că toţi membrii
Noii Creaţii de-a lungul veacului, au fost schimbaţi în
momentul morţii lor; dar susţinând împreună cu Scripturile că ei
au adormit în Isus, susţinem de asemenea împreună cu
aceeaşi autoritate că speranţa lor este în trezirea promisă de
Dumnezeu că va veni în ziua cea nouă, ziua Milenară. Speranţa
noastră, zidită pe mărturia Cuvântului divin, este că ne aflăm deja
în aurora acestei zile noi; că Emanuel este deja
prezent, stabilindu-Şi Împărăţia; că prima parte este socotirea cu
servii Săi, aşa cum El arată în mod deosebit în pildele Sale
care ilustrează lucrarea de îndeplinit la întoarcerea Sa ca să
ia Împărăţia pământului. Pildele spun că El va chema
pe servitorii Săi cărora le-a încredinţat minele şi talanţii şi că
se va socoti cu aceştia înainte de a începe socoteala cu
lumea. Luca 19:15; Mat. 25:14.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((663))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Această lucrare începe cu casa lui Dumnezeu,
Biserica, Noua Creaţie, şi cum s-a indicat deja*, 1878 d. Cr.
marchează data la care „întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Este
în deplină armonie cu Scripturile, prin urmare, faptul că
noi credem că apostolii şi sfinţii credincioşi de-a lungul
veacului, până în zilele noastre, sunt deja glorificaţi, sunt deja
în posesia corpurilor spirituale glorioase promise lor,
dar, fiindcă sunt „schimbaţi” şi făcuţi ca Învăţătorul,
fiinţe spirituale, sunt ascunşi de vederea umană, dincolo de
văl. Este în deplină armonie cu această speranţă zidită
pe Scripturi faptul că noi învăţăm că fiecare membru al
Noii Creaţii care este încă în trup nu va mai trebui să
„doarmă” şi să aştepte timpul stabilirii Împărăţiei, deoarece Regele
şi Împărăţia sunt deja aici, lucrarea noii dispensaţii
de acordare a vieţii a început deja, partea cea mai mare
a membrilor Noii Creaţii alese au fost deja glorificaţi,
iar membrii în viaţă îşi primesc doar completarea
şlefuirii, pregătirii şi încercării pregătitoare pentru a-şi avea
partea lor în Întâia Înviere -- ca să fie „luaţi” sau
„schimbaţi” într-un moment, într-o clipeală de ochi -- ca să fie,
în momentul morţii trupului, învestiţi cu casa cea nouă,
corpul spiritual. 2 Cor. 5:1; 1 Tes. 4:17.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY"> *Vol. II, cap. 7
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">Analizând însă acest subiect, trebuie să avem în
minte nu numai aceste speranţe speciale din acest timp
de „seceriş”, ci şi în mod general care au fost speranţele
tuturor fraţilor, ale tuturor membrilor Noii Creaţii --
speranţele puse în faţa noastră în Evanghelie. Să lăsăm
Cuvântul inspirat să spună aceste speranţe şi să nu lăsăm să
ne preocupe faptul că ele sunt foarte diferite de cele nutrite
în general de aşa-zisa lume creştină. Este adevărat,
„Lumea Creştină” prezintă în crezurile ei o credinţă în a doua
venire a lui Cristos şi în învierea morţilor, dar acestea sunt
doar expresii verbale prin care caută să-şi menţină ceva
legătură cu Scripturile. Acestea nu sunt
<I>speranţele</I> Lumii Creştine
<B>((664))</B>
-- ale bisericii nominale, ci sunt mai degrabă
<I>temerile</I> ei. Ei se tem de a doua venire a lui Cristos mai degrabă
decât speră în ea; şi se tem de învierea morţilor mai degrabă
decât speră în ea, din cauză că au fost induşi în eroare de
către Adversarul cel mare să înţeleagă greşit caracterul şi
planul divin şi să creadă în general că a doua venire a lui
Cristos înseamnă sfârşitul speranţei, sfârşitul probării,
sfârşitul îndurării, în loc s-o înţeleagă, aşa cum arată Scripturile,
că este de fapt începutul marii binecuvântări a
tuturor familiilor pământului, pe care Dumnezeu a promis-o
demult şi pe care a pregătit-o timp de patru mii de ani.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Învierea este privită de asemenea cu frică, din cauză
că învăţătura falsă a dus la presupunerea că spiritul,
sau suflarea vieţii, are conştiinţă fără a avea corp, iar
corpul este un fel de închisoare din care spiritele sunt
bucuroase să fie eliberate -- că întoarcerea în el ar fi o pedeapsă.
Astfel tradiţiile oamenilor au zădărnicit Cuvântul lui
Dumnezeu, sub influenţa marelui Adversar, dumnezeul acestei
lumi, care orbeşte acum pe atât de mulţi. Dar să privim
mărturia scripturală despre acest subiect şi să vedem cât de clar
şi explicit arată ea în toate cazurile a doua venire a lui
Cristos şi învierea ca fiind, întâi, speranţa Bisericii, a Noii
Creaţii, şi apoi, speranţa lumii.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă
toată nădejdea în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus
Hristos.”</I> 1 Pet. 1:13.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în
noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea (eliberarea)
trupului nostru (Biserica, corpul lui Cristos). Căci în nădejdea aceasta
am fost mântuiţi (încă nu în mod real, ci doar în sens
anticipativ).”</I> Rom. 8:23, 24.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos,
care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui
Isus Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire
nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri
pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă,
pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă, în care
(speranţă) voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi</I>
<B>((665))</B>
<I>întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări, pentru ca
încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi
care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste,
la descoperirea lui Isus Hristos.” </I>1 Pet. 1:3-7.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii pe care mi-o va da în
«ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept, şi nu numai mie, ci şi
tuturor celor care iubesc arătarea Lui.”</I> 2 Tim. 4:8.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Nu mi-e ruşine, căci ştiu în Cine am crezut. Şi sunt încredinţat
că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua
aceea.”</I> 2 Tim. 1:12.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi
evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui
nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuşi
pentru noi.” </I>Tit 2:12-14.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„(Eu, Pavel) îţi mărturisesc (ţie, lui Felix) că slujesc
Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot
ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea
aceasta, pe care o primesc şi ei, că va fi o înviere.”
</I>Fapt. 24:14, 15.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi
voi împreună cu El în slavă.”</I> Col. 3:3, 4.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Sunt judecat din cauza nădejdii în învierea
morţilor.”</I> Fapt. 23:6.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Isus i-a zis: «Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine,
chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine (atunci) trăieşte şi crede în
Mine, nu va muri niciodată.»”</I> Ioan 11:25, 26.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi
vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii
(Întâia Înviere), iar cei care au făcut răul (al căror curs în viaţa
prezentă nu va primi aprobarea divină ca vrednici de viaţă veşnică),
pentru învierea judecăţii (înviere treptată sub disciplinările şi răsplăţile
din timpul Veacului Milenar)</I>*. Ioan 5:28, 29.
</P>

<HR>
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">*Vezi cap. 17
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş
fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce
şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine
Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.”
</I>Ioan 14:2, 3.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Fiul Omului va veni în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi
atunci va răsplăti fiecăruia după faptele
lui.”</I> Mat. 16:27.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine.”
</I>Apoc. 22:12.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Iată, mântuirea ta vine; iată plata este cu
El.”</I> Isa. 62:11.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((666))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea
(parousia) Domnului. . . . Întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului
este aproape.”</I> Iac. 5:7, 8.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari şi nu vă temeţi!
Iată, Dumnezeul vostru: răzbunarea va veni, răsplătirea lui
Dumnezeu; El Însuşi va veni şi vă va mântui.» Atunci se vor deschide ochii
orbilor, se vor deschide urechile surzilor; . . . căci în pustie vor ţâşni
ape şi în deşert torenţi.”</I> Isa. 35:4-6.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„În timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris
în carte (a vieţii). Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se
vor trezi: unii pentru viaţă veşnică (Întâia Înviere) şi alţii pentru ruşine
şi dispreţ veşnic (dezonoare -- din care însă vor putea fi recuperaţi prin
procesele restabilirii puse atunci în acţiune). Cei înţelepţi (mica turmă,
fecioarele înţelepte) vor lumina ca strălucirea cerului (ca soarele -- Mat.
13:43) şi cei care vor îndruma pe cei mulţi spre dreptate vor străluci ca
stelele (luminători), în veac şi în veci de veci. . . . Iar tu, du-te, până
va veni sfârşitul (până va veni „secerişul” sau sfârşitul
veacului); tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la
sfârşitul zilelor.”</I> Dan. 12:1-3, 13. Vol. III, pag. 83
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„O carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui
(Iehova), pentru cei care se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. «Ei vor fi
ai Mei», zice Domnul oştirilor, «Îmi vor fi o comoară deosebită, în
ziua pe care o pregătesc».”</I> Mal. 3:16, 17.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Teoriile deformate şi închipuirile fanteziste vin mai
cu seamă de la filosofii umani, care n-au îndrumarea
candelei Cuvântului divin şi care aşa au stricat judecata
multora dintre sfinţii dragi ai Domnului, încât declaraţiile
anterioare şi multe alte declaraţii explicite în privinţa
adevăratelor speranţe ale poporului Domnului sunt negate şi
despuiate de forţa, frumuseţea şi puterea lor prin alte scripturi
mai mult sau mai puţin figurative, care sunt scoase cu forţa
de la locul şi din sensul lor adevărat, aşa încât să le
facă antagoniste cu aceste declaraţii clare. Pe acestea trebuie
să le examinăm, pentru a clarifica şi simplifica pentru
ochii înţelegerii noastre calea credinţei, speranţei şi
ascultării. Vom începe deci să remarcăm diferitele binecuvântări
care se adaugă la speranţele noastre, care ne aparţin în
viaţa prezentă, ca parte din primele roade ale moştenirii noastre.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Tâlharul în paradis
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Şi a zis lui Isus: «Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni în
împărăţia Ta». Şi Isus i-a răspuns (tâlharului pocăit): «Adevărat</I>
<B>((667))</B>
<I>îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în Paradis».”</I> Luca 23:42,43
(după redarea autorului -- n. e.).
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Cei care consideră mântuirea ca o scăpare de la chinul
veşnic într-un paradis de plăcere şi care depinde numai de
împrejurări accidentale de favoare, cred că în această relatare
văd exemplificarea doctrinei <I>alegerii --</I> că Domnul nostru Isus,
încântat de cuvintele mângâietoare ale acelui tâlhar, l-a
ales pentru cer şi la fel a ales ca celălalt să sufere toată
eternitatea, fără compătimire şi ajutor. Cu adevărat, dacă Dumnezeu
a făcut ca mântuirea să fie o astfel de loterie, un astfel de
lucru la întâmplare, cei care cred că este aşa n-ar prea trebui să
aibă nimic de zis împotriva loteriilor organizate de Biserică şi
cu atât mai puţin împotriva celor lumeşti.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar nu acesta este cazul. Această scriptură a fost
tare neînţeleasă. Pentru a-i înţelege sensul să luăm
în considerare împrejurările şi relaţiile.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Domnul tocmai fusese condamnat, iar acum era
executat pentru acuzaţia de trădare împotriva guvernării
Cezarului pentru că a zis că era rege, deşi El le spusese că
Împărăţia Lui „nu era din lumea aceasta”. Pe cruce deasupra
capului Său era, scrisă în trei limbi, nelegiuirea de care era
acuzat: „Acesta este Împăratul iudeilor”. Cei din jur
cunoşteau pretenţia Lui şi-L luau în râs, în afară de unul dintre
tâlhari răstignit alături. Fără îndoială că el auzise despre Isus
şi despre caracterul şi faptele Sale minunate şi şi-a spus
în inima sa: Acesta este cu adevărat un om deosebit şi
minunat. Cine poate şti că pretenţiile Lui n-au nici o bază?
Desigur că El trăieşte aproape de Dumnezeu. Îi voi vorbi cu
simpatie: asta nu poate face nici un rău. Apoi şi-a mustrat
tovarăşul menţionând nevinovăţia Domnului, iar apoi a avut
loc conversaţia notată mai sus.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu putem presupune că acest tâlhar a avut idei
corecte sau clare despre Isus -- nimic mai mult decât un
simplu simţământ că deoarece era gata să moară, orice pai
de speranţă era mai bun decât nimic. A-i acorda mai
multă încredere ar însemna a-l plasa <I>în credinţă</I>
înaintea tuturor apostolilor şi urmaşilor Domnului, care la vremea
aceasta fugiseră întristaţi şi care, la trei zile după aceea, au spus:
<B>((668))</B>
„Noi nădăjduiam <I>(nădăjduiserăm)</I> că El este Acela care va răscumpăra
pe Israel”. Luca 24:21.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu putem avea nici o îndoială în legătură cu sensul
acestei cereri. El a vrut să spună că, indiferent când va ajunge Isus
în puterea Împărăţiei Sale, el dorea să fie favorizat, avut în
grijă. Acum să remarcăm răspunsul Domnului nostru. El nu zice
că n-are nici o împărăţie, ci, dimpotrivă, indică prin
răspunsul Său că cererea tâlharului era potrivită. Cuvântul
tradus „adevărat” sau „într-adevăr” este cuvântul grecesc
<I>„amin”</I> şi înseamnă „aşa să fie” sau „cererea îţi este
ascultată”. „Îţi spun astăzi (în această zi întunecată, când
<I>pare</I> ca şi cum aş fi un impostor, când mor ca răufăcător), vei fi
cu Mine în paradis.” Esenţa acestei făgăduinţe este că atunci când
Domnul Îşi va fi stabilit Împărăţia, aceasta va fi un rai, iar tâlharul
nu va fi uitat şi va fi în ea. A se nota că am mutat virgula
dinaintea cuvântului „astăzi” după el. (Această punctuaţie
este confirmată de G. M. Lamsa în Noul Testament tradus din
surse aramaice originale şi publicat în 1940. În limba
română diferenţa apare prin mutarea particulei „că”
dinaintea cuvântului <I>astăzi</I> după el -- n. e.)
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest lucru face cuvintele Domnului nostru cu totul clare
şi raţionale. El i-ar fi putut spune tâlharului mai mult dacă ar
fi vrut. I-ar fi putut spune că motivul pentru care va
avea privilegiul să fie în Paradis era că atunci şi acolo (la Calvar
-- n. e.) se plătea <I>răscumpărarea</I> lui. I-ar mai fi putut spune
că El murea şi pentru <I>celălalt</I> tâlhar şi-l răscumpăra şi pe
el, precum şi întreaga mulţime curioasă şi batjocoritoare din
faţa Lui, milioanele care erau atunci în mormânt şi
milioanele nenăscute încă. Ştim acest lucru, fiindcă ştim că „Isus
Hristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”,
„S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”,
pentru ca toţi, la timpul cuvenit, să poată avea prilejul să se
întoarcă la starea edenică pierdută prin păcatul primului om
şi răscumpărată pentru oameni prin sacrificiul neprihănit al
lui Cristos. Evr. 2:9; 1 Tim. 2:5, 6; Fapt. 3:19.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
După cum s-a arătat deja, grădina Edenului a fost doar o ilustraţie
a ceea ce va fi Pământul când va fi cu totul eliberat de
blestem -- desăvârşit şi înfrumuseţat. Cuvântul „paradis”
<B>((669))</B>
este de origine arabă (iar „rai” de origine slavă -- n. e.)
şi înseamnă <I>grădină. </I>Septuaginta redă Geneza 2:8
astfel: „Dumnezeu a plantat un <I>paradis</I> în Eden”. Când
Cristos Îşi va fi stabilit Împărăţia şi răul va fi legat etc., acest pământ
va deveni treptat un paradis, iar cei doi tâlhari şi toţi ceilalţi
care sunt în morminte vor veni în acest paradis, şi atunci,
devenind ascultători de legile lui, vor putea trăi în el şi se vor
putea bucura de el veşnic. Nu ne îndoim însă de faptul că
cuvintele blânde spuse Mântuitorului nostru suferind în acel
ceas întunecat nu-şi vor pierde răsplata specială şi potrivită, la
fel ca şi dăruirea unui pahar de apă sau altă mică
amabilitate făcută faţă de cei pe care acest Împărat „nu Se ruşinează
să-i numească <I>fraţi”. </I>Mat. 10:42.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În Scripturi Paradisul este folosit ca să descrie starea
de fericire primară a omului în armonie cu Creatorul său,
înainte ca blestemul şi ruina păcatului să fi intrat în lume.
Acest Paradis pierdut pentru omenire este făgăduit să fie
restaurat; şi într-o manieră mai mult sau mai puţin vagă întreaga
creaţie a aşteptat şi încă mai aşteaptă şi speră în Epoca de Aur
care să fie astfel inaugurată. Scripturile prezintă ideea că
starea de Paradis a fost răscumpărată pentru om prin
moartea Domului nostru Isus, şi că drept consecinţă o parte a
lucrării Sale glorioase de restabilire va fi să restabilească
Paradisul -- „ce era pierdut” -- proprietatea cumpărată. Mat.
18:11; Efes. 1:14; Apoc. 2:7.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar avem noi oare dreptul să schimbăm locul
virgulei? Desigur: punctuaţia<I> </I>din Biblie nu este inspirată.
Scriitorii Bibliei n-au folosit <I>nici o punctuaţie</I>. Aceasta
a fost inventată cam cu patru sute de ani în urmă. Este doar o înlesnire
modernă şi ar trebui să fie folosită ca să se obţină sensul în armonie
cu toate celelate scripturi.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Exemplele de folosire similară a cuvântului „astăzi”
în literatura modernă sunt foarte frecvente; şi atragem
atenţia în Scripturi asupra următoarelor:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„De aceea îţi poruncesc astăzi lucrul
acesta.”</I> Deut. 15:15.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Ţi-am pus astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi
răul.”</I> Deut. 30:15.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Ţi-am poruncit azi să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău.”</I> Deut. 30:16.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY"><I>„Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă
ascultaţi astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile
acestea.”</I> Fapt. 26:29.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((670))</B>
</P>

<P ALIGN="JUSTIFY">Nu numai sensul acestui pasaj cere punctuaţia
sugerată, ci o cere şi armonia lui cu tot restul Scripturilor, şi nici
o obiecţie rezonabilă sau validă nu poate fi adusă la ea.
A presupune că Domnul nostru a mers în Paradis imediat,
ar însemna să presupuneam o imposibilitate, fiindcă
Paradisul nu fusese încă restabilit. Mai mult, se spune clar că
trupul Domnului nostru a fost îngropat în mormântul lui Iosif,
iar sufletul sau fiinţa Lui a mers în şeol, hades, uitare, şi că
El a fost <I>mort </I>între timp, şi nu viu în Paradis sau în altă
parte. Scripturile ne asigură clar, nu de faptul că Domnul
nostru la învierea Sa a venit din cer sau din Paradis, ci El „a
înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:4). Propriile cuvinte
ale Domnului nostru după învierea Sa au fost: „Aşa este
scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia
zi dintre cei morţi” (Luca 24:46). Iar Mariei i-a spus: „Încă
nu M-am suit la Tatăl Meu, ci du-te la fraţii Mei şi spune-le
că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul
Meu şi la Dumnezeul vostru”. Ioan 20:17.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Dorinţa intensă a Sfântului Pavel
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„Pentru mine a trăi este (a trăi pentru) Hristos şi a muri este
un câştig. Dar dacă mai trăiesc în trup, ca să lucrez cu roade, face
să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi:
(doresc intens întoarcerea Lui şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi
cu mult mai bine); dar pentru voi este mai de folos să rămân în
trup.”</I> Filip. 1:21-24 (paranteza este conform traducerii Diaglott).
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Se va observa că diferenţa principală între cele de
mai sus şi versiunea comună engleză (şi română -- n. e.)
este substituirea cuvântului „a pleca” (N. Testament, 1994 --
n. e.) cu „a se întoarce”. Pentru justificarea folosirii cuvântului
„a se întoarce” traducătorul spune într-o notă de subsol:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„<I>To analusai, eliberarea din nou
</I>sau <I>întoarcerea,</I> fiind ceea ce dorea Pavel fierbinte, nu putea fi
<I>moartea</I> sau <I>dizolvarea, </I>aşa cum este implicat prin cuvântul
<I>a pleca</I> în versiunea comună; fiindcă părea că pentru el era indiferent
pe care din cele două s-o aleagă -- <I>viaţa</I> sau <I>moartea;</I> dar el
dorea <I>analusai, </I>care era un<I> al treilea </I>lucru şi foarte mult
de preferat oricăruia dintre celelalte <I>două</I> la care se face aluzie.
Cuvântul <I>analusai</I> apare în Luca 12:36 şi este redat prin <I>a</I>
<B>((671))</B>
<I>se întoarce</I> -- „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul
lor să se <I>întoarcă”</I> etc. Isus îi învăţase pe ucenici că El
va veni din nou (Ioan 14:3, 18), sau se va <I>întoarce</I>; şi astfel
le-au spus şi îngerii la înălţarea Sa (Fapt. 1:11). Pavel a crezut
această doctrină şi le-a dat-o şi altora ca învăţătură, şi căuta şi
aştepta întoarcerea (<I>analusai</I>) Mântuitorului din cer (Filip.
3:20; 1 Tes. 1:10; 4:16, 17) când va «fi totdeauna<I> cu Domnul»”</I>.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
O examinare a cuvântului grecesc <I>analusai</I> arată că el este
folosit în literatura greacă de către Platon în ambele moduri -- uneori
însemnând <I>a pleca</I>, alteori <I>a se întoarce</I>; dar în Noul
Testament cuvântul apare numai de două ori, aici şi în Luca 12:36.
În cazul din urmă, după cum s-a spus mai sus, este redat <I>„a se
întoarce”,</I> şi evident că n-a putut fi redat altfel şi totuşi să se
păstreze sensul. În cazul pe care-l discutăm (Filip. 1:23), susţinem că ar
trebui redat <I>a se întoarce, </I>pentru motivul foarte simplu că, chiar şi
atunci când este folosit cu sensul de <I>a pleca,</I> trebuie să conţină
ideea de a pleca <I>din nou</I> -- a pleca într-un loc unde mai fusese
înainte. Prefixul grecesc <I>ana</I> în <I>ana-lusai</I> înseamnă
<I>din nou,</I>după cum şi prefixul nostru<I> re </I>din <I>a re</I>veni
înseamnă <I>din nou. </I>Deci, dacă s-ar reda <I>a pleca, </I>am fi obligaţi
să adăugăm ideea de a re-pleca sau a pleca <I>din nou</I>. Iar aceasta ar
strica ideea în legătură cu Sf. Pavel, fiindcă el nu fusese cu Cristos în
glorie şi ca atare nu putea „pleca <I>din nou</I>” ca să fie acolo cu
Cristos. Dar când traducem <I>analusai </I>„întoarcere” şi-l aplicăm
la Domnul nostru, orice dificultate pare înlăturată.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Să remarcăm împrejurările care au dat naştere la
această expresie. Apostolul fusese pentru un timp prizonier la
Roma, şi în timp ce uneori era bine tratat de unii dintre împăraţi,
era constant pasibil de a fi dat la moarte din vreun capriciu. El
a scris această Epistolă ca recunoaştere a unui dar
substanţial din partea Bisericii din Filipi şi a folosit prilejul ca să le
spună totul despre starea lui, despre înaintarea lucrării
Domnului etc. şi să-i încurajeze la statornicie până la sfârşit.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Deoarece lor le-ar fi plăcut să ştie ce perspective
de eliberare avea, el le-a spus că vrăjmaşii (văzându-i
libertatea timp de doi ani -- Fapt. 28:30) explicau creştinismul sperând
<B>((672))</B>
prin aceasta să mai adauge necaz şi poate moarte la
lanţurile lui (Filip. 1:16-19). Dar el şi-a dat seama de rugăciunile
Bisericii pentru el şi s-a aşteptat ca procesul său în faţa lui Nero
să aibă ca rezultat <I>eliberarea</I> sa -- fie prin achitare, fie
prin moarte. Apoi el le spune că, în ceea ce priveşte preferinţa
lui, ar fi greu să aleagă între viaţă (cu suferinţele ei) şi moarte
(cu odihna de truda ei), dar deoarece n-avea de ales între
aceste două lucruri posibile, el avea o dorinţă, o dorinţă intensă
după un lucru care ştia bine că era imposibil, un lucru
despre care ştia că era îndepărtat şi învăţase Biserica despre
aceasta (2 Tes. 2:1-8) -- <I>întoarcerea</I> lui Cristos şi să fie împreună
cu El. Apoi, lăsând ce era imposibil şi întorcându-se la ce
era posibil, el îi asigură că avea o convingere, că Dumnezeu
avea încă pentru el o lucrare pe care s-o facă pentru Biserică şi
că va fi eliberat. Şi chiar dacă Scripturile nu dau nici o
relatare, tradiţia spune că a fost achitat de Nero şi a mai avut cam
cinci ani de libertate şi slujire înainte de a fi rearestat şi executat.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Este vrednic de notat aici că în mod repetat în scrierile
lui Pavel şi ale lui Luca sunt folosite alte cuvinte când vreau
să spună clar <I>a pleca. </I>Şi să se reţină că Luca a fost
secretarul apostolului, care a călătorit mult cu el şi a fost obişnuit
să folosească cuvintele în acelaşi sens.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă însă mai sunt unii care susţin folosirea
cuvântului „a pleca” mai degrabă decât „a se întoarce”, supunem
atenţiei următoarele:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Fără îndoială că Pavel ar fi dorit, în special având
în vedere cunoştinţa sa că a doua venire a Domnului nu
putea avea loc curând, ca el să plece în cer sau în altă parte
pentru a fi imediat cu Domnul. Dar el ştia că o asemenea
dorinţă nu putea fi acordată în armonie cu planul divin, şi, ca
atare, deşi aceasta ar fi fost dorinţa lui intensă, ea nu intra
în socoteală ca unul din lucrurile posibile. El era încă lăsat
în strânsoarea indeciziei în privinţa preferinţei sale legate
de cele două lucruri posibile -- să trăiască şi să
servească Biserica în suferinţă, sau să moară şi să se odihnească
de truda sa -- aşteptând „fericita noastră nădejde şi arătarea
<B>((673))</B>
slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus
Hristos”, care „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va
face asemenea trupului Său de slavă”. Tit 2:13; Filip. 3:21.
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Casa noastră pământească” şi „locuinţa noastră din cer”<BR>
 -- 2 Cor. 5:1-10 --
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul scrie Noii Creaţii în privinţa condiţiei ei
-- neincluzând omul natural. El recunoaşte voinţa nouă ca
fiind Creatura Nouă, iar corpul vechi ca fiind „tabernacolul”
sau cortul ei, care este cu mult mai bun decât fără nici
unul, deşi este cu totul nesatisfăcător. Creatura Nouă nu se
poate simţi cu totul acasă în el, ci doreşte intens corpul perfect,
pe care-l va avea la înviere -- casa ei permanentă, sau
partea din „locuinţa” pe care Domnul nostru a promis că o va
pregăti pentru Noua Creaţie (Ioan 14:2). „Ştim că dacă se
desface casa pământească a cortului nostru, avem în ceruri o
clădire de la Dumnezeu, o casă veşnică, nefăcută de mână
(nefăcută de puteri omeneşti).”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Este adevărat că în acest corp de acum, sau
casă temporară a peregrinajului nostru, gemem -- apăsaţi
din toate părţile nu numai de influenţele rele ale lumii şi
ale diavolului, ci de asemenea şi în special de slăbiciunile
cărnii noastre proprii. Deoarece, când vrem să facem binele,
răul este prezent cu noi, aşa încât binele pe care vrem să-l
facem suntem adesea împiedicaţi să-l facem, în timp ce răul
pe care nu-l aprobăm ni se impune adesea şi se cere să
ne împotrivim lui continuu şi să-l biruim. După cum
declară apostolul în altă parte: „Noi care avem cele dintâi roade
ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea,
adică răscumpărarea trupului nostru” -- Biserica, în
asemănarea glorioasă a Domnului nostru.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar noi nu gemem cu dorinţa să fim dezbrăcaţi. Noi
nu dorim să fim fără corp, căci în cel mai bun caz de-a
lungul Veacului Evanghelic aceasta a însemnat să fi
„adormit”, aşteptând dimineaţa învierii pentru a fi „îmbrăcaţi
cu locuinţa noastră din cer”, cu corpul nostru nou, perfect,
<B>((674))</B>
permanent, „locuinţa” noastră. Ceea ce preferăm noi
este să nu ni se stingă mica scânteie de viaţă prezentă, ci ea
să fie înghiţită, absorbită în stările perfecte ale vieţii
perfecte la care suntem concepuţi. Dorim naşterea prin înviere,
cu corpul ei perfect.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Şi Cel care ne-a făcut chiar pentru aceasta
este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.” Această
stare perfectă, pe care o vom obţine la înviere, va fi
marea împlinire a mântuirii noastre, pe care ne-a
promis-o Dumnezeu; iar mintea nouă, voinţa nouă, concepută
prin Cuvântul adevărului, este socotită ca începutul
Creaturii Noi, care va fi desăvârşită în natura divină când
întâia înviere o va fi completat. Spiritul sfânt acordat nouă
în prezent este un avans, cum s-ar zice -- o „arvună” sau
o asigurare a rezultatelor mari şi îndurătoare la care
sperăm şi ne străduim, gemând şi rugându-ne.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Aşadar, noi totdeauna suntem plini de încredere,
ştiind că, dacă suntem acasă în trup (atâta vreme cât ne
simţim cu totul mulţumiţi de condiţiile prezente -- de noi înşine
şi de ambianţa noastră), suntem departe de Domnul.”
Dacă am trăi aproape de El, „umblând cu Dumnezeu”, nu
ne-am simţi perfect satisfăcuţi de realizările, condiţiile
etc. prezente, ci ne-am simţi ca străini şi călători, căutând
o odihnă mai bună, o casă mai bună, „pe care Dumnezeu
le-a pregătit pentru cei care-L iubesc”. Dar acest lucru,
după cum explică apostolul, este adevărat numai despre cei
care umblă prin credinţă şi nu prin vedere.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Dar noi suntem plini de încredere (plini de credinţă
în Dumnezeu, ne bucurăm să umblăm prin credinţă) şi ne
place mai mult să părăsim trupul acesta (să fim fără
casă, peregrini şi străini pe pământ) şi să fim acasă la
Domnul” în spiritul părtăşiei noastre.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">De aceea ne străduim ca, fie în curând când vom
ajunge acasă, fie în prezent când suntem de fapt departe de
casă, ca peregrini şi străini, ne străduim să-I putem fi
plăcuţi Domnului, să putem avea favoarea şi binecuvântarea Lui,
<B>((675))</B>
să ne dăm seama de părtăşia şi prezenţa Lui şi să ştim că
în cele din urmă vom fi acceptaţi de El.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Căci toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului
de judecată a lui Hristos, pentru ca fiecare să
primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu
binele sau răul pe care-l va fi făcut.” În tot acest peregrinaj
noi stăm la bara de judecată a Domnului nostru: El ne
probează, ne încearcă, să vadă dacă-L iubim sau nu pe El şi
lucrurile care sunt pentru dreptate şi pace; şi dacă este aşa,
cât suntem dispuşi să sacrificăm pentru dreptate. El
marchează gradul iubirii noastre după măsura negărilor şi
sacrificiilor de sine pentru El şi pentru Adevăr.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar a vorbi astfel despre corpurile noastre ca despre
case poate fi adevărat numai despre „sfinţi”, despre „Creaturile
Noi” în Cristos Isus. Alţii din omenire nu au o natură dublă şi
nu şi-ar putea aplica lor astfel de expresii cum sunt cele din
Romani 8:10, 11: „Dacă Hristos este în voi, <I>trupul</I> este
(socotit) <I>mort</I> din pricina păcatului, dar duhul este viaţă din pricina
dreptăţii (atribuite)” a lui Cristos. Noua natură a sfinţilor, concepută
de Cuvântul adevărului, este de fapt numai <I>voinţa</I> nouă, care
însă de atunci încolo este tratată ca persoana reală şi
numai ea este recunoscută de Dumnezeu, care ne cunoaşte nu
după trup, ci după spiritul minţii noastre noi -- mintea lui
Cristos. Să remarcăm şi Romani 6:3, 4. Aceste „Creaturi Noi” au
un om vechi, sau omul dinafară care piere, şi un om nou,
omul din interior, sau omul ascuns al inimii care se reînnoieşte zi
de zi. 2 Cor. 4:16; Col. 3:9, 10; Efes. 4:23, 24; 1 Pet. 3:4.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Scena schimbării la faţă
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu prea şi-au imaginat ucenicii că declaraţia
Domnului nostru, că unii dintre ei nu vor gusta moartea până ce
nu-L vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa, se
va împlini pentru Petru, Iacov şi Ioan pe Muntele
schimbării la faţă în şase zile. Totuşi aşa a fost; şi evident că ea a
produs efectul intenţionat şi mare asupra martorilor, unul
dintre ei scriind despre ea spune (2 Pet. 1:16-18): „Căci v-am făcut
<B>((676))</B>
cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus
Hristos, nu urmărind nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca
unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, măreţia Lui.
Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă,
atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care îi
zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi
găsesc desfătarea.» Şi noi înşine am auzit acest glas venind
din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt”.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Scena schimbării la faţă n-a fost un lucru aievea. A fost
o „viziune”, după cum le-a explicat Domnul nostru
ucenicilor pe când coborau de pe munte. În această viziune, ca în
toate viziunile, irealul apare ca real. Întocmai aşa a fost şi
viziunea lui Ioan pe Insula Patmos, descrisă în cartea
Apocalipsei. El a văzut, a auzit, a vorbit, dar lucrurile care i-au
fost arătate n-au fost realităţi -- n-au fost fiare cu multe
capete şi multe coarne, şi îngeri şi potire şi tronuri, nici
balauri adevăraţi etc., a fost doar o <I>viziune.</I> Iar o viziune
a fost în toate sensurile cuvântului la fel de potrivită şi de fapt
mai potrivită pentru acel scop decât ar fi fost realităţile.
</P>
<P ALIGN="CENTER">„Cel dintâi prin învierea morţilor”
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Moise şi Ilie n-au fost prezenţi pe munte personal, ci
doar au fost prezentaţi ucenicilor în viziune. Ştim acest lucru
nu numai din declaraţia Domnului nostru că a fost o
„viziune”, ci şi din declaraţia Sa că nimeni nu se suise în cer
(Ioan 3:13; Fapt. 2:34). Ştim de asemenea că Moise şi Ilie nu puteau
fi acolo, deoarece ei nu erau înviaţi dintre morţi,
fiindcă Însuşi Domnul nostru Isus era „pârga celor adormiţi”
-- „Cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate să
aibă cel dintâi loc”. 1 Cor. 15:20; Col. 1:18.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Mai mult, apostolul către evrei menţionează clar pe
Moise şi pe profeţi (care ar include şi pe Ilie), credincioşia lor
în trecut şi acceptarea lor de către Dumnezeu; dar arată că
ei nu-şi primiseră încă răsplata şi n-o vor primi până după
ce noi (Biserica evangheliei) ne vom fi primit răsplata
ca moştenitori împreună cu Cristos în Împărăţia Sa. „Toţi
<B>((677))</B>
aceştia, măcar că au primit mărturie prin credinţă,
totuşi n-au primit (binecuvântările) ce le fusese făgăduit,
pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca
să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evr. 11:39, 40.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Atunci, deoarece înfăţişarea lui Moise şi a lui Ilie
împreună cu Domnul nostru a fost doar o aparenţă, întrebăm în
mod cuvenit: care a fost semnificaţia sau sensul acestei
viziuni? Răspundem: a fost un tablou care ilustra Împărăţia
glorioasă a lui Cristos, cum prezisese Domnul nostru şi cum a
înţeles-o şi a descris-o Petru. Cei trei ucenici n-au avut nici o parte
în acest tablou. Ei au fost doar martori. Cristos a fost
figura centrală; trăsăturile şi veşmintele Sale, strălucind de o
lumină miraculoasă, au reprezentat în simbol gloriile care
aparţin naturii spirituale, pe care Domnul nostru le-a primit la
învierea Sa, „reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui”. Aceeaşi
glorie spirituală este reprezentată şi în viziunile Apocalipsei,
unde Domnul nostru este reprezentat cu ochi ca para focului,
iar picioarele strălucind ca arama lustruită etc. (Apoc. 1:14,
15; 2:18). La a doua venire a Sa, Domnul nostru nu va mai fi
carne, fiindcă, aşa cum a mărturisit El, „nu pot carnea şi sângele
să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. El este acum şi va
fi întotdeauna o fiinţă spirituală glorioasă de cel mai înalt
grad -- natura divină: iar schimbarea la faţă a fost cu intenţia să
le dea ucenicilor o vagă idee despre gloria care le întrece pe toate.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Moise a reprezentat pe biruitorii credincioşi care
L-au precedat pe Domnul nostru, descrişi de apostol (Evr.
11:39, 40), care nu pot fi <I>făcuţi desăvârşiţi</I> până
când Împărăţia va fi fost stabilită. Ilie a reprezentat pe biruitorii
Veacului Evanghelic. Vezi Vol. II, cap. 8.
</P>
<P ALIGN="CENTER">Bucuriile prezente ale Noii Creaţii
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">
<I>„V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi
şi bucuria voastră să fie deplină.”</I> Ioan 15:11.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Toţi cei care fiind în afara „casei fiilor” -- care nu
s-au consacrat şi de aceea n-au devenit membri ai Noii
Creaţii, Preoţimea Împărătească -- văzând că membrii corpului lui
<B>((678))</B>
Cristos au făcut, asemenea Domnului lor, o deplină
consacrare a lor şi a tuturor intereselor pământeşti pentru Domnul
şi pentru cauza Sa, toţi aceşti neconsacraţi sunt predispuşi
să considere că în acest sacrificiu se pierde orice bucurie.
Dar fiecare membru al Noii Creaţii ştie contrariul şi poate
mărturisi că aceasta este o mare greşeală -- că deşi unele
bucurii pământeşti, odată foarte dragi, sunt sacrificate una câte
una, în locul lor vin bucuriile cereşti care fac mai mult decât
să compenseze pierderea. Cum iarăşi Domnul nostru a spus:
„Voi . . . vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface
în bucurie” (Ioan 16:20). Toată Creaţia Nouă trebuie să guste
din paharul amar pe care Domnul l-a golit până la fund; toţi
aceştia trebuie să simtă compătimire faţă de neputinţele cărnii;
toţi trebuie să-şi dea seama clar de păcătoşenia excesivă
şi amărăciunea păcatului; toţi trebuie să fie probaţi în
privinţa loialităţii lor faţă de Tatăl ceresc şi a dispoziţiei lor de
a-şi sacrifica orice lucru pământesc aşa cum ar cere interesul
cauzei Sale şi credincioşia faţă de ceea ce este corect. Dar
prin asemenea lacrimi, întristări şi dezamăgiri vin
binecuvântări -- binecuvântările unei înţelegeri că au aprobarea divină,
a unei bucurii superioare celei a omului natural,
bucuriile Domnului, ale părtăşiei şi comuniunii cu Tatăl.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">N-ar putea exista astfel de bucurii dacă n-ar fi
speranţele noastre binecuvântate. Dacă bucuriile noastre ar
depinde numai de împrejurările acestei vieţi, noi n-am avea bucurii,
şi, după cum a spus apostolul, am fi „cei mai de plâns
dintre oameni” (1 Cor. 15:19). Când speranţa s-a prins ferm
de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul
lui Dumnezeu, bucuriile răsar ca florile într-un deşert, înviate
de lacrimile noastre -- flori de bucurie şi binecuvântare aşa
cum biata lume în starea ei de pustiu n-ar putea produce sau
nu şi-ar putea imagina. Şi cum bucuriile noastre depind
de speranţele noastre, ele depind şi de activităţile noastre.
Nu este suficient că ne-a fost lăsată o promisiune şi că
speranţa noastră s-a prins de promisiune. Prin aranjament
divin, bucuria care ia fiinţă din speranţele şi perspectivele implantate
<B>((679))</B>
trebuie să fie hrănită prin rugăciune şi prin activitate
în serviciul Domnului. Domnul nostru indică legătura
strânsă între rugăciune şi continuarea bucuriilor noastre, zicând:
</P>
<P ALIGN="CENTER">
„Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”.<BR>
-- Ioan 16:24 --
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">„Înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări
veşnice la dreapta Ta”, spune profetul (Ps. 16:11). Fiindcă
rugăciunea duce sufletul în prezenţa Domnului, ea pregăteşte calea
pentru binecuvântarea divină şi pentru bucuriile cele mai
mari. Evident că deschiderea căii pentru ca poporul Domnului să
se apropie de tronul harului nu are ca obiectiv schimbarea
voinţei sau planurilor divine. Un astfel de gând este incompatibil
cu orice considerare raţională a subiectului; deci, Domnul
ne informează că rugăciunea potrivită nu este pe linia
cererilor ca voia noastră să se facă, în opoziţie cu voia divină, ci pe
linia supunerii complete la aceasta din urmă. Apostolul
declară despre unii: „Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău”
-- în armonie cu dorinţele voastre şi nu în armonie
cu aranjamentul şi planul divin. Iac. 4:3.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">În aceeaşi direcţie a prevenit şi Domnul nostru: „Când
vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost ca păgânii,
care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi
ascultaţi . . . căci Tatăl vostru <I>ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte de
a-I cere voi</I>. . . . Nu vă îngrijoraţi . . . ce veţi mânca sau ce
veţi bea; nici . . . cu ce vă veţi îmbrăca . . . fiindcă toate
acestea păgânii le caută . . . Căutaţi mai întâi Împărăţia
lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se
vor da pe deasupra” -- de către Tatăl vostru din ceruri,
conform înţelepciunii Sale (Mat. 6:7-34). Iarăşi Domnul nostru
spune: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi,
cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). Condiţiile
următoare sunt deosebit de importante:
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">1) Cel care oferă rugăciunea trebuie să fie în
Cristos, trebuie să fi venit în relaţie vitală cu El prin acceptarea
<B>((680))</B>
meritului sacrificiului Său ispăşitor şi prin consacrare
faţă de voinţa şi serviciul Său; şi, mai mult de atât, trebuie
să continue să rămână astfel în Cristos ca membru al
corpului Său, ca membru al Noii Creaţii, pentru a avea
privilegiile rugăciunii la care se face referire aici.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">2) El trebuie de asemenea să lase Cuvântul Domnului
să rămână în el, să se împărtăşească din Cuvântul
adevărului şi harului dacă vrea să aibă înţelepciunea necesară ca
să ceară, în armonie cu voinţa Domnului, lucruri care Lui
I-ar plăcea să le dea, -- altfel, chiar dacă este Nouă Creatură
în Cristos, rugăciunile lui ar putea rămâne adesea
fără răspuns, fiindcă „cere rău”. Numai cei care
mărturisesc ambele aceste calităţi se pot apropia de tronul harului
ceresc cu deplină încredere, cu deplină asigurare a credinţei
că cererile lor vor fi ascultate -- la timpul cuvenit al
lui Dumnezeu. Numai aceştia pot realiza plinătatea bucuriei.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum explică Scripturile, rugăciunea este
încercarea de a obţine acces la Dumnezeu şi de a avea comuniune
cu El. Cine, deci, se poate apropia de tronul harului
ceresc pentru a „căpăta îndurare şi a afla har, ca să avem ajutor
la momentul potrivit” (Evr. 4:16)? Răspundem, împreună
cu apostolul, că lumea în general nu are acest acces, nu
are acest privilegiu al rugăciunii. Este adevărat că, de
fapt, milioane de păgâni oferă rugăciuni Divinităţii cu
diferite concepţii despre cine este şi ce este El; dar rugăciunile
lor nu sunt acceptabile pentru Dumnezeu. „Cine se apropie
de Dumnezeu trebuie să creadă că El este (trebuie
să-L recunoască drept Cel existent prin Sine) şi că El
răsplăteşte pe cei care-L caută (caută să-L cunoască, să I se supună
şi să-L servească)” (Evr. 11:6). Corneliu a fost unul de
felul acestora din urmă, care a recunoscut pe
adevăratul Dumnezeu, L-a respectat şi a căutat să-I cunoască şi
să-I facă voia; şi imediat ce planul divin a ajuns la etapa
de dezvoltare necesară pentru a permite ca favoarea
lui Dumnezeu să se extindă la neamuri, rugăciunile
şi binefacerile lui au primit răspuns. Însă nu i s-a permis
să aibă comuniune cu Dumnezeu în sensul deplin, cuvenit, ci
<B>((681))</B>
a fost informat să trimită după Petru, care-i va
spune <I>„cuvinte”</I> prin care să poată fi adus din starea de
înstrăinare şi separare într-o stare de armonie şi de fiu, în care va
avea privilegiul unui fiu -- privilegiul accesului la Tatăl, la
tronul harului ceresc.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ideile în general vagi care predomină în privinţa
acestui subiect, după care se presupune că orice persoană,
oriunde, oricând şi în orice condiţii se poate apropia de tronul
harului şi este acceptată, sunt eronate. După cum pentru
Corneliu a fost necesar să audă, să creadă şi să accepte
<I>cuvintele</I> lui Petru -- care i-a explicat răscumpărarea prin sângele
lui Cristos, reconcilierea astfel efectuată şi privilegiul astfel
acordat de a fi adus în familia lui Dumnezeu, înainte de a putea
folosi acest privilegiu al comuniunii în rugăciune -- tot aşa,
o asemenea cunoştinţă este necesară pentru fiecare persoană.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Apostolul Pavel exprimă aceeaşi idee, declarând că
Cristos a deschis pentru <I>noi</I> „o cale nouă şi vie” sau „o cale nouă
a vieţii”, prin văl, adică prin carnea Sa; şi că noi ca
<I>fraţi </I>putem avea îndrăzneală să intrăm în preasfânta prin sângele
lui Isus. Astfel de „fraţi”, înrudiţi cu Marele Preot peste
casa lui Dumnezeu, sunt îndemnaţi să „se apropie cu o
inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei”, recunoscând
că păcatele şi nelegiuirile lor au fost complet acoperite şi că
ei înşişi au fost deplin acceptaţi de Tatăl ceresc (Evr.
10:17-22). Din nou acelaşi apostol declară că
<I>noi,</I> care avem un Mare Preot care poate simţi slăbiciunile noastre, ne
putem „apropia deci cu deplină încredere de scaunul harului, ca
să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor
la momentul potrivit”. Evr. 4:15, 16.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dar în timp ce numai clasa consacrată,
preoţimea subordonată, Creaţia Nouă, este astfel încurajată să
se apropie de tron cu încredere şi curaj, este foarte evident
că toţi care şi numai de probă aparţin „casei credinţei” se
pot bucura într-o anumită măsură de privilegiile mulţumirii
şi laudei şi se pot bucura în Dumnezeu, dându-şi seama
de pregătirea pe care El a făcut-o pentru iertarea completă
a păcatelor prin meritul ispăşirii. Cu toate acestea, ei n-au
<B>((682))</B>
privilegiul de a se apropia cu îndrăzneală, sau în vreun
alt mod, de Sfânta Sfintelor. Numai cei consacraţi,
Noua Creaţie, membrii corpului Preotului, sunt privilegiaţi
să intre în prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune în acest
sens special; şi de aceea numai ei pot avea plinătatea bucuriei
pe care a promis-o Învăţătorul. Deci, în timp ce
necredincioşilor nu le putem nici măcar sugera că pentru ei este
potrivită rugăciunea, ci trebuie mai întâi să-i informăm prin
„cuvinte” aşa cum Petru l-a informat pe Corneliu, pentru ca ei
să-L cunoască pe Cel în care trebuie să creadă înainte de a
putea avea o stare în faţa lui Dumnezeu, îi putem totuşi
încuraja pe toţi cei care au crezut în Domnul Isus să dea
mulţumiri şi să ofere laudă Tatălui prin Isus Cristos. Acestora ar
trebui însă să li se dea în mod clar de înţeles că îndreptăţirea
lor de probă prin credinţă nu este realizarea voinţei divine
în ei, ci numai începutul căii potrivite de apropiere
de Dumnezeu -- primul pas al acestei apropieri -- şi că al
doilea pas, al deplinei consacrări faţă de voinţa divină, trebuie
făcut de către cei care vreau să se bucure de privilegiile
cuvenite rugăciunii, ale comuniunii cu Dumnezeu şi ale
plinătăţii bucuriei asociate cu acestea.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acestora ar trebui să li se arate că neînfăptuirea
pasului al doilea ar indica o dispoziţie de a primi harul lui
Dumnezeu (îndreptăţirea) în zadar (2 Cor. 6:1). După ce s-au
bucurat de asemenea privilegii ale rugăciunii pentru o vreme şi
au refuzat să meargă mai departe ca să facă o
deplină consacrare a lor Domnului, aceştia ar trebui să simtă
în mod foarte cuvenit o sfială în privinţa rugăciunii -- ar
trebui să simtă că este nepotrivit să primească în mod
continuu favoruri divine şi să ceară mai multe, în timp ce-şi
reţin faţă de Domnul consacrarea inimii lor -- serviciul
lor înţelept. După cum în Scripturi clasa consacrată este
numită mireasa lui Cristos, la fel casa generală a credinţei
ar reprezenta în mod potrivit pe acei cărora le sunt
deschise privilegiile căsătoriei. Creaţia Nouă, ca Mireasă logodită
cu Cristos, predându-şi Domnului ei şi serviciului Său inima,
<B>((683))</B>
limba şi toate puterile şi energia, poate accepta în
mod raţional şi cu recunoştinţă binecuvântările,
privilegiile, protecţia, supravegherea şi darurile pe care El a binevoit
să i le promită ca Mireasă logodită cu El.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum o femeie care a respins un pretendent şi
a refuzat să-şi dea mâna şi inima, logic vorbind n-ar mai
putea aştepta de la el grija, protecţia, binecuvântarea,
privilegiile şi bucuriile pe care el deja i le oferise generos, tot aşa,
cei care în mod continuu resping favoarea divină, până
acolo încât refuză să consacre Domnului puţinul ce-l au, n-ar
putea sub nici o formă să aştepte sau să ceară binecuvântările
pe care El le-a promis celor care-L iubesc şi care-şi
manifestă iubirea prin devotarea lor, consacrarea lor. Ar trebui
să recunoaştem în mod cuvenit deosebirea între cei care
doar cred în iertarea păcatelor prin Domnul şi cei care au
apreciat acea favoare şi au mers spre consacrare şi relaţie
deplină cu Domnul. Faptul că aceste linii trase de Domnul
între diferitele clase de credincioşi nu sunt mai clar
recunoscute este un dezavantaj pentru ambele clase. Deosebirea
între credincioşi şi necredincioşi ar trebui să fie definită clar.
Toţi cei dintâi ar trebui să fie recunoscuţi ca fraţi, „din
casa credinţei”, nu însă cei din a doua clasă. Din nou,
deosebirea între credincioşii care s-au consacrat şi cei care nu
s-au consacrat ar trebui să fie marcată clar, iar cei dintâi să
fie recunoscuţi ca Biserica, Noua Creaţie,
Preoţimea Împărătească, căreia îi aparţin toate făgăduinţele
nespus de mari şi scumpe.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Dacă aceste deosebiri ar fi clar recunoscute, ar fi
un avantaj (1) pentru lume, ducând la investigare
mai amănunţită şi la credinţă mai palpabilă; (2) un avantaj
şi pentru credincioşii neconsacraţi, făcându-i să-şi dea
seama că dacă nu continuă până la deplină consacrare nu
sunt moştenitori împreună cu sfinţii în nici un sens al
cuvântului, nici în gloriile viitoare, nici în privilegiile şi
bucuriile prezente. (3) Înţelegerea acestui lucru, credem noi, ar
avea şi un efect stimulator asupra neconsacraţilor, ducându-i mai
<B>((684))</B>
des la decizii clare, risipind închipuirile neîntemeiate,
că într-un fel sau altul numai crezând în Cristos,
fără consacrare, îi face fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori, şi
îi îndreptăţeşte să participe la cele mai bogate
făgăduinţe divine care sunt pentru viaţa prezentă şi pentru cea
care urmează.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Nu vrem să frângem trestia zdrobită şi să stingem
fitilul fumegând; dar vrem ca trestia zdrobită să-şi dea seama
că pentru a se împărtăşi cum se cuvine din binecuvântările
lui Dumnezeu, prezente sau viitoare, trebuie să se
folosească de favoarea divină pe baza condiţiilor divine -- trebuie
să se consacre în întregime, dacă vreau să înceteze a mai
fi trestie zdrobită şi dacă vreau să devină folositori în
serviciul Domnului. Nu vrem să stingem credinţa care arde
mocnit, ci vrem s-o aţâţăm într-o flacără de iubire sacră care
va produce o deplină consacrare de sine -- un deplin
sacrificiu, conform invitaţiei divine, şi astfel va conduce la
participarea în bucuriile prezente şi viitoare.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">După cum am notat deja*, apostolul declară că copiii
celor care cred sunt socotiţi împreună cu părinţii ca părtaşi
în harul divin al îndreptăţirii -- că nu sunt nesfinţi,
ci îndreptăţiţi în sens <I>de probă</I>. Această stare îndreptăţită
şi relaţia ei cu grija şi providenţa divină continuă de la
naştere până la vârsta maturităţii; şi aceşti copii în mod evident
au în privinţa rugăciunii acelaşi privilegiu ca şi cei
îndreptăţiţi, primind în aceeaşi măsură şi din bucuriile şi
binecuvântările care rezultă din aceasta. Din cea mai fragedă pruncie
ei trebuie să fie învăţaţi să-L privească pe Atotputernicul,
pe Dumnezeul părinţilor lor, ca Dumnezeul lor, şi de la o
vârstă timpurie să li se dea de înţeles că aşa cum părintele
are starea sa în faţa lui Dumnezeu prin Cristos, tot aşa şi
copilul are indirect prin părintele său starea şi relaţia sa cu
Cristos. Părintele sau părinţii consacraţi din fiecare cămin
creştin pot ca atare fi consideraţi într-un sens ca preoţii casei, şi
în timp ce copilul poate fi în mod cuvenit încurajat să se
roage Domnului, să nu se neglijeze lecţia că familia şi toate
<B>((685))</B>
interesele şi preocupările ei sunt sub supravegherea
divină ca familie, datorită părintelui sau părinţilor
consacraţi, membri ai Noii Creaţii. Copilul să fie învăţat să aştepte
cu nerăbdare timpul când lărgirea minţii şi judecăţii sale
îi va permite în mod cuvenit să facă o deplină
consacrare Domnului şi astfel să intre în privilegiile şi
bucuriile promise acestora.
</P>

<HR>
<P ALIGN="JUSTIFY"> *Pagina 532
</P>
<HR>

<P ALIGN="JUSTIFY">În timp ce Creaturile Noi în Cristos Isus sunt
îndemnate în textul de mai sus să nu caute, să nu se îngrijoreze şi
să nu se roage pentru lucruri pământeşti -- ce veţi mânca,
ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, ci să încredinţeze
toate aceste lucruri înţelepciunii şi iubirii Tatălui -- ele
sunt instruite în legătură cu un lucru pentru care Tatălui
I-ar plăcea foarte mult ca ele să se roage şi I-ar plăcea
foarte mult să răspundă pe larg la rugăciunile lor. Acel lucru
pe care trebuie să-l caute în mod special şi pentru care
trebuie să se roage în mod special este Spiritul sfânt --
Spiritul sfinţeniei, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui
Cristos, Spiritul Adevărului, spiritul chibzuinţei, spiritul
iubirii. Cuvintele Învăţătorului sunt: „Dacă voi, care sunteţi
răi, ştiţi să daţi daruri (pământeşti) bune copiilor voştri, cu
cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt
celor care I-L cer?” Luca 11:13.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Aşadar, aici avem o informaţie clară în privinţa
bazei tuturor cererilor noastre, dacă vrem să primim răspuns
la ele. Astfel trebuie să ne rugăm dacă vrem să nu cerem
rău. Gândurile noastre trebuie îndreptate spre lucrurile de
sus, nu spre cele de jos -- spre haina dreptăţii lui Cristos şi
spre veşmântul nostru glorios viitor, când vom fi ca
Domnul nostru şi-L vom vedea aşa cum este, mai degrabă decât
spre un veşmânt pământesc. Gândurile noastre
trebuie îndreptate spre hrana spirituală -- spre pâinea care
vine din cer şi spre toate făgăduinţele scumpe ale lui
Dumnezeu, ale căror centru şi esenţă este Cristos. Pe acestea trebuie
să le căutăm, pe acestea trebuie să ni le însuşim şi
pentru acestea va fi, prin urmare, esenţa rugăciunilor
noastre. Astfel, vegherea noastră, rugăciunea şi căutarea
noastră zilnică vor fi în deplină armonie. Mai mult, mulţumirea trebuie
<B>((686))</B>
să ia în mare măsură locul cererii, de când aflăm
despre lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea prevederii
divine, atât pentru Noua Creaţie cât şi pentru cei dragi ai noştri
după trup, precum şi pentru toate familiile pământului. Ce am
putea cere mai mult sau mai bine decât a promis deja Dumnezeu?
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Desigur că n-am putea cere nimic mai mult decât a
fost făgăduit în privinţa gloriilor viitoare ale Noii Creaţii, nici
n-am putea cere mai mult în privinţa bucuriilor prezente
ale acestei clase. Orice asigurare pe care şi-ar putea-o
imagina raţiunea, orice dorinţă, orice necesitate a fost deja
prevăzută pentru noi şi pregătită -- dată pentru a fi primită. Ne
lipseşte numai înţelepciunea să ştim cum să primim, cum să ne
însuşim aceste asigurări divine. Dând mulţumiri, prin urmare,
noi cerem doar înţelepciune şi har ca aşa să ne împărtăşim din
ele încât bucuria noastră să fie deplină. Cererile noastre, ca
atare, trebuie să fie pentru umplere mai mare cu Spiritul sfânt
-- înţelepciunea de sus.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Ce am putea cere pentru lume mai mult decât a
aranjat deja providenţa divină? Nimic! Glorioasele „timpuri
ale restabilirii” promise în Cuvânt depăşesc cele mai
mari anticipări sau speranţe pe care cei mai înţelepţi dintre
oameni le-ar fi putut nutri vreodată. Putem, de aceea, numai
să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-I recunoaştem
bunătatea, căutând să cooperăm cu ea şi să ne dăm seama că avem
nevoie de înţelepciune. De aceea avem invitaţia că putem cere
acest ajutor al Spiritului sfânt sau al puterii lui Dumnezeu
-- „înţelepciunea de sus”. „Dacă vreunuia dintre voi îi
lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor
cu mână largă şi fără mustrare” (Iac. 1:5). Prin
această înţelepciune putem fi făcuţi în stare astfel să ne purtăm, astfel
să vorbim şi să înfăptuim, încât să le fim de ajutor altora; şi în
această direcţie trebuie să fie rugăciunile noastre, ca să putem coopera
cu Dumnezeu pe liniile generoase, binevoitoare pe care El le-a
marcat deja -- a căror îmbunătăţire, dacă s-ar cere, ar fi o absurditate.
</P>
<P ALIGN="JUSTIFY">Acest mare privilegiu al accesului la Dumnezeu, al
intrării prin credinţă în Sfânta Sfintelor, al apropierii de tronul
harului şi al primirii milei şi ajutorului în orice timp de nevoie, poate
fi adaptat la toate condiţiile înconjurătoare.
</P>

<P ALIGN="CENTER">
<B>((687)�